1909, N. Timiraș: Mama
*
Trosnesc ferestrele de ger
și vântul șuieră cu toane.
O candelă, într-un ungher,
mâhnită arde la icoane.
*
Vorbim arar, vorbim încet
căci e bolnavă biata mamă.
În vechiul zid e un portret
ce ne privește dintr-o ramă.
*
E fiul ei. Cu graiul stins
încât abia îi prinzi cuvântul,
ea zice, înecată-n plîns:
„Aș vrea să-i mai revăd mormântul…”.
*
Și vorbele sunt slabe, moi,
topite de dureri și rare
că lacrimile curg șiroi
și-n casă-i liniștea mai mare.
*
Nu îndrăznim nici un cuvânt
de teamă că-i mărim durerea
și, cu privirea în pământ,
plângând, parcă-ascultăm tăcerea…
*
„Departe, părăsit în văi,
pe groapa lui acuma ninge…”,
ea ar dori la căpătâi,
în voie ca să poată plânge,
*
să poată plânge ne-ntrerupt
cu glas de vânt în cimitire,
odorul ei din suflet rupt,
pe veci pierduta ei iubire.
*
… În prada crudelor dureri,
adoarme de vegheri slăbită.
Clipind bolnavă, în ungher,
se stinge candela mâhnită.
*
(Almanah 1909 Adevărul și Dimineața, p. 53)