„Dușmanul român”, urât de românii ardeleni

Există mărturii de presă, precum Amintiri din „România Mare”, extras din „raportul locțiitorului de primar Friedrich Fabrierus, din Brașov, în timpul ocupării orașului liber regesc Brașov prin dușmanul român, de la 29 August, până la 8 Octombrie 1916” (Gazeta Transilvaniei, Anul LXXX, Nr. 3, marți 19/23 ianuarie 1917), peste care poți trece lesne cu vederea, chiar dacă te zhârie în suflet expresia, referitoare la… eliberarea Brașovului „ocupat prin dușmanul român”. Dar descoperi alături, tot în prima pagină a acestei vechi gazete românești din Transilvania, pe post de articol de fond, un material care ia de guler, cu brutalitate, istoriografia oficială românească, „Vatra Luminoasă”:

„În soarta românilor din Ungaria a fost scris ca adevărata înfrățire româno-maghiară să se înfăptuiască în momentele acestea mărețe de apărare a existenței și mult iubitei noastre patrii, afară, pe câmpurile de luptă, departe de vatră, de bravii noștri flăcăi și viteji maghiari. Frăția aceasta de sânge, cu temelii veșnice, ne reamintește înfrățirea româno-maghiară din Arad, din ziua sfântului Ilie, din 2o Iulie vechi 1899, care, pentru noi, românii de sub coroana Sfântului Ștefan, este o zi de sărbătoare mare și care, de s-ar fi luat în serios și în România, ar fi o zi de sărbătoare națională pentru toți românii de pe tot globul pământului.

Este de remarcat că înfrățirea de atuncea s-a făcut de un om care, tocmai în aceste clipe istorice, conduce barca statului spre fericirea patriei noastre: contele Ștefan Tisza, ministru-președinte. Acest mare bărbat politic, a cărui valoarea de-abia generațile viitoare vor putea-o recunoaște în întregime, acest om cu voința sa de fier și privirea sa clară, ales de soartă a conduce trebile monarhiei în cele mai grele zile, când o lume întreagă a dat năvală asupra noastră și a aliaților noștri, acest om a dezlegat din timp problema româno-maghiară, care, dacă ar fi fost înțeleasă la timp de cei chemați, ar fi dus întreg neamul românesc, alături cu ungurii, la mărire și fericire.

Înfrățirea de atuncea s-a făcut cu ocazia instalării, în scaunul episcopesc din Arad, a arhimandritului Iosif Goldiș, vicar episcopesc din Oradea Mare și fost deputat guvernamental în dieta țării. Instalarea, care s-a făcut cu mare solemnitate, a fost asistată de mai mulți deputați maghiari, în frunte cu contele Tisza, care au participat cu toții la banchetul dat în onoarea zilei. Cuvântarea contelui Tisza, din această zi, va rămâne memorabilă pentru totdeauna, pentru că cuvintele rostite compun făclia care va lumina pentru vecie drumul politicii noastre:

„Națiunea maghiară are misiune mare de îndeplinit, pe care însă numai împreună cu aliatul ei natural o poate împlini, împreună cu neamul românesc. Pentru neamul românesc iarăși nu este un alt mod de fericire, decât înfrățirea cu maghiarii (sublinierea „Gazetei” – n. n.). Să se dea fiecăruia aceea ce e a lui și, atunci, înțelegându-ne unii cu alții, unindu-ne în bună înțelegere, nici porțile iadului nu ne vor putea birui!”.

Frăția și buna înțelegere, asta este vatra lumioasă, cu care ne alegem din războiul acesta teribil. Că este așa ne-o dovedește victoria armatelor noastre, despre care contele Tisza a zis că, înfrățite, nici infernul nu le va putea birui. Frăția fiilor noștri și ai confraților noștri maghiari își revarsă focul de iubire frățească și asupra celor rămași acasă, și în conlucrarea comună pentru izbânda finală, ne vedem datoria noastră cea mai înaltă spre a respecta astfel pactul de sânge, închiat, afară, pe câmpul cinstei și onoarei. Că așa va fi asta o garantează noul nostru metropolit Mangra, care, în ziua serbării înfrățirii din Arad, a arătat, aemenea, calea cea bună și dreaptă, pe care trebuie să o urmăm: biserica. „Scopuri nobile nu poate realiza nime fără biserica reprezentată prin cler și popor”.

Poporul românesc din Ungaria își urmează păstorul său luminat, înfrățit cu contele Tisza, în deplină convingere că numai îm modul acesta, urmărind calea creată de acești doi bărbați, va ajunge la fericire și prosperitate, spre vatra acea luminoasă, care ne va însufleți și în viitor, de a dezvolta forțele noastre în favoarea neamului și a patriei noastre nepieritoare”.

Trupe române în Budapesta

Că astfel de atitudine caracteriza românimea din Ardeal, până foarte aproape de intrarea definitivă a trupelor românești în Transilvania, cu popas îndelungat în Budapesta, o confirmă numeroase mărturii, pe care intenționez să le supun atenției zilei. Nu de alta, dar ar fi păcat să ne plecăm, la nesfârșit, în fața memoriei unor farisei precum Papp, Cristea, Goldiși, Maniu și așa mai departe, care moșteneau, din latinism, doar convingerea că „patria este acolo unde ne este bine”.

