dar vin, deodată, zorii şi-o ridică

sub crugul nopţii îmbrăcăm cămăşi

ca să-nfruntăm noianul de trădări,

iar ploaia ne-nsoţeşte parcă să-şi

presoare disperarea peste zări

şi nu se-aud nici cântece şi nici

alt început de noi ipocrizii

căci bezna stăpâneşte pe aici

clipitele bolnave şi târzii

rupând acerb de melancolic strune

prin sângele bătrânilor cobzari

care a prins sub beznă să răsune,

să-şi risipească paşii tot mai rari,

încât cămaşa-mi cade sfâşiată

în franjurii subţiri ai unei ploi

care păşeşte iar cutremurată

prin iarba care plânge pe sub noi:

ah, Doamne, crucea ta mă frânge

şi lăncii noi prin rană îmi despică,

şi-n depărtare numai maica plânge,

dar vin, deodată, zorii şi-o ridică

Poezie de ion dragusanul No Comments Jul 18

T. V. Păcăţian: Cum au fost prinşi Horia şi Cloşca?

Cum au fost prinşi Horia, Cloşca şi Crişan? Prin mâini trădătoare româneşti, ca întotdeauna, în cazul trădărilor, doar bietul Crişan fiind capturat “cu popii noştri în frunte”, precum în tragedia din grădina Ghetsimani… a munţilor Apuseni. Dar, mai bine citiţi şi umpleţi-vă de mândrie naţională şi creştin ortodoxă:

Horia, cu numele cel adevărat Ursu Nicola, născut pe la anul 1730 în comuna Albac, capul revoluţiei sociale de la 1784 din Munţii Apuseni, convingându-se, că cu oamenii săi, decimaţi rău în luptele date la Mihăleni, în 17 decemvrie 1784, nu mai poate continua cu succes lupta începută pentru dezrobirea economică a neamului său împilat din Ardeal, pentru că e prea numeroasă armata trimisă asupra sa şi asupra credincioşilor săi, în numele Împăratului, cu care el vorbise doară şi se înţelesese, s-a decis să sisteze lupta zadarnică, îşi părăseşte deci oamenii, sfătuindu-i întâi să-şi vadă fiecare de cap cum ştie şi cum poate, fuge apoi şi se ascunde prin pădurile Ardealului, împreună cu tovarăşul său Cloşca. Pribegind încoace şi încolo, ajung în pădurea Scorăcetul de pe teritoriul comunei Mărgău, din judeţul Cojocna, plasa Huedin, unde fac un popas mai lung. Dar, spre nefericirea lor, pentru că sunt trădaţi de opt ţărani români, Moţi şi ei, ca şi Horia şi Cloşca, şi prinşi în 27 decembrie 1784, sunt duşi la Alba Iulia, iar aci, după ascultare, judecaţi la moarte şi, în 28 februarie 1785, frânţi în roată, cum era obiceiul pe atunci, şi daţi dispreţului obştii, tot după obiceiul de atunci.

Pentru prinderea conducătorilor mişcării revoluţionare de la 1784, Horia, Cloşca şi Crişan, se pusese, din partea stăpânirii, un premiu de 300 galbeni împărăteşti şi premiul acesta a avut efectul dorit şi aşteptat, pentru că s-au aflat oameni, s-au aflat Români, care să-şi trădeze binefăcătorii şi să-i dea pe mâinile călăilor.

Crişan George, numit şi Marcul, se despărţise de ceilalţi doi tovarăşi ai săi şi el a fost prins separat, de nouă ţărani români din Munţii Apuseni, conduşi de preotul din Cărpiniş, Moise Popa, şi de cel din Lupşa, Simeon Popa. Aruncat fiind în temniţă, imediat după ascultare, Crişan s-a spânzurat, în celula sa, cu ajutorul curelelor de la opinci. Judecătorii săi însă nu au fost mulţumiţi cu aceasta auto-executare, ci au adus sentinţă formală şi asupra lui, care a şi fost executată în toată regula. Corpul său neînsufleţit a fost împărţit, cu solemnitate, astfel: capul tăiat şi pus în ţeapă, în comuna Cărpiniş. Corpul, tăiat în patru bucăţi, şi una pusă în ţeapă, în comuna Abrud, alta în comuna Bucium, a treia în Brad şi a patra în comuna Mihăleni, toate acestea pentru a băga groază în ţărănimea română şi a o face să înţeleagă că cu domnii nu se poate ea prinde, pentru că domnii sunt cei mai tari şi cu domnii ţine şi împărăţia, nu cu poporul cel prost.

Sfâşietoare de inimi va fi fost, apoi, executarea lui Horia şi a lui Cloşca, întâmplată în 28 februarie 1785, în faţa mulţimii adunate la locul de pierzare din Alba-Iulia, şi grozave vor fi fost torturile prin care au trecut cei frânţi în roate, martirii cauzei ţărăneşti din Munţii Apuseni, Horia şi Cloşca; dar ei le-au suferit ca adevăraţi mucenici, fără vaiete şi fără tânguiri. Şi-au dat sufletul, în felul cum şi l-au dat, ca eroi adevăraţi, cu conştiinţa liniştită.

Va fi zguduit adânc acest fel de executare barbară şi inima milostivă şi impresionabilă a împăratului Iosif II, de la Viena, care îl cunoscuse pe Horia, căci a dat, nu peste mult, ordin să se compună o altă „provilă criminălească”, care a şi fost publicată în toată împărăţia şi în toate limbile, în ianuarie 1787, şi din care e ştearsă pedeapsa cu moarte prin frângere în roată, rămânând numai pedeapsa de moarte prin ştreang, pentru făptuiri grave penale.

Despre felul cum au fost prinşi Horia şi Cloşca, spre a putea fi daţi pe mâna judecătoriei, există un document, un proces-verbal, luat cu cei 8 oameni cari i-au prins, adevărat că la 20 de ani după prindere, în anul 1804, dar cei ascultaţi aşa au declarat, că-şi aduc bine aminte cum s-au întâmplat lucrurile şi aşa le spun, cum s-au întâmplat. Procesul acesta verbal s-a luat, la ordinul din 22 aprilie 1804 al comitelui suprem Ştefan Haller din Aiud, din partea juraţilor asesori ai comitatului Alba Inferioară, Katonai Iosif şi Cseresnyés Ioan, care, în scopul acesta, s-au prezentat, în 30 aprilie 1804, în Abrud, unde au efectuat, apoi, ascultările şi au dres procesul-verbal.

Introducerea şi încheierea procesului verbal e făcută după uzul din zilele acelea, în limba latină, iar ascultarea părţilor, cu întrebările puse şi răspunsurile date, în limba maghiară. Eu le dau, însă, în traducere românească, pentru a putea fi înţelese de toţi.

