Roman Istrati s-a ivit pe „podeaua zodiei” sale pentru a-şi fereca „norocul în scripte de os” (7 septembrie), atunci când „a viscolit cu stele prin ogradă” (vorbă grea), iar el, poetul înnăscut, îşi dorea cu patimă un loc „în hora ce se cheamă nemurire” (ţară de sus), printr-o carte de poezie, la care a trudit ani în şir şi care urma să poarte titlul „Barbut”: am găsit printre manuscrisele şi dactilogramele poeziilor lui mai multe „coperte de gardă” cu acest titlu şi am înţeles, foarte curând, că din această viziune lirică s-au smuls ciozvârtele pentru „Miezul adânc”, o carte frumoasă de poezie, care a văzut lumina tiparului în 1978, la Editura „Eminescu”, cu Constanţa Buzea ca prefaţator şi redactor de carte, o carte în care „peste toate gândeşte steaua ta luminând / o linişte fără căderi şi elogii” (miezul adânc), dar o carte în care Roman Istrati nu se regăsea drept „pleoapa zilei despicată-n două” (vorbă grea).
*
O altă construcţie, durată cu aceleaşi „cărămizi”, dar care nu aducea nici pe departe cu arhitectura întrezărită, desluşită şi vestită de Roman Istrati, care îşi simţea sufletul „o şatră… nomadă, pustie / cu pasul domol ca vuietul ierbii” (elegia ţiganilor), pentru că „pe la noi ar bate un vânt de proză” (colecţia de fluturi), iar discursul amplu şi conştient de sine, care să contureze o nouă mitologie românească printr-un expozeu lirico-epic trăit până la spaimă, până la „păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), îi fusese refuzat, în favoarea unui zigurat conceptual încropit de cenzura comunistă, în care „clopotu-şi sparge-n gură fluturi / lăptoşi ca osul sfânt / de păpădie” (somn), renunţând la statutul său de clopot şi la vibraţiile sale cosmice, în egală măsură misterioase şi mistice, mistice şi misterioase, iar reconstrucţia aceasta brutală l-a derutat pe poet, care a trăit cu amărăciune prădarea de sine, care nu-şi mai putea purta „fiinţa în izvoare cu cerbii” (elegia ţiganilor), sufletul său vibrant, reverberat cosmic, fiind turnat în formele clasicizate ale cenzurii comuniste (patrie, poezie, sat).
*
Fără îndoială, deşi nu s-a născut la sat, ci în teritoriul sacru al iconarismului bucovinean, Roman Istrati trăia şi dragostea de patrie, într-o înrudire cu iubirea de patrie trăită de Ioan Alexandru, dar trăia, mai presus de toate, cosmicitatea de deasupra acestui spaţiu sacru, în care un „fum albastru umple casa noastră / din nou îl simt prin sânge colindând” (nunta), iar „în cer mesteacănul palid aprinde / neliniştite trepte de untdelemn” (somn), translaţia Cer-Lut, atât de profund iconaristă şi atât de inspirat definită de un poet, pe cât de poet, pe atât de filosof, „dansează lutul gata să se-aprindă / cu furca mama-mpunge speriată / păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), pentru că doar Mama Terra, „doar mama ia-n lopată lutul morţii / cu care neştiut o să mă-nsor” (nunta). Da, asta urma să fie „Barbut”, de Roman Istrati, poeziei lui fiindu-i premeditat un destin al nuntirii cosmice, cu „lungi păsări (care) te cutreieră noaptea” (7 septembrie), cu un „munte, în trupul tău de lumină / cocoşii-nnoptează-ntr-un cântec de seară” (elegia ţiganilor) şi cu timpul vrăjmaş înfruntat în provocate şi nenumărate ocazii: „îmi intră un taur prin venele slabe / intră mugind adânc, obosit / cum intră frigul încet în silabe” (7 septembrie). Roman Istrati dorea să îşi facă din mister mistica lirică, deci „din noapte singura mea hartă, / altă poruncă nu mai împlinesc” (fratelui meu), pentru a nu ajunge, în cele din urmă, la dureroasa, deşi retorica, întrebare: „aceste vorbe cine mi le iartă?” (fratelui meu).
*
Încerc să-mi aduc aminte despre discuţiile noastre despre poezia lui, dar realizez că, întotdeauna, ca şi „acum stăm trişti şi ceru-i orb de stele” (vorbă grea), Roman Istrati schimbând subiectul discuţiei, după obişnuinţa lui Constantin Ştefuriuc, „şi-n cer / caii de lut mai nechează” (însingurare II). Şi cu toate astea, a ţinut să-i lucrez eu cărţile de după, obligându-mă la o stare de veghe, prin care să ader „la înalta moralitate a florii” (poem împotriva poluării mediului înconjurător), o stare de veghe prin care „am tăiat din osia lungă a morţii / săbii cu care să baţi o cetate”, în vreme ce în „cameră fumul e ud de când zace / în candela scundă, uleiul se teme / şi arde în somn, fără pace // pe jos răsturnaţi mor sâmburii goi / din care cu frică băut-am povara / războiul pornit se întoarce-napoi / şi noaptea sub talpă-şi striveşte ţigara” (împotriva lui Sisif).
