Noi nu râdem, noi scrâşnim din dinţi

O neinspirată declaraţie a lui Ion Ghica, şeful guvernului român, care se visa un George Washington al României, a condus, la începutul anului 1867, la o risipă de satire scrise şi desenate, dar fără dram de umor, care să însenineze sufletele. De parcă noi, românii, în întreaga noastră istorie, nu am fi râs niciodată, ci doar am fi scrâşnit din dinţi, sau, cum formula Nicolae Labiş: “Eu nu zâmbesc, eu doar îmi arăt colţii!”.

Desene frumoase, dar texte plate, inexpresive. Cam aşa arăta “umorul” nostru de acum, un veac şi jumătate şi, din păcate, mai ales din ultimele decenii.

Umor de un veac juma' No Comments Oct 7

Întoarcerea vechilor cântece ale Basarabiei

Profesorul Petru Oloieru, scriind armonia unei piese vechi

În 27 martie 2018, în ziua Centenarului Unirii Basarabiei cu România, la Suceava se vor auzi pierdutele cântece ale Basarabiei, precum “Hora mazililor”, “Hora răzăşească”, “Basarabia”, “Congazul”, “Ostropăţul”, “Hora de la Orhei”, “Ca la Chişinău”, “Hotine, Hotine”, “Malul Nistrului”, “Ciocârlia”, “Păpuşoiul”, “Sârba lui Ciolac” şi aşa mai departe, până la vreo 60 de piese instrumentale şi vocale, cărora, de ceva vreme, profesorul Petru Oloieru le scrie armonia, întreg stocul de partituri pierdute, dar regăsite de noi, urmând să fie readus în contemporaneitate de trupa de muzică veche românească “Zicălaşii”. Melos românesc, viu între anii 1700-1926 (conform datărilor notaţiilor muzicale pe care le-au făcut străinii, dar de care ne vom folosi), cântecele Basarabiei au intrat în atenţia noastră pentru împlinirea unui vis, numit “Uniţi dintotdeauna. Prin cântec“, un vis de a cinsti Întregirea Neamului Românesc prin concerte cu muzica veche a provinciilor care s-au întors acasă în anul 1918. Ne vom împlini acest vis, cu partituri, neştiute de nimeni altcineva, pe pupitrele “Zicălaşilor”, şi, prin fonotecări video sau poate că şi printr-un concert al “Zicălaşilor” la Chişinău, pentru că avem de demonstrat că la temelia folclorului românesc, zonificat provincial în ultimul secol de şi de excese naţionaliste, dar mai ales de suficienţe “ştiinţifice”, stă melosul moldovenesc, inclusiv cel cult, adoptat cu grăbire de întreaga Transilvanie, de când fiecare “ardelean, copil de frunte” (versuri din “Hora Ardealului”, de Vasile Alecsandri, publicată, în 1848, de “Gazeta de Transilvania”), descoperea în compoziţiile lui Flechtenmacher, Caudella, Muzicescu (“verde-i bradul şi stejarul, / n-o mai fi cum vrea duşmanul” etc., cântec publicat în 1904) sau Mandicevschi, emblema spirituală a românismului ardelean, care se închega atunci. Iar dacă basarabeanul Gavriil Muzicescu a luat cântece ale Basarabiei şi le-a răspândit în întreg spaţiul românesc, acelaşi lucru făcându-l şi vestitele neamuri de lăutari basarabeni Dinicu, Basamac, Ciolacu, care şi-au urmat boierii moldoveni la Bucureşti, iată că vine vremea întoarcerii acasă a cântecelor Basarabiei, prin truda altui fiu al său, suceveanul Petru Oloieru.

