1916: Antiromânismul ortodox ardelenesc

Şi mărturiile care urmează, voit ignorate de istorigrafia română, întotdeauna politicizată în exces, fac parte dintre cele dedicate suficienţei gomoase a cetăţenilor Adomnicăi Mirela şi sluga ei culturnică, Buzicu Aurel, care au atentat, pentru a doua oară, de curând, la dreptul meu constituţional la liberă exprimare, pe care, conform legii, amândoi ar avea obligaţia să mi-l garanteze, nu să mi-l oprimeze. Nu-mi fac speranţe deşarte că numiţii Adomnicăi şi Buzincu vor şi pricepe ceva, în deformaţia lozincaristă a minţişoarelor lor politruce, dar cititorii acestui site sunt îndreptăţiţi la adevăr, iar pentru mine îndreptăţirile lor sunt cele care şi contează.

Nr. 4000/1916.

IOAN,

din îndurarea lui Dumnezeu dreptcredinciosul Episcop al Aradului, Oradei-Mari, Ienopolei şi al Hălmagiului, precum şi a părţilor anexate din Banatul-Timşan.

Iubitului cler şi tuturor credincioşilor din eparhia Aradului, dar şi pace de la Dumnezeu Tatăl şi Domnul nostru Isus Hristos, împreună cu salutarea noastră arhierească!

Iubiţilor creştini şi fii sufleteşti! În mijlocul războiului înfricoşat, care mai bine de doi ani de zile a aprins lumea, reclamând jertfele cunoscute pentru apărarea înaltului Tron şi a patriei noastre iubite, ca un fulger din senin şi ca un trăsnet mistuitor ne-a mai lovit acum ştirea că, în rândul contrarilor Statului nostru ungar, a intrat şi România. Această ştire, pre cât de neaşteptată, pe atât şi de zguduitoare, ne-a umplut inima de o mâhnire cu atât mai profundă şi mai simţită, cu cât nicicând nu am putut crede ca România să ridice armele sale contra monarhiei, în care, sub scutul puternic al dinastiei glorioşilor Habsburgi şi sub binevoitoarea îngrijire a patriei noastre mame, trăim milioane de români.

Este mai presus de ori ce îndoială că acest fapt al României ne-a umplut pe toţi cetăţenii Statului nostru ungar de o adâncă mâhnire şi de temeinice şi serioase îngrijiri, dar deosebi a umplut de spaimă şi nelinişte poporaţiunea din comunele mărginaşe, adică poporaţiunea din apropierea locului unde s-au dat primele signale de luptă, pentru că acea poporaţiune a fost nevoită să-şi părăsească casele şi avutul şi să se refugieze, care cum a putut. Dar oricât de mare ne este mâhnirea şi oricât de temeinice şi serioase sunt îngrijirile noastre, urmate din faptul de mai sus, un lucru ni se impune, înainte de toate, şi anume acela de a ruga pe milostivul Dumnezeu, părintele nostru cel ceresc, ca să ne întărească în nădejdea îndreptării lucrurilor spre bine, ca astfel să nu decădem cu duhul şi să nu ne pierdem, ci să ne păstrăm bunul cumpăt şi, astfel, să fim răbdători între toate împrejurările vieţii şi deosebi între împrejurările grele, cum sunt şi celea de acum.

Cugetându-ne, acum, precum şi trebuie să ne cugetăm la situaţia înăsprită prin noul răzbel, nu putem să nu ne dăm seamă că această situaţie este fără pereche în istoria Statului ungar, şi este fără pereche şi de aceea, pentru că cetăţenii acestui Stat nicicând n-au fost avizaţi şi îndrumaţi la o înţelegere mai frăţească şi la o conlucrare mai armonică spre unul şi acelaşi scop comun, decât cum suntem avizaţi şi îndrumaţi acum cu toţii, fără deosebire de limbă şi lege, să colaborăm la apărarea cu bărbăţie a înaltului Tron şi a iubitei noastre patrii comune, contra năvălirilor duşmane, fie din ori ce parte ar veni acelea.

