*
Un mare colecționar francez de manuscrise, Domnul Delisle, trimitea Academiei Franței, în 4 martie 1766 „copia câtorva memorii ale prințului Dimitrie Cantemir, ultimul hospodar al Moldovei, care mi-au fost comunicate, din Petersburg, de domnul Gross”. Există manuscrise ale cărților lui Cantemir și în capitalele țărilor în care și le-a tipărit sau a încercat să le tipărească (cele mai multe la Londra), dar nu prea pare să mai intereseze pe cineva.
*
Că prinţul Dimitrie Cantemir ar fi un „Kan Témir” sau „Kan Timur” Lenk, deci un descendent al legendarului cuceritor al Asiei, ştiut şi sub numele de Tamerlan, se prea poate, ştiut fiind faptul că părintele său, vrednicul domnitor Constantin Cantemir, se trăgea din tătari, numele de Cantemir fiind întâlnit la mulţi mârzaci care au vânturat vremurile. Deşi nu contează, pentru că Dimitrie Cantemir, înainte de toate, este şi rămâne, după inspirata formulare a lui Nicolae Iorga, „cărturarul prinţilor şi prinţul cărturarilor”, această interesantă sau măcar năstruşnică genealogie merită oarecare atenţie, din moment ce a fost lansată de Voltaire, care argumenta astfel:
*
„Moldova era guvernată, atunci, de prinţul Cantemir, grec de origine, care reunea talentele anticilor greci, ştiinţa scrisului şi cea a armelor. A fost descendent al faimosului Timur, cunoscut sub numele de Tamerlan. Această origine pare mult mai frumoasă decât cea grecească; această descendenţă a fost dovedită prin numele cuceritorului. Timur, se spune, seamănă cu Témir; titlul de „kan”, pe care îl avea Timur, înainte de cucerirea Asiei, se regăseşte în numele Cantemir (turcii scriau Kantemir, deci… Kan Témir, adăugând „ozoglu”, adică prinţ – n. n.), astfel prinţul Cantemir este descendent al lui Tamerlan. Iată fundamentele celei mai mari părţi a genealogiilor” (Oeuvres complètes de Voltaire, Tome 15, Paris, 1886, p. 112).
*
*
Mai mult decât oricare, breasla bărbătească este foarte hazlie, şi de multă vreme pusesem de gând să-i fac apologia. Fiecare membru al acestei importante corporaţii merită osebită luare aminte, pentru particularităţi mai mult sat mai puţin ciudate. O pornire însă nevinovată către artele frumoase este caracteristică la toţi bărbaţii. Mulţi dintre dânşii, împinşi de patima lor pentru teatru, s-au făcut actori; mulţi, iar, scriu poezii, de obicei poezii galante; mai toţi trebuie să ştie a cânta cu un instrument, prin ajutorul căruia, în momentele lor pierdute, îşi traduc în melodii patimile nobilului lor suflet.
*
Toţi ca toţi, dar să-mi daţi voie să pun mai presus de toţi confraţii lui pe chir Năstase Ştirbu, bărbierul meu. În tinereţe a fost corist la teatru. Ştie să cânte cu ghitara, cu flautul şi cu ţambalul; are două pisici foarte bine educate: una învârteşte la o minaveta mică, ce cântă mazurca, cealaltă joacă. Toţi pereţii prăvăliei lui sunt garnisiţi cu colivii mulţime, în care ciripesc fel de fel de păsărele.
*
Pe sub colivii, se văd o sumă de cadre, care dovedesc un gust ales. Aci se vede planul Sevastopolului, cu luarea turnului Malacof, dincolo capitularea lui Napoleon, la Sedan, apoi chipul răposatului Sultan Abdul-Megid…. şi altele.
*
Între aceste cadre se află şi o operă originală a lui chir Năstase. Cadra înfăţişează un munte depărtat, în fund; pe vârful lui stă un călător şi, la poale, curge o apă mare. Dincoace de apă e un cioban, care păzeşte nişte dobitoace, ce nu se află trecute încă la istoria naturală; dacă n-ar părea că sunt porci, ar semăna că sunt oi. În sfârşit, călătorul din vârful muntelui îşi aprinde ţigara de la luleaua ciobanului.
Am admirat îndestul tăria lui chir Năstase în perspectivă, şi o admir de câte ori mă rade, căci mă pune cu faţa spre opera lui – ştie că-mi place.
