Analfabeţii de presă, împotriva culturii

Niciodată nu am parcurs paragrafele legii achiziţiilor publice, pentru că nu mă ocup cu aşa-ceva, dar eram sigur că legea nu poate fi la fel de obtuză ca minţişoarele înceţoşate de trascăuri ale analfabeţilor (din punctul de vedere al actului de creaţie) neculai roşca (şi notarul din Putna pare-se că era chitrofonit, atunci când i-a înregistrat prenumele) şi dinu zară. Şi nu m-am înşelat: legea prevede excepţia privitoare la “protecţia unor drepturi exclusive, inclusiv drepturi de proprietate intelectuală”, iar “scopul achiziţiei” (concertului “Porumbescu”) era achiziţionarea “unei reprezentaţii artistice”. Concertul “Porumbescu” înseamnă proprietatea intelectuală a unor muzicieni din Bacău, iar dacă ar mai fi existat şi un alt concert “Porumbescu”, dar nu există, proprietatea intelectuală a muzicienilor băcăuani nu trebuia scoasă la licitaţie, pentru că nici un concert simfonic, cu aceleaşi partituri, nu seamănă cu altul, fiecare fiind o proprietate intelectuală distinctă, conturată de personalitatea dirijorului şi de cea a instrumentiştilor. Din nefericire, fără să cunoască bine specificităţile legislative ale activităţilor de administraţie judeţeană, Consiliul Judeţean Suceava a impus licitarea a ceea ce nu se licitează, iar acum trimite o comisie de control (un domn şi o doamnă), care să găsească un ţap ispăşitor în Centrul Cultural “Bucovina”.

În sistemul judeţean al culturii nu se fură un bănuţ, pentru că nici nu este de unde fura (bugetul fiecărei manifestări este la limita de avarie) şi pentru că altul e sensul existenţei noastre în acest sistem. Fără îndoială că neculai roşca, dinu zară şi camarazii lor de pahar ar putea cânta, pe doar două-trei rachiuri, şi din opera lui Porumbescu, şi din cea a “Zicălaşilor”, numai că le lipseşte total proprietatea intelectuală. Prilejul oferit de analfabetismul lor este, totuşi, benefic, pentru că, în sfârşit, se poate dezbate în mod public şi înjghebarea pe genunchi de manifestări culturale, şi ilegala licitare a proprietăţii intelectuale. Prima, înjghebarea pe genunchi, se datorează preşedintelui Gheorghe Flutur, care încă nu a băgat de seamă că nu a fost ales manager al Centrului Cultural “Bucovina”, ci preşedinte. A doua, licitarea ilegală, se datorează fugii de responsabilitate a funcţionarilor publici din Consiliul Judeţean, care suflă în iaurt până îl transformă în gheaţă la mal.

Am mai spus-o şi o repet: cultura aparţine celor care o creează, nu celor care o administrează şi cu atât mai puţin unor eşuaţi în presă din specia neculai roşca şi dinu zară, şi, de aceea, e obligatoriu să ne batem pentru drepturile ei. Cu atât mai mult cu cât ştim că atacurile mâloase ale tabloizilor asupra Concertului “Porumbescu” e un şantaj delicat asupra lui Gheorghe Flutur pentru paralele publicitare, de curând înşfăcate, prin licitaţie trucată, de alţi şnapani ai negazetăricei sucevene.

Atâta vreme cât activităţile Centrului Cultural “Bucovina” se desfăşoară în baza unui proiect de program cultural, aprobat de plenul Consiliului Judeţean Suceava, în cele mai mici amănunte, cu respectarea Paragrafului, 7, Secţiunea I, Capitolul III din Legea nr. 98/2016, nişte refuzanţi tradiţionali de cultură nu au dreptul să arunce aiurea cu noroi în actul cultural. Datorită fugii de responsabilitate a funcţionarilor din Consiliul Judeţean Suceava (nici vorbă de cei ai Centrului Cultural “Bucovina”) şi datorită neghiobului şantaj săvârşit de oploşiţii în presă roşca şi zară, Concertul “Ciprian Porumbescu” nu a mai avut loc, la Suceava, nici măcar după 134 de ani de la moartea genialului nostru compozitor.