Credinţa neclintită a poporului nostru din acest Stat către înaltul Tron şi alipirea lui necondiţionată către patria sa mamă a fost şi este tradiţională; aceasta a dovedit-o în tot cursul veacurilor, de când s-a aşezat pe acest pământ şi a dovedit-o, în mod recunoscut de autorităţile civile şi militare, şi în cursul războiului pomenit, şi de aceea mă cred în drept a face mărturisire înaintea lumii ca această credinţă şi alipire a poporului nostru către înaltul Tron şi către pământul Statului ungar, către iubita sa patrie comună, nu numai nu se va slăbi nici acum, dar nici nu se va clătina nici pe un moment, din contră ea se va potenţa în măsura ca de tăria ei să se sfarme orice încercare năvălitoare a duşmanilor acestui Stat.

Aceasta mărturisire mă cred în drept a o face, cu atât mai vârtos, cu cât este lucru de notorietate publică, dovedit prin fapte istorice, că nu este popor pe faţa pământului, care să se lipească mai tare de glia strămoşească şi de căminul părintesc, decât cum a făcut-o şi o face aceasta poporul nostru românesc, în deplina cunoştinţă a adevărului, că aici odihnesc osemintele moşilor, ale strămoşilor şi ale părinţilor săi; că aici este leagănul nostru, aici am văzut lumina soarelui, aici am învăţat cunoştinţa de Dumnezeu, aici ne-am dezvoltat şi afirmat, şi tot aici voim să ne dezvoltăm şi afirmăm şi în viitor ca şi popor de ordine şi credincios înaltului Tron şi iubitei noastre patrii, şi ca atari să trăim în dragoste creştinească şi în bună înţelegere cu toţi cetăţenii acestui Stat.

Când îndrept acest cuvânt al meu către voi, iubiţi creştini şi fiii sufleteşti, o fac aceasta nu numai spre dovedirea convingerii ce am despre voi şi despre neamul nostru românesc din acest Stat, dar o fac şi pentru aceea, ca să înţelegeţi din cuvântul meu, din cuvântul arhiereului şi părintelui vostru sufletesc, că acum a sosit vremea să dăm, mai mult ca şi oricând, probe învederate că suntem conştienţi de datorinţele noastre cetăţeneşti. Să dăm probe învederate că suntem şi acum, precum am fost în tot trecutul îndepărtat şi apropiat, de un cuget şi de o simţire cu concetăţenii noştri şi cu conducerea Statului, de câte ori s-a ivit şi se iveşte trebuinţa de apărare a înaltului Tron şi a patriei noastre mame, în contra vrăşmaşului comun, cum e situaţia de acum.

De aceea, către voi, iubiţilor protopopi, preoţi şi învăţători, către voi, iubită inteligenţă clericală şi mireană, fără deosebire de rang şi stare socială, îndrept glasul meu de acum, cu rugarea: Să fiţi interpreţi, adică tălmacii fideli ai acestor sentimente, congruente nu numai cu interesele Statului, dar şi cu interesele bine pricepute ale biserici şi ale neamului nostru.

Sfătuiţi pe toţi ca fieştecare să-şi păzească cumpătul; să trăiască în bună înţelegere între sine şi cu toţi concetăţenii acestei patrii comune, fără deosebire de limbă şi de lege; să stăruie fieştecare a fi spre ajutorul şi mângâierea de-aproapelui său, în vreme de lipsă; să fie cu respect către legi şi stăpânire, cu supunere şi ascultare către autorităţile militare şi civile; iar spre scopul apărării înaltului Tron şi a patriei, a acestui pământ strămoşesc, şi astfel spre scopul biruinţei armelor noastre contra duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi, să dea de bună voie toată jertfa posibilă, ce i s-ar cere.

Vă mai sfătuiesc şi îndemn pe toţi: să vă rugaţi cu credinţă lui Dumnezeu, ca să dea biruinţă armelor noastre; rugaţi-vă cu psalmistul: „Doamne, deşteaptă puterea Ta, şi vino, ca să ne mântuieşti pre noi!”.

