Dragusanul - Blog - Part 670

Folclorul, desprinderea vulgară din ceremonial

 

Păzea, vin doctorii în folclor!

*

Moștenitoare a ceremonialurilor totemice boreale, spiritualitatea românească avea să fie spulberată, încetul cu încetul, de folclor, de această vulgară desfrunzire definitivă a arborelui cosmic, pe care îl reprezenta, în totalitatea lui, totemismul, matrice stilistică absolut ignorată de spiritualitatea românească, deși s-a menținut mimetic și încă se mai păstrează, dar din ce în ce mai fără contur, și astăzi, când Datina și Tradiția devin doar recuzită banală pentru „marii artiști” vocali și instrumentiști, unul mai ageamiu decât celălalt, dar toți de o înduioșătoare suficiență. Alecsandri intuise, în 1848, că elementele disparate, păstrate, fără inițieri, de popor reprezintă „cioburi” dintr-un vas care ar putea fi reconstruit și, tocmai de aceea, îl povățuia pe Iraclie Porumbescu, la Cernăuți, să adune tot, fără a modifica nici un detaliu. Alecsandri, care era fascinat, ca și mine – de ceva vreme, de „Hora Buciumului”, în care intuia o primordialitate ceremonială, avea să-și abandoneze, curând, crezul, în favoarea unui naționalism festiv, necesar, poate, în acele vremuri, deși uneori dragostea exagerată și necondiționată față de propriul neam poate conduce spre deservicii devastatoare, cum înțelesese, cândva, și Dimitrie Cantemir, dar și, mult mai târziu, A. D. Xenopol, care îndemna, de la Putna, în 1871, să „nu ne trufim și să nu ne înălțăm peste ceea ce suntem”, dacă ne iubim cu adevărat neamul și vrem să-l slujim cu folos.

*

Exagerarea culegătorilor de folclor, în mare majoritate boieri sau târgoveți, fascinați de crâmpeie lirice minunate și pline de inefabil, pe care le considerau de sine stătătoare, față de „românul născut poet” a condus spre ceea ce religia, pururi ostilă primordialului, nu izbutise încă să facă: spulberarea ceremonialului. Cântecul se dezvelea, încetul cu încetul, dar definitiv, de structurile cosmice („muzica stelelor”, pe care, după cum zicea Pitagora, numai unora le era dat să o audă și s-o rostească pentru ceilalți), pentru a eșua în cioburile cuvintelor, în „vană literatură” alterată de trecerea vremurilor neinițiatice și individualizată în „păstrători” de înstrăinare, identificați aiurea prin lumea satelor, ai căror exponenți deveniseră, peste noapte, o adevărată pleiadă secretă de „înțelepți” ai spiritului ancestral. Un prim efect nociv a fost acela al confuziei: colinde străvechi, precum „Miorița”, „Meșterul Manole” sau „Toma a lui Moș”, au căpătat statut de „cântece bătrânești”, în înțelesul de balade, iar inițiatorul în totemism, Marele Păstor (Iisus fiind ultimul „Mare Păstor”) fiind vulgarizat până la a fi confundat alegoric cu transhumantul proprietar de turme, care „face brânză bună”, în ciuda faptului că încă mai supraviețuiau texte sacre străvechi, în care Luna („a zmeilor mireasă, / a codrilor crăiasă, / iese, seara, în amurg, / paște cerbii sus, pe ciung”), determinant al timpului (calendarului) lunar-stelar, face trei „cașuri”, pe care le păstrează în apa rece a izvoarelor (apa fiind concretețea Veșnicului), drept trei nivele inițiatice (ceruri subpământene), toate în strânsă legătură cu „zmeul” (Constelația Dragonului, care arată Nordul și, tocmai de aceea, însemna o personificare a înghețului – „lanțurile” sfinților Dimitrie și Gheorghe din creștinism, care se substituie ancestralelor ceremonii „intrarea / ieșirea Șarpelui în / din pământ”). Dar mitul și ceremonialul dispar definitiv, iar acest ultim ciob, aflat de poetul T. Robeanu la Câmpulung Moldovenesc, este aruncat la gunoiul ignoranței, atunci când un cântăreț bisericesc din urbe substituie Lunii pe fata lui Petru Rareș, Alexandru Voievidca închipuindu-și că tezaurizează un „cântec bătrânesc” și nicidecum un fals iresponsabil al vremuirii vremurilor.

