*
„Ex-prinţul domnitor al României a murit, pe neaşteptate, în 15 mai 1873, la Heidelberg. Se ştie ce rol important a jucat prinţul Cuza în acea ţară şi imensele servicii pe care le-a adus acelei naţiuni, avangarda rasei latine în Orient.
*
Chemat la puterea supremă printr-un dublu vot, în Moldova şi în Valahia, Ioan Alexandru I a reunit cele două principate sub numele de România, nume care aminteşte minunat de originea acestei acestui popor, urmaş al legiunilor romane, pe care Traian le-a trimis să colonizeze Dacia, şi al căror tipologie dură a supravieţuit războaielor şi revoluţiilor de toate felurile, cărora provinciile danubiene le-au fost teatre de desfăşurare.
*
Domnind doar şapte ani, prinţul Cuza a eliberat trei milioane de ţărani şi i-a împroprietărit prin legea rurală; justiţia venală şi arbitrară a hospodarilor a fost înlocuită cu codul lui Napoleon; el a fondat Universitatea din Iaşi, facultăţile de litere, de ştiinţe, de drept şi de medicină, şi a întemeiat o armată care putea, la un moment dat, să fie foarte utilă.
*
Se ştie cum, prin intrigile Prusiei, care prevesteau jafurile viitoare, acest prinţ fu înlocuit brutal, în 1866, şi ce demnitate a arătat la despărţire şi ce detaşare de putere. Un cuvânt, un semn de acuzare şi România întreagă s-ar fi ridicat în sprijinul său. Acest cuvânt a refuzat să-l pronunţe, căci nu a vrut să fie pentru ţara sa, care îl adora, un subiect de discordie.
*
Moartea lui a produs în România o imensă durere. Deşi a refuzat să se întoarcă în ţară, de teamă ca prezenţa lui să nu fie pretext de agitaţii, el plănuise în secret şi s-a aflat, pe neaşteptate, dorinţa lui ca rămăşiţele-i pământeşti să fie înhumate la Ruginoasa, după şapte ani de exil voluntar.
*
Din toate colţurile României, în ciuda ruşinosului zel acerb depus de jandarmii prinţului de Hohenzollern, ţăranii şi-au părăsit muncile, pentru a veni să salute trecerea sicriului eliberatorului lor. Am fost, împreună cu câţiva ziarişti, de faţă la funeraliile prinţului şi am putut simţi emoţionanta manifestare a unei naţiuni întregi, care îşi plângea prinţul care i-a modificat atât de fericit destinul.
*
La Cernăuţi, în Bucovina, mică provincie română care aparţine Austriei, a avut loc un prim serviciu religios, pe peronul acelei gări, fără ca vagonul funerar să fie deschis. În drum spre Suceava, pe frontiera cu România, s-au putut vedea, în fiecare staţie, numeroşi ţărani, în pitorescul lor port, bărbaţi, femei, copii, bătrâni; unii, călări, alţii în căruţe, iar cei mai mulţi, pe jos. Câte un serviciu religios a avut loc la fiecare oprire a trenului. Un episcop a însoţit trupul până la frontieră rostind, împreună cu preoţii lui, rugăciunile morţilor şi psalmodiind cântecele funebre ale liturghiei româneşti.
*
Ceremonia s-a sfârşit, ţăranii au rupt cordoanele soldaţilor, care nu i-au putut opri, şi au năvălit peste calea ferată şi, ajutându-se unii pe alţii, s-au căţărat pe vagonul împodobit cu ramuri, vrând să sărute sicriul eliberatorului lor.
*
Această scenă emoţionantă s-a repetat până la Ruginoasa, proprietatea prinţului defunct, unde urma să fie depus corpul lui.
*
Nu exagerez cu nimic dacă apreciez la zece mii numărul celor prezenţi în gară. Trupele erau aliniate pentru a-l întâmpina pe defunct cu onoruri militare. Oprirea trenului a fost salutată cu salve de artilerie şi de acordurile muzicii unui regiment de linie.