Întrebările au fost precizate astfel:

1. „Îşi aduce martorul aminte de vremea în care Horia şi Cloşca, răsculând naţia valahă şi prădând cu ea pretutindeni, Exelenţa Sa, domnul general baron Kráj, pe atunci locotenent-colonel al unui regiment secuiesc de infanterie din secuime, a venit la Abrud, cu miliţie numeroasă, compusă din seini şi husari, pentru sufocarea revoltei? Dacă da, să mărturisească, pe jurământul prestat, curat şi după adevăr.

2. Pe cine ştie martorul, din cele văzute sau aflate, şi de unde, că cu onoratul Kráj, pe atunci locotenent-colonel, în privinţa prinderii celor doi capi ai răscoalei, Horia şi Cloşca, ar mai fi pertractat, dându-i instrucţiunile necesare? Să spună mai departe, că:

3. În scopul atins, ce năzuinţe sau dispoziţii folositoare a aflat, anume din partea Maiestăţii Sale Regelui sau din partea sa proprie? A făcut ceva promisiuni cuiva şi cui, pentru operarea prinderii lui Horia şi şi a Cloşca, ori apoi la aceasta altcineva, cu alte motive, a îndemnat pe cineva?

4. Oare îndemnurile şi promisiunile sale au avut ceva rezultat eficace sau şi fără de acestea s-ar fi văzut cineva dispus să opereze prinderea celor doi corifei mai de multe ori numiţi, aşa că a lor prindere şi de altcum s-ar fi întâmplat atunci, sau nu? În fine:

5. Să numească martorul pe aceia care ar mai putea face mărturisiri în privinţa lucrului acestuia, după cea mai bună cunoştinţă a lor”.

La aceste cinci întrebări, au fost chemaţi să răspundă:

I. Ştefan Trif, libertin, în etate cam de 72 de ani şi

II. Nuţu Mătieş, libertin, în etate cam de 68 de ani.

După prestarea jurământului, au răspuns amândoi următoarele:

1. „De vremea aceea foarte neplăcută, care cade în anul 1784, când Horia şi Cloşca, răsculând naţia valahă şi cu ea nu numai prădând pretutindeni, dar săvârşind şi omoruri îngrozitoare, şi când, spre potolirea acestora, domnul Kráj, pe atunci locotenent-colonel, a venit cu miliţie numeroasă la Abrud, ne aducem foarte bine aminte.

2. Ştim apriat şi cu siguranţă că, în privinţa prinderii celor doi capi ai răsculării naţiei valahe, numiţii Horia şi Cloşca, cu stimatul domn locotenent-colonel Kráj, nimeni altul, decât numai dl Meltzer Anton, pe atunci contraş (cuvânt folosit în textul maghiar, care înseamnă, probabil, „controlor”), iar acuma şpan cameral, singur a vorbit şi i-a dat toate instrucţiile necesare; iar acestea aşa le ştim, că noi doi, pe atunci gornici (păzitori) de pădure, am stat sub mâinile domnului şpan cameral, ca, pe atunci, cel mai apropiat superior al nostru, şi dânsul a plătit om, ca să vină sus, la noi, şi să ne aducă cumva jos, la Abrud, spre a se înţelege cu noi în privinţa prinderii lui Horia şi a lui Cloşca. Noi, atunci, numaidecât, temându-ne de ameninţările naţiei valahe, că anume, dacă s-ar afla că cineva ţine cu domnii şi cu ungurii, să fie sigur unul ca acesta că nu numai viaţa, ci şi averea şi-o va pierde, şi nu numai casele, ci şi pomii dimprejur vor fi aprinşi şi prefăcuţi în cenuşă: n-am putut să venim în jos, la Abrud, dar, cu toate acestea, mai târziu, pentru ca să împlinim ordinul superiorului nostru, am legat de caii noştri două căprioare, ca să le ducem, la Zlatna, decedatului domn Zelenkai, şi, când am ajuns în Abrud, parte pentru că aşa ne era datorinţa, parte însă şi mai ales în urma soliei trimise nouă, am intrat în casa din Abrud a numitului domn Meltzer Anton, ne-am dat jos de pe cai şi am depus şi căprioarele, în scopul respectiv.

3. În privinţa prinderii lui Horia şi a lui Cloşca, am explicat la numitul domn Meltzer Anton astfel de năzuinţă şi strădanie, căreia alta asemenea nici nu se poate gândi; pentru că ne-a promis că va obţine, pe seama noastră, de la Maiestatea Sa Împăratul, afară de remuneraţia specială, corespunzătoare meritelor noastre, încă şi eliberarea noastră din iobăgie, asemenea şi pentru aceia care, în scopul de sus ne vor fi nouă de ajutor. Deci, în cazul acesta, nu numai bunul său, întreaga sa avere, ci şi capul său propriu l-a pus chezăşie, încredinţându-ne, apoi, că pe cine vom lua pe lângă noi de ajutor, toate le va suportă el, şi le va plăti el, în năzuinţele acestea ale noastre. Prin aceste năzuinţe, strădanii şi făgăduieli, întru atâta au câştigat inimile noastre, încât, dând noi uitării fanfaronada naţiei valahe, am primit asupra noastră prinderea celor doi corifei, pe moarte, pe viaţă, luând pe lângă noi pe Trif Manoşel, Neag Iacob, Neag Dumitru. Mătieş Iuon, Mătieş George şi pe Nicola George, dar astfel, ca şi ajutor militar să avem, la coborâre, în jos. Numaidecât, domnul şpan Meltzer, cel cu bună năzuinţă, ne-a dus înaintea onoratului locotenent-colonel, numit mai sus, Măria Sa domnul Kráj, în faţa căruia acum amintitul domn Meltzer încă a înşirat promisiunile făcute nouă, iar ân urma acestor promisiuni, noi încă am promis deplina noastră năzuinţă înaintea Măriri Sale, domnului Kráj. Numaidecât, Măria Sa, domnul locojenent-colonel Kráj, ne-a făcut posibilă parcurgerea teritoriului până la Ungaria, nouă şi celor numiţi ca luaţi de ajutor pe lângă noi, ca să putem umblă fără frică, în scopul căutării şi prinderii celor doi corifei. Cu destulă frică, am luat cu noi pe cei scrişi în paşaport şi tot am urmărit pe Horia şi pe Cloşca, până le-am aflat urma, în judeţul Cojocna, pe hotarul comunei Mărgău (Meredgyó), lângă Someşul cald, şi acolo i-am prins pe amândoi, iar când îi aduceam în jos, la vale, a venit şi ajutorul militar în calea noastră, spre a ne apăra, şi aceasta tot după instrucţiile date de domnul Meltzer Anton.

4. Cum că stăruinţele şi promisiunile de multe ori numitului domn Meltzer Anton au avut rezultat eficace putem adeveri, pe jurământul prestat, din întreg sufletul nostru, În ce priveşte prinderea, prin noi, a lui Horia şi a lui Cloşpa, căci altcum prinderea lor nu se făcea, dacă noi, în urma promisiunilor domnului Meltzer, între temeri şi primejdii mari, fără mustrare sufletească, nu primeam asupra noastră prinderea lui Horia şi Cloşca, care deci s-a făcut prin mijlocirile domnului Meltzer Anton.

