Nostalgii sucevene: Vasile Anghel Siminiuc

Un amestec ciudat de grafică şi de pictură, o impresionantă armonizare a liniilor şi a culorilor, prin transparenţe demne de toată admiraţia, cam asta ar însemna, din punctul meu de vedere, opera plastică a suceveanului Vasile Anghel Siminiuc. E drept că notorietatea şi-a câştigat-o cu un fel de caligrafii ale aurelor sucevene rispite sau chiar pierdute prin vremuri, dar şi mai mult decât respirările picturale ale Sucevei vechi mie mi-au plăcut şi îmi plac picturile îndrăzneţe ale lui Siminiuc, în care artistul recompune realitatea şi rescrie regulile artei prin propria sa naştere. De fapt, asta şi înseamnă arta: naştere. Iar Vasile Anghel Siminiuc s-a născut şi neostenit de repetabil se naşte astăzi.

La mulţi ani, prietene, şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!

Cronici sentimentale No Comments Sep 29

1867: Alexandru baron de Vasilco

Simțim mulțămire deplină de a putea înfățișa în foaia noastră și portretul domniei sale domnul Alexandru baron de Vasilco și cugetăm că și publicul român va avea o plăcere specială de a cunoaște unele trăsături din viața și activitatea unui bărbat de virtute și miez adevărat roman, care, întru ardoarea activității sale pentru prosperarea cauzelor naționale române, nu se mărginește între hotarele înguste ale Bucovinei, ci cu asemenea căldură îmbrățișează și cauza naționalității române de astă parte de Carpați.

Între familiile nobilimii naționale, care stau cu demnitate în fruntea poporului românilor din Bucovina și conlucrează cu devotament exemplar spre dezvoltarea culturii naționale și scăparea poporului român din cătușele antinaționale, mai vârtos din cele simțitoare ale slavismului, rutenismului din vecinătate, ocupă familia Vasilcenilor un loc însemnat și, între aceștia, strălucea prin știința, tăria caracterului, bunătate și patriotism, răposaul boier și proprietar mare de șapte mile pătrate de moșie Iordache (George) de Vasilco, care, în toate cauzele atingătoare de autonomia și soarta Bucovinei, a dezvoltat acel zel și cumpăt, încât, cu privire la meritele și lealitatea sa, Maiestatea Sa Împăratul binevoi a-l ridica la demnitatea de baron și a-l numi senator imperial în casa magnaților.

Virtuțile părintelui le moșteni fiul domniei sale, domnul Alexandru baron de Vasilco. Născut în 17 decembrie 1827, la Berhomet, în Bucovina, după trecerea anilor de pruncie, prin care, din partea părinților mai cu seamă, a prea demnei sale maice, care, fiind încă în viață, este un model de religiozitate și pietate, direasă prin cultul de naționalitate, i se plantară în inimă primele ramuri de creștere: făcu cursul științelor primare, gimnaziale și filosofice în Cernăuți, iar a celor juridice în Lemberg, firește că după sistema de înainte de anul 1848, care, mai cu seamă în Bucovina și Galiția, avea, între altele, și acel renume că școlarul român, în afară de abecedar (bucoavna cea veche, tipărită în Buda), nu mai vedea altă carte română (nici nu exista – n. n.) în tot decursul studiilor sale, de la prima clasă gimnazială, înainte, nu mai auzea un cuvânt românesc din gura învățătorilor săi.

Cu atât mai electrizat de scânteile naționalității tresări și acest bărbat brav (fiul lui, Coco Vasilko, avea să devină liderul… rutenilor tineri – n. n.), când, în anul 1848, răsunară cuvintele „Deșteaptă-te, române” și, întorcându-se, după finirea studiilor, în patrie, pe lângă ocupațiunile de inițiere în administrațiunea economică a întinselor moșii, începu a se ocupa cu studiul limbii naționale române, totodată şi cu studiul intereselor vitale ale ţării. În direcţiunea asta din urmă avu un conducător înţelept întru răposatul său părinte, care, în fruntea şi cu împreună lucrarea nobilimii şi inteligenţei naţionale, puse toate în mişcare spre a obţine autonomia provincială şi administrativă a Bucovinei şi autonomia bisericii ortodoxe a ţării.

Chiar în anul 1861, mai înainte adică de a se publica constituţia din 26 faur a acelui an, păşi pe arena politică, fiind membru al deputaţiunii la tronul împărătesc, conferind aşa la actul prea graţios al Maiestăţii Sale c. r., prin care, despărţindu-se Bucovina definitiv de legătura administrativă cu Galiţia, se puse în rândul ţărilor autonome, cu o administraţie provincială şi o dietă proprie.