Peste calomniile ordinare, născocite parşiv la adresa mea, deocamdată o să trec, dar cu avertizarea că am învăţat de la alţi hoţi de publicitate judeţeană cum poţi să le obligi la proba verităţii pe astfel de lichele morale. Deocamdată, prefer să-mi fac doar datoria de slujitor al culturii şi să-i apăr ei demnitatea de coarnele plăvanilor din mâzgoasa “democraţie a inculturii”.

Jurnalism No Comments Jun 6

roșca zară, patologic fără creier

Că neculai roșca, pitecantropul ne-obiectiv, nu are creier și că e un mardeiaș de presă de doi bani, în tradiția oficinei (reamintească-și de dezvăluirile procesuale Romulus Nicolae vs Dragoș Calițoiu), știam. Deci nu e o surpriză pentru mine că roşca se năpustește de-a-mboulea asupra mea, pentru că am „îndrăznit” să combat nerozia lui și a celuilalt vag alfabetizat, zară dinu, care au izbutit marea performanță „culturală” de a „interzice” un concert simfonic, la Suceava, cu opera lui Ciprian Porumbescu și se laudă nerod cu asta în chiar ziua când Ciprian Porumbescu a pus capul pentru odihnă veșnică. Individul confundă cultura cu barabulele și vrea licitații pentru un bun care nu are preț, pentru că ține de patrimoniu, chestie care mă obligă să-mi aduc aminte cum, la ediția „Bucovina Rock Castle” de anul trecut, după ce și-a plătit biletul (eu am dispus să nu se dea invitaţii decât ziariştilor care promovează cultura), roşca și-a vârât legitimația de mardeiaș în ochii unei colege, care vreo trei luni după aceea numai în spaimă a trăit.

Încântat că i-a lăsat pe suceveni fără un concert simfonic „Porumbescu”, acest banal substantiv comun al mediocrității „obiective” se ia și de două făptuiri culturale de excepție, albumul de artă „Confesiuni cromatice”, de Radu Bercea, și concertul „Airs nationaux roumains” al „Zicălaşilor”, care a adus în contemporaneitatea noastră, în premieră mondială, partiturile colecţiilor lui Karol Mikuli. Barabula „obiectivă” habar nu are că, înainte ca instituţia să scoată la licitaţie diverse prestări de servicii, se lucrează o carte sau un concert, în vreme ce este propus pentru programul cultural al Centrului Cultural „Bucovina” pe anul următor. Apoi se scriu proiectele, care sunt aprobate de consiliul de administraţie şi de Consiliul Judeţean Suceava, după care instituţia, şi niciodată eu, în baza acelui existent, organizează licitaţii sau negociază direct, aşa cum cere legea cu aplicabilitate în cultură (am cerut-o şi am să le-o prezint şi vag alfabetizaţilor). Deci, de câte ori scriu despre o carte sau un concert în pregătire, pentru că face parte din programul cultural al anului în curs, eu scriu despre cronologia unui act creator, de licitaii şi alte marafeturi ocupându-se serviciul de specialitate din instituţie. Fără să existe cartea sau concertul, nu se poate licita nimic, iar prezentarea unui fapt cultural împlinit constituie premisa unei eventuale licitaţii, care nu ţine de realizarea operei, ci de încredinţarea ei patrimoniului naţional.

Singura mea obligaţie, în postura de coordonator al unui proiect, vizează realizarea artistică a acelui proiect şi respectarea limitei maxime a bugetului aprobat pentru acel proiect. De pildă, pentru costumele „Zicălaşilor”, se aprobase un buget de 7.000 lei, dar s-au cheltuit doar 4.000, pentru că mi-am pus mintea (ceea ce roşca zară nu posedă!) la contribuţie şi, concepând bine suprapunerile, s-a putut face economie de materiale. Dar de unde să ştie roşca zară (consumul exagerat de alcool dăunează sănătăţii!, zice o reclamă umanitară) cum stau lucrurile? Cum să priceapă ei că un slujitor al culturii ca mine doar propune şi realizează făptuiri culturale, fără implicări în actul administrativ şi fără să manevreze un ban sau o achiziţie publică?

Opera lui Ciprian Porumbescu nu a avut parte, niciodată, la Suceava de o interpretare orchestrală integrală. În România, nici o filarmonică, exceptând-o pe cea din Bacău, nu a avut o astfel de nobilă asumare de responsabilitate. Şi vin doi analfabeţi de presă şi interzic un astfel de concert. Să vă fie ruşine, roşca zară!

Uncategorized No Comments Jun 6

Ciprian Porumbescu, „adusu-mi-am aminte”!