5. Pe alţii, care ar mai putea şti ceva despre lucrul acesta nu-i cunoaştem, şi care ar putea să dovedească ceva, ci numai noi doi şi ceilalţi, numiţi în paşaport, cărora, spre îmbărbătare, le-am expus, de multe ori promisiunea domnului Meltzer Anton şi îndatorirea lui faţă de noi”.

După luarea acestor răspunsuri şi trecerea lor în procesul verbal, au fost ascultaţi separat următorii:

III. Trif Manuşel, cam de 46 ani;

IV. Iacob Neagu, cam de 48 ani;

V. Dumitru Neagu, cam de 44 ani;

VI. Iuon Mătieş, cam de 56 ani;

VII. George Mătieş, cam de 50 ani, şi

VIII. George Nicula, cam de 44 ani.

După prestarea jurământului, aceştia au relatat, punându-li-se şi lor întrebările de sus, următoarele:

1. „Ne aducem toţi foarte bine aminte de vremea când Horia şi Cloşca (în toamna viitoare vor fi douăzeci de ani), răsculând naţia valahă şi cu ea prădând pretutindeni, au produs pagube nemăsurate în ţară, ba s-au săvârşit şi multe ucideri, că pentru potolirea acestora, domnul baron Kráj, pe atunci locotenent-colonel, a sosit la Abrud, cu miliţie numeroasă.

2. Noi n-am umblat pe-la Abrud, cu ocaziunea când a fost în Abrud stimatul de mai înainte domn Kráj, cu toate că ştim că a petrecut vremea acolo, cu mulţi soldaţi; dar, din anumite comunicări, pe altă cale nu, ştim şi aceea că singur dl Meltzer Anton, pe atunci contraş, acum şpan cameral, a fost acela care a ţinut sfat cu onoratul domn Kráj în privinţa prinderii lui Horia şi a lui Cloşca, dând instrucţiunile necesare. Dar, după ce, cu ocaziunea aceea, am fi umblat noi prin Abrud, cu bună faţă, dar între temeri mari, provocaţi fiind de Ştefan Trif şi de Nuţu Mătieş, aceştia ne-au comunicat toate acestea şi nouă, precum şi aceea că stimatul domn Kráj a dat paşapoarte, în care, după spusele lor, spre a le putea fi de ajutor la prinderea lui Horia şl Cloşca, suntem scrişi şi noi cu numele, şi că pe ei domnul Meltzer Anton însuşi i-a chemat în jos, trimiţând om anume după ei. Acestea ni le-au spus nouă.

3. Precum şi aceea ne-au spus numiţii Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, că, în scopul respectiv, la domnul Meltzer Anton, ce năzuinţe şi dispoziţii folositoare au observat ei, când s-a obligat să ne câştige nu numai eliberarea din iobăgie, ci şi altă remuneraţie, adică cadou, pe care-l vom căpătă, şi că, pentru tot cazul, şi-a pus chezăşie averea sa întreagă şi pe sine însuşi, astfel, că domnul Meltzer Anton însuşi ne va da remuneraţia corespunzătoare meritelor noastre, plătindu-ne în mod cinstit. Toate aceste promisiuni ne-au însufleţit atât de mult, încât, legându-ne din toată inima şi din tot sufletul de Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, am mers cu ei, cu atât mai vârtos că după declaraţia numiţilor Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, făcută în faţa noastră, domnul Meltzer Anton ar fi făcut promisiunile amintite şi înaintea stimatului domn Kráj, de mai multe ori numit, şi drept aceea am primit paşapoarte, ei şi noi. Adevărat că eram în mare frică, temându-ne de poporul răsculat, care ameninţase că, dacă se va afla cineva dintre valahi, care ţine cu domnii de neam unguresc şi cu ungurii, acela îşi va pierde nu numai viaţa, ci şi averea întreagă, pentru că şi pomii dimprejurul casei sale vor fi aprinşi şi prefăcuţi în cenuşă; dar noi la toate acestea nu ne-am gândit, ci am plecat, cu cele două persoane, ca să prindem pe cei doi corifei, de multe ori numiţi, şi atâta am urmărit pe Horia şi Cloşca, până, dând de urma lor, i-am prins pe amândoi, în comitatul Cojocna, în hotarul satului cu numele Mărgău, lângă Someşul cald, şi când îi aduceam de acolo, ajutorul militar a venit în calea noastră spre apărare, şi după comunicările lui Ştefan Trif şi Nuţu Mătieş, şi aceasta s-a întâmplat după instrucţiunile domnului Meltzer Anton.

4. Prinderea acestor două persoane, anume a lui Horia şi a lui Cloşca, nu se întâmpla, atunci, la nici un caz, dacă, în urma promisiunilor domnului Meltzer. nu luam noi asupra noastră sarcina aceasta; prin urmare, putem mărturisi, fără nici o vătămare, că prinderea lui Horia şi a lui Cloşca s-a făcut la mijlocirea şi în urma promisiunilor domnului Meltzer.

5. Că despre acest lucru cine ar mai putea face mărturisiri şi cine ar mai putea relata, noi nu ştim, decât numai pe noi ne ştim şi pe cei doi martori, ascultaţi înaintea noastră”.

Acestea sunt mărturisirile, făcute în faţa organelor stăpânirii, cu privire la prinderea lui Horia şi a lui Cloşca, din partea celor opt români din Munţii Apuseni, trădători ai lui Horia şi ai lui Cloşca, şi, în mod inconştient, trădători ai cauzei lor proprii. Din felul cum ele sunt făcute şi trecute în procesul verbal, se vede apriat că oamenii, probabil în urma unui nou bacşiş, pus în vedere din partea lui Anton Meltzer, au fost din vreme instruiţi că ce au să răspundă şi cum au să răspundă, pentru ca din relatările lor să se poată constata, în mod neîndoios, meritele pe care şi le-a câştigat acest Meltzer, în jurul prinderii lui Horia şi a lui Cloşca. Căci e evident că alt scop ascultarea acestor oameni şi dresarea procesului verbal despre spusele lor, nu a avut şi nu a putut să aibă, decât numai câştigarea din partea lui Meltzer a unui document vrednic de crezământ, pe baza căruia să poată cere, de la locurile mai înalte, o remuneraţie oarecare, poate vreo distincţie pentru serviciile sale mari, aduse tronului şi patriei, prin punerea la cale a prinderii lui Horia şi a lui Cloşca.