Pe când părintele său, baronul Iordache de Vasilco era numit de Maiestatea Sa senator imperial în casa magnaţilor, fu baronul Alexandru de Vasilco ales de ablegat (deputat – n. n.) dietal pentru curia proprietarilor mari de moşie şi, precum e cunoscut din rapoartele stenografice ale dietei, dezvoltă un talent parlamentar şi o activitate specială în cauzele cele mai cumpănitoare ale ţării. După expirarea perioadei întâi a dietei, reactivându-se constituţia monarhiei, prin retragerea senatorului imperial, se numi, în 24 faur 1867, senator imperial în casa magnaţilor pe viaţă şi astă poziţie înaltă o inaugură cu ocazia dezbaterilor asupra adresei la cuvântul tronului, prin o cuvântare dreasă cu tact parlamentar în cauza naţionalităţilor în genere, special în cauza naţiunii române şi a autonomiei Transilvaniei.

Ne mângâiem cu speranţa singură că Înălţimea Sa, condus de geniul naţiunii române şi mişcat de sentimentul nobil pentru soarta poporului român nu doar din Bucovina, ci şi din Transilvania şi Ungaria, nu va pierde nici o ocazie, în poziţia sa înaltă, de a milita întru prosperitatea culturii naţionale şi spre îmbunătăţirea soartei sociale şi politice a românilor din imperiul austriac (Familia, Anul III, Nr. 25, 18/30 iunie 1867, pp. 293, 294).

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Sep 29

Mârlanul lui Flutur-Barbă: Bună ziua, căciulă!

Astăzi, cu puţin înainte de ora 12, discutam, pe scările sediului instituţiei, cu sculptorul Mircea Dăneasa, încercând să-l conving să toarne în bronz, până în 14 octombrie, noul bust al lui Ciprian Porumbescu, pe care să-l putem expune cu ocazia concertului “Zicălaşilor” cu muzica lui Ciprian Porumbescu, “Rapsodia română”. Deci, la prima sărbătorire din istorie a zilei de naştere a genialului compozitor bucovinean. Şi a trecut, pe acolo, mârlanul lui Flutur-Barbă (dacă nu ar fi al lui Flutur, comisia de etică şi disciplină, întrunită miercuri, l-ar fi trimis la pozat PeNeLe campaniei electorale pe cheltuiala politică, nu culturală, atunci când i-a insultat şi pe componenţii ei: “Cine sunteţi voi, bă, să mă luaţi pe mine la întrebări?”). Şi cum trece, cetăţeanul dă un “Bună ziua” stropşit, pe care desigur că l-am ignorat, spre deosebire de Mircea, care a răspuns. Şi-atunci individul a adăugat, şi mai accentual miştocăreşte: “Bună ziua, căciulă!”. Fără comentarii.

Jurnalism No Comments Sep 29

Muzicanții sunt foarte plăcuți în toată România

Theodor Aman: Taraful lui Ionică Ochialbi

O mărturie interesantă despre cântecul lăutăresc și cel popular, scrisă în greoiul limbaj etimologist al vremii, a lăsat-o ardeleanul Iulian Grozescu, în coloanele gazetei Familia, din 4/16 iunie 1867; în primul rând, autorul face o distincție mai mult decât sugerată între cântecele breslelor de lăutari, cântece puternic înrădăcinate în datul primordial al Europei boreale – cum se tot probează, de la Pindar, încoace, și cântecul poporal, care nu ține de lăutărie, ci de dainas, deci de aleanul exprimat vocal într-o curgere lină și impresionantă. Din păcate, folcloriștii n-au observat această diferență și au amestecat aiurea muzica instrumentală și vocal-instrumentală a breslelor de lăutari târgoveți cu muzica intimă până la închinare a unor înzestrați din lumea satului românesc. Nu a satului, ci a unor individualități din lumea satului.

„Muzicanții sunt foarte plăcuți în toată România, dar și merită ei recunoștința poporului, căci din vechime ei au fost credincioși părtași la suferințele și bucuriile românilor. Ei sunt executanții horelor frumoase ale poporului, instrumentele lor muzicale sunt cetera sau lăuta (se numeau „scripci sârbești” – n. n.), de aceea se și numesc lăutari (nu, „lätar”, cu pronunția „lautar” este cuvânt nordic, încă prezent în limbile scandinave și baltice, desemnând muzica instrumentală, în vreme ce „dainas”, deci… „doina”, cuprinde toată muzica vocală – n. n.), apoi cobza și adeseori fluierele turcești, care ațevlesc (țipă, sună – n. n.) foarte tare și urechea nedată cu sunetele acestui instrument de bună seamă îl află cam neplăcut, însă în cele mai multe bande naționale lipsesc fluierele turcești.

Mult mi-au plăcut cântările lăutarilor, care le cântă cel cu cobza (cobzarul interpreta și vocal, dar existau bande în care primașul, precum Niculae Picu, se ocupa și de „zicale” – n. n.), și în această funcțiune pare că e un Apollo înconjurat de corul muzical (imagine luată din poezia imnică elină – n. n.).

Cântările lăutarilor sunt niște improvizațiuni ocazionale, căci mai ales la dorința oaspeților se fac, pentru petreceri momentane, unde sunt nimerite, dar cele mai multe sunt neestetice, ceea ce nu servește spre onoarea respectivilor.