*

Și încă era bine, atunci când doar culegătorii de falsă „înțelepciune populară” băteau șleaurile, fără să știe prea bine ce caută. Răul începe abia odată cu apariția „artiștilor profesioniști”, care aveau să pună mai presus propria lor imagine și falsul „autentic” al portului și al graiului – ca să nu mai vorbesc de falsurile melodice, care individualizau „vetre folclorice”, deși cântecul și jocul, drept concreteți ale ceremoniilor totemice străvechi, aveau o unitate și discursivă, și ritualică. Nunta, de pildă, însemna un ceremonial inițiatic riguros respectat melodic și coregrafic (o confirmă și orațiile); strânsura, inclusiv cea a hramurilor, cuprindea un alt repertoriu; totul însemna sacralitate, într-un discurs ceremonialic bine conservat, până la a se produce harababura „artistică” a folclorului, o harababură care poate fi considerată drept o manelizare generalizată a moștenirilor spirituale străvechi.

*

Goana după imagine individuală glorioasă, pe fondul unei dezarmante inculturi, a determinat spulberarea construcțiilor muzicale în șase părți (și Pindar le confirmă vechimea boreală), în favoarea banalităților de tip strofă-refren, lesne de acceptat de firea petrecăreață a înstrăinaților de tot și de toate. Și mai există, mai ales acum, importanța desuetă a personajelor beneficiare de obediență (nașii, socrii, mirii etc.), care devastează orice urmă de ceremonial, pentru plăceri lesnicioase și desuete. Că se pierd, astfel, nu doar oportunități pentru turismul cultural (toate neamurile europene și-ar putea regăsi rădăcinile în ceremonialurile păstrate, până mai adineaori, de români), ci și o specificitate identitară, pe care cu siguranță nu o mai merităm. Ca să nu mai vorbesc de colindele multimilenare, în care doar ritmicitățile armonice mai supraviețuiesc, textele străvechi, considerate „curvăsărești și drăcești” de către ierarhi, fiind „înlocuite cu texte inspirate ierarhilor noștri de către Duhul Sfânt”, cu consecința că vifleimurile, prin care episcopul Caransebeșului, Ioan Tomici, ne deposeda de colinde, „fac bine și celor care le cântă, și celor care le ascultă”, noutatea retrogradă cea mai penibilă în falsificarea ceremonialului totemic reprezentându-l „priceasna”, această contrafacere bigotă și încălcătoare de reguli bisericești, pe care o promovează, din ce în ce mai agresiv, epavele „profesionismului” artistic ale „folclorului nou” de până de curând.

*

Stavilă nu se mai poate pune și nimic nu mai poate fi salvat, chiar dacă mai există luptători cu morile de vânt ale prostiei generalizate, atât de agresivă în parvenitismul ei agresiv. Din păcate.


deşi-i târziu şi-ntunecat, şi plouă

*

din ceruri s-a desprins un plâns nervos

ce poposeşte încă peste lume

şi tot aud galopul furios

când caii vremii tropotesc în spume

ca să adaste-n margine de veac,

acolo unde-ncărunţesc păşuni,

iar ploile acestea mă prefac

în oarbă vatră pentru stinşi tăciuni

*

şi-aş vrea să văd înfăşurate-n ploi

păşirile femeilor frumoase

care-şi uitară urmele în noi

când toamna zvârcolise ploi nervoase

peste speranţe, peste aşteptări

şi peste-ntinsul altei irosiri

pe sub lumina curmezişei zări

în care ard mocnit doar amintiri:

*

hai, vino, cosmic plâns, şi mă răpeşte

ca să mă duci într-o speranţă nouă

în care veşnicia se trăieşte,

deşi-i târziu şi-ntunecat, şi plouă


Doru Olaș, între arhitectură și caricatură

*

Doru Ghiocel Olaș este un capriciu al spiritului, în care coexistă poznaș și sacra verticalitate arhitecturală, și nostalgia șăgalnică a satirei desenate. Altminteri, Doru Olaș este un visător, care iubește cu patimă și muntele, de la care îi vin verticalitățile, dar și muzica, inclusiv rock-ul acustic (în iulie, l-am întâlnit, spre plăcuta mea surprindere, chiar și la „Bucovina Acoustic Park” din Vatra Dornei).

*

Descendent al unor polonezi stabiliți la Breaza, toți meșteșugari pricepuți, Doru Ghiocel Olaș a fost ursit spațialității, tocmai pentru nedogmatismul imaginației sale, pe care el, cel mai adesea, o ignoră conștient, în tentative de cumințire a sufletului. Dar e curat și proaspăt în suflet până la naivitate și sfințenie, aidoma zâmbetului care îi tot luminează trecerea prin viață.

*

La mulți ani, Doru Olaș, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Tragedia care l-a ucis și pe George Coșbuc

*

Nimic nu poate fi mai nimicitor pentru sufletul omenesc decât moartea unicului copil înaintea părinților săi. O astfel de tragedie distruge totul. Iar George Coșbuc a trăit-o și nu i-a putut supraviețui prea multă vreme. Era un filosof și, dintr-odată, toate rânduielile s-au surpat, strivindu-i sufletul sub dărâmături.