*
Prinţesa Cuza, în straie de văduvă, aştepta revederea cu trupul soţului ei; ea a mers, în fruntea preoţilor din Iaşi, conduşi de mitropolit, în întâmpinarea soţului său. În clipa când sicriul era scos din vagon, pe braţele ţăranilor, care alergaseră, să fie ei cei care să-l ducă la biserică, a izbucnit o explozie de durere, care nu se poate descrie; gemetele se înălţau din toate părţile, lacrimile şiroiau pe toţi obrajii; se putea crede că sicriul era al unui tată bun, preluat de copiii lui, şi acesta numele popular, pe care ţăranii români îl foloseau drept cutumă pentru a-şi desemna prinţul defunct.
*
După obiceiul românesc, sicriul, dus în biserică, acoperit în negru şi cu jerbe de flori, a fost deschis şi trupul prinţului, îmbălsămat de un medic din Heidelberg, a fost expus veneraţiei fidelilor săi. La picioarele lui, pe perne, se aflau medaliile, şapca, sabia şi epoleţii.
*
Timp de două zile, biserica din Ruginoasa a fost neîncăpătoare pentru mulţimea ţăranilor, care se înşiruiau pentru a săruta mâinile mortului. Am văzut mame ridicându-şi pruncii, ca să atingă sicriul, rude şi ţărani îngenunchind şi privind sălbatec palida faţă a mortului, în timp ce un plânset mocnit le schimonosea chipurile; am văzut femei sughiţând şi bătrâni tremurând sub povara anilor, îngenunchind în faţa binefăcătorului lor. Cât de sugestivă este pentru un rege durerea întregului său popor!
*
În ziua funeraliilor, sicriul a fost depus într-un cort, unde s-au săvârşit ultimele servicii religioase şi unde s-au rostit mai multe discursuri. Necrologul a fost rostit de generalul Florescu, ministru de război şi vechi ministru al lui Cuza; domnul Costache Negri, fost ministru, un om politic reputat în România; Kogălniceanu, fost preşedinte al consiliului de miniştri; Vasile Alecsandri, marele poet român; C. Cazimir, delegat al comitetului naţional, care s-a format spontan, în această circumstanţă; rectorul Universităţii din Iaşi, prinţul Cantacuzino, consilier la curtea de casaţie; domnul Baligot de Beyne, fost şef de cabinet şi prieten al lui Cuza; colonelul Pysotski, ordonanţa lui; N. Catargi, prefect de Galaţi, şi un ţăran, vechi deputat în Adunarea din 1859, reprezentant al celor trei milioane de oameni emancipaţi prin legea rurală.
*
Ofiţerii purtau, pe perne, medaliile prinţului, flancând sicriul, umbriţi de drapelele universităţii pe care el o fondase.
*
După oraţia funebră rostită de episcopul Suhopan, domnul Kogălniceanu a reamintit, într-o improvizaţie elevată, serviciile pe care le-a adus defunctul acelora care, cu puţine cuvinte tremurate, îşi iau supremul adio. Întreg auditoriul a izbucnit în urale, pentru că vorbitorul fusese ecoul fidel al celor treizeci de români, care înconjurau sicriul, într-o tăcută reculegere.
*
Această moarte este departe de a consolida dinastia scuturată Hohenzollern Sigmaringen; de asta prinţul Carol, presimţind ce urma să se întâmple, a zis: „Este cea mai mare nenorocire care se putea întâmpla”. Într-adevăr, cât trăia Cuza, de nici o revoluţie nu îi era frică guvernului actual; moartea lui, dimpotrivă, lasă bine deschisă o competiţie împotriva căreia Kaiserul Wilhelm nu are nici suficientă putere, nici popularitate pentru a o susţine” / E. A. S. – pseudonim al lui Gabriel Bordése (Le Mondre Illustré, 2 august 1873, pp. 75-78).
