Măcar dacă aş muri…
În fiecare an, cu două zile înainte de prima seară de concerte „Bucovina Rock Castle”, Andi şi Mihnea vin acasă şi, înainte de a se aşeza la masă, creionează structura ediţiei care va urma: trupe străine şi trupe mari din România. Întotdeauna, numărul trupelor străine este triplu faţă de necesar, ca să putem ajunge la înţelegeri doar cu cele care îşi permit să-şi ignore cotele europene, din dorinţa de a participa la festival. Avem, desigur, un dezavantaj, durat de cei care ne reprezintă atât de jalnic: faptul că Suceava se află în România (fără avans pentru transport, drept element de credibilitate, nu ne-ar lua nimeni în seamă; numai că astfel de avansuri nu se pot plăti instituţional, aşa că am apelat la cardurile familiei mele, pierzând, pe dobânzi, doar vreo 20 milioane lei; başca vreo 200 euro pe taxe de expediţie şi întreţinere cont; dar nu-i bai, pentru că trupele străine îmi vor returna împrumuturile). Cu trupele străine izbutim incredibilul (negociator este, întotdeauna, Andi, pentru că ştie engleza ca nimeni altul); doar cu cele româneşti, prea lacome faţă de posibilităţile festivalului, mai avem probleme.
Într-un singur an, când Constantin-Emil Ursu, managerul Muzeului Bucovinei şi, indirect, al făptuirilor culturale sucevene, fusese operat, periplul nostru pentru următoarea ediţie „Bucovina Rock Castle” a început în casa lui Emil. Straşnic om şi Emil, ăsta: în cârje a venit la concerte, rezolvând, pe loc, o puzderie de probleme neaşteptate, care se ivesc, inerent, la fiecare ediţie.
Suceava politică, administrativă şi mediatică nu îşi doreşte un festival de rock; cu rare şi platonice excepţii. Fără sprijinul mediatic al televiziunilor naţionale (PRO TV, ANTENA 1şi 3, DIGI, TVR, REALITATEA), „Bucovina Rock Castle” nu ar fi devenit un fenomen, mai ales că, invitând trupele de metal VADER, din Polonia, şi DARK FUNERAL, „regina rock-ului suedez”, ne-am ridicat fanatismul religios în cap, care ne tot reclamă, pe mine şi pe Constantin-Emil Ursu, la toate nivelurile de administraţie a teritoriului românesc, începând cu Prezidenţia şi terminând cu instituţiile de cultură pe care noi le slujim. Războaiele cu intoleranţa rămân, de fiecare dată, în sarcina mea, dar le-am făcut faţă, cu toată amărăciunea care îmi împlea sufletul. Dar acest război nu trebuia dus, pentru să susţinătorii metalului nu sunt rockeri, ci nişte fanatici intoleranţi, care vin doar pentru o anumită trupă, afişând aere de superioritate intelectuală. Am greşit, atunci când am optat pentru prezentarea fenomenului rock în toată diversitatea lui, pentru că, indirect, am favorizat o altă ramură a intoleranţei. Iar eu am alergie la intoleranţă, pentru că intoleranţa nu este, de fapt, decât prostie agresivă, obraznică.
Partea proastă este că, în ultimele zile, mă simt atât de slăbit, încât avai-nevoie ajung la Muzeul Bucovinei, pentru a-l ajuta pe Emil în rezolvarea ultimelor probleme; şi, de fiecare dată, Emil Ursu îmi dă câte o veste bună, pentru că îşi doreşte aproape visceral o creştere şi mai spectaculoasă a Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Nu prea ştiu ce e cu mine şi nici nu mă interesează, dar mă deranjează fragilitatea care mi se insinuează în trup. Măcar dacă aş muri…