Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Căbeşti

Port bărbătesc al rutenilor din Bucovina

CĂBEŞTI. În 20 august 1719, „Axana, nepoata Matiţchii” vindea lui Ion Otrublenca, fiul lui Vasilie Zahariciuc şi, deci, nepotul lui Zaharie, partea ei „de moşie din Căbeşti şi din Comăreşti, care parte de moşie este despre partea lui Ion Otrublenca, pe care el a moştenit-o de la mama sa, Vasilca, fiica lui Ionaşcu, nepoata Gribincei şi a lui Ionaşco… şi i-am mai vândut un laz, pe care l-a curăţit părintele meu, Miron Purcel, care laz este mai sus de Lucov al lui Gribincea, apoi merge până la hotarul Costeştilor şi peste hotarul Costeştilor, mai sus de lazul pe care l-a cumpărat Bohatir de la părintele meu”.

În 12 iulie 1739, Grigore Ghica Vodă scria starostelui de Cernăuţi, Şerban Flondor, să cerceteze jalba lui „Sandul Tăutu căpitan împotriva lui Iuon Strâşca, zicând, precum, având o parte de moşie în sălişte la Căbeşti… s-a ridicat acel Iuon Strâşca şi a ridicat de a zecea de la acea parte a lui Sandul”.

În 20 decembrie 1741, fostul postelnic Stroici vindea lui Ioniţă Strâşca păharnic, pentru 30 lei turceşti, jumătate din satul Căbeşti, pe care îl avea danie de la naşa sa, Maria Cârcoaia portăroaia, deci văduva portarului Cârcu, nepoata lui Onciul Iuraşcovici, rudă stearpă.

În 12 iunie 1742, când copiii lui Ştefan Strâşca, fraţii Ion, Ştefan şi Mihai Strâşca, se împacă cu cumnatul lor, Toader Brahă, după un conflict funciar, „a opta parte din Tovtre (Toutri) şi a opta parte de Căbeşti ot ţănutul Cernăuţului” revin surorii lor, Antemiţa, jupâneasa lui Toader Brahă.

1748: Biserica ortodoxă din Căbeşti, ridicată, în 1748, de ierodiaconul Grigorie GHERVASIE, era slujită, în 1843, de preotul administrator George MITROFANOVICI, care păstorea peste 688 de suflete. În 1876, patroni ai bisericii erau Emanuel von SEWESKUL, Ioan şi Ştefa BARBIER, iar paroh, în comunitatea cu 650 enoriaşi, era Isidor BARBIER. În 1907, patroni bisericeşti erau Nikolai de STEHAN, parohul Isidor şi Andronic cav. de BARBIER şi Ştefan cav. de BARBIER, „cavalerul-paroh” Isidor de BARBIER, născut în 1841, preot din 1868, paroh din 1870, păstrându-şi locul în faţa altarului, acolo unde îi ţinea isonul, din anul 1900, cantorul Michail TUDAN, născut în 1855.

În 25 aprilie 1750, prin cartea de judecată a lui Vasile Crupenschi, staroste de Cernăuţi, se stabilise ca ginerele călugărului Ghervasie, Ion al Ursului Bărbierul, să primească partea din Căbeşti, a treia parte, cu moară şi parte din piua lui Ghervasie, moşie pe care Ghervasie îşi făcuse mănăstioară.

În 25 mai 1758, s-au judecat la Divan Ion sin (fiul) Ursului Bărbierul cu socrul său, Ghervasie călugărul, pentru acea parte a satului Căbeşti, pentru care se mai judecaseră şi în 1750, dar „Ion Bărbierul a rămas să stăpânească partea sa din Căbeşti”.

1758: În partea de jos a satului Căbeşti erau părtaşi: Ion Barbieri, care avea zestrea fetei călugărului Diiac Grigori, întărită în 25 mai 1758; Dumitraş Tăutul, cu părtaşii lui, asupra părţii lui Sandul Tăutul, căsătorit cu fata unui Figarschi, care a fost înzestrată, la Căbeşti, în anul 1709; Schitul Horecea, împreună cu părtaşii părţii de sus a satului, conform unei hotarnice din 15 iunie 1762.

1762: Toponimele satului sunt menţionate din 1762, când pădurii Beresnik şi pârâului Krabinului i se alătură Seliştea, deci o vatră pustie, care va fi atestată ca fiind locuită abia de harta etnografică a lui Nistor, din 1910 (o pătrime români, trei pătrimi ucraineni), şi documentele Inspectoratului şcolar, din 1939, când cătunul Seliştea este menţionat ca având şcoală, aşa cum avea şi cătunul Cotul Vechi al aceluiaşi sat, Căbeşti.

