Constance de Dunka, urmaşa lui… Dragoş Vodă!

Constance Dunka de Sajó, în „Album des célébrités contemporaines” (Panthéon Parisien)

*

Tânăra româncă din Botoşani, Constance Dunka de Sajó, care, de la 16 ani, uimea Parisul cu nuvelele „publiées dans les principaux journaux de Paris”, ulterior, adică după succesul romanului „Elena”, publicate, în două volume, sub titlul „Estela”  (Scéne de la vie moldave, L’ombre des Stan, La frére Blanc, Scénes de la Roumanie, La criminelle hongroise, Un affranchissement en Roumanie etc.), descinde din… Dragoş Vodă. Şi nu e banc, şi nici contrafacere, în ciuda faptului că presa românească din vremea gloriei sale îi născocise un străbun Dunca, venit în Maramureş tocmai din Scoţia, din care s-ar trage Cristina Dunca, menţionată în 1662, apoi, după anul 1800, un Ioan Dunca, plecat la studii la Lemberg şi din Galiţia venit în Bucovina, ca funcţionar la guvern, unde s-a însurat cu fata boierului Nicolae Goian şi a Mariei Stârcea[1] şi a avut doi feciori, Nicolae şi Ştefan Dunca, care au trecut în Moldova, după ce au moştenit moşiile lui Nicolae Goian şi ale Maria Stârcea. Ştefan Dunca, ajuns la rangul de mare spătar, s-a însurat cu Aglaia Jder, cu care a avut trei feciori, Nicolae şi Titus, amândoi glorioşi ofiţeri, şi Aureliu, dar şi o fată, literata Constanţa de Dunka[2].

*

Legendele din presa românească aveau să fie contrazise de „Diplomele Maramureşene”, publicate de vărul Constanţei Dunca, Dr. Ioan Mihály de Apşa, şi de opera istoriografului maghiar George Petrovay, „Turul”, lucrări care certifică documentar că Duncanii se trag din „Iuga Vodă din Maramureş, ce a avut trei fii: Andrei, Georgi, iar cel mai mic, Bogdan, adevăratul Bogdan Dragoş, întemeietorul principatului Moldova. Din George derivă familia Man de Sajó, iar din Andrei, toţi acei Dunca de Sajó ce se află încă în Maramureş”[3]. Dar, în loc să povestesc eu, ce ar fi dacă v-aş prezenta (adnotate în locurile confuze), două mărturii, din care una semnată de Constanţa de Dunca-Schiau, în 1912, precizând, deocamdată că, spre sfârşitul anului 1918, Constanţa Dunca revenea în ţară, încercând o miraculoasă vindecare cu aer de munte, şi îi vizita pe cercetaşii Ardealului, ca să le vorbească despre românism. O bătrână căruntă, dar încă frumoasă şi plină de nobleţe, care amintea vag de trăsăturile adolescentei care uimise, cu scrisul ei, Parisul şi care pătrunsese pe merit în „Album des célébrités contemporaines”, categoria „Panthéon Parisien”, unde, de altfel, i-am găsit şi fotografia, făcută la 19 ani.

*

Pentru doar câteva zile de căutări, ar trebui să mă declar mulţumit cu ce am aflat, dar nu-mi stă în fire să fac lucrurile doar pe jumătate, aşa că voi continua, din profundul respect ce îl port unui astfel de personaj fabulos. Fabulos prin propria-i personalitate, deşi descendenţa din Dragoş Vodă şi din vârfurile boierimii moldoveneşti pot impresiona pe mulţi.

*

*

Doamna Constanţa de Dunca-Schiau

*

„Am avut norocul să-i răsfoiesc hârtiile: scrisori manuscrise, conferinţe, articole de ziare etc. şi am învăţat cine este. Doamna de Dunca-Schiau este cea dintâi femeie română care s-a ocupat temeinic cu educaţiunea copilului neamului nostru, cu atâta zel şi cu aşa multă însufleţire, şi cu atât de frumos succes. Ea este cea dintâi scriitoare a noastră cunoscută şi în străinătate. Sunt mulţi, mulţi ani de când a început să lucreze.