Dar din cuprinsul acestor mărturisiri se mai pot constata următoarele: Că nu şapte, cum s-a susţinut până acum, din partea unor scriitori, ci opt a fost numărul acelor români, care au trădat şi au prins pe martirii neamului Horia şi Cloşca. Că aceşti opt nenorociţi, nu din îndemnul lor propriu au săvârşit actul de trădare, ci ademeniţi de promisiunile lui Meltzer, năimiţi şi plătiţi de acesta, au căzut în ispita de a comite această crimă de lesă naţională, că la prinderea lui Horia şi a lui Cloşca, miliţia Iui Kráj nu a avut absolut nici un rol decisiv, pentru că prinderea au săvârşit-o cei opt români, fără asistenţă militară. Miliţia s-a prezentat atunci când prinderea era isprăvită: când Horia şi Cloşca erau legaţi şi făcuţi inofensivi. Pe drum, când veneau toţi, de la munte, la vale, a apărut miliţia! Prin urmare sunt nemeritate laudele, pe care scriitorii maghiari le au adus baronului Kráj pentru „vitejia” arătată cu ocazia prinderii lui Horia şi a lui Cloşca.

Prinderea s-a făcut fără el şi fără oamenii săi. Iar tabloul, pare-mi-se se află şi în Muzeul Bruckenthal din Sibiu, care eternizează scena prinderii lui Horia şi a lui Cloşca, şi pe care se văd soldaţi repezindu-se asupra lui Horia şi a Cloşca, prinşi, pe de la spate, de câte doi români, ca să-i lege cu funiile, pe care le ţin în mâini, e o lucrare fantastică, care nu corespunde realităţii nicidecum (Transilvania, LII, nr. 3, martie 1921, pp. 134-142).

Aşa vă place Istoria? No Comments Jul 17

Constanţa de Dunca-Schiau: Puterea arcuşului

– Scurt roman recent –

Am văzut-o, nu e o lună. Cât de frumoasă era! Cât de frumoasă şi de jună! Naltă, mlădioasă, fină, eterică; cu ochi mari, negri, scânteietori şi păr bălai, lucitor şi auriu.

Şedea, totdeauna, la concerte, în primul rând; şedea pierdută în mijlocul lumii. Căutătura nu i se întorcea nici la dreapta, nici la stânga; nici la femei, nici la bărbaţi. Pe podium sta aţintită privirea sa şi, în acea privire citeai un dor, o aşteptare, un entuziasm, o îndumnezeire nespusă.

Când linişte se făcea în sală şi el sosea cu instrumentul său, când înainta spre public, se aşeza şi-şi ridica arcuşul, o vedeai pe dânsa pălind; respiraţia îi devenea precipitată sau înceată cu totul, o comoţiune electrică părea a-i mişca toate fibrele corpului, fiori repetaţi îi treceau din cap până în picioare şi florile ce-i acopereau pieptul se vedeau tremurând sub bătăile violente ale inimii sale. Şi totuşi, cine ar fi crezut ce se petrecea, atunci, în acel suflet atât de june şi atât de imens iubitor!

Precum toiagul lui Moise, care din stânca stearpă a scos izvor nesfârşit pentru adăparea unui popor întreg, astfel artistul, cu arcuşul său, cum i-a atins auzul, cum i-a pătruns inima liniştită, a deşteptat un torent de simţiri necunoscute şi tulburătoare, ce, ca torentul înfuriat, au dezrădăcinat candoarea sa, inocenţa sa, pietatea şi datoriile sale şi, în valuri turbate, au târât şi înecat totul în o iubire disperată.

Ea nu s-a aruncat la picioarele lui, să-i spună toate adoraţia sa; castele sale buze nici un cuvânt de amor nu au rostit; muma ei, de lângă dânsa, nu ştia şi nu vedea nimic. O amică, jună ca şi dânsa, singură i-a presimţit secretul; dar şi ea a tăcut, cum tăcea cea care suferea.

Zi după zi, biata copilă îl asculta cântând şi suspinele, gemetele, plânsul, rugăciunile, pasionatele accente ale arcuşului său o îmbătau tot mai tare cu pasiune îngrozitoare. Mintea i s-a dus cu totul; a pierdut iubire de părinţi şi credinţă în Dumnezeu. În sufletul despuiat, acum, de toate alte simţiri, a luat loc numai o cugetare: „El, el sau nimeni!”. Dar ce putea el deveni pentru dânsa? El, artist încărunţit, bătrân şi însurat!… Ea ştia totul, dar nimic nu i-a putut înăduşi nebunul amor.

Încă o dată a mai mers la concertul unde l-a putut asculta; încă o dată şi-a umplut sufletul de sonurile arcuşului său fermecat şi fermecător şi, zguduită până în ultimul atom ce-i compunea fiinţa, s-a dus acasă, cu mintea, cu sufletul tot la el, la sonurile lui, a scris două cuvinte, s-a culcat şi a înghiţit otrăvitoarea băutură… Veninul a fost mortal; ca fulgerată, a trecut sărmana în altă lume, uitând de toţi cei care o iubeau şi numai cu amorul pentru artistul necunoscut.

Zdrobeşte-ţi instrumentul, nenorocit muzicant, să nu mai ucizi cu arcuşul tău copile unice, fericirile părinţilor, podoabele societăţii!

În cimitirul din capitală, zace, acum de două săptămâni, ofilita albă floare, între albe flori ofilite, unde nici lacrimile arzătoare ale mumei sale, ce usucă rozele de pe proaspătul mormânt, nu o pot încălzi şi deştepta.

Curând, se va pune pe acea groapă o cruce, ce va zice că, aici, este o moartă de şaisprezece ani, care a fost frumoasă şi purta un nume de patrician. Marmura va spune multe, dar nu va revela grozava taină, că ea s-a sinucis din iubire pentru un artist; că viaţa ei a fost zdrobită de puterea arcuşului.

Constanţa de Dunca Schiau

(Familia, XXIV, nr. 48, 27/9 decembrie 1888, pp. 553, 554)

Constance de Dunka, urmaşa lui… Dragoş Vodă!

Constance Dunka de Sajó, în „Album des célébrités contemporaines” (Panthéon Parisien)

Tânăra româncă din Botoşani, Constance Dunka de Sajó, care, de la 16 ani, uimea Parisul cu nuvelele „publiées dans les principaux journaux de Paris”, ulterior, adică după succesul romanului „Elena”, publicate, în două volume, sub titlul „Estela” (Scéne de la vie moldave, L’ombre des Stan, La frére Blanc, Scénes de la Roumanie, La criminelle hongroise, Un affranchissement en Roumanie etc.), descinde din… Dragoş Vodă. Şi nu e banc, şi nici contrafacere, în ciuda faptului că presa românească din vremea gloriei sale îi născocise un străbun Dunca, venit în Maramureş tocmai din Scoţia, din care s-ar trage Cristina Dunca, menţionată în 1662, apoi, după anul 1800, un Ioan Dunca, plecat la studii la Lemberg şi din Galiţia venit în Bucovina, ca funcţionar la guvern, unde s-a însurat cu fata boierului Nicolae Goian şi a Mariei Stârcea[1] şi a avut doi feciori, Nicolae şi Ştefan Dunca, care au trecut în Moldova, după ce au moştenit moşiile lui Nicolae Goian şi ale Maria Stârcea. Ştefan Dunca, ajuns la rangul de mare spătar, s-a însurat cu Aglaia Jder, cu care a avut trei feciori, Nicolae şi Titus, amândoi glorioşi ofiţeri, şi Aureliu, dar şi o fată, literata Constanţa de Dunka[2].