În 15 iulie 1762, „strângându-să toţi răzeşii din Căbeşti, s-au luat sama pe scrisori ce ni-au arătat şi am hotărât satul Căbeşti, pol sat, care s-au afla şapte bătrâni… şi s-au ales un bătrân lui Cărste şi lui Lupulenc, şi lui Vasile Brah şi cu tot niamul lor, ce au de pe moaşa (bunica) lor Solomona, care acea Solomonă doao fete au avut, anume Măriiana, care dintr-ace Măriiană au eşit Lupulenco şi Răptenii, şi Vasile Brah, iar din Sofronie, tij fata Solomonii, au eşit Cârste, şi acel bătrân s-au hotărât cu stălpi de piatră, iar toţi mai sus, adecăte Cărste pe giumătate, iar pe giumătate Lupulenco i Răpteştii i Vasilie Brah, care acel bătrân s-au tras şi cu odgoane doisprezece stănjini de selişte, cinci odgoane şasă stănjeni peste părăul Cabinului, supt dial, tij cinci odgoane şasă stănjeni la cămpu, în dial”.

Un suret din 1769: „Suret tălmăcit moldovencaşte de pe o mărturie sârbească, de la un Crăciun cu, femeia lui şi de la mulţi oameni buni, din vleat: 7119 Oc 9. / Adecă eu, Crăciun, împreună cu femeia mea Zoiţa, fata lui Fădoraşco din Costeşti, din ţinutul Hotinului: Iată, am venit de a noastră bună voie, de nimenea siliţi, nici asupriţi, şi am vândut a noastră dreaptă ocină şi moşie, ce o avem de la maica noastră Gafiia, în satul Căbeştii, din jumătate de sat a treia parte de sat din vatra satului, din câmp, din pădure şi din tot locul, oricât se va aleage, şi am vândut această a treia parte din jumătate de sat dumisale Onciului staroste, drept optzeci de taleri, la care s-au întâmplat şi Dumitraşco, ginerele dumnealui, şi Dobrenschie din Lucaveţ, şi Condrea vameşul, şi Dobraş şoltuzul din târgul Cernăuţi, şi mulţi oameni buni, şi au fost şi Lupul, ce au fost slugă dumisale Vasilie Zoii, şi Ivanco Diiac: pentru aceia să aibă dum­nealui Onciul aşi face osebit uric de pe acest ispisoc al nostru, pe care Condrea şi Dumitraşco şoltuzul şi alţii şi-au pus peceţile pe această mărturie şi scrisoare a noastră, ca să se ştie. / S-au scris, cu învăţătura noastră. S-au tălmăcit, de pe sârbie, moldoveneaşte de Procopiie Dascălul Gdă (?): I. Uricariu, în cursul anilor leat 7277 Iulie 18, în târgul Cernăuţii”[1].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[2], din 1772-1773, înregistrează la Cabinul, moşie răzeşească, „11 – toată suma caselor”, însemnând 8 mazili şi ruptaşi, Grigoraş VOLCINSCHI mazil, Ion BAHATERIŢ ruptaş, Vasilii brat ego, Ştefan LASCHIUCA, Ion bărbieriul, Toma LASTIUCA, Andrieş GORAŞ volintir şi Costaş sin BAHATERIŢ ruptaş, 2 scutelnici ai mazilului VOLCINSCHI, Ion morar şi Ivan sin IURII, şi 1 popă, Ion.

1774: Învecinat şi datând cam din aceleaşi vremuri cu satele Comareşti, Slobozia Comareştilor, Panca, Costeştii, Bobeştii, Broscăuţii Vechi şi Noi, Dracineţ şi Camenca, satul Căbeşti nu figurează ca fiind locuit în evidenţele austriece din anii 1774, 1775 şi 1778, fiind menţionat doar în hotarnica satelor Costeşti, Comareşti, Bobeşti şi Dracineţ din anul 1783.

1789: Cartea de stăpânire din 31 octombrie 1789, menită să se ştie care sunt „moşinaşii sau răzeşii din satul Căbeşti, menţionează, pentru partea de sus a satului, pe părtaşii: Ştefan Lastiuca, îndreptăţit la partea strămoşului Vasile Lastiuca, mai puţin partea vândută, în 4 iunie 1657, lui Crăciun Dumitraşco; Toma Baranovschi, moştenind de la părinţii săi partea cumpărată de la Vasilie Lastiuca, în 1758; Bahatireţ, partea cumpărată de mama sa de la fratele ei, Lupulenco, în 30 august 1719; Mihalachi Criste, cu partea moştenită de la Solomeea, confirmată ei de o carte de judecată din 20 iulie 1763; Grigoraş Ţopa, asupra părţii confirmate cu decret, de Directoriat, în 7 septembrie 1775 şi în 28 iulie 1778.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ – Vaşcăuţi (Târg) pe Ceremuş, Banila rusească pe Ceremuş, Slobozia Banilei, Berbeşti cu Ostra pe Prut, Bobeşti, Ciartoria, Dracineţ, Hliniţa, Căbeşti, Călineşti pe Ceremuş, Carapciu pe Ceremuş, Costeşti, Stăneştii de Sus pe Ceremuş, Stăneştii de Jos (tribunal districtual), Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Zamostie, Zeleneu cu Samsonowka, Pleşniţa”[3].