*

Era la 7 februarie 1863, când şi-a prezentat corpului legislativ al României proiectul său pentru „Organizarea învăţământului de fete” şi cererea de a se introduce învăţământul obligatoriu şi gratuit. Iar bărbaţii de la cârma ţării au primit unanim şi cu multă însufleţire proiectul şi au lucrat cu mare grabă pentru realizarea lui.

*

Ca să înţelegeţi ce mijloace a avut pentru „cauza din care şi-a făcut scop al vieţii”, vă dau şi câteva date biografice[4]. Descendentă a unei vechi familii nobile, originară din Maramureş[5], s-a născut la 16 februarie 1843. Până la etatea de 12 ani, i s-a dat educaţiune aleasă în casele părinteşti, dar deja de pe atunci era cunoscută în ţară pentru multele limbi ce le vorbea, pentru talentul de pianistă etc. La 12 ani, „fiica spătarului Ştefan Dunca”, pleacă, cu mamă-sa, la Viena, unde, timp de doi ani, cei mai distinşi profesori îi fac instrucţia. De la Viena, pleacă la Paris, pentru completarea studiilor. Aici, după terminare a cursurilor secundare private, se înscrie la cursurile înalte de la „College de France” şi este prima femeie care obţine, în Paris, certificate pentru urmarea studiilor de filosofie, istorie şi morală, de economie pontică, de dreptul ginţilor, de literatura franceză, de fizică experimentală etc. Este şi prima româncă, deci, care trece examenele superioare de institutoare la Sorbona şi obţine brevetul de capacitate. Audiază cursul de pedagogie al celebrei pedagoge franceze dra Sauvau, obţinând nota „vocaţiune pedagogică extraordinară”.

*

După studierea organizării învăţământului de fete din Franţa, Germania, Austria, Italia, Elveţia şi Anglia, scrie opul pedagogic „Mémoir sur l’organisation de l’ensegnement de filles en Roumaine”, care obţine aprobarea şi laudele societăţii „Pour l’instruction du peuple en France” şi este tipărită, pe spesele societăţii, „spre a răspândi ideile binefăcătoare ce conţine” (dar sub titlul „Les filles du peuple / Mémoire présenté au Prince et à la Chambre sur l’éducation populaire des fiiles en Roumanie” – n. n.). Studiază sub auspiciile împărătesei Eugenia, în biblioteca privată a Majestăţii Sale, etichetele curţilor, din care studiu îşi face o specialitate. Tot din Paris datează începutul activităţii sale literare, colaborând, de la etatea de 16 ani, la celea mai multe ziare din Paris, precum: „La Presse”, „La Patrie”, „Le Constitutionel”, „Le Temps” ş. a. În mai puţin de doi ani, apar scrierile sale în limba franceză: „Le Frère Blanc”, „Estella”, „L’ombre de Stan”, „Scènes de la Românie”, „Stanca”, „Elena” şi alte nuvele şi române (aici este o confuzie: romanul „Elena” avea să fie publicat în 1862, iar povestirile, sub titlul „Estela”, în 1863, în două volume, care grupau „nuvelele” menţionate, dar şi altele[6]), care fac tinerei românce un nume literar atât de însemnat, încât, la etatea de 18 ani, este primită ca membră în „Société de gens de Lettres”. Aproape toate societăţile franceze literare, ştiinţifice şi artistice o primesc, cu fală, în sânul lor, iar „Société des scienses, arts et belle-lettres de Paris” îi acordă primul său premiu pentru „lucrări literare”: Medalia de Aur.

*

*

Pe la anii 1860-62, i se publică portretul în „Album des célébrités contemporaines” (Panthéon Parisien), însoţit de o biografie scrisă de Elie Berthet, care încheie, spunând că este „o femeie remarcabila, plină de ştiinţă talente şi patriotism”.