Legendele din presa românească aveau să fie contrazise de „Diplomele Maramureşene”, publicate de vărul Constanţei Dunca, Dr. Ioan Mihály de Apşa, şi de opera istoriografului maghiar George Petrovay, „Turul”, lucrări care certifică documentar că Duncanii se trag din „Iuga Vodă din Maramureş, ce a avut trei fii: Andrei, Georgi, iar cel mai mic, Bogdan, adevăratul Bogdan Dragoş, întemeietorul principatului Moldova. Din George derivă familia Man de Sajó, iar din Andrei, toţi acei Dunca de Sajó ce se află încă în Maramureş”[3]. Dar, în loc să povestesc eu, ce ar fi dacă v-aş prezenta (adnotate în locurile confuze), două mărturii, din care una semnată de Constanţa de Dunca-Schiau, în 1912, precizând, deocamdată că, spre sfârşitul anului 1918, Constanţa Dunca revenea în ţară, încercând o miraculoasă vindecare cu aer de munte, şi îi vizita pe cercetaşii Ardealului, ca să le vorbească despre românism. O bătrână căruntă, dar încă frumoasă şi plină de nobleţe, care amintea vag de trăsăturile adolescentei care uimise, cu scrisul ei, Parisul şi care pătrunsese pe merit în „Album des célébrités contemporaines”, categoria „Panthéon Parisien”, unde, de altfel, i-am găsit şi fotografia, făcută la 19 ani.

Pentru doar câteva zile de căutări, ar trebui să mă declar mulţumit cu ce am aflat, dar nu-mi stă în fire să fac lucrurile doar pe jumătate, aşa că voi continua, din profundul respect ce îl port unui astfel de personaj fabulos. Fabulos prin propria-i personalitate, deşi descendenţa din Dragoş Vodă şi din vârfurile boierimii moldoveneşti pot impresiona pe mulţi.

Doamna Constanţa de Dunca-Schiau

„Am avut norocul să-i răsfoiesc hârtiile: scrisori manuscrise, conferinţe, articole de ziare etc. şi am învăţat cine este. Doamna de Dunca-Schiau este cea dintâi femeie română care s-a ocupat temeinic cu educaţiunea copilului neamului nostru, cu atâta zel şi cu aşa multă însufleţire, şi cu atât de frumos succes. Ea este cea dintâi scriitoare a noastră cunoscută şi în străinătate. Sunt mulţi, mulţi ani de când a început să lucreze.

Era la 7 februarie 1863, când şi-a prezentat corpului legislativ al României proiectul său pentru „Organizarea învăţământului de fete” şi cererea de a se introduce învăţământul obligatoriu şi gratuit. Iar bărbaţii de la cârma ţării au primit unanim şi cu multă însufleţire proiectul şi au lucrat cu mare grabă pentru realizarea lui.

Ca să înţelegeţi ce mijloace a avut pentru „cauza din care şi-a făcut scop al vieţii”, vă dau şi câteva date biografice[4]. Descendentă a unei vechi familii nobile, originară din Maramureş[5], s-a născut la 16 februarie 1843. Până la etatea de 12 ani, i s-a dat educaţiune aleasă în casele părinteşti, dar deja de pe atunci era cunoscută în ţară pentru multele limbi ce le vorbea, pentru talentul de pianistă etc. La 12 ani, „fiica spătarului Ştefan Dunca”, pleacă, cu mamă-sa, la Viena, unde, timp de doi ani, cei mai distinşi profesori îi fac instrucţia. De la Viena, pleacă la Paris, pentru completarea studiilor. Aici, după terminare a cursurilor secundare private, se înscrie la cursurile înalte de la „College de France” şi este prima femeie care obţine, în Paris, certificate pentru urmarea studiilor de filosofie, istorie şi morală, de economie pontică, de dreptul ginţilor, de literatura franceză, de fizică experimentală etc. Este şi prima româncă, deci, care trece examenele superioare de institutoare la Sorbona şi obţine brevetul de capacitate. Audiază cursul de pedagogie al celebrei pedagoge franceze dra Sauvau, obţinând nota „vocaţiune pedagogică extraordinară”.

După studierea organizării învăţământului de fete din Franţa, Germania, Austria, Italia, Elveţia şi Anglia, scrie opul pedagogic „Mémoir sur l’organisation de l’ensegnement de filles en Roumaine”, care obţine aprobarea şi laudele societăţii „Pour l’instruction du peuple en France” şi este tipărită, pe spesele societăţii, „spre a răspândi ideile binefăcătoare ce conţine” (dar sub titlul „Les filles du peuple / Mémoire présenté au Prince et à la Chambre sur l’éducation populaire des fiiles en Roumanie” – n. n.). Studiază sub auspiciile împărătesei Eugenia, în biblioteca privată a Majestăţii Sale, etichetele curţilor, din care studiu îşi face o specialitate. Tot din Paris datează începutul activităţii sale literare, colaborând, de la etatea de 16 ani, la celea mai multe ziare din Paris, precum: „La Presse”, „La Patrie”, „Le Constitutionel”, „Le Temps” ş. a. În mai puţin de doi ani, apar scrierile sale în limba franceză: „Le Frère Blanc”, „Estella”, „L’ombre de Stan”, „Scènes de la Românie”, „Stanca”, „Elena” şi alte nuvele şi române (aici este o confuzie: romanul „Elena” avea să fie publicat în 1862, iar povestirile, sub titlul „Estela”, în 1863, în două volume, care grupau „nuvelele” menţionate, dar şi altele[6]), care fac tinerei românce un nume literar atât de însemnat, încât, la etatea de 18 ani, este primită ca membră în „Société de gens de Lettres”. Aproape toate societăţile franceze literare, ştiinţifice şi artistice o primesc, cu fală, în sânul lor, iar „Société des scienses, arts et belle-lettres de Paris” îi acordă primul său premiu pentru „lucrări literare”: Medalia de Aur.

Pe la anii 1860-62, i se publică portretul în „Album des célébrités contemporaines” (Panthéon Parisien), însoţit de o biografie scrisă de Elie Berthet, care încheie, spunând că este „o femeie remarcabila, plină de ştiinţă talente şi patriotism”.