O somaţie din 1780. „De la genăeralul maior baron Enzenberg, către Ion Bărbierciuc, mazil din Căbeşti. / Fiindcă înalta comisie, care este la Sadogura, m-a înştiinţat că luni, adică la 15 a acestei luni, caliendarul vechi, trebuie să te afli la Sadagura. Drept aceasta, de către administraţie ţi se porunceşte ca, luând carte aceasta, negreşit, luni, dimineaţa, să te afli la Sadagura, la Măria sa general feldmareşal locotenent baron (?), să te meldueşti ca să dai răspuns că ai luat porunca aceasta. / Cernăuţi, 1780 Iulie 13. / Enzenberg, gheneral maior”. „Subscriere cu litere latine: Enzenberg, G. M. In dorso: Ion Bărbierciuc, mazil în Căbeşti. / Documentele de faţă se află în posesiunea părintelui exarh Isidor cavaler de Bărbier din Căbeşti, care a binevoit a ni le pune la dispoziţie, spre publicare”[4].

La Căbeşti funcţiona o şcoală, cu două clase, din 1896[5].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Căbeşti, comună rurală, districtul Storojineţ, aşezată pe pârâul Cabena, afluent al Hliniţei. Suprafaţa: 9,57 kmp; popu­laţia: 971 locuitori, în majori­tate ruteni de religie gr. or. Prin marginea dreaptă a co­munei, trece şoseaua comunală spre Draceniţa, fiind astfel co­muna în legătură cu drumul principal Storojineţ-Sniatin. Are o şcoală populară şi o biserică parohială, cu hramul „Buna Vestire”. La 1776, aparţinea lui Ion Coleşca şi se afla aci şi un schit, cu 3 călugări, zidit la anul 1748, de ierodiaconul Grigorie Ghervasiu. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor. Se găsesc 70 cai, 368 vite cor­nute, 39 oi, 173 porci, 58 stupi”[6].

1910: Istoricul „Societăţii mazililor şi răzeşilor din Bucovina”, de Dionis cav. de Bejan, consilier consistorial şi deputat în dieta ţării, scris în cartea „Românii din Bucovina”, care a fost compusă şi  redactată  cu  ocaziunea „Expoziţiunii generale române din 1906”: „În scopul deşteptării naţionale a mazililor şi răzeşilor noştri, s-au ţinut, în decursul ultimilor 6 ani, o adunare constitutivă, 5 adunări generale ordinare, în Cernăuţi, şi mai multe adunări generale extraordinare, la ţară, prin satele răzeşeşti, anume în Nepolocăuţ, Cuciurmic, Broscăuţ, Ropcea, Igeşti, Banila moldovenească, Muşeniţa, Mihalcea, Cabeşti, Voloca pe Ceremuş şi Carapciu pe Ceremuş. În toate locurile acestea, mazilimea şi răzeşimea au întâmpinat stăruinţele societăţii cu mare însufleţire. Afară de adunări generale, s-au mai aranjat în satele amintite, precum şi în Cernăuţi, conveniri sociale şi petreceri poporale, cu succes favorabil, cercetând petrecerile acestea şi răzeşimea din satele învecinate”. „Comunele (răzeşeşti) de categoria 3). sunt: Banila rusască, Ispas, Milie, Vijniţa, Zamostie, Carapciu pe Ceremuş, Vilaucea, Voloca pe Ceremuş, Văscăuţ pe Ceremuş, Staneşti de jos pe Ceremuş, Staneşti de sus pe Ceremuş, Barbeşti, Costeşti, Cabeşti, Comareşti, Panca, Jadova, Nepolocăuţ, Piedecăuţ, Revacăuţ, Berhomet pe Prut, Ivancăuţ, Hliniţa, Valeva, Cuciurmic, Verbăuţ, Horoşăuţi, Boianciuc, Babin, Vasileu, Samuşin, Cincău, Culeuţ şi Repujineţ”[7].

1911, aprile 14: „Jubileu rar. Şi-a serbat jubileul de 70 de ani, în cerc restrâns, familiar, dl Isidor cavaler de Bărbier, exarh şi paroh în Căbeşti. Dl Bărbier e un stâlp puternic al naţiunii noastre şi o podoabă a mazililor noştri”[8].