*

Guvernul român de pe acel timp, însufleţit de succesele tinerei românce, neavând „Bene merenti” ca să o răsplătească, îi dă o recompensă în bani, pentru „serviciile sale”, şi o invită să se întoarcă în ţară, unde poate fi de folos. Astfel, urmează prezentarea proiectului pentru „Organizarea învăţământului de fete” etc.

*

De la data aceasta, continuă să lucreze în ţară pentru înaintarea instrucţiunii. Redactează şi foaia pedagogică „Amicul familiei”, apărând cu zel şi succes chestiile culturale. După înfiinţarea „Ateneului Român”, la ale cărui temelii a lucrat şi domnişoara de Dunca, alăturea de distinşii bărbaţi ai neamului, urcă la ilustra catedră şi, de acolo, vorbeşte despre chestiuni feminine. Deşteaptă femeia română, o cheamă la lucru, la studii înalte, spre a se putea ridică la înălţimea chemării sale de soţie şi mamă! A mai ţinut conferenţe şi în alte oraşe din România, apoi în Bucovina şi Transilvania, făcându-se cunoscută în toate ţinuturile locuite de români. A scris şi piesa „Martira inimii”, jucată, cu mare succes, pe toate scenele din ţară.

*

Ca profesoară de pedagogie, la Şcoala centrală de fete din Bucureşti, este neîntrecută, iar elevele o divinizează şi păzesc, toată viaţa, cu sfinţenie înaltele-i şi moralele învăţături.

*

II

*

La 1865, este numită inspectoare generală a Învăţământului de fete din România, muncind neobosită pentru şcoli de model şi învăţătoare de model, până la anul 1871, când părăseşte ţara. Astfel, şi-a încheiat activitatea publică, căutând în căsătorie fericirea soţului, conform principiilor pe cari le-a propovăduit. Căsătorindu-se cu dl Anton Schiau, procuror de stat pentru Transilvania, la Deva şi Sibiu, iar mai târziu consilier regesc de justiţie la procuratura supremă din Budapesta, a trăit numai pentru familie şi acţiuni de binefacere; în timpul acesta a publicat numai o carte de poveşti, „La Alma”, întitulată după numele fiicei sale adoptive, Alma Dunca, fiica unui frate al său (căpitanul Titus Dunca, „care s-a ilustrat în răzbelul franco-german” – n. n.)[7]. În educaţia acestei fiice, înzestrată cu celea mai alese calităţi sufleteşti şi trupeşti, a dovedit doamna de Dunca-Schiau perfecţiunea sistemului său de educaţiune. Iar la moartea doamnei Alma Merrit n. Dunca (se căsătorise cu un englez american – n. n.), toate ziarele maghiare şi germane din Budapesta aduc pagini elogioase fenomenalei femei, „opera vie a artei pedagogice” a doamnei de Dunca-Schiau.

*

Pierzându-şi şi soţul, la anul 1899, se reîntoarce în România, ca să-şi caute mângâiere în lucru. Ţine conferenţe publice la Ateneu, ca „Educaţiunea copilului nostru”, la 12 decembrie 1899, „Copilul nostru. Drepturile sale. Divorţul”, ţinută la 18 februarie 1901 etc. Scrie articole la ziare, articole pedagogice şi sociale, amintiri, de exemplu, „Alma şi şcoala”, „Femeia viitorului”, „Botezul lui Eminescu” etc.

*

Alma de Dunca-Schiau

*

Ziarele din acel timp au pagini de elogii şi admiraţie pentru conferenţiara de la „Ateneu”. Silită de împrejurări, la anul 1906 părăseşte din nou ţara, întrerupându-şi activitatea de conferenţiară. Se stabileşte la Viena, de unde publică preţioasele amintiri „Un episod istoric”[8], „Patriarhul Ioachim III despre români şi România”[9] ş. a.

*

Trimisă de medici la aer de munte, după boala din ultimii ani, veni la Zlagna, înainte cu zece luni. Aici am cunoscut-o, aici i-am ascultat amintirile din trecutul său şi din trecutul neamurilor, având memoria uimitor de vie şi fidelă. Aici mi-a citit, româneşte, din manuscrisul francez „Ştiinţa, explicând credinţei noastre”, încercare asupra ideilor religioase şi şi necunoscutul în superstiţii, o filosofie originală, profundă.