Jurnalism No Comments Oct 6

„Barbu Lăutaru rivaliza cu Nicolae Picu”

Amănuntele despre lăutăria românească, pe care le găsesc prin publicistica franceză, îmi oferă prilejul de a lua în discuție diferența dintre muzica de la noi, din perioada feudală, și muzica medievală occidentală. În Moldova și în Valahia, deci în principatele dunărene, nu s-a cântat o muzică feudală nici măcar pe vremea lui Ștefan cel Mare (și am ascultat, notate de Jan z Lublina și de Joaquim Slutter, „Haiducii”, „Cucuruz cu frunza-s sus” – varianta din 1531, publicată de „Wittenberger Gesangbuch”, și „Romanesca” – piesă preclasică, adusă la Suceava, în 1476, de lăutarii veneției ai Mariei de Mangop, așa cum lăutarii nevestei cercheze a lui Vasile Lupu aveau să aducă, mai târziu, „Cântecul Voievodesei Lupu”). Muzica din spațiul vechi românesc era de tip „lätar” (instrumentală) și de tip „daina” (vocală), termeni folosiți în perioada civilizațiilor primordiale, polară și boreală, „lätar” folosind, conform mărturiei lui Pindar, preluată și de Herodot, vioara, naiul și cobza, instrumente care se păstrează, în alcătuirea orchestrelor de lăutari, pe teritorii românești, până pe la anul 1900, deși termenii „lätar” și „daina” supraviețuiesc nealterați doar în limbile scandinave și baltice, la noi apărund lăutarul și muzica lăutărească, precum și doina (care păstrează, uneori, pe refrene, câte un „na, daina, daina, daina”).

Muzica feudală ca atare, răspândită și cultivată doar în occident, unde se foloseau fluiere, flaute și alăute, înseamnă o creație cultă a succesiunii vremurilor. Se compunea în catedrale, notându-se pe „tabularia” (cu referințele clapelor de orgă – Dimitrie Cantemir avea să folosească, pentru notele muzicale turcești, griful instrumentelor cu coarde, precum rockerii de astăzi), iar muzica respectivă se cânta și la curțile regale, și la cele nobiliare, fără să însemne, precum la noi, un „dat inițial”, cum zicea René Guenon, ci o noutate creativă, o făptuire stilistică distinctă. De asta diferă atât de mult muzica veche a românilor de cea a occidentalilor, cunoscută drept „medievală”.

Din mărturiile franceze, în afară de partituri ale unor cântece vechi românești, tipărite la Paris pentru uzul domnișoarelor educate, aflăm amănunte interesante, multe știute și la noi, dar și o bogată iconografie lăutărească.

„Acest Barbu Lăutaru (1775-1856), care a fost, timp de o jumătate de secol, Lăutarul Moldovei, pe care Alecsandri l-a eternizat și despre care Franz Liszt („Rapsodia maghiară” și „Rapsodia română” sunt inspirate de muzica lui Barbu Lăutaru și a lui Nicolae Picu – n. n.), spunea că „a fost înconjurat, în timpul vieții sale, de o mare adulație, mărturisită cu entuziasm chiar și de Paganini”. Deja în 1814, taraful său (un mic ansamblu de viori, nai și cobză), adunând muzicieni renumiți, precum Angheluță și Suceavă (amândoi din Suceava și menționați și de Ubicini – n. n.), avea loc și pe scena Teatrului Mare din Iași, unde, mai târziu, Franz Liszt, aflat în turneu, avea să întâlnească, la curtea unui boier, în 1856, această adevărată orchestră. Barbu Lăutaru rivaliza, în virtuozitate, cu Nicolae Picu, relatează mărturiile vremii” (Études tsiganes, Paris, 1994, p. 112).

Études tsiganes, Paris, 1994: Orchestra boierului Jean Golescu

În 1830, boierul Jean Golescu înființase, din robii săi țigani, o orchestră de muzică clasică.

În 1845-1855, de notorietate se bucurau taraful lui Dumitrachi, precum și cel al lui Vlad și George Ochi-Albi, condus, mai târziu, de Ionică Ochialbi și eternizat de Theodor Aman.

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

În 29 decembrie 1893, la nunta viitorului rege Ferdinand, a cântat banda lui Cistache Ciolacu, aceeași trupă de lăutari fiind angajată, în 3/15 noiembrie 1894, să cânte la nunta de argint a regelui Carol I.