1911, iulie 6: „în 6 iulie, a ţinut dl deputat Cuparencu, însoţit de vicepreşe­dintele Societăţii Mazililor şi Răzeşilor, dl Dr. Cuparencu, o adu­nare în Căbeşti. La orele 2,00, a sosit un banderiu de călăreţi din Costeşti, cu o muzică care intona „Deşteaptă-te Române” şi toţi mazilii şi răzeşii din Căbeşti şi împrejurime petrecând pe noul lor deputat la localităţile doamnei Aristia de Cuparencu, unde a avut loc adunarea. Aici fu întâmpinat deputatul de dl părinte Teodosie Mardari, după vechiul ojbicei, cu pâine şi sare. Dl Cuparencu mulţămi alegătorilor pentru voturile primite, în 2 aprilie, şi, promiţându-le tot sprijinul său pentru cauza răzăşească, îi îndeamnă pe mazili şi răzeşi să ţie cu sfinţenie la legea şi limba străbună. Te cuprindea un simţ de duioşie, când vedeai cu câtă atenţie şi dragoste, şi unii lăcrămând, ascultau frumoasa vorbire a depu­tatului, care afară de consilierul Bejan, a păşit ca primul deputat român înaintea mazililor din satele înstrăinate”[9].

1911: „Dl inginer Inocenţiu Florea Marian (fiul celebrului folclorist – n. n.) s-a logodit cu domnişoara Olimpia de Barbier, fiica dlui Isidor cavaler de Barbier, exarh şi paroh în Căbeşti”[10].

1914-1918: Au vărsat sânge pentru Bucovina „infanteristul George Bodnariuc, Cabeşti, Regimentul 41, rănit”[11] şi „Nicolai a lui Ioan Tudan, născut în Cabeşti, la 14 septembrie 1867, înrolat fiind în armată, ar fi murit într-un spital din Ungaria, în anul 1916. Din primele luni ale anului 1916, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Catinca Tudan, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[12].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[13], următorii învăţători şi învăţătoare: Danciu Marin, comuna Cabeşti, jud. Storojineţ, media 7,41”.

1943: „Tribunalul Storojineţ: Dl Climciuc Alexie, cu domiciliul necunoscut, este citat să se prezinte la acest tribunal, camera Nr. 25, în ziua de 4 martie 1943, ora 8 junmătate, ca pârât în procesulde divorţ, intentat de soţia sa, Claudia Climciuc, prin mama sa Elena Sacalo, din comuna Costeşti, satul Căbeşti, judetul Stororjineţ; cunoscând că, la neurmare, se va proceda conform legii. Nr. 3.027. Dos. Nr. 303/943”[14].

[1] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 14, Anul I, 7 iulie 1911, pp. 155, 156

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 442

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 14, Anul I, 7 iulie 1911, p. 156

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 21, 1876 p. 73, 1907 p. 143

[6] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 53

[7] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor bucovineni, Anul I, Nr. 1, bilunar – proprietar şi editor: Prof. Dr. Iancu cav. De Cuparencu; redactor responsabil: Teofil cav de Manescul; tipografia lui E. Kanarski, Cernăuţi, 18 noiembrie 1910, pp. 4-7

[8] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 12, Anul I, 25 mai 1911, p. 127

[9] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 12, Anul I, 25 mai 1911, p. 124

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 14, Anul I, 7 iulie 1911, p. 159

[11] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[12] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[13] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[14] Monitorul Oficial, Nr. 46, 24 februarie 1943, p. 1075

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Burla

BURLA. Satul Burla a fost, întotdeauna, un cătun al Volovăţului, uneori populat, alteori nu. Recensămintele austriece din anii 1774, 1775 şi 1778 nu-l menţionează, Daniel Werenka reţinând, pentru anul 1785, numai câteva case împrăştiate.

În 1843, biserica din Burla, cu 1.077 enoriaşi, era slujită de parohul Nicolai POPESCUL. În 1876, biserica din Burla avea 1.830 enoriaşi, păstoriţi de parohul Thomas RENNEY de HERŞENI.

Biserica din Burla, construită în 1803, îl avea paroh, în 1907, pe Emilian VASILOVSCHI, născut în 1864, preot din 1890, cantor fiind, din 1896, Ipolit HNIDEI, născut în 1871.