„Adusu-mi-am aminte” la vreme că, mâine, 6 iunie 2017, se vor împlini mult prea mulţi ani de la moartea lui Ciprian Porumbescu, moarte sărbătorită anual şi nicidecum comemorată în judeţul Suceava. Din vremea aceea, a nedreptăţii comise de soartă în dauna neamului românesc, a supravieţuit un singur necrolog, care le-a rămas necunoscut chiar şi savanţilor porumbescologi de astăzi şi, cu atât mai abitir, mulţimilor folcloroase ale mititeilor şi ale valurilor de bere. Treaba lor, ei nu mă interesează.

Şi totuşi, deşi necrologul înseamnă, întotdeauna, doar o glorificare a unei vieţi care merită încredinţată memoriei, am să „ilustrez” singurul necrolog adevărat al lui Ciprian Porumbescu, publicat târziu, în toamna anului 1883, cu cântecele tarafului stupcan al lui Ion Bidirel (în prim-plan-ul desenului de mai sus, publicat în 1889), dar şi ale altor lăutari contemporani cu Porumbescu, cântece scoase din bezna uitării de zicălaşii Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, pe care Ciprian le-a iubit atât.

Înmormântarea profesorului de muzică Ciprian Porumbescu.

În 25 mai (6 iunie) a. c., repauză, la Stupca, în Bucovina, în casa părintească, Ciprian Porumbescu, absolvent auditor de teologie și filosofie, în etate de 29 de ani.

Răposatul fu născut în Șipot, în 2/14 octombrie 1854. Gimnaziul îl termină la Suceava, iar teologia, în Cernăuți, fiind, totodată, și alumn al Seminarului arhidiecezan. În decursul studiilor teologice și după terminarea lor, răposatul (ca cunoscător de artă muzicală, care din frageda sa copilărie o cultiva cu predilecție, și anume pe vioară și clavir) se ocupa și cu cântarea corală, atât bisericească, cât și lumească, parte ca cântăreț și parte ca componist al mai multor piese liturgice și funebrale. În cele lumești, compuse răposatul mai multe cântece românești, atât în text, cât și în melodie, numite „studențești”, care și apărură, mai pe urmă, la Viena, într-o cărticică.

După finirea teologiei, nutrind răposatul intensiv dor de a se perfecționa în arta muzicală, se decise a studia filosofia și a face cursul muzical la Conservatorul din Viena, spre a putea deveni, cândva, profesor gimnazial de muzică.

Primul an al cursului filosofic (neiertând mijloacele materiale ale părintelui său, să-l trimită la Viena) îl făcu la Universitatea din Cernăuți, iar ultimii doi ani, la Viena, în care timp studia și la Conservatorul de acolo, „învățământul de armonie”, „de compoziție” și „contrapunctul”, cu succes excelent.

În timpul acesta, arătă răposatul continuă progresare și dezvoltare în arta muzicală, și anume ca componist al mai multor opuri, publicate și interpretate, cu multă laudă, de cei competenți, dintre care opuri se execută unul (valsul „Camelii”) chiar și de renumitul artist Ed. Strauss, cu capela sa, la balul românesc din Viena, în anul 1880.

Îi mai rămase răposatului a se perfecționa încă în arta muzicii superioare, special bisericească. Spre acest scop, Î. P. S. părintele Mitropolit al Bucovinei îi mijloci, pentru un an, un stipendiu din Fondul religionar gr. or. al Bucovinei, pe care răposatul îl și întrebuință, spre a petrece acel an în Viena și, parte, a lua lecții speciale de la artistul și organistul de Curte, dl Krenn, parte, a participa la toate executările (concertele – n. n.) mai principale bisericești de acolo, ce-și împlini, cu succes de tot lăudat, exprimat într-un testimoniu (certificat – n. n.) de la numitul organist.

