O nouă colecţie: PHOTO ROMANIA

Pentru că ştiu unde pot găsi circa 10.000 de mărturii iconografice despre România şi despre istoria ei, am decis să înfiinţez, drept colecţie, o nouă categorie (rubrică), în care să adun, cinstind în felul meu Centenarul Unirii, mai tot ce există prin lume ca mărturie neştiută despre neamul şi ţara mea. Aici, doar vestesc rubrica şi, deci, colecţia, în care nu voi face comentarii, ci doar voi da reperele cărţii, ziarului sau agenţiei de presă de la care am preluat imagini, precum cea de mai sus, aflată pe frontispiciul cărţii Roumania; yesterday and to-day at bay, de Winifred Gordon, apărută la Londra şi la New York în martie 1918, deci cu vreo două luni înainte de pacea de la Bucureşti, pe când încă se mai murea, deşi nimeni nu mai putea visa o România Mare.

PHOTO ROMANIA No Comments Oct 12

Repetiţie secretă cu Mihai Hrincescu

Astăzi, “Zicălaşii”, într-o formulă restrânsă Narcis Rotaru – Răzvan Mitoceanu, cu Ionuţ Chitic de faţă, au avut o repetiţie secretă cu Mihai Hrincescu, abia întors de la o televiziune naţională, după vreo patru zile de platou. Deocamdată, Mihai Hrincescu nu face parte din formula concertului dedicat zilei de naştere a lui Ciprian Porumbescu. Deocamdată. Dar au, împreună, gânduri mari de viitor, pentru că Mihai Hrincescu este un zicălaş înnăscut, pe deplin îndreptăţit la a face parte din familia noastră.

Cronici sentimentale No Comments Oct 12

1639: „Cântecul” Voievodesei Lupu

Voievodeasa Lupu, Ecaterina Cerkeza

Pentru că, datorită celebrului „Codex Cajoni” ne-a rămas și „Cântecul Voievodesei Lupu”, Ecaterina Cerkeza, cântec pe care circasiana obișnuia să-l asculte și la Suceava, de la fereastra Curții Domnești ce da spre livada în care Vasile Lupu a înălțat Biserica Beizadelelor, mi-am zis că nu ar fi rău dacă v-aș reproduce povestea acelei nefericite femei, măcar în relatarea lui Niccolò Barsi di Lucca, martor al sosirii ei în Moldova, printr-o călătorie care seamănă cu un adevărat roman de aventuri.

Vasile Lupu nu o cunoștea, dar dorea să-și împodobească scaunul voievodal cu o nestemată vie, dovadă fiind faptul că l-a trimis pe marele postelnic Apostol Catargi în ținuturile tătărăști, ca să-i caute și să-i cumpere o mireasă neasemuit de frumoasă; deci nimic nu începe ca o poveste de dragoste, ci ca o trufie greaco-moldovenească, deși, ulterior, Vasile Lupu avea să-și îndrăgească Doamna, dar care, deloc surprinzător, s-a îndrăgostit de finul lor, Gheorghe Ștefan (rubedenie voievodală a lui Eminescu și a lui Vodă Cuza), care avea să-i speculeze sentimentele pentru a-l lăsa pe Vasile Lupu și fără averi, și fără tron, ulterior descotorosindu-se Gheorghe Ștefan și de Ecaterina Cerkeza, pe care o ținuse prizonieră în cetatea Sucevei, într-un mod măcar lipsit de eleganță, dacă nu pe de-a dreptul grobian.

Voievodul Gheorghe Ștefan

Dar iată care ar fi povestea sosirii în Moldova a prințesei circasiene, care ne-a lăsat moștenire un cântec, reînviat de „Zicălașii” în primele lor două concerte, prin care își argumentau, practic, menirea de arheologi ai melosului vechi românesc.

*

„Dumnezeu mi-a trimis un mare noroc, căci a sosit în acele părți (Crimeea) un sol (marele postelnic Apostol Catargi) al domnului Moldovei, care fusese în Circasia să caute o mireasă tânără și frumoasă pentru domnul său. Acesta, având învoire de la han, a străbătut întreaga Circasie și, în cele din urmă, a găsit o fată (Ecaterina Cerkeza) de o frumusețe neobișnuită. După ce a dat o mie de ducați tatălui, cinci sute mamei și o mie hanului, a venit cu ea în orașul Bagceserai, unde mă găseam și eu. Cu învoierea hanului, am pornit cu toții, la 19 august din anul trecut (1639), împreună cu 150 de tătari și 50 de Moldoveni către orașul Oz (Oceakov).