1866: „Cu finea anului 1865, murind protopresbiterul Rădăuţilor Nicolae Dracinschi, rămaseră actele diregătoriei protopresbiteiale în o dezordine nemaipomenită. Nou denumitul administrator, prot. George Constantinovici, trecând, după cinci luni, în statutul monahic, rămaseră agendele protopresbiteriei mai că în starea de înainte, căci, spre a readuce ordine în afacerile bisericeşti şi şcolare, se cerea nu luni, ci ani întregi. Cu toate acestea, devenind, în luna lui iunie 1866, parohul de la Burla, Toma Renei de Herşeni, administrator prot. Rădăuţilor şi punând mâna pe aratrul (plugul – n. n.) protopresbiteral, fără de a mai căuta îndărăt şi a cruţa osteneala, într-un an de zile aduse în curs regulat toate afacerile interne şi externe ale scaunului protopresbiteriei. Toate erau bune, toate erau demne de recunoştinţă şi de laudă; una, însă, numai una era, prin care căzu în dizgraţia Excelenţei Sale, părintele episcop, şi asta încă se puse în competenţa parohiei Rădăuţi, împreună cu un nepot al Excelenţei Sale. Cutezarea aceasta a părintelui Renei nu rămase nesesizată, deoarece tocmai actului respectiv dădu părintele episcop ansa de a întreba, cam în luna lui iulie 1868, din Viena, despre destituirea părintelui Renei din diregătoria protopopiei şi reviziunea unui act disciplinar, asupra căruia s-a decis înainte de două decenii. Auzind despre aceasta, preoţimea ţinutului se uimi şi dete o petiţiune către părintele episcop şi venerabilul consistoriu, pe care o aducem la cunoştinţa publică. / „Excelenţa Voastră! Cu bucurie vie şi mulţămire deosebită am salutat concluzia prea vrednicului Consistoriu, binecuvântat de Excelenţa Voastră, de a da în seamă protopresbiteria Rădăuţilor mult meritatului şi vrednicului paroh din Burla, dl Toma Renei de Herşeni, unui bărbat care, prin duioşia inimii sale, prin purtarea sa cea de tot lăudabilă ca preot şi învăţător al poporului, prin caracterul său cel nobil şi ferm, prin stricteţea sa în purtarea trebilor parohiale şi-a câştigat – trăind în ţinutul acesta acu 18 ani – stima generală şi respectul fiecăruia, într-un grad ca acela încât ne-a fost şi ne este totdeauna un model viu al unui păstor de suflete desăvârşit. Şi foarte fericiţi suntem acu, de a avea aşa unu conducător, care, prin tactul şi zelul său mai presus de toată lauda, prin energia şi acurateţea sa cea exemplară întru purtarea trebilor protopresbitereşti, prin devotamentul său pentru şcolile ţinutale şi dezvoltarea culturii poporului, a adus protoprebiteria Rădăuţilor şi şcolile la aşa o înflorire, încât pot servi de oglindă tuturor protopresbiteriilor din dieceză. Mult, deci, dară, ba foarte mult ne-am întristat, auzind, în timpul cel mai nou, cum că se voieşte a lua protopresbiteria Rădăuţilor din mâinile prea cucerniciei sale, prea demnului administrator prot. Toma Renei de Herşeni, şi a o încredinţa altuia. Cu cea mai mare supunere şi umilinţă cutezăm, aşadar, a ne ruga ca să binevoiţi, Excelenţa Voastră, nu numai a lăsa şi mai departe protopresbiteria Rădăuţilor în mâinile numitului preot Toma Renei, ci şi a-l întări definitiv în acel post, pe care îl ocupa cu vrednicia şi lauda de comună. / Rădăuţi, în august 1867. // Parohii: Vasilie Ciupercovici, Ion Gribovschi, Ştefan Isopescul, Grigore Popescul, Mihail Nedelco, Dimitrie Dann, Teodoru Usatiuc, Vasile Zurcan, Nicolae Zibacinschi, George Bilaşevschi, Titu Turtureanu, Ananie Iacubovici, Samuil Piotrovschi”[1].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Rădăuţi – Rădăuţi (Târg cu tribunal districtual) cu Vadu Vlădichii, Andreasfalva cu Mitoca, Bădeuţi, Bilca, Burla, Frătăţii Vechi, Frătăuţii Noi, Fűrstenthal, Horodnicul de Sus, Horodnicul de Jos, Karlsberg, Marginea, Milişăuţii de Sus, Putna (cu mănăstirea), Satulmare, Straja, Suceviţa, Vicovu de Sus cu Bivolăria, Vicovu de Jos, Voitinel, Volovăţ, Seletin cu Frasin, Tomnatic, Rusca, Paltin, Plosca Camerale, Ulma, Ropoţel, Nisipitu, Bistriţa cu Cârlibaba, Izvor cu Iaroviţa, Sărata, Moldova, Şipot Camerale”[2].

Din 1899, a funcţionat la Burla o şcoală cu 4 clase[3].

1907-1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[4], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Odochia TORAC (41 ani în 1909) din Burla.

Abia evidenţele Prefecturii judeţului Rădăuţi, din 1939, menţionează două cătune ale satului, Lupăşteni şi Bodnăreni, părţile satului Burla numindu-se, pe atunci, Cărlăşeni, Ciuperceni, Juravleni şi Mostineni, după numele unor neamuri cu preponderenţă în zonă.

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Burla, comună rurală, districtul Rădăuţi, aşezată în vecinătatea locali­tăţilor Milişăuţul de Jos şi Volovăţ, între dealurile Şeropan la, Vest, şi Ciota, la Est. Suprafaţa: 16,29 km p.; popu­laţia: 1.641 locuitori români şi foarte puţini ruteni; religiune gr. or. E străbătută de drumul districtual Arbora – Gurahumora, cu o bifurcaţie spre localitatea Vadul Vlădichei; prin drumuri de ţară, comunică cu localităţile învecinate, sus pomenite. Are o şcoală populară mixtă şi o biserică parohială, cu hra­mul „Pogorârea Sfântului Duh”. La 1776, era cătun, pendinte de comuna Volovăţ, şi aparţinea mănăstirii Suceviţa. Aci se află o fermă, cu o herghelie. Populaţia se ocupă cu agricultura şi cu creşterea vi­telor. Comuna posedă 1.040 hectare pământ arabil, 109 hectare fânaţuri, 21 hectare grădini, 472 hectare izlaz, 135 hectare pădure. Se găsesc 460 cai, 748 vite cornute mari, 28 oi, 580 porci, 153 stupi. Burla, herghelie de stat, pen­dinte de moşia cu administraţie particulară Hardeggthal, districtul Rădăuţi. Are o casă şi 11 locuitori”[5].