*

Groaznicul accident

de automobil

de lângă Târgu-Jiu

*

D. Alexandrescu, proprietar din București,

și fiul poetului Coșbuc, omorâți

*

Târgu-Jiu, 26 August. Un groaznic accident de automobil s-a petrecut azi aproape de comuna Băiești (Gorj), care a cauzat moartea proprietarului Aexandrescu și rănirea gravă a tânărului Alexandru Coșbuc, care se află în agonie. Ambii veniseră în localitate din Craiova, unde și-au furnizat benzină și și-au cumpărat alimente, apoi au plecat la țară, unde se află familia.

*

Automobilul, având viteză și din cauza unui defect la direcție, s-a răsturnat, venind, de câteva ori peste cap. Ambii au fost apucați sub mașină. Alexandrescu a fost zdrobit și a murit pe loc, iar Coșbuc e grav rănit la cap și și-a pierdut cunoștința. Victimele au fost întâlnite de factorul poștal rural Unguru, care trecea pe acolo. El a sărit în ajutorul victimelor, apoi a anunțat pe șeful de post, care, la rândul său, a înștiințat autoritățile.

*

*

Doctorul Spiru, medicul primar al județului, a plecat la fața locului și a dispus aducerea tânărului Coșbuc în oraș. Cadavrul lui Alexandrescu a fost lăsat pe loc, până ce reprezentantul parchetului va face ancheta. Alexandrescu era original din București și se înrudește cu d. Romnius Voinescu, inspector general al Siguranței. Coșbuc este fiul poetului. Accidentul s-a întâmplat pe la orele 5 și dovadă este ceasul care s-a oprit atunci. Impresia în oraș e mare.

*

Moartea tânărului Coșbuc

*

Târgu-Jiu, 26 august. Tânărul Coșbuc, pe când era dus, într-un car cu boi, spre oraș, din cauza gravelor contuziuni căpătate cu prilejul accidentului de automobil, a murit. Cadavrul a fost depus provizoriu la morga spitalului județului. Cadavrul nenorocitului Alexandrescu, cum și automobilul distrus, se află tot pe șosea. Abia dimineață vor fi luate măsurile dictate de împrejurări – Doljanu” (Adevărul, Anul XXV, No. 10225, vineri 28 august 1915, p. 2).

*

Accidentul de automobil din jud. Gorj / TRANSPORTAREA RĂMĂȘIȚELOR PĂMÂNTEȘTI ALE VICTIMEI ÎN CAPITALĂ. / Cu trenul de dimineață au sosit în Gara de Nord rămășițele pământești ale Alexandru, fiul poetului G. Coșbuc, mort într-un accident de automobil în jud. Gorj. / Cadavrul a fost transport la domiciliul părinților din calea Plevnei No. 48. / Înmormântarea se va face la cimitirul Șerban vodă mâine după-amiază” (Adevărul, Anul XXV, No. 10227, duminică 30 august 1915, p. 4).

*

Într-o scrisoare adresată bucovineanului Victor Morariu, Lola Teișanu, soția marelui pictor, povestea, în 1915, după moartea lui George Coșbuc, cum că ancheta polițienească ar fi stabilit că răniții de la Târgu-Jiu ar fi fost uciși, de către țăranii din Băiești, cu bâtele. „Poetul țărănimii” ar fi fost și mai afectat, aflând toate acestea, pentru că niciodată nu și-ar fi închipuit că „frumosul și cumintele țăran român” ar fi capabil de o astfel de monstruozitate. Încă nu am aflat în presă confirmarea sau infirmarea susținerii Lolei Teișanu și asta, printre altele, pentru că mi-i și frică să le caut.

*


1917: Cernăuţi, în ruină

*

Aflat încă sub impresia filmului Die Befreiung der Bukowina, realizat de austrieci, în 1917, film pe care l-am redistribuit printr-o postare de mai jos, am selectat câteva imagini, care mi se par sugestive asupra ororilor pe care le-au lăsat în urmă trei ani de război. Am vizionat filmuleţul acela, de doar 10 minute, ore în şir, încercând să percep respiraţia acelor ani, dar, dincolo de “zădărnicia zădărniciilor”, nu cred că am fost fremătat de altceva. Nimic nu a mai rămas din acea vitalitate trufaşă, deşi rănită şi însângerată. În curând, se va aşterne un secol de uitare şi peste noi.

*

*


Pagina 670 din 1,486« Prima...102030...668669670671672...680690700...Ultima »