Acum, după ce ne-am ospătat aici și am luat noi provizii, deoarece aveam de străbătut, iarăși, alte locuri pustii, am plecat din nou la drum. Am străbătut o întindere de 3 mile, am dat de un baț de mare larg de o milă. Aici ne-am oprit pentru a ne odihni caii, deoarece, în toată acea zi, ei nu mâncaseră nimic. Pe la ora 2 din noapte, a venit la sol chehaia pașii din Silistra, pe care noi îl întâlniserăm în tabăra sub acea fortăreață, și a cerut solului, în numele stăpânului său, pe principesa circasiană. Solul i-a răspuns că el nu ar putea-o da, deoarece ea îi fusese încredințată de către marele han, dar că va merge însuși să vadă pentru care motiv stăpânul acestuia îi aduce această jignire. Chehaia s-a mulțumit cu acest răspuns. Așadar, pe când se purtau aceste tocmeli, ca să-l întoarcă din cale pe solul domnului Moldovei, acela chiar care fusese trimis de marele han ca să meargă la susnumitul Domn (deci, comandantul celor 150 de tătari din gardă – n. n.) și-a oamenii de luptă și le-a poruncit să-l urmeze, zicând că vrea mai bine să moară cu toții, decât să dea pe doamna aceasta în alte mâini decât cele ale domnului Moldovei, aceasta fiind porunca ce a dat-o Hanul. Chehaia, care era un om cuminte, i-a sfătuit să meargă trei sau patru dintre cei mai de seamă la pașă și să-i spună ce au de spus. Au dat ascultare sfatului ce li s-a dat şi au plecat, deci, trimisul hanului, cu acela al domnului şi cu alţi patru mai de seamă.

Voievodul Vasile Lupu

Sosind în faţa paşei, l-au salutat şi acesta i-a întrebat unde este circasiana. Ei au răspuns că tânăra aceea este viitoarea soţie a domnului Moldovei şi că le fusese încredinţată de marele han. Turcul a întors vorba, zicând că un ghiaur (ceea ce înseamnă creştin), cum este domnul Moldovei, nu putea lua de soţie pe o musulmană. Ambasadorul a răspuns că circasiana era şi ea creştină şi că, prin urmare, încuscrirea era foarte potrivită. Turcul nu a voit să mai stea de vorbă şi a reţinut pe trimişi până dimineaţa, spunând că el o vrea, fie ce-o fi, pe circasiană şi că el va trimite la han, să vadă dacă cele spuse de ei erau adevărate.

Dimineaţa, trimişii s-au întors, au luat-o pe circasiană din trăsura în care stătea şi au aşezat-o într-un car cu două roate, aflat lângă locul unde mă odihneam eu, ascunzâd-o, astfel, pentru ca turcii să nu o poată găsi şi recunoaşte. Totuşi, după ce au căutat-o şi acolo unde poposeau locuitorii, deoarece nu o găsiseră unde erau moldovenii, deodată au văzut-o lângă mine, împreună cu o altă tânără, dar roabă nu mai puţin frumoasă decât ea însăşi (decât mireasa) şi cu un copilaş, fratele acesteia, care şi el părea a fi odrasla unui zeu. Turcii s-au repezit și au luat-o, pentru a o duce la pașă, și ea, văzându-se prinsă, a început să plângă amar, împreună cu copilul, care, cu toate că era mic, știa totuși ce nenorocire era să te găsești în mâinile necredincioșilor (Nota editorului, care sintetizează o parte din relatare: Principesa, fiind dusă înaintea pașei, împreună cu roaba și cu copilul, de aici, încolo, povestirea începe să împrumute un ton de roman. Pașa se îndrăgostește de logodnica lui Vasile Lupu, „spunând că este un om mort, dacă ea nu-l ajută”! Descrierea frumoasei Ecaterina Cerkeza culminează cu formula „se părea că grațiile își făcură sălaș în făptura ei”! etc. Trimișii domnului își vestesc stăpânul, cât și pe han de cele întâmplate, iar domnul se plânge la Poartă. În răstimp, pașa vrea să obțină de la prizoniera sa o mărturisire de credință mahometană, dar ea răspunde, în chipul cel mai categoric, mâncând cu ostentație carne de porc! Barsi, neavând alți tovarăși de drum, rămâne pe loc).