Arad , 18/31 August, 1916. / Al vostru tuturor / de binevoitoriu / Ioan I. Papp / Episcopul Aradului (Biserica şi Şcoala, XL, nr. 34, 21 august / 3 septembrie 1916, pp. 1, 2).

Armata Română, trecând Carpaţii

1916: În faţa războiului româno-maghiar

De doi ani de zile, curge părău de sânge românesc întru apărarea patriei. Vitejia neasemănată a fiilor noştri a fost recunoscută de supremul comandament militar, care, de repetate ori, a lăudat regimentele româneşti şi n-a lipsit nici premierul ţării, contele Tisza, de a remarca emularea popoarelor din monarhie întru împlinirea datorinţelor cetăţeneşti, atât pe câmpul de luptă, cât şi pe câmpul muncii paşnice de acasă, prin care s-a putut prevedea armata luptătoare. Prin acest tezaur al meritelor pentru patrie şi tron, ne vedeam răscumpărat un viitor de aur pentru biserică şi neam. Stăm cu fruntea deschisă în faţa judecăţii obşteşti, că nimenea dintre noi n-a conspirat contra ţării, nu s-a retras de la datoria lui cetăţenească.

Cei puţini, câţi au trecut munţii, la începutul războiului, s-au desfăcut de bună voie de corpul naţional de aici, au încetat de a mai fi cetăţeni ungari. Nu cu al nostru co-sentiment s-au dus, în urmare nici răspunderea n-avem pentru ei. Îndeosebi, remarcăm ţinuta patriotică a preoţimii noastre, care, cu cuvântul de pe amvon şi cu fapta exemplului în viaţa socială, au inspirat în credincioşi credinţă către patrie şi tron. Atâtea predici nu s-au rostit nicicând în biserica noastră şi toate actuale, având de subiect împlinirea datoriei creştineşti şi cetăţeneşti.

Jurământul voluntarilor ardeleni, foşti prizonieri la ruşi, în 15 iunie 1917

Pastoralele episcopilor noştri sunt acte istorice de fidelitate şi de îndrumări patriotice. Aşa am făcut faţă războiului, de la „vlădică, până la opincă”. Împrejurări fatale au adus regatul român în conflict cu monarhia noastră. Acest conflict ne-a creat o situaţie penibilă, dar nu pentru că am ezită în fidelitatea noastră către patrie şi tron, ci pentru că zace în psihologia acestui război neîncrederea fără motiv a unora faţă de noi. Dar noi trebuie să dezarmăm neîncrederea aceasta prin corectitudinea ţinutei noastre. Va trebui să luăm răspunderea unul pentru toţi şi toţi pentru unul; că suntem nevinovaţi în urzirea războiului acestuia şi că nu ne vom face vinovaţi în trădare de patrie sub decursul lui. Prin solidarizarea aceasta vom alunga neîncrederea şi din sufletele acestor puţini.

Pastorala P. S. S. domnului episcop diecezan (reprodusă mai sus – n. n.) revarsă lumină asupra spiritului în care să lucrează din centrul diecezan. Alături şi înalt Preacuvioşia dl vicar episcopesc şi ales mitropolit Vasile Mangra a luat poziţia pentru cimentarea încrederii reciproce în mijlocul acestei prăpăstii. Dânsul întâmplător se afla în Arad, în ziua declarării de război. Întrebat, de un ziarist maghiar, asupra direcţiei ce o va lua, i-a dat răspunsul, publicat în nr. 29 din „Aradi Közlöny”, că „ţinuta mea principală, sub durata războiului româno-maghiar, va fi să cultiv şi să susţin încrederea reciprocă şi mă voi năzui, din toate puterile, să nu fie conturbată această solidaritate şi să nu-i slăbească puterea vreo neînţelegere. Dacă, eventual, va fi nevoie, conform datoriei mele arhipăstoreşti, voi lua sub scutul meu pe cei suspicionaţi pe nedrept şi fără vina lor ajunşi în situaţie neplăcută, dar de sine înţeles că, în considerarea situaţiei absolut serioase, voi cumpăni cu cea mai mare temeinicie paşii ce-i voi întreprinde în direcţia aceasta, având în vedere pururea şi mai presus de toate interesele mari ale statului ungar”.