Numele răposatului ca componist cu talent și zel era, în public, bine cunoscut. Ziarele românești îl amintiră, în mai multe rânduri, cu laudă. Deci primi îndemnarea să se pună în competiția pentru postul de învățător de muzică, la școlile centrale române din Brașov și pentru postul de direcor (dirijor – n. n.) al corului de la biserica Sf. Nicolai de acolo, care posturi le și ocupă, în toamna anului 1880.

p10

În Brașov, manifestă răposatul, în ambele sale pozițiuni, zelul și capacitatea cea mai mare, recunoscute de toți cu laudă deosebită. În cele bisericești, organiză el un cor de 20 de studenți gimnaziali (liceeni – n. n.) și 12 damicele, pe care răposatul îi instrui în cântările liturgice, cele mai multe de dânsul compuse, și așa execută cântarea corală, la numita biserică, cu cel mai frumos succes și spre cea mai deplină mulțumire a creștinilor ortodocși orientali de acolo. În cele lumești, compuse răposatul opereta „Crai nou”, reprezentată, în Brașov, de trei ori, prin diletanți, cu succesul cel mai aplaudat chiar și de publicul străin, mai multe cântări și opuri, atât solistice, cât și orchestrale, toate executate în Brașov, parte într-un concert public, dirijat de răposatul, și parte de capela orășenească de acolo, la multe ocaziuni publice, apoi lăudate în ziarele române și germane.

p20

Aceste lucrări multe, grele, continue îl prea obosiră pe răposatul și-i atraseră o boală de piept, care, în toamna anului trecut (1882 – n. n.), progresase într-atâta, încât medicii îl sfătuiră să meargă, peste iarnă, la Italia, ceea ce și făcu.

p164

În Italia, și anume în Nervi, mai la vale de Genoa, petrecu răposatul, din decembrie, până în martie. Însă, spre nefericire, iarna aceasta (iar mai cu seamă lunile Faur, Marte și April) fu, și în Italia, excepțional de rece și furtunoasă, și el nu simți oareșcare folos pentru sănătatea sa. Făcu, însă, numai o călătorie până la Roma, unde petrecu zece zile, și veni, apoi, acasă, la părintele său, cu scopul de a călători, în vară, la Gleichenberg; pătimi, însă, tot mai greu, 12 săptămâni, până ce, în urmă, nemiloasa moarte îi curmă viața.

p165

Iată cum se exprima „Gazeta Transilvaniei”, nr. 63 din 1/13 iunie 1883 (număr de gazetă deja pierdut – n. n.), asupra răposatului:

„Cu adâncă întristare, venim a înregistra pierderea unuia dintre cei mai zeloși și mai talentați dintre puținii noștri cultivatori ai artei muzicale, în genere, și ai muzicii naționale românești, îndeosebi. Miercurea trecută, în 25 mai vechi, a răposat, în comuna Stupca, din Bucovina, tânărul Ciprian G. Porumbescu, profesor de muzică la școlile centrale române de aici, din Brașov, și director al corului la biserica Sf. Nicolai. Mult regretatul răposat a suferit de o cumplită boală de piept, agravată din ce în ce mai tare, prin neobosita și poate prea încordata sa activitate. În zadar a consultat pe cei mai experți dintre medicii brașoveni, în zadar a petrecut iarna trecută în Italia… neîndurata moarte tot l-a răpit din brațele familiei sale, din brațele amicilor săi, din mijlocul neamului românesc, căruia i-a făcut, i-ar fi putut face, de aici, înainte, însemnate servicii pe terenul artelor frumoase. Foaia noastră a vorbit, în mai multe rânduri, despre lucrările răposatului Porumbescu, accentuând talentul, zelul și diligența tânărului compozitor”.

Înmormântarea răposatului urmă în 27 mai vechi, în Stupca, funcționând protopresviterul Humorului, dl de Andruchovici, cu parohii I. Procopeanu, din Capu Câmpului, și C. Tușinschi, din Bucșoaia, acompaniat de corul Seminarului din Cernăuți, transmițând gremiul acestui institut și o cunună de doliu fostului și neuitatului său coleg.

p53

În biserică, cuvântă parohul I. Procopeanu, iar la mormânt, protopresviterul Andruchovici, după care vorbiră și doi academici, A. Procopovici și G. Popovici (poetul T. Robeanu, preşedintele, de atunci, al „Junimii” – n. n.), în numele Societății academice „Junimea” din Cernăuți, care societate trimise și o cunună de doliu emeritului său membru Porumbescu. Atari cunune trimiseră și damicelele corului bisericesc din Brașov, și Societatea „România Jună” din Viena, dimpreună cu scrisori de condoleanță foarte onorante pentru memoria răposatului.

p72

La înmormântare fu de față nu numai întreaga comună Stupca, cu mic, cu mare, ci mare mulțime și din comunele vecine, Ilișești, Drăgoiești și Corlata.