Mai nimerite sunt cele satirice și sarcastice, care se fac pentru satirizarea oricărei persoane dejudecate (compromisă – n. n.) înaintea opiniei publice.

Așa, odată, fiind la o masă mai mulți tineri, care toastau pentru sănătatea celor mai distinși bărbați liberali, un boieraș de la masa din apropiere își exprimă neplăcerea și începu a insulta pe toți aceia ce voiau eliberarea țăranilor.

Tinerii liberali nu voiră să înceapă vreo dispută serioasă cu acel pigmeu retrograd, ci unul se adresă către muzicantul cu cobza:

– Auzit-ai, Iorgule, ce-a zis coconașul? – zise liberalul – n-ai ști să-i spui vreo cazanie?

Iorgu îndată a fost gata cu improvizația și, cu un ton sfâșietor, începu a cânta:

– Du-l, du-l, du-l la mănăstire

Să-și vină boieru-n fire…

Adică sub mănăstire e de a înțelege casa nebunilor, care e în mănăstirea Mărcuța, aproape de București.

Această improvizațiune nimerită apoi de bună seamă mai mare impresiune a avut asupra coconașului retrograd, decât dacă i-ar fi perorat cineva ca un Demostene.

Dar și mai nimerite sunt cântările de amor ale lăutarilor, însă durere că adeseori alunecă pe terenul neconvenabil cu estetica (cu texte licențioase, adică, numeroase în acea vreme; numai „Zicălașii” au și cântă doar instrumental vreo 20 de astfel de… amuzante cântece – n. n.), însă cântările amoroase ale poporului sunt corespunzătoare obiectului sublim și dovedesc o subiectivitate pătrunsă de sentimente curate și nobile.

Adeseori m-am simțit fermecat de frumusețea poeziilor populare din România, ele sunt mult mai drăgălașe decât ale românilor din Austria, limba e dulce și înflorită, accentul cântărilor intră în armonie cu sonurile dulci ale păsărilor exaltate de fericire, pe când limba cântecelor române din Banat, Ungaria și Transilvania e mai puțin fermecătoare, dar nu e acum loc ca să încercăm a arăta cauzele adevărate ale acestor împrejurări; într-un chip sunt convins că stimabilul public cititor însă cunoaște aceste împrejurări grave, care au avut și încă mai au influență dăunătoare asupra limbii vorbită de oamenii din Austria.

Prin aceasta, însă, nu voiesc a nega sublimul și frumusețea poeziilor poporale de aici, căci în astă privință poezia noastră poporală excelează în toate părțile locuite de români” / Iulian Grozescu ( Suveniri din Bucuresci, IV, în Familia, Anul III, Nr. 10, 4/16 iunie 1867, p. 275).

Jurnalism No Comments Sep 29

Rubedenia între Napoleon III şi Abdul Aziz

Cuza Vodă şi sultanul Abdul Aziz – Le Monde illustré 23 iulie 1864

Aşa citim în o reproducere din cartea din cartea lui Dancy „Histoire de la Martinique”, cum că, la anul 1788, domnişoara Dubuc de Rivry, o creolă frumoasă de 16 ani, după ce şi-a finit educaţiunea în Franţa, s-a pus pe o navă franceză, pentru a se întoarce în Martinica. Însă nava aceasta fu cucerită de nişte corsari de mare şi au dus-o în Algeria.

Domnişoara Rivry poseda frumuseţea extraordinară şi din toată purtarea ei demonstra că posedă şi sentimente nobile, prin urmare beiul din Algeria nu s-a ţinut de demn ca să domnească asupra unei fiinţe atât de perfecte, ci a donat-o marelui sultan Selim III.

Creola frumoasă într-adevăr cuceri inima sultanului, însă, intrând în haremul strălucit, şi-a ştiut păstra nobleţea sa spirituală, prin care prea uşor a exercitat influenţă mare asupra domnului ei. Şi această influenţă totdeauna a fost salutară.

La anul 1808, sosind generalul Sebastiani la Constantinopol, flota engleză a trecut prin Dardanele şi a staţionat înaintea Cornului de Aur. Turcii o descoperiseră, dar atunci se ivi sultana, domnişoara Rivry, care a inspirat energia în Selim. Acţiunea de apărare era condusă de consulul Franţei şi flota engleză curând fu silită a se retrage dinaintea bateriilor turceşti. Această domnişoară ingenioasă a fost verişoară bună cu domnişoara Tascher de la Pragerie, mai târziu împărăteasa Iosefina; fata Iosefinei a fost Hortensia, mama lui Napoleon III, iar sultanul de-acum, Abdul Aziz, îşi trage originea de la Selim, prin urmare împăratul francezilor e în rubedenie cu Abdul Aziz (Familia, Anul III, Nr. 24, 11/23 iunie 1867, p. 291).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Sep 28