Cristache Ciolac, 20 ans (n. 1879)

În 1896, cei șase lăutari (viori, nai, cobză, ghitară) din banda lui Niculescu cântau la Iași (Études tsiganes, Paris, 1994, pp. 113-115).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Oct 6

Triumful României, prin ţigani, la Paris!

Românul dornic să îndepărteze colbul uitării de pe memoria străbunilor săi nu are de ales, trebuie să păşească pe calea străinătăţurilor mărturisitoare şi să aleagă, de acolo, ceea ce-i este pe plac. Din nefericire, de-a lungul vremilor, noi nu prea am avut alte glorii universale, în afara cântecelor şi dansurilor şi, desigur, a portului naţional, purtate prin lume, cu demnitate şi har, nu de români, ci de… ţiganii români, mai toţi oploşiţi la Bucureşti, după mutarea capitalei… boierimii moldoveneşti, de la Iaşi, pe Dâmboviţa. Dar nici de la străini, care cam încurcă numele lăutarilor (unei fete în “etate” de 17 ani îi dau numele… Etate!), nu putem afla prea multe, chiar dacă există, tot la Paris, şi o revistă muzicală excelentă, “Études tsiganes”, care se ocupă demn şi echilibrat cu cercetarea exponenţialităţii artistice ţigăneşti în Europa Răsăriteană, noi fiind glorios reprezentaţi la Paris, ba chiar şi la Londra, încă din 1874, de neamul lăutarilor Dinicu, descendenţi ai basarabeanului Angheluş Dinicu.

Paris, 1889: Banda lui Dinicu

În 1889, când triumful lăutăriei ţigăneşti din România a fost deplin, tocmai debuta, ca violonist, şi un tinerel basarabean, Cristache Ciolac, şef de bandă în 1900, când compozitorii europeni se grăbeau să noteze şi să publice minunatele lui sârbe, partiturile cu muzică naţională românească vânzându-se bine la Paris (de acolo, din Biblioteca Naţională a Franţei, “Gallica”, mi le-am procurat şi eu, cu gândul să le întorc Basarabiei, prin “Zicălaşi”, în martie 2018, când se va sărbători centenarul Unirii Basarabiei cu România, singura provincie care a vrut să se unească, fără să fie obligată să “aleagă, între două rele, răul cel mai mic”).

Paris, 1889: Banda lui Tudorică Cercel

„Sunt cincisprezece sau şaisprezece, care, în costumele lor din pânză albă, cu cusături negre, panglici roşii şi coliere româneşti, improvizează, tot timpul, „cântice de dor”, pe care le cântă cu pasiunea dragostei, hore cu ritmuri rapide („vives allures”), valsuri languroase, în care ecoul de arii de operă este reţinut şi bine temperat de un simţ muzical extraordinar, pe care muzicienii îl au ca instinct. Şeful Bandei, Sava Pădurean, un tip frumos ca Richepin, trasează cu vioara desenul melodic, în jurul căruia fluierul lui Pan sau „Naiul” înfăşoară armonii ca nişte arabescuri nebune, în vreme ce cobza, contrabasul şi celelalte viori acompaniază şi ţin ritmul. În cântecele lor naţionale e un ceva care te face să luneci în melancolie; este şi un altceva, care provoacă furnicături în gambe şi vă face să regretaţi dacă nu intraţi în horă, acest dans românesc prin excelenţă. Iar acest regret este cu atât mai viu, cu cât papioanele şi eşarfele tinerilor nu s-au întrebat ce căi deschide o „Chindie”, o „Mocăniţă” sau „Cum se bate Dunărea” (…), din programul celor 16 piese, pe care lăutarii, sub conducerea lui Dinicu şi Pădureanu, le-au executat în mijlocul aclamaţiilor entuziaste” (Le Figaro, Anul 35, Seria 3, No. 151, vineri, 31 mai 1889).