1914-1918: Pentru Bucovina au vărsat sânge şi tinerii din Burla, precum rezervistul Ion Penteliuc, Burla, Regimentul 22, rănit; rezervistul Alexandru Sahan, Burla, Regimentul 22, rănit; rezervistul Alexandru Sahan, Burla, Regimentul 22, rănit; infanteristul Ion Juravle, Burla, Regimentul 22, rănit[6] şi sergentul major Dumitru Andrişan, Burla, Reg. 22, mort (31.03-31.07.1915)[7]. „La propunerea doamnei Eugenia Sekrier, din Burla, se dispune procedura în scopul de a aduce dovezi asupra morţii bărbatului ei, Gheorghie Sekrier. Doamna Eugenia Sekrier susţine că soţul ei, Gheorghie Sekrier, a repausat, picând în lupta de la Camionca, în luna iunie 1915”[8].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Rădăuţi făcea parte, ca locţiitor, „Vasile Mironovici, paroh, Burla” [9].

1920; „Deciziune de expropriere No. 643/20. Deciziunea Senatului Comisiunii agrare Centrale, cu care s-a decis exproprierea parţială a corpului dominical Burla, fasc. No. 303 din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 208 ha 55 a 65 mp, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[10].

1940: „Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940[11]: Tcaci Gheorghe, cojocar, domiciliat în Burla; Torac Ion, cojocar, domiciliat în Burla; Schuhane Vladimir, brutar, domiciliat în Burla”.

1941: Printre primii Eroi ai României Mari se numără şi „Juravle Ioan, soldat, ctg. 1936, cu ultimul domiciliu în comuna Burla, judeţul Rădăuţi, mort la 17 iulie 1941, Tcaci Gheorghe, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Burla, judeţul Rădăuţi, mort la 22 iulie 1941”[12]. Cele două informaţii, cu Tcaci Gheorghe, cojocarul căruia i s-a retras dreptul de a mai profesa, om care moare pentru România Mare, în 22 iulie 1941, confirmă că, în 1940, se făcea o epurare etnică şi politică, inclusiv prin trimiterea persoanelor neplăcute în linia întâi.

1946: În Monitorul Oficial, Nr. 264 din 13 noiembrie 1946, pp. 11909 şi următoarele, sunt înregistrate următoarele cooperative săteşti de credit: Cooperativa „Isvorul Făghiţei”, comuna Burla, judeţul Rădăuţi.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[13], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Dociu Natalia, de la Costişa, la Burla; Mănescu Isidor, de la Burla, la Volovăţ”; Perce Traian, de la Berchişeşti, la Burla, post VIII, unic solicitant[14].

[1] Albina, Nr. 11, Anul III, Viena, duminică 28 ianuarie / 9 februarie 1868, pp. 2, 3

[2] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[3] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 47, 1876 p. 49, 1907 p. 121

[4] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 40

[6] Viaţă Nouă, IV, nr. 175 din 5 martie n. 1916, p. 4

[7] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[8] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi în 5 Aprilie nou 1919, p. 4

[9] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[10] Monitorul Bucovinei, Fascicula 17, Cernăuţi, 1 iunie nou 1921, pp. 213-216

[11] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[12] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[13] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657

[14] Monitorul Oficial, Nr. 135, 17 iunie 1947, p. 4911

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Buninţii şi Bârnova Mihovenilor

