George Todoran, frate și duhovnic în tristeți

Un mare poet, total și pe nedrept uitat al Bucovinei, a fost George Todoran, de care am dat, astăzi, din întâmplare și, tocmai de aceea voi porni cu încrâncenare, „prin liniștea cu zvon de fum căzut”, așternută „în calea întrebărilor de vreme plină”.

Când am scris „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, știam puține lucruri despre George Todoran. Puține știu și acum, dar poemele care mi-au ieșit în cale, astăzi, mă obligă. În fond, ca împătimit al memoriei, nu pot rămâne doar cu cinci poeme („Spovedanie”, „Apele”, „Noemvrie”, „Decemvrie”, „Ianuarie”) și cu de nevoie superficiala notiță din „Mărturisitorii”:

Ultima veste pe care o avem despre acest mare poet bucovinean („Povestea asta banală pe unii-i sfinţeşte. / Îngenunchează, frate – vin din rugăciune, / Fiecare vers, inima mea, cu sânge-l hrăneşte”), George Todoran, este cea referitoare la adresa din refugiul bănăţean (Timişoara, str. Regina Maria 15). „Vagabond la poarta din oraşul de hârtie”, conştient că doar „cuvântul îţi ciopleşte troiţă, / Frate şi duhovnic în tristeţi şi evlavii, / Şi străjuie-n preajmă-i poema domniţă”, George Todoran spune ceea ce „spune-se-ntr-o carte, / Că şi poeţii câteodată ştiu ce-aduce anul”, iar poemele sale, când psalmice, când zvâcnete de lumină jucăuşă, adeveresc un poet smuls din moştenirea care i se cuvine viitorimii. Nu nouă, celor care, direct sau indirect, l-am condamnat la tăcere „călcând pe plaiuri galbene de gând, / Cu morţii-n şi în giulgiuri cenuşii”, ci viitorimii, pentru că „au apele destinul lor crestat în an”, care garantează, aşa împuţinată cum este, „va răsări cândva-ntr-o carte de lumină / Ca steaua slovei, rană tăvălită-n mare”

Așteptare

De treci pragu-n casa amintirilor citești

Floarea lacrimii prin tainice unghere

Scrisă-n zările trudite și stinghere

Peste cerul frunzelor ce scutură povești.

Prin liniștea cu zvon de fum căzut

Se coc azi roadele mustoase ale verilor

Aici am așternut mai ieri în leagănul tăcerilor

Lumina cântecului dezlegat din lut.

Belșugul strunelor aicea stă închis

Și crește peste strofă cu fiecare seară

Să legene sub streșini de nouă primăvară

Ofranda rugăciunilor ce ard în vis.

Închină-te și intră cu pumnul tău de jar

În calea întrebărilor de vreme plină

Te-așteaptă avânturile pline în lumină

Cu anotimpurile scrise-n calendar.

Final

Pe câmpuri de lumină a căzut o stea.

Cine plânge-n slove rugăciunea mea?

Poate-i o lacrimă caldă de mamă

Ce adună răstignirile grele-n năframă?

Călătorul a întârziat cu noaptea pe lună

Și caută flămând o vorbă bună,

O mână plăpândă scrisă-n viori

Care să arunce-n amintiri cu flori.

Tăcere. Drumul se întoarce în sine

S-adune buchete de mâhniri în terține.

Nu-i nimeni să culeagă-n baladă de paltini

Pâinea de lege nouă, din datini.

(Lanuri, anul V, no. 1-2, 1938, p. 14)

ANTOLOGIA POEZIEI BUCOVINENE No Comments Sep 4

O nouă carte de Roman Istrati: rusu’ moralist

O nouă carte de pamflete geo-politice, semnată de poetul și publicistul Roman Istrati, va vedea, în curând, lumina tiparului. Prefațată de Sorin Avram și cu o copertă inspirat realizată de Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, cartea ia în dezbatere slăbiciunile multimilenare ale neamului nostru, în contextul istoriei est-europene, cu un umor dezarmant, atât de caracteristic pentru Roman Istrati, și cu dese puseuri lirice, care l-au obligat pe Sorin Avram să-și intituleze prefața, pe care o reproduc în continuare, „Ruşii, vinovaţi de pierderea unui mare poet”:

*

Roman Istrati ar fi putut deveni un şi mai mare poet. Sînt convins că acest lucru îl gîndea în 1978 regretatul Laurenţiu Ulici, care a scris o cronică elogioasă la adresa lui Romică, autorul volumului de poezii „Miezul adînc”. Să fii publicat de Editura Eminescu la numai 23 de ani şi să ai parte de cronici favorabile în reviste de specialitate gen „România literară” nu era deloc puţin. Însă, se pare că a fost prea mult pentru tînărul poet, care deja fusese învăluit de aburii celebrităţii odată cu cîştigarea Marelui Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, cu un an înainte. În anii ’70, editurile erau edituri, revistele literare erau reviste literare, iar Romică era Romică. Un tip cu simţul umorului dezvoltat peste limitele prevăzute de codul bunelor maniere scris de obtuzul regim politic şi cu un talent mult peste medie. Peste media 09.00, să zicem. Dacă talentul lui Romică ar fi fost numai la scris, acesta ar fi ajuns un poet şi mai mare, însă l-au încurcat celelalte talente pe care le avea. Cum ar fi talentul de a se pierde în discuţii filosofice şi talentul de a se face simpatic, din cauza acestui ultim talent fiind invitat la tot felul de întîlniri, care ţineau uneori zile şi nopţi. Mai mult nopţi. Aşa spune lumea. Lumea aia care l-a cunoscut pe Romică cel Tînăr. Cu atîtea talente extrascriitoriceşti, cînd să mai compună Romică poezii? De fapt, el le compunea, dar pînă cînd să le aştearnă pe hîrtie, acestea zburau odată cu timpul petrecut în compania prietenilor cu fustă, cu barbă sau cu toartă. Depinde. Ghinionul care a stat în calea lui Romică Istrati, blocîndu-l pe acesta să devină un şi mai mare poet decît a fost considerat în tinereţe, a fost acela că nu au aflat ruşii de el. Dar nu cititorii ruşi obişnuiţi, ci cititorii ruşi în stele. Dacă cititorii în stele tocmiţi de Kremlin ar fi ştiut că peste ani şi ani Roman Istrati va scrie articole atît de aspre împotriva mai marilor Rusiei, atunci cu siguranţă că ar fi apelat la toate trucurile pentru a-l determina pe acesta să scrie poezie. Multă poezie, pe care ar fi fost în stare să o tipărească în mai multe limbi, astfel încît Roman Istrati să ajungă la concluzia că menirea lui pe acest pămînt este doar aceea de a scrie poeme şi că pînă la sfîrşitul vieţii sale numai asta trebuie să facă. Dacă îl citeşti pe Roman Istrati, ajungi să crezi că ruşii sînt vinovaţi de toate relele pămîntului. Acum pot spune că tot ruşii sînt vinovaţi şi pentru că România a pierdut un mare poet. Şi nu avea decît 23 de ani.

Sorin AVRAM

Jurnalism No Comments Sep 4

Concerte în a treia zi: ULI JON ROTH

ULI JON ROTH este un sacerdot al ghitarei, iar concertul “Tokyo Tapes Revisited” al trupei SCORPIONS, pe care ni l-a propus însemna una dintre orele astrale, pe care nu am fi avut voie să o ratăm, deşi tradiţia noastră mioritică e taman pe dos şi încă plină de vigoare. Dar cu toate astea, ULI JON ROTH a oficiat până la capăt, ascultat aproape religios de cei aproape o mie de tineri de la corturi, de KEMPES, care a rămas până la capătul capătului, de câţiva ofiţeri de jandarmi, care veniseră, în civil – fiind în timpul lor liber, pentru a nu ratra acest moment istoric şi de majoritatea rockerilor care cântaseră în ultima seară de festival “Bucovina Rock Castle”.

Poate că am mai auzit virtuoşi asemănători, în încăpăţânarea noastră de a aduce, anual, la “Bucovina Rock Castle”, şi câte o legendă rock, dar ULI JON ROTH, care ne-a surprins şi prin insolite interpretări vocale, parcă întrece chiar şi cea mai rodnică imaginaţie.

