Apogeul buzincurismului la români!

*

Bustul lui Eminescu, de Dimitrie Loghin – nerealizat vreodată

Buzincurismul sau, cu un termen mai vechi, pupincurismul are tradiţie veche la români, dar apogeul lui s-a atins în perioada interbelică, atunci când fostul episcop de Caransebeş, antiunionist declarat („Să îndrăznească să intre valahii în Ardeal şi o să-i alung miruindu-i în capete cu cârja mea de arhipăstor!”), devenise ţinta celei mai deşănţate idolatrii, în cadrul unui cult al personalităţii faţă de care cel din vremea lui Ceauşescu este chiar rezonabil. În general, ierarhia bisericească presupune şi osanale, dar să-l compari pe Miron Cristea cu Eminescu, aflându-i şi un plus de românism lui Cristea, e prea de tot.

*

*

Mihai Eminescu şi Patriarhul Miron

*

*

Mihai Eminescu, geniul neîntrecut al Neamului românesc, trăieşte mereu printre noi. El prin aceasta este etern, pentru că lucrează de-a pururi, strălucind pe firmamentul idealului celui mai înalt şi inspirând conştiinţele cele mai alese ale Naţiei.

*

Iată una din aceste conştiinţe inspirate, în slujba Bisericii şi a Neamului: e Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Miron. E Patriarh al vârstei, e Patriarh al credinţei, e Patriarh al vremii vremuite, e Patriarh al sufletului inspirat de la întreaga vigoare a Neamului românesc şi de la geniul naţional, Eminescu, acela care a rostit cuvintele că Biserica Ortodoxă Română este „maica” poporului român. Din sate izvorăşte minunata viaţă a Patriarhului Miron şi ea este închinată, dintru început, suferinţei pentru Neam şi unităţii de Neam.

*

Întocmai aşa, pentru ridicarea din împilare, a fost suferinţa lui Mihai Eminescu, din prima clipă, când a văzut lumina zilei la Ipoteşti. Luceafărul literaturii Românilor a însemnat în chip poetic drumul pătimirii şi visul dezrobirii.

*

Bărbatul care a văzut aievea şi întrupează, mai deplin decât toţi, astăzi, destinele bisericeşti şi naţionale, mâna dreaptă a M. S. Regelui Carol II, este Prea Fericitul nostru Patriarh Miron.

*

Răsărit într-un sat de munte, în 1868, este diacon în 1900, Episcop în vremurile grele din 1910, Mitropolit Primat în 1920, Patriarh în 1925, Prim-Sfetnic al M. S. Regelui, astăzi: iată, pe scurt, biografia-minune, spre binele poporului român, a Înalt Prea Sfinţitului Miron Cristea, cel pururea inspirat din gândurile lui Eminescu.

*

În 1868, la naşterea Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu avea 18 ani jumătate şi înfăţişa toată simţirea Românilor de pretutindeni, aşa după cum astăzi Patriarhul Miron reprezintă, albit de vreme şi de griji, toată vistieria darurilor cu care este înzestrat poporul român. Atunci, în preajma anului de naştere al Înalt Prea Sfinţiei Sale, Eminescu era un pribeag, un cercetător prin ţinuturile robite, iar glasul lui duios răsuna din străinătate:

*

„Da! da! aş fi ferice, de-aş fi încă odată

În patria-mi iubită, în locul meu natal,

Să pot a bine-zice cu mintea-nflăcărată

Visările juniei, visări de-un ideal”.

*

Nori de suspine îi apăsau inima greu, el colinda prin satele apropiate de Topliţa Română şi, ca cerbul de lângă izvoare, dorea unirea acestor ţinuturi cu Ipoteştii lui! Pe-o cale nevăzută, pe care cuvântul nostru n-o poate lămuri, ci numai degetul lui Dumnezeu o arată, melodia cântecului lui Eminescu s-a fixat în inima fiului de sătean din Topliţa, fiului lui Gheorghe Cristea. Tot cam atunci, în „Familia”, care apărea în ţara robită, nr. din 2 aprilie 1867, feciorul lui Gheorghe Eminovici din Ipoteşti scria, cu glas de profet şi de trâmbiţă:

*

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?”…

*

… Românie tare ca o stancă, peste care trec multe valuri; ţară iubită, care va ieşi la liman prin acel „vis de răzbunare”, prin triumful spadei; ţara sfântă, în care se vor ridica, apoi, în ora izbânzii marelui Rege Ferdinand, „altare” de mulţămire lui Dumnezeu, spre a putea striga cu toţii:

*

„Fiii tăi trăiască numai în frăţie,

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme de tărie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!”.

*

Noi credem că tânărul Ardelean a citit şi a lăcrimat citind aceste versuri, de îndată ce a luat în mână bucoavna, abecedarul! Nu putea găsi o îndrumare mai potrivită pentru lunga cale, anevoioasă, dar plină de roade şi de izbânzi, pe care a purces, de se găseşte astăzi Arhipăstorul întregului Neam românesc…

*

Tânărul Eminescu scria ode şi elegii, poezii sociale şi filosofice, romanţe şi cântece patriotice, cu răsunete de buciume şi arme, ca-n Psalmii versificaţi de Dosoftei… Citiţi toate acele compuneri geniale din tinereţe şi gândiţi-vă o clipă cum pregăteau ele sufletele din Ardeal, din Bucovina, din Basarabia, de pretutindeni… Şi nu uitaţi, când sărbătoriţi pe feciorul săteanului din coasta de dincolo, ardeleană, a Ceahlăului, că opera precisă a pribeagului Eminescu, în acel an 1868, noi n-o cunoaştem bine… E un an de frământare supremă pentru Eminescu. Culegea mereu literatură populară. Anonimă era acea poezie, anonimă apare opera geniului în acel an, dar Dumnezeu a scos din anonimatul maselor populare un fiu ales: pe Înalt Prea Sfinţitul Patriarh de astăzi”.

*

Întrerup aici dezgustătoarea blasfemie a preotului econom D. Furtună, profesor în Dorohoi. Cu lehamite.

Legenda Liszt – Barbu, lăutarul

*

Legenda înseamnă substitutul nostru de memorie. Prefăcătoria de-a respectul, care ascunde, de fapt, o imensă şi neostoită trufie individuală. O probează şi această răstălmăcire a întâlnirii dintre Franz Liszt şi Nicolae Picu, în casa boierilor Hurmuzachi de la Cernauca, repovestită, cu deturnare de personaj, locul lui Picu fiind luat de Vasile Barbu, lăutarul, alt miracol al cântecului românesc, dar cu legendări în locaţii diferite: conacul lui Balş, în “Convorbiri literare” şi “Familia”, conacul lui Alecsandri de la Mirceşti, în “Tribuna” etc. Iar textul acestei legende, scris de Burada, avea să fie însuşit de o puzderie de autori, unul mai entuziast decât celălalt.

*

*

Iată şi plagiatele de mai târziu:

*

*