Era un moment în care toți erau pătrunși de cea mai adâncă jale, când corul Seminarului, însuși mișcat, execută, la mormânt, cântarea „Adusu-mi-am aminte”, propria compoziție muzicală a celui ce, acuma, era în pământ. În timpul acestei cântări, mai că nu vedeai față fără lacrimi, iar cei mai de aproape ai bietului Ciprian erau învinși de durere. Facă prea bunul Dumnezeu ca, în curând, să se aline această durere a familiei și, îndeosebi, a părintelui duios, lovit, în mai multe rânduri, de întâmplări ca aceasta, rourându-i în inimă balsamul mângâierii și întărindu-l cu brațul său înalt, ca să-și poată împlini chemarea nu numai ca preot, dar și ca părinte de familie, față cu care, fiind văduv de mai mulți ani, are de îndeplinit datorii duble (Amicul Familiei, Anul VII, Nr. 16, 1/13 septembrie 1883, pp. 140, 141).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jun 5

Mihaela Popescu, modernitatea cântului ancestral

Mihaela Popescu este simbolul culturii moderne româneşti din Bucovina, în aceeaşi măsură în care Sofia Vicoveanca este emblema culturii tradiţionale. Mihaela şi-a născocit şi interpretat muzica drept suport divin al poeziei, iar ecourile de “daina” (la noi, doina) primordială, identificabile mai ales în interpretarea “Mioriţei” lui Labiş, iar după aceea, în toate cântecele ei, înseamnă, fără îndoială, istoricizare, adică un “revizited” modern şi plin de imaginaţie.

Născută cu aprioricul identitar în hăruire, Mihaela Popescu aude şi reverberează, cu o splendidă unicitate, care ţine şi de accesul, şi acesta înnăscut, dar şi educat, la cuprinderea a două octave în dezlănţuirile de armonii sonore, cosmicitatea muzicii, cum se tot tinde, de la formularea lui Pitagora, încoace, iar dacă ar fi plecat, la timp, din Suceava, altul şi desăvârşit ar fi fost destinul său artistic. Rămânând aici, doar destinul creator i s-a desăvârşit, nu şi cel artistic, poate şi din pricina intoleranţei la prostie publică, pe care a manifestat-o Mihaela Popescu dintotdeauna. Dar dincolo de toate, Mihaela Popescu este şi rămâne exponentul inimitabil al modernităţii cântecului ancestral, într-o lume opacă şi insensibilă, care nu o prea merită.

La mulţi ani, Mihaela Popescu, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Jun 5

Ţinutul Botoşanilor, altarul culturii române (II)

Cândva, într-un miez de noapte înstelat, pe dealul Oadeci, de lângă Udeşti, Grigore Vieru şi Vasile Ilie, pe atunci prefect al judeţului Suceava, povesteau despre Prut şi despre copilăria lor la Lipnic, orăşel aflat la o aruncătură de băţ de Pererita lui Grigore, şi, respectiv, Rărăuţi-Prut. Copilării petrecute în cuprinsul altor decenii şi, totuşi, atemporale. Plănuiseră ca, odată ce va fi gata podul dintre Rădăuţi-Prut şi Lipnic, să înnoptăm în casa părintească a lui Vasile Ilie, iar după cafeaua de dimineaţă, să trecem podul pe jos şi să luăm prânzul în casa părintească a lui Grigore Vieru din Pererita. Ar fi fost ca şi cum, după o noapte petrecută în Suceava, ai călători pedestru până la Burdujeni, iar de acolo la Mereni, ba chiar mai puţin, pentru că Rădăuţi-Prut şi Lipcanii se ţin lipite de lunca Prutului, dragon cosmic furişat pe pământ pentru a încurca rosturile lumii. Dar visul de pe Oadeci nu s-a mai putut împlini, pentru că Grigore Vieru a păşit în ceruri, lăsându-i pe români să-l uite, după năravul lor, cu excepţia ardelenilor din Târgu Mureş, care i-au durat o minunăţie de bust, pe care au amplasat-o în faţa statuii lui Mihai Eminescu, la mai puţin de o sută de paşi.