*
Chir Năstase avea, odată, doi cocoşi , pe care-i învăţase la darul beţiei, şi încă beţie de rachiu, pentru că le dădea boabe de porumb zăcute în rom. Am văzut, de multe ori, pe desfrânaţii lui cocoşi beţi lulea, făcând mustru şi defilând soldăţeşte, pe două cărări, pe dinaintea unui căţel alb şi creţ, muiat în boia de băcan, care şedea sluj în două labe, foarte încântat de poziţie, chir Năstase, la comandă, cântându-le din ghitară marşul de la 1848.
*
Ca să aveţi însă o idee desăvârşită despre comediile bărbierului meu, trebuie să vă spun, în sfârşit, că, astăzi, în afară de un mierloi, care fluieră „Căzăceasca” ca un adevărat artist, se mai găseşte în prăvălia lui chir Năstase o gaiţă foarte diplomată. Cum intră muşteriul în prăvălie, pasărea îl întâmpină, ţipând:
*
– Zdraste!
După ce-ţi trage chir Năstase perdaful din urmă şi-ţi dă voie să te scoli, printr-un „Să-ţi fie de bine!”, gaiţa, schimbând tonul, strigă foarte desluşit:
– No, haraşo! Davai paruski!
***
O cucoană intră într-o prăvălie, să târguiască.
– Cum daţi zahărul?, întreabă.
– Trei franci ocaua.
– Cum se poate! Am citit, în „Claponul” că s-a ieftinit!
***
Iată un adevăr, care poate să treacă, de pe acum, în proverbe: Senatul, fără domnul Deşliu, e ca nunta fără lăutari.
***
O sumă de cocoane fac politică, în grădina Episcopiei. Una dintre ele, cocoana Tarsiţa, este muma unui ofiţer de călăraşi.
– Tare trebuie să fii mâhnită, cocoană Tarsiţo, cu bătaia asta!
– Dar pentru ce?, întreabă cocoana Tarsiţa.
– Pentru feciorul dumitale… Doamne-fereşte de vreo primejdie!
– Aşi, n-am habar. Nu ştii că băiatul meu este asigurat la „Dacia”? Numai mă tem să nu-i răpună calul, că ţine băiatul mult la el.
– Apoi, atunci, soro, pentru ce nu i-ai asigurat şi calul?
*
*
Există realităţi, în istoria românilor, pe care logica înnăscută a minţilor omeneşti refuză să le creadă. Una dintre aceste monstruozităţi incredibile este prădarea monumentelor voievodale de la Putna. Nu de către tătari, turci, cazaci, ci de către călugării care huzureau pe seama întinselor moşii, cu care-i înzestraseră voievozii cu memoria de ei întinată. Călătoriţi în timp, priviţi mormântul pângărit al lui Ştefan cel Mare, în care fuseseră puse pe bare de oţel osemintele unui călugăr, şi dacă nici în suflete nu-i mai aflaţi păşirile, atunci nu mai e nimic de pierdut.
*
*
*
Descoperind, ca și rockerii de astăzi, o ingenioasă metodă de notație muzicală, pe griful instrumentelor cu coarde, Dimitrie Cantemir ne-a lăsat moștenire și câteva melodii moldovenești, inclusiv „Ostropățul” („Ostropesul”, în notația lui), vechi dans moldovenesc, păstrat, până de curând, prin Basarabia. Probabil că se mai găsesc și alte variante (am văzut una și în caietele lui Karol Mikuli), dar variantele melodiilor moldovenești, reproduse de Cantemir până în anul 1700, înseamnă mult mai mult, pentru că permit descifrări ale aderențelor neamului la „scenariile mitice primordiale”, cum numea Mircea Eliade ceea ce, în viziunea lui Lucian Blaga, însemna „matricea stilistică” a neamului românesc, cu desăvârșise înrădăcinată în ceremoniile totemice ale boreazilor.
*
Din nefericire, dincolo de dezinteresul gomos al specialiștilor români în folclor, care, ca și interpreții de haida-dâra-dâr-dâr-da, se folosesc doar „științific” de moștenirile veacurilor pentru a-și promova propriile imagini, accesul la partiturile lui Dimitrie Cantemir este blocat cu șapte lacăte, în ciuda faptului că, prin cele străinătățuri, apar cărți care ar fi mult mai utile românilor, decât altor neamuri europene. De pildă, cartea lui Owen Wright, Demetrius Cantemir: The Collection of Notations (Volume 1, 2, London & New York, 1992, 2000), cu partituri doar în primul volum, dar un volum încă inaccesibil.
*
Și totuși, o soluție trebuie să existe, iar până nu o să izbutesc să aud melodiile moldovenești, eternizate de Dimitrie Cantemir, dar cântate cu instrumentele, cadențele și armoniile moldovenești, nu o să am odihnă. Nici măcar veșnică.