Guvernul român de pe acel timp, însufleţit de succesele tinerei românce, neavând „Bene merenti” ca să o răsplătească, îi dă o recompensă în bani, pentru „serviciile sale”, şi o invită să se întoarcă în ţară, unde poate fi de folos. Astfel, urmează prezentarea proiectului pentru „Organizarea învăţământului de fete” etc.

De la data aceasta, continuă să lucreze în ţară pentru înaintarea instrucţiunii. Redactează şi foaia pedagogică „Amicul familiei”, apărând cu zel şi succes chestiile culturale. După înfiinţarea „Ateneului Român”, la ale cărui temelii a lucrat şi domnişoara de Dunca, alăturea de distinşii bărbaţi ai neamului, urcă la ilustra catedră şi, de acolo, vorbeşte despre chestiuni feminine. Deşteaptă femeia română, o cheamă la lucru, la studii înalte, spre a se putea ridică la înălţimea chemării sale de soţie şi mamă! A mai ţinut conferenţe şi în alte oraşe din România, apoi în Bucovina şi Transilvania, făcându-se cunoscută în toate ţinuturile locuite de români. A scris şi piesa „Martira inimii”, jucată, cu mare succes, pe toate scenele din ţară.

Ca profesoară de pedagogie, la Şcoala centrală de fete din Bucureşti, este neîntrecută, iar elevele o divinizează şi păzesc, toată viaţa, cu sfinţenie înaltele-i şi moralele învăţături.

La 1865, este numită inspectoare generală a Învăţământului de fete din România, muncind neobosită pentru şcoli de model şi învăţătoare de model, până la anul 1871, când părăseşte ţara. Astfel, şi-a încheiat activitatea publică, căutând în căsătorie fericirea soţului, conform principiilor pe cari le-a propovăduit. Căsătorindu-se cu dl Anton Schiau, procuror de stat pentru Transilvania, la Deva şi Sibiu, iar mai târziu consilier regesc de justiţie la procuratura supremă din Budapesta, a trăit numai pentru familie şi acţiuni de binefacere; în timpul acesta a publicat numai o carte de poveşti, „La Alma”, întitulată după numele fiicei sale adoptive, Alma Dunca, fiica unui frate al său (căpitanul Titus Dunca, „care s-a ilustrat în răzbelul franco-german” – n. n.)[7]. În educaţia acestei fiice, înzestrată cu celea mai alese calităţi sufleteşti şi trupeşti, a dovedit doamna de Dunca-Schiau perfecţiunea sistemului său de educaţiune. Iar la moartea doamnei Alma Merrit n. Dunca (se căsătorise cu un englez american – n. n.), toate ziarele maghiare şi germane din Budapesta aduc pagini elogioase fenomenalei femei, „opera vie a artei pedagogice” a doamnei de Dunca-Schiau.

Pierzându-şi şi soţul, la anul 1899, se reîntoarce în România, ca să-şi caute mângâiere în lucru. Ţine conferenţe publice la Ateneu, ca „Educaţiunea copilului nostru”, la 12 decembrie 1899, „Copilul nostru. Drepturile sale. Divorţul”, ţinută la 18 februarie 1901 etc. Scrie articole la ziare, articole pedagogice şi sociale, amintiri, de exemplu, „Alma şi şcoala”, „Femeia viitorului”, „Botezul lui Eminescu” etc.

Alma de Dunca-Schiau

Ziarele din acel timp au pagini de elogii şi admiraţie pentru conferenţiara de la „Ateneu”. Silită de împrejurări, la anul 1906 părăseşte din nou ţara, întrerupându-şi activitatea de conferenţiară. Se stabileşte la Viena, de unde publică preţioasele amintiri „Un episod istoric”[8], „Patriarhul Ioachim III despre români şi România”[9] ş. a.

Trimisă de medici la aer de munte, după boala din ultimii ani, veni la Zlagna, înainte cu zece luni. Aici am cunoscut-o, aici i-am ascultat amintirile din trecutul său şi din trecutul neamurilor, având memoria uimitor de vie şi fidelă. Aici mi-a citit, româneşte, din manuscrisul francez „Ştiinţa, explicând credinţei noastre”, încercare asupra ideilor religioase şi şi necunoscutul în superstiţii, o filosofie originală, profundă.

Şi azi citeşte mult, cu predilecţie în limba franceză şi engleză, pe lângă care mai posedă şi limba germană, şi italiană, afară de frumoasa limbă românească, pe care o scrie. În încheiere, vă dau un pasaj potrivit „Cercetaşilor” (din Zglagna, cărora le este adresată scrisoarea – n. n.) din „Mama şi şcoala”: „Nu armele fac vitejiile, izbânda, ci mâna celui ce o ţine, sufletul celui ce dirijează mâna armată. Nu legile scrise fac bunăstarea popoarelor, le dau moralitatea şi fericirea, ci mintea şi inima, inima şi caracterul celor legiferaţi. Caracterele fac tăria, caracterele –mărirea unei naţiuni. Intelectul numai imaginează, caracterul făptuieşte. Caracterul întrupează, caracterul realizează ideea”.

Călăuzită în viaţă de astfel de idei, deşi a muncit neobosit pentru binele obştesc, deşi este născută în belşug şi a trăit fără grija zilei de mâine, astăzi are toate grijile muritorilor de rând. A muncit cinstit şi „n-a ştiut să facă intrigi, n-a ştiut să spună minciuni”. „Cercetaşi”, să ţineţi viu în amintire pe celebra femeie, la vederea căreia aţi auzit comanda: Drepţi! La stânga, salut!”. Şi să nu uitaţi să veneraţi oamenii mari ai neamului, şi dacă nu mai au nimic mai preţios în viaţă decât bogatele amintiri din trecut!” / Silvia I. Popp n. Negruţiu” ( Unirea, XXVIII, nr. 61 şi , Blaj, sâmbătă 5 octombrie şi miercuri 9 octombrie 1918, pp. 2, 3 şi 3, 4).

*

Epistolă deschisă ziarului „Românul”

„Tragicele împrejurări ale ultimului pătrar din viaţa mea mă reţin între străini, fără puteri de-a mai glăsui în favoarea intereselor naţionale, în mână cu pana-mi mută, aproape ruginită. Un simţământ de Prometeu înlănţuit, de Prometeu chinuit de dorul de-a răpi cerului focul sacru, ca să încălzească şi să lumineze omenirea, ce să-i facă fericirea, un atare chin e prezenta mea stare sufletească.

În singurătatea actualei existenţe, ce o duc, ziarele numai îmi ţin tovărăşie, „Românul”, cel mai bine scris în limba maternă, îmi dă mângâiere. Acest ziar, cu atâta plăcere citit, redactat cu atâta tact, înţelepciune şi conştiinţă, conţine, recent, o notiţă ce mă priveşte. Acea notiţă, cu tonul ei impunător, acuzator, este o eroare, eroare ce m-a atins neplăcut.