*

Şi azi citeşte mult, cu predilecţie în limba franceză şi engleză, pe lângă care mai posedă şi limba germană, şi italiană, afară de frumoasa limbă românească, pe care o scrie. În încheiere, vă dau un pasaj potrivit „Cercetaşilor” (din Zglagna, cărora le este adresată scrisoarea – n. n.) din „Mama şi şcoala”: „Nu armele fac vitejiile, izbânda, ci mâna celui ce o ţine, sufletul celui ce dirijează mâna armată. Nu legile scrise fac bunăstarea popoarelor, le dau moralitatea şi fericirea, ci mintea şi inima, inima şi caracterul celor legiferaţi. Caracterele fac tăria, caracterele –mărirea unei naţiuni. Intelectul numai imaginează, caracterul făptuieşte. Caracterul întrupează, caracterul realizează ideea”.

*

Călăuzită în viaţă de astfel de idei, deşi a muncit neobosit pentru binele obştesc, deşi este născută în belşug şi a trăit fără grija zilei de mâine, astăzi are toate grijile muritorilor de rând. A muncit cinstit şi „n-a ştiut să facă intrigi, n-a ştiut să spună minciuni”. „Cercetaşi”, să ţineţi viu în amintire pe celebra femeie, la vederea căreia aţi auzit comanda: Drepţi! La stânga, salut!”. Şi să nu uitaţi să veneraţi oamenii mari ai neamului, şi dacă nu mai au nimic mai preţios în viaţă decât bogatele amintiri din trecut!” / Silvia I. Popp n. Negruţiu” ( Unirea, XXVIII, nr. 61 şi , Blaj, sâmbătă 5 octombrie şi miercuri 9 octombrie 1918, pp. 2, 3 şi 3, 4).

 *

 *

Epistolă deschisă ziarului „Românul”

*

„Tragicele împrejurări ale ultimului pătrar din viaţa mea mă reţin între străini, fără puteri de-a mai glăsui în favoarea intereselor naţionale, în mână cu pana-mi mută, aproape ruginită. Un simţământ de Prometeu înlănţuit, de Prometeu chinuit de dorul de-a răpi cerului focul sacru, ca să încălzească şi să lumineze omenirea, ce să-i facă fericirea, un atare chin e prezenta mea stare sufletească.

*

În singurătatea actualei existenţe, ce o duc, ziarele numai îmi ţin tovărăşie, „Românul”, cel mai bine scris în limba maternă, îmi dă mângâiere. Acest ziar, cu atâta plăcere citit, redactat cu atâta tact, înţelepciune şi conştiinţă, conţine, recent, o notiţă ce mă priveşte. Acea notiţă, cu tonul ei impunător, acuzator, este o eroare, eroare ce m-a atins neplăcut.

*

Prea scumpă-mi este onoarea numelui ce mi l-am creat odinioară, prin muncă grea, dar folositoare progresului nostru naţional, pentru a nu uza de dreptul ce mi se cuvine, cerând, prin aceste rânduri, rectificarea greşelii, pe care o consider o pată pe acest nume. La finea articolului întitulat „Din Maramurăş”, s-a publicat de „Românui”, în 14 noiembrie 1912, corespondenţa ziarului, care zice: „Familia Dunca îşi trage originea din Săieu (Sajo), care, în vechime, era posesiunea lui Sas-Vodă şi a fiilor Balc, Drag şi Ioan, strămoşi chiar ai scriitoarei de renume Constanţa Dunca de Schiau (aci un sic!), căreia-i place a-şi aşterne astfel numele, care, în realitate, ar trebui să-l adauge mai corect cu acel de Şăieu.

*

E o răspândită slăbiciune omenească, un adevărat morb social de a judeca fapte şi oameni, fără prealabilă cunoştinţă deplină a cauzei sau a individului. A judeca şi condamna. Condamna şi compromite public, cu o culpabilă uşurinţă, după propria sa fantazie sau reavoinţă.