Cu acest gând a şi plecat I. P. C. S., în aceeaşi zi, la Budapesta, să-şi înceapă misiunea protectoare înaintea guvernului. Privim cu mângâiere sufletească la aceasta cale şi sperăm în succesul ei. În direcţia aceasta, suntem pe urmele lui Hristos, care a dat îndrumarea ca păstorul cel bun să-şi pună sufletul pentru oile sale.

Preotul român a fost totdeauna bun păstor, el şi-a pus sufletul pentru oile sale. Nicicând nu i s-a deschis mai largă cale pentru virtuţile pastorale, decât în aceste zile ale nenorocirilor, când de la prudenţa lui depinde salvarea vieţii turmei sale cuvântătoare. Clar şi neîndoios să dea fiecare preot dovadă despre corectitudinea sa şi să inspire asemeni sentimente şi în credincioşii săi, ca să nu se rătăcească şi piardă nici un suflet din turma cuvântătoare, încredinţată păstoririi lui.

Daţi cezarului ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu! / Roman R. Ciorogariu (Biserica şi Şcoala, XL, nr. 34, 21 august / 3 septembrie 1916, pp. 2, 3).

ANTIROMÂNISMUL ORTODOX No Comments Sep 10

1918: Tricolorul român în Bucovina

Pentru alfabetizarea buzinco-adomnicăi (II)

Generalul Petala, comandantul Corpului IV de Armată Română, care a intrat în Bucovina, a dat următorul ordin de zi:

„Ofiţeri şi soldaţi ai Corpului IV de armată! Se împlineşte un an de când, prăbuşindu-se împărăţia rusească, fraţii noştri basarabeni ne-au chemat la ei, spre a desăvârşi dezrobirea începută şi a închega unirea întreagă şi veşnică a două ţări surori. Astăzi, ursita neamului românesc, mergând spre împlinirea sa, ne cheamă pentru a doua oară. Bucovina, pământ scump românesc, smuls, de aproape două veacuri, din trupul Moldovei, îşi îndreaptă glasul către noi şi ne cere ajutorul armelor noastre, spre a o mântui de focul aprins din clipa în care victoria aliaţilor noştri a prăbuşit, pentru totdeauna împărăţia austro-ungară.

Regele nostru iubit şi cârmuitorii ţării au răspuns chemării lor frăţeşti şi v-au ales pe voi, ostaşi ai Corpului IV, spre a duce cuvântul de pace şi de unire pe ogorul românesc al Bucovinei. Ostaşi! În clipa în care, purtători ai unei solii atât de înalte şi de sfinte, veţi păşi în ţara care păstrează moaştele marelui Ştefan, să fiţi pătrunşi cu toţii de măreţia faptei, pe care o săvârşiţi! Să ştiţi că, de sub porţile Sucevei, vă privesc veacuri de jertfă şi de vitejie românească şi că pământul pe care îl veţi călca, astăzi, sub cutele steagului României Mari, cuprinde mormintele atâtor eroi, care au luptat şi au murit, pentru ca să se facă cu putinţă înfăptuirea visului, pe care voi îl împliniţi azi.

Însufleţiţi de această măreaţă amintire a trecutului, fiţi vrednici ostaşi de înaintaşii voştri, de acei mucenici care au presărat câmpia cu trupurile lor, pe calea însângerată către acelaşi ideal, care duce, de la Şelimbăr, la Mărăşeşti. Fiţi vrednici de clipele mari, pe care le trăiţi, şi aveţi neclintit în faţa ochilor voştri credinţa că numai păstrând, în toate împrejurările, o disciplină de fier şi fiind în tot timpul soldaţi ai cinstei, ai legalităţii şi ai ordinii în apărarea avutului şi onoarei locuitorilor, veţi răspunde cu adevărat înaltei chemări, pe care providenţa şi încrederea regelui v-au hărăzit-o vouă.