Biserica din Mihoveni

BUNINŢII şi BÂRNOVA MIHOVENILOR. O parte a satului Mihoveni de astăzi, s-a numit, în vechime, Buninţi, cealaltă parte, dinspre Şcheia, numindu-se Bârnova, numele venind de la cele două pâraie, care străbat Mihovenii, Bârnova şi Buninţi. Cele două cătune, „cu vad de moară şi cu eleşteu”, au fost întărite, în 1654, de Gheorghe Ştefan Voievod, mănăstirii Dragomirna. Hotarul comun al celor două sate „ce aparţin mănăstirii Dragomirna”, deoarece satele „se află alături”, cuprinde, în 1783, următoarele repere toponimice: Dumbrava, în hotar cu Şcheia, iar „de aici Bârnova merge alături cu Şcheia, de-a lungul Dumbrăvii, care rămâne în stânga, înainte, puţin în jos, printr-o vale mică, prin care curge apa dintr-un izvor, ce se află în hotarul Bârnovei, apoi iar în sus, spre două pietre de hotar, aflate îngropate alături, care au stat drept în faţa mănăstirii Sf. Ilie, ce se vede, în dreapta, în pădure, peste care s-a ridicat o movilă de hotar, despărţitoare a pământurilor Bârnovei de cele ale Şcheii. De aici, linia de hotar se îndreaptă puţin spre stânga, către deal, prin tufiş, în sus, până la marginea acestui tufiş, unde, deoarece pământul era prea pietros şi nu s-a putut ridica o movilă de hotar, s-a îngropat o piatră de hotar şi s-au turnat sub dânsa semnele obişnuite, ca cioburi, cărbuni. De la această piatră de hotar, ce se află pe deal, se trage linia de hotar, prin tufiş, drept în jos şi peste câteva câmpuri, care se află în şes, până la o movilă de hotar ce s-a ridicat acolo, despărţitoare a câmpurilor Bârnovei de cele ale Şcheii. De aici, linia de hotar se întinde drept spre râul Sucevei, care formează hotarul natural al ambelor sate, Bârnova şi Buninţi, până acolo sus, unde s-a început hotărnicirea.

Recensământul lui Rumeanţev[1], din 1772-1773, înregistrează la Bârnova, în Ocolul Mijlocului, fără alte precizări, „6 – toată suma caselor”, însemnând o femeie săracă şi 5 birnici. Pentru Buninţi[2], sat cu salvogvardia preînălţatului Graf, era „51 – toată suma caselor”, însemnând 23 scutelnici ai mănăstirii Dragomirna, 2 puşcaşi, 2 volintiri, 2 femei sărace, 1 nevolnic şi 19 scutelnici mănăstireşti cu salvogvardie.

În 1775, satul Bârnova avea 6 familii de ţărani, iar satul Buninţi, deja numit şi Mihoveni, avea 1 popă şi 36 familii de ţărani.

Conform Consignaţiunii lui Enzemberg, la Bârnova s-au stabilit, între anii 1763-1777, emigranţii bistriţeni Dimitrie UNGUREAN, Uno BIRĂU, Vasile şi Grigore MOROŞAN, Alexa MORARIU, Ion şi Filimon MOLDOVAN.

La Buninţi, s-au stabilit, între anii 1761-1778, George MOROŞAN (Sf. Petru), Toader MOLDOVAN (Sigău), Vasile a lui ALEXA (Chiraleş), George GRIDON (Osorhei), Zaharie MOLDOVAN (Bârlea), Lupu MOLDOVAN (Ţigău), Pascu MOLDOVAN (Şirioara), Dumitru GIOSAN (Chiraleş), George UNGUREAN (Chiraleş), Andrei SAVA (Berghia), Lupu MOROŞAN (Borşa), Grigori şi Filip MOROŞAN (Ciscu de Sus), Gavril OLARIU (Ciscu de Jos), Ion MOROŞAN (Sârbi), Ion UNGUREAN (Fritiul de Sus), George MOISIU (Chistelec), Andrei BODNARIU (Cişut) şi Nicolai CHENDE, diacon (Bungard).

Conform lui Werenka, satul Mihoveni, incluzând cele două cătune, avea, în 1774, 18 familii, iar în 1784, în baza emigraţiei transilvane, 70 de gospodării.

1876: „Multe comune române, cu o poporaţiune de 3.000-6.000 locuitori au abia câte o sărmană şcoală de o clasă, bunăoară Vicovul de sus, Bosancea, Arburea, Mahala (chiar sub coastele Cernăuţilor) etc. De asemenea, în sate curat româneşti din jurul Sucevei, oraş cu gimnaziu gr. or., încă nu sunt şcoli defel; aşa în Lisaura, Tişăuţi, Şcheia, Buninţi, Mihoveni, Rus-Plavalari, Reuseni. Şi toate acestea, pe lângă toată legea de instrucţiune, obligatorie, şi pe lângă toţi cei 50.000 florini, ce se iau, pe an, din Fondulu gr. or. pentru şcoalele poporale”[3].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Suceava – Suceava (Oraş cu tribunal districtual) cu Cutul Zamca, Iţcanii Vechi şi Şeptilici, Bosance cu Nemericeni, Podeni, Hriaţca şi Lisaura, Buneşti, Buninţi, Chilişeni, Danila, Găureni, Hatna cu Dărmăneşti, Iacobeşti sau Fogodisten cu Gura Solcii, Slobozia sau Milişăuţii de Jos, St. Ilie, Ipoteşti, Iţacanii Noi, Călineşti Enache cu Vasilache, Călineştii lui Kuparenko, Costâna cu Berindeşti, Liteni, Mereţei, Mihoveni, Mitocul Dragomirnei cu Lipoveni, Părhăuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Reuseni, Romaneşti, Rus Mănăstioara, Rus Plavalar cu Rus Poienile, Securiceni, Şcheia, Soloneţ, Stroieşti pe Suceava, Tişăuţi, Todireşti cu Pietroasa, Uideşti, Zahareşti”[4], deci cu satul Mihoveni trecut separat.