Grigore Vieru, nu în Suceava, nu în Moldova, ci la Târgu Mureş

Rămaşi fără Grigore Vieru, am hotărât noi, domnul Vasile Ilie şi eu, să urmăm împreună calea (în fond, Grigore trăieşte vibrant în sufletele noastre), dar podul de peste Prut, deşi finalizat, rămăsese blocat de grănicerii Republicii Moldova, care izbuteau să-l împuşte pe oricare român care încerca să treacă, pe pod sau înotând, din Basarabia, în România. Dincoace, grănicerii noştri, băieţi blonzi, cu ochi albaştri şi cu o cumsecădenie de moldoveni de odinioară, priveau neputincioşi spre fraţii de dincolo, care se ucideau între ei, apoi îşi aprindeau amărâţi câte o ţigară, iar dacă îi stârneai la vorbă, povesteau. De la acea călătorie până pe malul Prutului, s-a împlinit şi o monografie a satului natal al lui Vasile Ilie, la care el visa, iar eu doar l-am ajutat s-o ducă până la capăt. O datorie către strămoşi, satele de pe Prut, de pe ambele maluri, trăgându-şi numele de la satele muntenilor, care veneau aici cu turmele la iernat. La Rădăuţi-Prut, iernau rădăuţenii, dar şi vămenii; la Dărmăneşti pe Prut, dărmăneştenii din lunca Sucevei, începând din vremea ctitorului comun, Petru Dărman. Şi aşa mai departe.

Ieri, poate din dor de Grigore Vieru, pe care îl simt pururi răstignit, cu capul pe cer, pe răscrucea graniţelor Bucovinei, Basarabiei şi României, care se petrece (nicidecum fixează) pe Prut, am purces, de-a lungul graniţelor dintre noi şi noi, cu gândul să văd, de dincoace, Pererita de dincolo şi să mă dumiresc dacă, împreună cu Vasile Ilie, aş putea trece podul pe jos, ca să ducem, precum peregrinii de odinioară, o lumânare aprinsă la Pererita, o iluminare dinspre spiritul poetului Grigore Vieru spre ultimele speranţe ale românismului.

Pe cale, m-am bucurat nepământeşte de frumuseţea dealurilor şi văilor botoşenene, nerăbdător să ajung la răscrucea hotarelor dintre noi şi noi. Aş fi oprit, totuşi, în cel mai pitoresc şi mai viu târguşor al Moldovei (are şi un insolit festival de rock), Darabanii, dar n-a fost chip, din pricina aglomeraţiei de oameni şi maşini, să găsesc un loc de parcare. Înainte, însă, m-am bucurat de natura din vecinătatea satelor care amintesc de războiul din 1877 (Dragalina, Smârdan), oprind pe unde m-a îndemnat sufletul, pentru a face fotografii.

Iscodesc, de câte ori am ocazia, prin Herţa, atent numai la albastrul dumnezeiesc, de deasupra, care ne uneşte pentru veşnicie. Nu am fost niciodată în Herţa şi nici nu voi merge, câtă vreme sunt condiţionat de paşaport. Ştiu că nu va dura prea multă vreme până ce şi noi, românii, şi noi, ucrainenii din acest nord de ţară moldavă, vom izbuti să transformăm Bucovina şi Herţa într-o verigă de legătură între România şi Ucraina şi nu într-un măr al discordiei.

Când ajung în dealul Rediului, scormonesc zările şi încerc să mi le apropii, cu ajutorul aparatului de fotografiat, care, şi dacă ar fi unul performant (şi nu e), nu poate egala sufletul. De la răscrucea graniţelor dintre noi şi noi, dintre Bucovina, Basarabia şi România, urmând linia luncii Prutului, până la Lipca, culeg amprentele zilei şi mă tulbură lipsa de istoricitate de dincolo de cele trei urme de sârmă ghimpată. Sate uitate de statalităţi vremelnice într-o tăcere a veşniciei care s-a născut la sat (Lucian Blaga vedea, în această “veşnicie”, pietrificarea în netimp, în matricea stilistică primordială, pe care o numim preistorie), sate care presură linişte în univers şi în îndepărtatele vecinătăţi din trei ţări ale aceluiaşi sânge mioritic.