Cântând „Deşteaptă-te Române” şi înălţând către ceruri stindardul zdrenţuit în lupte, mergeţi, ostaşi ai Corpului IV, să cuceriţi sufletele fraţilor Bucovinei şi fiţi soldaţi ai înfrăţirii tuturor românilor.

Iaşi, 24 Octomvrie 1918. / N. Petala, comandantul Corpului IV de armată, general de divizie (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, p. 4).

Zadik, citind proclamaţia, la Cernăuţi, în 11 noiembrie 1918

1918: Guvern naţional român peste Bucovina. După eliberarea, prin trupele române, s-a alcătuit în Bucovina un guvern românesc, sub prezidenţia domnului Dr. Iancu cavaler Flondor, care e, totodată, şi ministru de justiţie, în mod provizoriu. Dr. Sextil Puşcariu, cunoscutul scriitor, e ministru de externe, Dori Popovici (cel care, conform mărturiei lui Iorga, din 1914, ameninţa că, dacă vor intra românii, vreodată în Bucovina, el şi gospodarii lui câmpulungeni le va sparge capetele cu bâtele[1] – n. n.), ministru de interne, baronul Nicu Flondor, ministru de finanţe şi, provizoriu, ministru al apărării naţionale, George Sârbu (cel care tuna împotriva „dezertorilor austriaci” din Armata Română – n. n.), ministru de agricultură, Dr. Radu Sbiera, ministru de instrucţie publică, Dr. Hipolit Tarnavschi, ministrul cultelor, Dr. Vasile Marcu, ministrul ocrotirii sociale şi de alimentaţie, Dr. Max Hackman, ministru de comerţ şi industrie, Dr. Aurel Zurkan, ministru de lucrări publice, Dr. Gheorghian, ministrul sănătăţii publice. Consiliul naţional român este stăpân peste întreagă Bucovina. Comandantul jandarmeriei austriace, generalul Fischer (ulterior, va fi eliberat cu onoruri militare de către tovarăşul său de contrabandă pentru armata austriacă din Bucovina, Ionel Brătianu – n. n.), a fost transportat la Iaşi (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 47, 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, p. 4).

[1] 1914, 14 decembrie: „Noul şi neexperimentatul moştenitor al Coroanei habsburgice a vizitat Bucovina… „Naţionalistul” Dori Popovici, întors din Bucureşti, unde l-a chemat dorul de noi, a ars tămâia cea mai curată în căţuia de aur a guriţei sale, şi arhiducele a găsit că miroase bine. Chestie de nas! Va să zică, de acum să ne luăm orice gând din partea aceea. Nu ne vor „gospodarii” de la Câmpulung şi nici dl Dori Popovici… Dar se poate să intrăm. Atunci dau sigur următorul lucru: Părintele Repta n-o să binecuvânteze pe feciorii în uniforma României libere. Dar cel dintâi discurs o să-l ţină dl Dori Popovici, iar cele dintâi aclamaţii au să vină de la „gospodari”. Şi mai garantez un lucru: că o să le primim şi o să le răsplătim” – în Nicolae Iorga, Memorii, I, Editura Ramuri, Craiova, 1928, pp. 124, 125.