Prea scumpă-mi este onoarea numelui ce mi l-am creat odinioară, prin muncă grea, dar folositoare progresului nostru naţional, pentru a nu uza de dreptul ce mi se cuvine, cerând, prin aceste rânduri, rectificarea greşelii, pe care o consider o pată pe acest nume. La finea articolului întitulat „Din Maramurăş”, s-a publicat de „Românui”, în 14 noiembrie 1912, corespondenţa ziarului, care zice: „Familia Dunca îşi trage originea din Săieu (Sajo), care, în vechime, era posesiunea lui Sas-Vodă şi a fiilor Balc, Drag şi Ioan, strămoşi chiar ai scriitoarei de renume Constanţa Dunca de Schiau (aci un sic!), căreia-i place a-şi aşterne astfel numele, care, în realitate, ar trebui să-l adauge mai corect cu acel de Şăieu.

E o răspândită slăbiciune omenească, un adevărat morb social de a judeca fapte şi oameni, fără prealabilă cunoştinţă deplină a cauzei sau a individului. A judeca şi condamna. Condamna şi compromite public, cu o culpabilă uşurinţă, după propria sa fantazie sau reavoinţă.

Deşi născută în Moldova şi crescută în capitalele occidentului european, ştiu, de copilă, că familia mea e originară, în linie bărbătească, direct din străvechii voivozi maramurăşeni Iuga-Vodă, Ivan-Vodă şi fiii săi: Gheorghe şi Bogdan, acel Bogdan-Dragoş, care a fost fundatorul şi principele-domnitor al Moldovei.

Petrovay, român maghiarizat, important istoriograf ungur, încă afirmă, în opul său „Turul”, 1893, p. 76, că „familia Dunca se coboară, în linie bărbătească, din Ioan-Vodă, frate bun cu Dragoş-Vodă, fondatorul Moldovei”.

Documentele nobilitare, posedate de părintele meu, Spătarul Ioan Dunca de Sájo, încă m-au învăţat, şi tot astfel şi „Diplomele Maramureşene”, publicate de vărul meu, Dr. Ioan Mihály de Apşa, şi premiate de Academia Română, că „Ioan-Vodă, fraţii şi fiii săi, au fost dotaţi de regele Ungariei, Sigismund, în secolul al XIV-lea, cu mari privilegii şi domeniile din Maramureş, toate locute de români: Şăieu, Rosalia, Strâmbură, Botiza, Petrova, Leurda, Poenii de Munte şi Cuhea, pentru eroicele izbânzi în luptele cu polonii. Toate acele moşii donate serveau, pe vecie, de prredicate ultimului înzestrat cu ele.

De şapte secole, şi astăzi încă, fiecare Dunca, pe lângă numele său, a uzat de topinimul „Sájo” (Şăieu), aflând pe lung întregul şi de titluri la care avea drept. Conştientă de antica şi curata românească origine, Constanţa Dunca, acea Constanţa Dunca, care, în fragedă tinereţe, acum peste 50 de ani, a înzestrat România cu „Instrucţia obligatorie pentru întreg poporul, cu şcoli minine de toate gradele”, care a deschis femeilor române cale largă la catedrele de învăţământ (vedeţi darea de seamă a şedinţei Camerei legislative din Bucureşti, în „Monitorul oficial” din 7 februarie 1863), care, cu nespusă energică strădanie, a reuşit a înfiinţa, pe atunci, încă şi astăzi existentul învăţământ al fetelor române, ea nu a putut avea decât principii închegate, caracter deplin cristalizat. Psihologia unui asemeni suflet nu este formată din semnătura unei mâni de praf ,uşor de spulberat de un vânt ce ar bate ori din ce parte. Nici în inima mea nu este sămânţă de renegare, care, în diversele circumstanţe, nu mi-am renegat nici naţionalitate, nici cultura neamului, nici românescul nume. Am fost şi voi rămâne mândră de străvechii mei antecesori, voivozi curat români, mândră de a fi din familia lui Dragoş-Vodă, din neamul ce poartă, de atâtea secole, toponimul „de Sájo” (Şăieu), nume purtat şi de mine.

Numele de Schiau, alăturat pe lângă numele meu cel dc naştere, am primit dreptul de a-l purta în Catedrala română din Alba-Iulia, în 12 decembrie 1871, zi în care am devenit soţia răposatului român de bună memorie Anton Sciau, consilier regesc din Ungaria.

Încă o dată, cu insistenţă cer şi vă rog, domnule redactor, să binevoiţi a-mi face dretate, publicând, în ziarul „Românul”, ce injust m-a atacat, lunga, dar veridica mea apărare.

Mulţumindu-vă anticipat pentru bunăvoinţă, rămân, cu înaltă considenaţiune, a Domniei Voastre colegă în litere

Viena, noemvrie 1912.

Constanţa de Dunca-Schiau

fostă profesoară de etică şi pedagogie

În Şcoala Centrală din Bucureşti şi

Inspectoare generală a învăţământului de fete”.

(Românul, anul II, nr. 255, Arad,

duminică 18 noiembrie / 1 decembrie 1912, p. 8)

[1] Neamul Stârcea se trage din Tăbuci cel Bătrân din Boian, boier în Sfatul Domnesc, între anii 1407-1414

[2] „Tradiţiunea spune că un Dunca, venit din munţi, de peste mare, vorbind o limbă de tot străină, ar fi imgat în Marmaţia, cu secole înainte, unde s-a şi căsătorit cu o româncă de ilustru neam. Un secol mai târziu, coborâtorii acestui Dunca primiră titluri de nobili şi imense moşii ca donaţii. Există documente care arată că o Cristina Dunca, la anul 1662, a respins, cu 80 de oameni, puterea armată, care venise, contra legii, să se atingă de drepturile sale nobiliare.

La începutul secolului prezent (al XIX-lea – n. n.), doi Dunceni au părăsit ţara lor natală. Primul fu Ioan Dunca, care a mers să-şi facă studiile juridice la Lembreg, în Galiţia, de unde, absolvind dreptul, a trecut în Bucovina, în serviciu de stat. Ca consilier gubernial, se căsători aici, cu fiica celui mai ilustru boier moldovean, Nicolae Goian şi a Mariei Stârcea, două nume ce stau în fruntea boierimii moldovene menţionată de Cantemir. Acesta fu părinte a doi fii, care, moştenind mai multe moşii în Moldova, după mama lor, au trecut ambii în România, unde au şi rămas. Nicolae, cel mai mare, fost mare ban, a murit, lăsând mai mulţi fii, dintre care numai unul, stimatul general Iuliu Dunca, mai este în viaţă; Ştefan, al doilea fiu al lui Ioan Dunca, a fost mare spătar, a fost părintele celebrului căpitan Nicolae Dunca, mort în America, al cunoscutei literate Constanţa de Dunca-Schiau, al căpitanului Titus Dunca, care s-a ilustrat în răzbelul franco-german, şi al lui Aureliu Dunca, încă june” (Familia, anul XXV, nr. 48, 27 noiembrie / 9 decembrie 1888, p. 561).