*

Deşi născută în Moldova şi crescută în capitalele occidentului european, ştiu, de copilă, că familia mea e originară, în linie bărbătească, direct din străvechii voivozi maramurăşeni Iuga-Vodă, Ivan-Vodă şi fiii săi: Gheorghe şi Bogdan, acel Bogdan-Dragoş, care a fost fundatorul şi principele-domnitor al Moldovei.

*

Petrovay, român maghiarizat, important istoriograf ungur, încă afirmă, în opul său „Turul”, 1893, p. 76, că „familia Dunca se coboară, în linie bărbătească, din Ioan-Vodă, frate bun cu Dragoş-Vodă, fondatorul Moldovei”.

*

Documentele nobilitare, posedate de părintele meu, Spătarul Ioan Dunca de Sájo, încă m-au învăţat, şi tot astfel şi „Diplomele Maramureşene”, publicate de vărul meu, Dr. Ioan Mihály de Apşa, şi premiate de Academia Română, că „Ioan-Vodă, fraţii şi fiii săi, au fost dotaţi de regele Ungariei, Sigismund, în secolul al XIV-lea, cu mari privilegii şi domeniile din Maramureş, toate locute de români: Şăieu, Rosalia, Strâmbură, Botiza, Petrova, Leurda, Poenii de Munte şi Cuhea, pentru eroicele izbânzi în luptele cu polonii. Toate acele moşii donate serveau, pe vecie, de prredicate ultimului înzestrat cu ele.

*

De şapte secole, şi astăzi încă, fiecare Dunca, pe lângă numele său, a uzat de topinimul „Sájo” (Şăieu), aflând pe lung întregul şi de titluri la care avea drept. Conştientă de antica şi curata românească origine, Constanţa Dunca, acea Constanţa Dunca, care, în fragedă tinereţe, acum peste 50 de ani, a înzestrat România cu „Instrucţia obligatorie pentru întreg poporul, cu şcoli minine de toate gradele”, care a deschis femeilor române cale largă la catedrele de învăţământ (vedeţi darea de seamă a şedinţei Camerei legislative din Bucureşti, în „Monitorul oficial” din 7 februarie 1863), care, cu nespusă energică strădanie, a reuşit a înfiinţa, pe atunci, încă şi astăzi existentul învăţământ al fetelor române, ea nu a putut avea decât principii închegate, caracter deplin cristalizat. Psihologia unui asemeni suflet nu este formată din semnătura unei mâni de praf ,uşor de spulberat de un vânt ce ar bate ori din ce parte. Nici în inima mea nu este sămânţă de renegare, care, în diversele circumstanţe, nu mi-am renegat nici naţionalitate, nici cultura neamului, nici românescul nume. Am fost şi voi rămâne mândră de străvechii mei antecesori, voivozi curat români, mândră de a fi din familia lui Dragoş-Vodă, din neamul ce poartă, de atâtea secole, toponimul „de Sájo” (Şăieu), nume purtat şi de mine.

*

Numele de Schiau, alăturat pe lângă numele meu cel dc naştere, am primit dreptul de a-l purta în Catedrala română din Alba-Iulia, în 12 decembrie 1871, zi în care am devenit soţia răposatului român de bună memorie Anton Sciau, consilier regesc din Ungaria.

*

Încă o dată, cu insistenţă cer şi vă rog, domnule redactor, să binevoiţi a-mi face dretate, publicând, în ziarul „Românul”, ce injust m-a atacat, lunga, dar veridica mea apărare.

*

 Mulţumindu-vă anticipat pentru bunăvoinţă, rămân, cu înaltă considenaţiune, a Domniei Voastre colegă în litere

Viena, noemvrie 1912.

Constanţa de Dunca-Schiau

fostă profesoară de etică şi pedagogie

În Şcoala Centrală din Bucureşti şi

Inspectoare generală a învăţământului de fete”.

*

(Românul, anul II, nr. 255, Arad,

duminică 18 noiembrie / 1 decembrie 1912, p. 8)