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 10

1918: O cununie între tranşeele austro-ruse

Domnişoara Olga Grybowska poate fi mândră, pentru că a avut o nuntă unică în felul său, deşi nu s-a cununat la patriarhia din Constantinopol, nici în lavra din Chiev, ci sub cerul liber, pe un ogor pustiu, săpat de granate şi udat cu sângele atâtor viteji, dintre tranşeele celor două tabere duşmane, între care însă, în urma armistiţiului, încetară ostilităţile. Aici s-a ţinut cununia, din următorul motiv: Părinţii mirelui, domnul Octavian Iliuţ, amploiat la poliţia din Cernăuţi, se aflau pe teritoriul ocupat de Ruşi, care nu le-au permis să treacă dincoace. Neputând ei veni, au fost siliţi mirii şi nuntaşii să meargă la ei. Astfel, actul cununiei s-a celebrat pe teritoriul neutru dintre cele două armate, prin preotul militar Paul Marcovici (paroh gr. ort. rom. în Hodoş, dieceza Aradului). Naş a fost un general, iar nuntaşii: câteva rudenii, ofiţeri de ai noştri, comandantul, ales de soldaţi, al trupelor ruseşti şi soldaţi, care, în onoarea actului solemn şi neobişnuit, îşi părăsiră tranşeele şi uitară, pe un moment, monotonia vieţii din ele (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 7, 11/24 februarie 1918, p. 3).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Sep 10

Pentru alfabetizarea buzinco-adomnicăi (I)

Nu cred că, în noul memoriu buzincurist, m-a deranjat incultura crasă, dar agresivă, a “directorului executiv” al Direcţiei pentru (in)Cultură Suceava, pe cât m-a revoltat insolenţa nătângă a parvenitei în scaunul de prefect, care, deşi are atribuţiuni de a veghea la respectarea legii în teritoriu, s-a raliat la tentativa slugii sale de îngrădire a libertăţii dreptului meu constituţional la exprimare. În loc să-şi trimită incompetentul la plimbare, cucoana în cauză a dispus, imediat, cercetare (nici nu se uscase tuşul de pe coala memoriului, când am fost somat să dau notă explicativă), ca să chitească ‘mneaei cum mi-ar putea închide site-ul şi pecetlui cuvintele cu cenzura viscoasă şi fetidă a proletcultismului PSD.

Dar prostia unor astfel de indivizi, nimeriţi în scaunele vremelniciei ca în nişte guri de canal uitate deschise pe stradă, după cum zicea Faulkner, nu contează, pentru că am învăţat, în ultimele decenii, să-i fac faţă. Contează doar capacitatea ei de molipsire, pentru că prin spălare de creiere va toca gaşca ăstora, de “Centenarul Unirii”, tone de parale pe nimic. Tocmai de asta, sub titlul de mai sus, o să reproduc, din presa anului 1918 (puţină, cât a fost şi a mai rămas), mărturiile despre jocul sorţii şi al întâmplării, care a făcut dintr-o Românie foarte mică, făcută de Ferdinand şi Brătianu, o Românie Mare, pe care ardelenii şi bucovinenii nu o doreau, dar lucrurile nu s-au derulat după voia lor, aşa că s-au mulţumit cu ce s-a nimerit:

*

Prin prea înaltă rezoluţiune împărătească, mitropolitul Bucovinei şi al Dalmaţiei, I. P. S. Sa Dr. Vladimir de Repta, consilierul intim al Majestăţii Sale, e desridicat din conducerea diecezei Sale, încredinţându-se, totodată, administrarea ei nou numitului vicar general, arhimandritul Ipolit Vorobchievici. Cuvântul împărătesc a făcut, deci, capăt, pentru totdeauna, afacerii Repta şi respectul ce se cuvine deciziilor Coroanei nu îngăduie nici un fel de critică. El însă nu descarcă pe sfetnicii responsabili ai Coroanei de răspunderea ce au faţă de poporul românesc din Bucovina şi faţă de istorie, care va şti să aprecieze fără părtinire, întrucât stăpânirea actuală a înţeles să respecte dreptul şi prestigiul bisericii noastre naţionale. Cât pentru mitropolitul Repta, suntem încredinţaţi că va purtă cu virtute creştinească martiriul cu care soarta împovărează anii bătrâneţilor sale.

