Constanţa de Dunca-Schiau: Puterea arcuşului

– Scurt roman recent –

Am văzut-o, nu e o lună. Cât de frumoasă era! Cât de frumoasă şi de jună! Naltă, mlădioasă, fină, eterică; cu ochi mari, negri, scânteietori şi păr bălai, lucitor şi auriu.

Şedea, totdeauna, la concerte, în primul rând; şedea pierdută în mijlocul lumii. Căutătura nu i se întorcea nici la dreapta, nici la stânga; nici la femei, nici la bărbaţi. Pe podium sta aţintită privirea sa şi, în acea privire citeai un dor, o aşteptare, un entuziasm, o îndumnezeire nespusă.

Când linişte se făcea în sală şi el sosea cu instrumentul său, când înainta spre public, se aşeza şi-şi ridica arcuşul, o vedeai pe dânsa pălind; respiraţia îi devenea precipitată sau înceată cu totul, o comoţiune electrică părea a-i mişca toate fibrele corpului, fiori repetaţi îi treceau din cap până în picioare şi florile ce-i acopereau pieptul se vedeau tremurând sub bătăile violente ale inimii sale. Şi totuşi, cine ar fi crezut ce se petrecea, atunci, în acel suflet atât de june şi atât de imens iubitor!

Precum toiagul lui Moise, care din stânca stearpă a scos izvor nesfârşit pentru adăparea unui popor întreg, astfel artistul, cu arcuşul său, cum i-a atins auzul, cum i-a pătruns inima liniştită, a deşteptat un torent de simţiri necunoscute şi tulburătoare, ce, ca torentul înfuriat, au dezrădăcinat candoarea sa, inocenţa sa, pietatea şi datoriile sale şi, în valuri turbate, au târât şi înecat totul în o iubire disperată.

Ea nu s-a aruncat la picioarele lui, să-i spună toate adoraţia sa; castele sale buze nici un cuvânt de amor nu au rostit; muma ei, de lângă dânsa, nu ştia şi nu vedea nimic. O amică, jună ca şi dânsa, singură i-a presimţit secretul; dar şi ea a tăcut, cum tăcea cea care suferea.

Zi după zi, biata copilă îl asculta cântând şi suspinele, gemetele, plânsul, rugăciunile, pasionatele accente ale arcuşului său o îmbătau tot mai tare cu pasiune îngrozitoare. Mintea i s-a dus cu totul; a pierdut iubire de părinţi şi credinţă în Dumnezeu. În sufletul despuiat, acum, de toate alte simţiri, a luat loc numai o cugetare: „El, el sau nimeni!”. Dar ce putea el deveni pentru dânsa? El, artist încărunţit, bătrân şi însurat!… Ea ştia totul, dar nimic nu i-a putut înăduşi nebunul amor.

Încă o dată a mai mers la concertul unde l-a putut asculta; încă o dată şi-a umplut sufletul de sonurile arcuşului său fermecat şi fermecător şi, zguduită până în ultimul atom ce-i compunea fiinţa, s-a dus acasă, cu mintea, cu sufletul tot la el, la sonurile lui, a scris două cuvinte, s-a culcat şi a înghiţit otrăvitoarea băutură… Veninul a fost mortal; ca fulgerată, a trecut sărmana în altă lume, uitând de toţi cei care o iubeau şi numai cu amorul pentru artistul necunoscut.

Zdrobeşte-ţi instrumentul, nenorocit muzicant, să nu mai ucizi cu arcuşul tău copile unice, fericirile părinţilor, podoabele societăţii!

În cimitirul din capitală, zace, acum de două săptămâni, ofilita albă floare, între albe flori ofilite, unde nici lacrimile arzătoare ale mumei sale, ce usucă rozele de pe proaspătul mormânt, nu o pot încălzi şi deştepta.

Curând, se va pune pe acea groapă o cruce, ce va zice că, aici, este o moartă de şaisprezece ani, care a fost frumoasă şi purta un nume de patrician. Marmura va spune multe, dar nu va revela grozava taină, că ea s-a sinucis din iubire pentru un artist; că viaţa ei a fost zdrobită de puterea arcuşului.

Constanţa de Dunca Schiau

(Familia, XXIV, nr. 48, 27/9 decembrie 1888, pp. 553, 554)