La Rădăuţi-Prut, lângă primărie, dincoace de semnul de ieşire din sat, s-a improvizat o poartă vamală, iar nişte containere din tablă ţin loc de birouri vamale. Nici vorbă să ajung până la pod sau până la locul faimosului iarmaroc de odinioară (teren de fotbal, pe vremea copilăriei lui Vasile Ilie), deşi vameşii, toţi bruneţi, spre deosebire de blonzii grăniceri, vor să mă ajute, dar nu găsesc un însoţitor disponibil. Îmi plac oamenii aceştia, obligaţi să-şi facă meseria într-o simbolică sărăcie a statalităţii româneşti, şi le mulţumesc, de mai multe ori, pentru că ei, prin felul lor de a fi, ne reprezintă pe noi, nu pe ăia din scaunele puterii româneşti, care şi aici, pe malul Prutului, dragon cosmic cu rădăcini lunare, compromit românismul prin sărăcăcioase încropiri ale indiferenţei bugetare. Aici, la “Poarta României”, statalitatea e urâtă şi indiferentă, iar oamenii în uniformă, oricât de frumoşi ar fi (şi sunt), nu pot schimba această urâţenie a indiferenţei statalităţii faţă de demnitatea identitară pe care o tot visăm. Nu fac fotografii, nu urc la bisericuţa tradiţională moldovenească din deal, pentru că imaginile acelea dăinuie în cartea “Rădăuţi-Prut / frânturi de legendă şi istorie”. Nu fac fotografii, pentru că sunt sigur că, de pe malul celălalt al Prutului, dacă aş încerca, împreună cu Vasile Ilie şi cu Grigore Vieru în suflete, să ducem o lumânare aprinsă la Pererita, pedestru, nu ni s-ar permite. Încă. Încă am fi priviţi, la “Poarta Republicii Moldova” de la Lipca, drept suspecţi, dacă nu cumva subversivi.

Intenţionam să însoţesc Prutul, prin Miorcani, Ripiceni, Ştefăneşti, o bună bucată de cale, dar, de la Miorcani, încolo, drum de pulbere şi hopuri se întinde şi ca simbol al indiferenţei statale, de care am mai făcut vorbire. Nu pot merge mai departe, aşa că întorc în faţa Pereritei, pe care o privesc lung, însetat, dar fără să o fotografiez. Undeva, în Miorcani, există încă vechiul conac în care poetul Ion Pillat şi-a petrecut verile copilăriei, dar nici un semn, nici un indicator nu te orientează spre “mirajul” copilăriei lui Grigore Vieru, care privea, de dincolo, spre aura lui Pillat de dincoace, fără să ştie că minunatul autor al poemelor într-un singur vers a murit în amiaza zilei când urma să fie arestat, în cumpăna nopţii, din pricina unei palme pe care un văr de-al său i-o aplicase, în Dorohoi, lui Petru Groza, cu ocazia unui miting electoral. Acel văr al poetului Ion Pillat, evadatul în… moarte, avea să fie atât de stâlcit şi schilodit, la Piteşti, de către acoliţii lui Ţurcanu, încât, în anii următori, era târât din închisoare în închisoare, ca să se înspăimânte intelectualii de viitorul care îi aşteaptă.

De nevoie, dar şi de curiozitate, am pornit spre Săveni (“Zicălaşii” au în lucru şi splendida “Horă din Săveni”, din 1860), târguşor pe care nu-l mai văzusem vreodată, pierdut printre dealuri deja arse de soare, poate că şi din pricina absenţei crângurilor şi pădurilor. Trecem prin sate toropite de soare şi de duminică, prin Coţuşca, prin Ungureni, ca să descoperim o puzderie de parazăpezi transformate în garduri pentru grădini, inclusiv în Săveni, şi o amorţire resemnată, care se întinde dintr-un orizont într-altul. Nicăieri, de la Capu Câmpului, până la Rădăuţi-Prut şi, de acolo, până la periferia Botoşanilor, nu am întâlnit o pensiune, un han, un camping, de parcă şi localnicii, prin autorităţile judeţene, şi-ar refuza orice şansă turistică. Locurile sunt minunate, oamenii aşijderea – mult i-ar place Prinţului Charles acele locuri -, dar nici un semn de hărăzire turistică nu se arată şi nici nu cred că, în afară de noi, au fost mulţi cei care au făcut premeditat un tur al nordului judeţului Botoşani, fără să fi fost provocaţi la aceasta de nostalgia rădăcinilor. Eu iubesc ţinutul acesta, altar al culturii române, pentru cifrul secret care l-a învrednicit la sacralitate, dar, chiar dacă percep noianul de taine, încă nu le pot formula şi în scris. Poate că, în fond, asta ar fi taina definitorie: ţinutul acesta se trăieşte, nu se defineşte. Aşa cum nu se vorbeşte şi nu se fotografiază, ci doar se trăiesc Ipoteştii şi memoria lui Mihai Eminescu.

Jurnalism No Comments Jun 5