BUCOVINA ACOUSTIC PARK 2017 No Comments Sep 3

Concerte în a treia zi: KEMPES

Rari şi de nepreţuit sunt muzicienii care, asemeni arădeanului Ovidiu Ioncu – KEMPES, izbutesc să definească generaţie după generaţie, bucurându-se de tinereţea fără de bătrâneţe a creaţiei şi a interpretării. În asta constă, de fapt, eternitatea artei, în a descifra starea de spirit perenă şi veşnic vie, iar harul acesta nu poate veni decât din sufletul unui om ca Ovidiu Ioncu, un om însetat de dragoste şi de lumină.

Un om la fel de mare şi de profund ca şi muzica pe care o revarsă în univers, KEMPES fiind un izvor de energie benefică, un sublim al umanului şi al umanismului, dincolo de aura lui Ovidiu Ioncu sălăsluşiind o modestie generoasă şi revigorantă. Mult, mult bun-simţ, dincolo de o seninătate a sufletului care te copleşeşte. “Şi dacă ploaia va veni”, atunci e sigur că va veni doar ca să ne purifice cu lacrimile dumnezeirii, prin cântecele nemuritoare ale lui KEMPES.

BUCOVINA ROCK CASTLE 2017 No Comments Sep 3

Concerte în a treia zi: DIRTHY SHIRT

De fiecare dată, când se întâlnesc un moroşan şi un bucovinean, au multe de sfătuit, de parcă s-ar şti dintotdeauna. Aşa mi s-a întâmplat şi mie, duminică, înainte de furtuna care ne-a întrerupt probele de sunet, cu băimărenii de la DIRTHY SHIRT, şi mai ales cu soliştii Dan Radu Crăciun (blondul plin de haz şi de spirit, care, în afara cântecului, poartă un tricou al Argentinei, cu numele şi numărul lui Maradona) şi Robert Rusz (bărbosul cu alură daco-romană, deşi e măcar în bună parte maghiar). Glumisem pe seama urmaşului “fiarei paloşului Boldur”, căpitanul lui Ştefan cel Mare care a adus victoria de la Cozmin, Sergiu Boldor – de unde se vede că Ştefan îşi tocmea căpitanii dintre ardelenii cu experienţă militară. În preajmă şi interesaţi de discuţia despre cântecul vechi românesc se aflau şi Ionuţ Cristian Bălănean, şi Ioan Vasile Brânduşan, şi Alin Mesaroş, şi Sergiu Negrean, şi Pál-Bela Novelli, şi Dan Petean, şi Dan Secheli, şi Dragoş Şuteu, şi Vlad Iuliu Toca, şi Adrian Uriţescu, adică o ceată haiducească numeroasă, ca pe vremea lui Pintea. Că aşa-i în Maramu’, când vine vorba şi fapta de cântat şi de horit.

Urcaţi pe scenă, seara, după ora 22, maramureşenii de la DIRTHY SHIRT m-au dat gata: inteligenţă, concepţie unitară de spectacol, prelucrări rock ale folclorului românesc ingenios făcute şi o bucurie a spiritului, deci mai mult decât a cântecului şi a jocului de-a joaca, cum rar am mai întâlnit. Nimic întâmplător (doar la DOR DE DUH am întâlnit atâta ştiinţă a eternităţii cântecului), nimic “circăresc” (cum susţin limitaţii genului etno-rock), ci o dezlănţuire de măiestrie şi de îndătinat deloc fabricat, ci retrăit în parametrii spiritualităţii generaţiilor care vin, singurele îndreptăţite să decidă asupra culturii care le reprezintă. Succes total, dar firesc, şi promisiunea lui Dănuţ Crăciun şi a lui Robert Rusz, pe care i-am îmbrăţişat părinteşte, că nu vor lipsi la următoarele două ediţii “Bucovina Rock Castle” – câte mai am de făcut, până la pensionare.

BUCOVINA ROCK CASTLE 2017 No Comments Sep 3