*
Stăm la sfat adesea; de când el a plecat, sfătuim împreună, „stăm trişti şi ceru-i orb de stele / tot cu genunchiu-n gură, amorţiţi” (vorbă grea), iar Roman Istrati veghează din Ceruri să nu mă împresoare „exacte / şi mari orologii… cu ochi tulburaţi / de ferigă” (miezul adânc). Şi totuşi, nu înţeleg de ce s-a desprins atât de brutal de poezie, deşi i-am oferit, de-a lungul deceniilor, o puzderie de motivaţii pentru reîntoarcere, inclusiv diplomele şi premiile care i-au fost acordate la propunerea mea şi de care, după cum văd într-un CV în manuscris, era cu adevărat mândru, pentru că, în fond, i se cuveneau pe deplin, eu fiind doar sortitul la a vedea, atunci când a fost nevoie de asta, că „o stea îşi arde lâna biruinţei, / prea mare-i nemurirea, noi fiind / doar sluga întâmplării şi-a voinţei” (gând 3). Îi recitesc, pentru a nu ştiu a câta oară poemele (pe care tot eu le-am şi cules), le las, apoi, să îşi dureze făgaşul liniştit şi prin sângele meu („şi când te vei stinge, gândule? – când / o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua? / căci văd în somn cum voi căuta aiurând / un nufăr / cu care să-ţi curăţ tejgheaua”) „şi vai, tu, sângele meu – neatinsule / lungi păsări te cutreieră noaptea / cum ar cutreiera singuratice insule” (7 septembrie), fără să aflu răspunsuri, ci doar o nepământească furie, din care zvâcnesc spre cer păduri întregi de pumni încleştaţi.
*
„Nelumite, mirosul de rouă te-a îmbătat / cana din care bei cearcănul lunii / şi cântecul simplu ruşinat ca un bănuţ / pe care ţi-l lasă în palmă tăunii” (celui nelumit) odihnesc pe masa mea de lucru, frunzărite febril şi de tine, de parcă am redescoperi împreună că „deasupra capului / steaua era coaptă ca un măr”, că în veşnicia ruralităţii „învățătorul vorbea frumos / în capătul celălalt al satului / auzeam glasul lui popa dondu / care striga: chiraleisa!” (colecţia de fluturi), iar în veşnicia veşniciei, „în pacea sfinţită de ceasu-mpăcării / cuţite înalte aşteaptă botezul / când fecioare-aplecate-n gură cu crezul / cinstesc masa cu semnul uitării” (elegia ţiganilor). Fără să poţi păşi pe aceste urme, rătăcind sau fiindu-ţi interzisă calea, simţi nevoia să te dezbraci de soartă şi de viaţă, să te despovărezi de tot şi de toate şi să de abandonezi în sălbăticia şi cruzimea unui alt mister: „Pitic m-am născut / şi fraţii dădeau la barbut // o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput / mi-a ghicit în barbut // aurul moale şi sfânt / cu-un pahar de pământ / l-am băut la barbut // tata uscat şi amar // pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut).
*
Generaţia noastră a crescut într-o adevărată religie şi cosmicitate literară, desluşind şi vestind, în discursuri lirice distincte, revelaţii de care lumea, în dogmatismele ei ocazionale, nu mai avea nevoie de noi. Roman Istrati a refuzat adaptarea la dogmatismul vremii lui, în ciuda capacităţilor de a vedea, de a înţelege şi de a vesti totul prin metafore proaspete, printr-un pictural literar remarcabil. S-a rupt de sine cu o stranie pudoare, iar textele lui poetice au zăcut, vreme de decenii, neatinse nici măcar de el, în adâncul unei cutii de carton, în care înghesuise fel de fel de fleacuri: „o tabacheră palidă, căruntă, / un bob de aur, aşchii de piper / şi trandafiri de lemn se vând sau chiar / tablouri cât o unghie de cer // miros de oameni şi miros de cai / se-amestecă în gustul de argilă / un flutur ambulant îşi lasă solda / pe o cămaşă râncedă, umilă” (talcioc). În România contemporană nu mai este loc de noi. Nu ne mai găsim rostul şi predestinarea. „Şi lumea ţipă, caii, banii ţipă / aerul scuipă flori necunoscute / şi-ascuns într-un surtuc de vinilin / doar un bătrân posac / vinde minute” (talcioc), dar paginile în care au picurat suflete rămân, tainice şi misterioase, în adâncul unei cutii de carton – o realitate mai presus de tot şi de toate, cea a poeziei care, vorba lui Mircea Motrici, şi-a căutat şi şi-a aflat poetul. Roman Istrati este poet. Ştiu şi sunt încredinţat că este. Doar despre noi, ceilalţi, nu ştiu ce să mai cred (I. D.).