Ceea ce trebuie să ne preocupe pentru moment este soarta ce se pregăteşte bisericii române din Bucovina. Prin rezoluţia împărătească din 14 iulie a. c., se mai creează, în ierarhia bisericii acesteia, un al doilea post de arhimandrit consistorial şi un post de protopresviter la biserica Sf. Nicolae, rămânând ca aceste din urmă amândouă demnităţile să fie rezervate ucrainilor, pe lângă cele două, respective trei locuri deja sistemizate, de consilieri consistoriali ucraini. Această nouă organizare a consistoriului, care va rămâne în vigoare până la „regularea generală a consistoriilor gr. or. din Austria”, se întemeiază pe principiul strict al parităţii.

Şi acum ne putem întrebarea: ce se va alege din acest principiu, dacă, peste scurtă vreme, vor fi încorporate Bucovinei teritoriile româneşti anexate în urma tratatului de pace cu România, prin care populaţiunea românească din Bucovina va spori la 480.000 suflete, faţă de 300.000 ucraini? Apoi: ce se va alege din această paritate, dacă părţile ucraine ale Bucovinei vor fi cuprinse, după cum e vorba, în noua provincie ucraină-galiţiană? Deocamdată ucrainii se grăbesc să tragă consecvenţele din principiul stabilit de stăpânire.

Aducând gazetele din Viena ştirea că mitropolitul Repta şi-a dat demisia şi că în locul său va fi numit arhimandritul român Ipolit Vorobchievici, organul ucrain „Bucovena” declară: „Noi nu vroim să ştim de nici o înţelegere ce s-ar fi făcut; noi ştim numai că dreptatea cere ca, după mulţi ani, să fie odată şi un ucrain mitropolit, ceea ce putem cere, de astă-dată, cu atât mai mult, după ce avem, în persoana arhimandritului Timinski, pe cel mai vrednic bărbat pentru scaunul mitropolitan”.

Aşadar, ucrainii nu mai stăruie pentru întemeierea unei episcopii proprii ucraine, prin separarea lor din arhidieceză, ceea ce a fost culmea aspiraţiunilor lor, cu puţini ani în urmă, ci ei râvnesc, de-a dreptul, la cârma bisericii ortodoxe din Bucovina. Această mărturisire a organului ucrain este binevenită, de astă-dată; ea arată absurditatea principiului prin care stăpânirea voieşte să stabilească pace a în biserica gr. or. a Bucovinei şi ea va trezi, în sfârşit, şi conştiinţa neamului românesc din Bucovina, ca să-şi apere, cu toate mijloacele, fiinţa sa, ce este cuprinsă şi în caracterul şi integritatea bisericii naţionale. / V. N. (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 36, 2/15 septembrie 1918, pp. 2, 3).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 10

1918: Colonelul Victor Rusu

În „Neuer Pester Journal” din 25 august a. c., se face istoricul faptelor de arme ale generalului Pflanzer Baltin, care conduce actualmente operaţiunile pe frontul albanez. Între episoadele înşirate în acest articol de laudă la adresa armatei şi eroilor, ce au stat sub comanda acestui iscusit general, citim următoarele: Victor Rusu, una dintre cele mai legendare figuri ale războiului universal, este azi colonel de honvezi şi comandant al unui atare regiment. Pe timpul luptelor din Bucovina şi Carpaţi, sub comanda generalului Pflanzer Baltin, el era numai sublocotenent. În fruntea cetei sale de voinici, aleşi din glotaşi unguri (?), statura sa măreaţă oferă o apariţie cuceritoare. Într-o zi, Victor Rusu se reîntoarse din liniile duşmane, îmbrăcat în haine de ţăran rus şi ne puse pe masă un placat rusesc. La întrebarea noastră că ce conţine acel placat, ne istorisi el că s-a strecurat până la sediul unei divizii de infanterie rusească, unde erau afişate astfel de placate. De acolo a luat un placat, din cauză că textul acestuia îl privea foarte de-aproape pe el. Prin placat se oferea o sumă foarte însemnată în aur aceluia care va aduce pe sublocotenentul Victor Rusu, viu sau mort, în mâinile diviziei ruseşti. Această dorinţă a comandei ruseşti din fericire nu s-a îndeplinit (Biserica şi Şcoala, XLII, nr. 36, 2/15 septembrie 1918, p. 4).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 10