[3] „Despre începutul relaţiunilor diplomatice dintre România şi Statele Unite Americane, de C. D. S., publicat în „Universul” din 16 decembrie 1904

[4] Epoca, din 22 iunie 1900, Amintirea de actualitate, de I. Ionescu din Iaşi.

[5] Dovedit este prin documente autentice, vezi Documentele istoriei Maramureşene, de Ion Mihâlyi de Apşa, premiate de Academia Română din Bucureşti, şi „Turul”, publicat în 1893, volumul I, pag. 71, de George Petrovay, istoriograf maghiar de origine română, cum că Duncanii nobili, donatari din secolul al XIII-lea, descind din linie bărbătească directă din Iuga Vodă din Maramureş, ce a avut trei fii: Andrei, Georgi, iar cel mai mic, Bogdan, adevăratul Bogdan Dragoş, întemeietorul principatului Moldova. Din George derivă familia Man de Sajó, iar din Andrei, toţi acei Dunca de Sajó ce se află încă în Maramureş, Transilvania, Galiţia şi Moldova (Nota articolului „Despre începutul relaţiunilor diplomatice dintre România şi Statele Unite Americane, de C. D. S., publicat în „Universul” din 16 decembrie 1904).

[6] „Estela” – Scéne de la vie moldave – L’Ombre des Stan – La frére Blanc – Scénes de la Roumanie – La criminelle hongroise – Un affranchissement en Roumanie etc.

[7] „Alma Leona Sophia Dunca de Sajó s-a născut în Iaşi, la 15 iulie vechi 1874 şi a fost fiica căpitanului Titu Dunca de Sajó şi a soţiei lui, Aglaj Jdieru, fată de mare proprietar din Moldova. Dunculeştii se trag din Maramureş (aci au primit diploma de nobili) aboriginari sunt din Scoţia. Străbunul Almei a trecut, la finea secolului XVIII, în Bucovina şi, după anexarea acestei provincii la Austria, s-a înrudit, prin căsătorie, cu familii aristocratice moldovene. Marele spătar Ştefan Dunca de Sajó a fost bunicul Almei.

Divorţându-i-se părinţii, pe când era de doi ani, bunică-sa o aduse în Transilvania şi o încredinţă fiicei sale, Doamnei Constanţa de Dunca-Schiau” (Revista ilustrată, V, nr. 9, Bistriţa, 1 mai vechi 1902, p. 101).

[8] 1) şi 2) Telegraful Român, din 4 şi 24 ianuarie 1913.

[9] 2) Universul, din 24 ianuarie 1906.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jul 17

Hora de la moară sau prostia uitării

Nu există nerozie mai păguboasă decât uitarea. Iar uitarea este, mereu și mereu, consecința suficienței. O suficiență care face ca în „știința folclorică” a parvenitismului cultural să fie ignorat un determinant folcloric de primă mână: ograda morii. În copilărie, am cunoscut bine acest determinant și am fost marcat de ingeniozitatea cu care o vioară și o trișcă născoceau cântece repezi pentru dezmorțirea celor care așteptau, câte o noapte întreagă, să le vină rândul la măcinat. Există, de altfel, și câteva hore și sârbe vechi, care fac trimitere directă la petrecerile țărănești din ograda morii, aceste surprinzătoare biruințe asupra clipitelor. Nu asupra Timpului, ci doar a clipitelor.

Dând, din întâmplare, peste „Hora de la moară”, în varianta de mai sus, mi-am amintit că, în anul care urmează, se va petrece un alt circ cheltuitor al dezbinării politice, în care Unirea va fi doar un pretext pentru cheltuitoare deșănțare patriotardă. Se va minți cu nerușinare, se va vântura pleava lozincilor banale, iar norocosul an 1918 va fi călcat în picioare, după cum ni-i obiceiul, deși Bucovina ar putea relua reperele spiritualității ei de atunci, adică imnul, țintuirea buciumului și petrecerile populare ale bucuriei de a fi ales, între două rele, răul cel mai mic, adică Unirea cu România.

Imnul Bucovinei, folosit și ca imn al Unirii, în 28 noiembrie 1918, a fost „Hora Junimii”, iar simbolul voinței obștești l-a reprezentat „țintuirea buciumului”. Am reprodus povestea acestui insolit (pentru noi) sacrificiu, atunci când mi-a ieșit în cale, dar o reiau, premeditând să le dau idei celor care-și bat capul gol și descoperit cu omagierea Unirii.

De-a lungul întregii noastre istorii, orice sărbătoare presupunea și un sacrificiu. În vara anului 1918, la Suceava, s-a hotărât adaptarea unui obicei nemțesc, cel al țintuirii statuii unui general biruitor. Așa că s-a cumpărat un bucium („Glasul lui Dumnezeu”, cum sugerează hora pe care o notase și Dimitrie Cantemir, înainte de anul 1700), de la Câmpulung Moldovenesc, apoi, într-o anume zi, oficialitățile și elitele Sucevei, contra unor contribuții financiare, menite unor cauze umanitare, au fost îndreptățite să bată, primele, câte o țintă în bucium. Vreme de câteva zile, dându-și obolul mărunt, și sucevenii de rând au putut țintui buciumul, iar pe parcursul verii, buciumul a fost dus, în același scop, prin satele de lângă Suceava, unde, după preot, primar și notar, și sătenii s-au putut solidariza cu cauza.

Ca să nu se cheltuiască banii aiurea, Suceava și județul Suceava ar putea apela, în 2018, la memoria bucovineană. Ar trebui procurate 5 buciume, câte unul pentru fiecare provincie românească unită sub „Coroana de Oțel”, care să fie folosite, ca simbol, împreună cu imnul (la „Hora Junimii” se impune și „Hora Buciumul”), în cadrul manifestărilor culturale cu tradiție. Din 24 ianuarie și până în 27 martie, de pildă, se pot țintui buciumele Moldova și Țara Românească, buciumul și imnurile ținând loc, în cadrul existentului de manifestări culturale, steagului de strânsură al tradiției sătești. Începând cu 27 martie și până în 1 decembrie, cu marcarea zilei de 28 noiembrie (prin re-editarea petrecerii populare de la Cernăuți, de pildă), se pot țintui buciumele Basarabia, Bucovina și Transilvania, urmând ca, între timp, un sculptor sau mai mulți să gândească un monument al Unirii, care să adune pe soclu cele 5 buciume, cele „5 glasuri ale dumnezeirii românismului”.

Sugestia nu înseamnă încă nimic, fără un scenariu chibzuit, dar și tradiția scenariilor argumentate a fost de mult uitată în Bucovina, adică în provincia românească în care și spiritualitatea se azvârle cu furca, la plesneală, în purșorii capitalurilor politice.

Jurnalism No Comments Jul 17