ANTIROMÂNISMUL ORTODOX No Comments Oct 11

Muzica, tentația dumnezeirii

Dar „muzica, însoţind dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”, căci „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii atunci când sunt fericiţi” (Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433), iar dacă, în cele din urmă, „s-ar găsi cineva, care să-i pună pe toți oamenii din lume să-și aleagă cele mai bune datini, din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui, într-atât sunt încredințați toți că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune” (Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241).

Nu știu dacă noi, românii, avem „cele mai bune datini”, dar e sigur că limba noastră este singura din lume care mai păstrează această relicvă a „datului inițial” (Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 18), Datina. Iar Ciprian Porumbescu a izbutit, prin muzica lui, să curețe „datul inițial” de toate „degenerescențele” (Guenon, op. cit., p. 69), înțelegând instinctual că există o regulă inițială a desfășurărilor armonice, îndepărtările ulterioare nefiind nici pe departe creație, ci obișnuințe din ce în ce mai vulgare și mai golite de sacralitate. Trebuie refăcută originea mitului, strigă arcușul pe firele de lumină ale viorii, dar „puţini sunt cei care vor merge mai departe, când ochii li-s luminaţi de dragoste” (The Poetic Edda, II, p. 240), deslușind „cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210), hore care „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” (Hesiod, Teogonia, p. 5).

Cronici sentimentale No Comments Oct 11

Nu lăsaţi muzica lui să moară!

Cred că “Zicălaşii” sunt una dintre cele mai frumoase poveşti dintre cele care mi-au fost date ca să le trăiesc. Iar pregătirea concertului cu muzică de Ciprian Porumbescu, concert cu care să-i sărbătorim, pentru prima dată în istoria culturală a românilor, ziua naşterii întrece orice închipuire. Întâlnesc, în orele noastre libere, de după terminarea slujbei de bugetari – artişti, dar bugetari, mai ales din perspectiva ălora de ne-au primit în arendă -, un singur suflet răspândit în trupurile noastre şi o voinţă mai presus de noi, un fel de predestinare. Dezbatem, încercăm, căutăm, aflăm soluţii şi ne conturăm intenţiile finale. De fapt, ce vrem noi? Vrem ca Ciprian Porumbescu, prin muzica lui, să rămână veşnic viu, într-un mereu repetabil “status nascendi”, cum formula Mircea Eliade. Vrem să-i auzim melodiile fredonate de unii, de alţii, pentru că sunt vii şi tămăduitoare, pentru că au în ele o uriaşă dezlănţuire de energii vitale. Nu ne interesează un savantlâc ieftin, dovadă fiind şi formula orchestrală de respirare a muzicii lui Porumbescu. Cumva, ne dorim enorm să recuperăm trăirea aceea idilică din desenul lui Archip Roşca (primul artist plastic modern al Bucovinei, de loc din Braşca Ilişeştilor), pe care o să-l reiau, în detaliu, înainte de a vă prezenta fotografiile de la repetiţia de astăzi, toate salvate “Zicălaşii 10 octombrie 2017”, urmate de o cifră, pentru că eu ştiu că, din perspectiva iniţiativei, este foarte important ceea ce am început noi să facem: revendicăm şi ne mândrim cu ceea ce ne şi reprezintă, ne şi aparţine şi, tocmai de aceea, avem obligaţii de asumat faţă de ea: memoria vie a lui Ciprian Porumbescu.

Cronici sentimentale No Comments Oct 10

Carol I în albumul Curții de Argeș din 1866

A fost o surpriză pentru mine să descopăr, în detaliile fotografiilor albumului „Episcopie de Curtea de Arcis / Photographie et dedié a son Altesse Serenissime / Charles I / Prince Regnant de la Roumanie / par C. P. de Szatmári / Paintre et photographie de son Altesse Serenissime”, imaginea unui tânăr, care, inițial, am crezut că e Szatmari, datorită poziționărilor modeste.

Privindu-le încă o dată, cu atenție, am înțeles că tânărul acela este, de fapt, Carol I, în vara anului în care abia sosise în România și călătorea prin țară ca să o cunoască măcar cât de cât. Citisem despre acele excursii câte ceva, deși nu sunt un pasionat de regalități, ci chiar dimpotrivă, până foarte aproape de iacobinism.

În mod ciudat, dacă privești aceste fotografii, în compania celor cu țărani, surprinși în diferite ipostaze, parcă și tânărul de atunci câștigă o involuntară simpatie, pentru că pare mai curând un student, ușor plictisit de monotonia perspectivelor, decât un viitor rege și încă primul din istoria României.

Nu vreau să iau în discuție nici „eroismul” contrafăcut al personajului, nici spectaculoasa lui chivernisire pe seama slugărniciei elitelor românești și a urgisirii mulțimilor. Uit, în mod voit, și de sângele învingătorilor de la Plevna, Grivița, Smâdan, pe care i-au făcut una cu pământul, și încă în două etape, forțele de represiune ale acestui tânăr deocamdată melancolic și cu alură de artist care încă nu-și ghicește locul și rostul.

Las, deci, imaginile anului 1866 să vă ademenească sau să vă amăgească, funcție de obișnuințe și de ce-a mai rămas de visat.