Așadar, după ce am rămas, vreme de 15 zile, împreună cu aceștia, pentru a nu mă expune a fi ucis, călătorind singur, am ajuns în așa mare strâmtoare că, isprăvindu-se toate proviziile făcute mai înainte, nu aveam ce mânca, întrucât nu era în acea cetățuie pâine destulă ca ajungă la toți… Am început, deci, să pescuim în acel râu, care era bogat în multe feluri de pește, iar în loc de pâine mâncam pepeni, de care era plin tot ținutul… În acest timp, s-a întors trimisul care fusese expediat la han și a adus scrisori către pașă, cu ordinul hotărât să lase negreșit pe circasiană să plece, deoarece, pe lângă că era creștină, mai era și trimisă din ordinul său. Dar turcul n-a vrut să asculte și, cu toate că, peste puține zile, a sosit celălalt trimis, care fusese expediat la domnul Moldovei, aducând cu sine trei mii de ducați, pe care i-a dat acelui pașă din partea Domnului, cu rugămintea să dea drumul miresei sale, acesta nu a vrut totuși să o trimită, dar a luat banii și, sosind, în sfârșit, trimisul sultanului, care aducea cu sine ordinul lămurit, sub pedeapsa pierderii vieții, de a lăsa pe circasiană să plece, ea fiind vasala Sultanului, ca una ce avea drept mire pe domnul Moldovei, supusul său, îndrăgostitul pașă, văzând că nu mai are încotro, pentru a avea prilejul să o mai rețină lângă sine măcar câteva zile și să se bucure cel puțin să o mai poată vedea înaintea ochilor, dacă nu avea parte de ea ca soție, a spus că mai vrea încă 200 de ducați și că, altminteri, nu-i dă drumul. Și, astfel, sosind banii, în cele din urmă, după atâtea necazuri, am reușit să plecăm” (Niccolò Barsi di Lucca, Călători străini despre țările române, V, București, 1973, pp. 86-89).

ANECDOTE ISTORICE No Comments Oct 12

Ruşii, vinovaţi de pierderea unui mare poet

Roman Istrati ar fi putut deveni un şi mai mare poet. Sînt convins că acest lucru îl gîndea în 1978 regretatul Laurenţiu Ulici, care a scris o cronică elogioasă la adresa lui Romică, autorul volumului de poezii „Miezul adînc”. Să fii publicat de Editura Eminescu la numai 23 de ani şi să ai parte de cronici favorabile în reviste de specialitate gen „România literară” nu era deloc puţin. Însă, se pare că a fost prea mult pentru tînărul poet, care deja fusese învăluit de aburii celebrităţii odată cu cîştigarea Marelui Premiu al Festivalului Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, cu un an înainte. În anii ’70, editurile erau edituri, revistele literare erau reviste literare, iar Romică era Romică. Un tip cu simţul umorului dezvoltat peste limitele prevăzute de codul bunelor maniere scris de obtuzul regim politic şi cu un talent mult peste medie. Peste media 09.00, să zicem. Dacă talentul lui Romică ar fi fost numai la scris, acesta ar fi ajuns un poet şi mai mare, însă l-au încurcat celelalte talente pe care le avea. Cum ar fi talentul de a se pierde în discuţii filosofice şi talentul de a se face simpatic, din cauza acestui ultim talent fiind invitat la tot felul de întîlniri, care ţineau uneori zile şi nopţi. Mai mult nopţi. Aşa spune lumea. Lumea aia care l-a cunoscut pe Romică cel Tînăr. Cu atîtea talente extrascriitoriceşti, cînd să mai compună Romică poezii? De fapt, el le compunea, dar pînă cînd să le aştearnă pe hîrtie, acestea zburau odată cu timpul petrecut în compania prietenilor cu fustă, cu barbă sau cu toartă. Depinde. Ghinionul care a stat în calea lui Romică Istrati, blocîndu-l pe acesta să devină un şi mai mare poet decît a fost considerat în tinereţe, a fost acela că nu au aflat ruşii de el. Dar nu cititorii ruşi obişnuiţi, ci cititorii ruşi în stele. Dacă cititorii în stele tocmiţi de Kremlin ar fi ştiut că peste ani şi ani Roman Istrati va scrie articole atît de aspre împotriva mai marilor Rusiei, atunci cu siguranţă că ar fi apelat la toate trucurile pentru a-l determina pe acesta să scrie poezie. Multă poezie, pe care ar fi fost în stare să o tipărească în mai multe limbi, astfel încît Roman Istrati să ajungă la concluzia că menirea lui pe acest pămînt este doar aceea de a scrie poeme şi că pînă la sfîrşitul vieţii sale numai asta trebuie să facă. Dacă îl citeşti pe Roman Istrati, ajungi să crezi că ruşii sînt vinovaţi de toate relele pămîntului. Acum pot spune că tot ruşii sînt vinovaţi şi pentru că România a pierdut un mare poet. Şi nu avea decît 23 de ani.

Sorin AVRAM