Grupul tinerelor fete românce

Joan Dinicu, chef d’orchestre, 36 ans ( n. 1853)

Joan Dinicu, profil

Balan Pădurean, 33 ans (n. 1856)

Balan Pădurean, profil

Cristace R. Ceolaen, 20 ans (n. 1879), adică viitorul vestit violonist Cristache Ciolac

Cristache Ciolac, profil, la 20 de ani

Petre Costantinescu, 27 ans (n. 1872)

Petre Constantinescu, profil

Nicolae Rădulescu, 47 ans (n. 1842)

Nicolae Rădulescu, profil

Jonita Basamac, 50 ans (1839)

cobzarul basarabean Ioniţă Basamac, profil

Parizianul Henri Simonowitch, 28 ans, né à Bucharest

Henri Simonowitch, profil

Tinerele românce

Euphrosine Areoleleanu, 23 ans

Euphrosine Areoleleanu, profil

Marie ?, 34 ans, Paris

Marie, profil

Mme Buisson, 32 ans, Bucharest

Mme Buisson, profil

Mari Nunlide Jitate, de 23 ans

Mari Nunlide Jitate, profil

Amélie Criodescu, 40 ans

Helen Dumitrescu, 20 ans

Helen Dumitrescu, profil

Catherine Famdorg, 38 ans

Catherine Famdorg, profil

Parisul păstrează, deci, o adevărată galerie cu fotografii ale lăutarilor din anul 1889, care au încântat Europa cu horele şi sârbele (brâiele) româneşti. Dacă nu suntem ipocriţi, ar trebui să recunoaştem că ţiganii Angheluş, Gheorghe şi Ioan Dinicu, Tudorică Cercel, Sava Pădurean, Cristache Ciolac, Petre Constantinescu, Nicolae Rădulescu, Ioniţă Basamac sau Florea Sache au făcut mult mai mult decât străbunii români ai celor mai mulţi dintre noi pentru spiritualitatea neamului.

„În 1874, se produse, la Paris, un mic taraf (vioară, nai, ţambal şi cobză), dirijat de Gheorghe A. Dinicu. Succesul şi mai mare, la Expoziţia Universală din 1889, într-un „cabaret român”, de pe Bulevardul Montmartre, când atracţia principală a fost un grup de lăutari, în costume folclorice, când a făcut senzaţie „le maître de flûte de pan Angheluş Dinicu”, admirat de principele Bonaparte. Muzicieni ţigani români ca Crăciunescu, Florea Sache, Balan Pădurean şi Dinicii deveniră, de altfel, cei mai numeroşi medaliaţi de juriu la expoziţie, la fel ca taraful lui Tudorică Cercel, care a făcut un succes incredibil şi la Londra” (Études tsiganes, revistă muzicală, nr. 1/1994, p. 120).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Oct 5

Mihai Hrincescu, la zicale și cobză

Singurul cântăreț tânăr de melos autentic românesc, Mihai Hrincescu, din Arbore, este un căutător de texte și melodii adevărate, pe care le descoperă ba prin Biblioteca și Fonoteca Academiei Române, ba prin satele Bucovinei, pe care le cunoaște din bătrân în bătrân, din zicală în zicală. Înzestrat cu o voce unică, o voce care respiră cântecele, parcă fără nici un efort, și acompaniidu-se cu cobza, care a devenit o componentă a staturii sale artistice, Mihai Hrincescu ridică sălile în picioare, pe unde cântă, și dobândește, rapid și sigur, un viitor care-i fusese sortit, dar de care se și învrednicește. Este un muzician înnăscut, iar „Zicălașii” l-au adoptat cu entuziasm, pentru că arta interpretativă a lui Mihai Hrincescu ține de rădăcinile spiritualității neamului, și ele puse bine de ursitoare în sufletul generos și în mintea pururi iscoditoare a tânărului de pe vatra legendarului Portar al Sucevei Luca Arbure.

La mulți ani, Mihăiță Hrincescu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Oct 5