Colindători cernăuțeni, în 1903
*
Sesizând originea precreştină a colindelor, cărturarii, inclusiv preoţii, secolelor XIX-XX au căutat semnificaţii, dar în baza aceloraşi repere elino-latine, referitoare la „originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică” (titlul unui studiu din „Foaia Diecezană”, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902). Un vast material bibliografic european stă la baza acestor căutări de semnificaţii, iar încercările de clasificare eşuează adeseori în penibil, pe fundamentul unor observaţii de bun simţ despre legătura dintre colindători şi piţarăi, cei din urmă fiind „blajinii” (rahmanii) care au revenit din tentativa migrării spre răsărit, la dus şi la întors câştigând „pita” (pitar, în sanscrită, înseamnă tată) familiei „cu ierburile şi cântecele lor vindecătoare”, admise în templul Soarelui chiar de Apolo, după cum susţin Orpheus şi Proclos din Lycia. Prin tradiţie, piţărăii omagiază plecarea-întoarcere, colindând pe drumul ancestral al „blajinilor”, nu şi la baştină.
*
„Blajinii” îşi purtau „ierburile vindecătoare” legate în capătul toiagului, aşa cum încă se mai face, şi astăzi, steagul piţărăilor (al pitarăilor, de falt, adică al „taţilor”; doar numele toiagului s-a schimbat, iniţial în bâtă (ardelenii o numeau „bât”, cu intenţionalitate bărbătească, în baza folosinţei), apoi în băţ. De fapt, de la aceste ierburi uscate, numite de greci „paie” (chiar şi Pindar a scris câteva „peanuri”) şi de la călătorul care vindeca cu „ierburi şi cântece vindecătoare… tracul Pean” (nicidecum Pann!) vin şi numele colindelor, pe filieră grecească, drept „Imnuri ale Uriaşilor”, cu trimitere la epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Gemenilor. Dar pentru vechii cărturari ardeleni nu leacul conta, ci băţul, ei identificând, drept degenerescenţă a tradiţiei piţărăilor, „colindul bât” şi subliniind că „astfel se numeşte şi bâtul (băţul) ce-l poartă în mână piţărăii colindători (la Sasca montană, Bocşa montană, Reşiţa montană, Ciclova montană, Moldova montană şi părţile de pe acolo). Această numire de „colindă” a bâtului, cu care umblă piţărăii, de la sărbătoarea ori zeul „colindă” (n. n.: sărbătoare de primăvară a începutului anului nou, iniţial în prima decadă a lui mai, după cum preciza Polybios: „Anul se împlinea la răsăritul Pleiadelor, căci astfel se socotea, pe atunci, timpul”[1], nicidecum zeu: „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare”[2]), se vede a fi un uz foarte vechi, căci după Rink: Religion der Hellenen, Zürich, 1855, tom. II, p. 417, şi bâtele (tyrsus, târş) bachantinelor s-au numit Baxzoi, de la zeul Bachus. Dar acest colindă-băţ este şi băţul lui Ianus (Stab de Janus, germ.), care stă în capul (începutul) anului şi se uită cu o faţă în trecut (n. n.: Ianus, nu băâul, cum s-ar înţelege), cu alta în anul nou (Noik: Biblische Mythologie des alten und neuen Testaments, tom. II, p. 381)”.
*
În vreme ce elinii îşi raportau mitologiile ciudate la cele anterioare europene, pe care ei le numeau pelasge (omul modern, cum îl definise Klages, definiţie la care Blaga subscrisese fără rezerve), învăţaţii noştri, după moda celor europeni, căutau similitudini prin mitologiile elină şi latină, aidoma practicii din nu mai ştiu ce fabulă, în care cineva încerca să culeagă stelele de pe cer, cu ciurul, dintr-o baltă nămoloasă, în care stele se reflectau. Tocmai de aceea, considerentele secolului al XIX-lea, deşi merită consideraţie ca eforturi intelectuale diferite, nu pot fi luate în discuţie, astăzi, adică într-o perspectivă în veşnică interacţiune cu cele ale epocilor vechi, bine conturată de Renée Guenon, Ananda Coomaraswamy, Herman Wirth, Lucian Blaga sau Mircea Eliade. În schimb, observaţiile de atunci se constituie în mărturii preţioase, în documente descriptive de primă mână.
*
De pildă, descrierea toiagului de steag este interesantă: „Acest băţ trebuie, dacă se poate, să fie de alun şi este împistrit negru şi alb. Împistritura curge, înfăşurându-se, de jos, în sus, ca un şarpe, în fâşii negre şi albe; cele se fac belindu-se coaja băţului, la para focului, după aceea îndepărtând şi cealaltă parte de coajă a băţului, această parte rămâne albă. Băţ de alun se cere să fie pentru aceea căci de alun trebuie să fie şi joarda (nuiaua), cu care se farmecă sau se vrăjeşte (virgula divinatoria)”, iar această trimitere spre şamantism sau solomonarism este logică şi credibilă, pentru că şi solomonarii, şi, în general, din exemplul lui Pean, „cu ierburile şi cântecele lui vindecătoare”, se trag. Dar toiagul sau steagul înseamnă una (autorul îi află, pe baza „Iliadei”, corespondent în „toiagul magic al lui Mercur”), iar bâtele sau beţele, altceva, toiagul-steag derivând din tradiţiile echinocţiale de primăvară, ale fertilităţii, cu horele şi muzicile aferente, pe când bâtele, din tradiţiile echinocţiale de toamnă, ale rodniciei, închinate „umbritei glii, maica zeilor din cer”[3], deci „naturii, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[4], deci „Divinei Glii, bună mamă de zei şi oameni muritori”[5].
*
Pâinea (pita), cu care erau răsplătiţi, pentru vindecări ritualice, „taţii” (pitarii, în sanscrită) încă se mai folosea cu aceiaşi semnificaţie, în secolul al XIX-lea, când se numeau „colindeţ colacii ce se fac anumit pentru colindătorii piţărăi şi care, între altele, se dau lor drept daruri. Aceşti colaci, pe la Sasca şi Moldova montană sunt făcuţi în forma unui paragraf ori S latinesc”, deci în forma consacrată de „sfinţişori”, cu care se pomenesc „blajinii”, la praznicele creştine ale „moşilor” de iarnă sau de primăvară, şi nu înseamnă nicidecum „simbolul şarpelui”, cum ar fi sugerat Nork, în lucrarea deja menţionată, ci semnul zodiacal al constelaţiei Peştilor, aşa cum îl desenau primii creştini, ca un 8 culcat, deci cva semnul infinitului.
*
Nu era uitat, în tradiţia piţărăilor, nici menhirul („piatra căzută din cer”), pentru că „în nopţile acele se întreţine şi focul în cămin ori în vatră, punând un butuc mare să ardă”, deşi butucul respectiv se aprindea în mijlocul satului, pe toloacă, în jurul menhirului începând, odinioară şi dintotdeauna, ritualurile totemice şi ceremoniile, care aveau să devină, în epocile târzii, elină şi latină, mistere.
*
*
[1] Polybios, Istorii, III, 54, p. 373
[2] Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44
[3] Solon, Legiuitorul, în Antologia poeziei greceşti, p. 30
[4] Orfeu, Naturii, în Antologia poeziei greceşti, p. 191
[5] Orfeu, Zeiţei pământului, în Antologia poeziei greceşti, p. 201