În 1890, Mihovenii aveau 1.049 locuitori, primar al comunei fiind Mihail Popinciuc. „În folosul societăţii „Şcoala română” au mai incurs: de la Mihoveni şi Buninţi, Simion Cobilanschi pentru 5 Acatiste a Sfântului Ioan cel Nou din Suceava, 1 florin”[5].

1896: „Pe un deal semnificativ mai mare, aflat în apropierea dealului satului Buninți, după spusele profesorului Ion Bumbac, s-ar afla un vechi tumul, un altul, şi mai legendar pentru popor, aflându-se între satele vecine Buninți și Mihoveni”[6].

Printre informatorii lui Simion Florea Marian se numărau, din Mihoveni şi Buninţi, Ştefan Goraş, „studenţii gimnazişti” George Tanasie şi Vasile Strachină, învăţătorul Vespasian Corvin (Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile Românilor) şi „studentul gimnazist” Constantin Corvin (Înmormântarea la Români).

Însoţirea de credit rural, tip Raiffeisen, s-a constituit, la „Mihoveni cu Buninţ”, în 1903, sub preşedinţia lui S. Lazarovici, cu George Muranovici – director, cu Leon Dârja – vistiernic, şi cu membrii Iacob Gherman şi Vasile Popinciuc (consemnat Pepenciuc).

1907, martie 14: Comitetul districtual Suceava pentru alegeri era completat cu „Vasile Zurcan, gospodar in Mihoveni” şi „Dumitru Ilincan, gospodar în Buninţi”[7].

1907: „Invitare. Cabinetul de lectură „Lumina poporului” din Mihoveni invită, de Sfântul Petru, în 12 iunie 1907, publicul român la sfinţirea Casei Naţionale, la care ocaszie se va da şi o petrecere poporală, împreunată cu dans. Intrarea de persoană – 1 coroană, de familie – 2 coroane, iar pentru popor – 50 bani. Suprasolviri se vor primi cu mulţămită şi se vor publica pe cale ziaristică. Casa Naţională se va sfinţi la oarele 2 după-amiază. Netrimiţându-se, de astă dată, invitări, se învită publicul român pe astă cale. Venitul curat e destinat pentru acoperirea speselor Casei Naţionale. / Comitetul”[8].

1907, mai 26: „Cabinetul de lectură „Lumina poporului“ (înfiinţat în 1902 – n. n.) din Mihoveni s-a constituit în adunarea sa generală din 26 mai 1907, în următorul mod: Sfinţia Sa Nicolai Popovici, paroch, preşedinte; Dimitrie Corjan, învăţător, vicepreşedinte; Vasile Popenciuc (Vasile Popinciuc, căsătorit cu Melexima Marţuneac, avea să ajungă primar şi tată cu 7 copii[9]), secretar; Ioan Popescul, casar; Jacob Andriciuc, controlor; Vasile Cioarbă, bibliotecar; Ilie Goraş, econom; Gavriil Muranovici, cantor bisericesc, preşedinte al juriului de arbitraj, şi Ignatie Corvin, învăţător superior, preşedinte al consiliului de controla”. Cu acest prilej, „Cabinetul de lectură „Lumina poporului” din Mihoveni transmite, pe calea aceasta, Societăţii academice „Junimea” mulţămitele cele mai sincere, pentru bunăvoinţa arătată, până acu, faţă de susnumitul cabinet de lectură, prin trimiterea gratuită a mai multor, foi precum Drapelul, Renaşterea, Acţiunea conservatoare etc”[10].

1907: „Sărbătorirea aniversării naşterii M. S. Împăratului în comuna Mihoveni. Ziua de 18 August a fost, pentru comuna Mihoveni, o sărbătoare frumoasă şi impozantă. Comitetul cabinetului de lectură „Lumina poporului” a aranjat un mare şi frumos festival pentru apoteozarea zilei onomastice a prealuminatului şi înţeleptului monarh Francisc Iosif I. Din timp, comitetul a comandat, la Viena, portretul M. Sale în mărime naturală, încunjurat de toate ţările şi provinciile stăpânite de augustul Suveran, pictate în colorile lor naţionale. Portretul a fost expus afară şi luminat de lampioane, cu portrete şi embleme imperiale. La oarele 9, seara, cabinetul de lectură, care se află în Casa Naţională, era ticsit de lume. Era un tablou feeric şi magnifică era priveliştea, când sute de săteni tineri şi bătrâni, femei şi copii, cu torţe şi lampioane şi, în frunte, cu un cor compus din un tânăr învăţător şi mai mulţi studenţi de la gimnaziul din Suceavă, la care se asociază şi tineretul de ambe sexe, a format un lung convoi spre casa parohială, pentru a invita la serbare pe energicul şi bravul preşedinte al cabinetului, Sfinţia Sa, părintele Nicu Popovici. Sfinţia Sa, harnicul preşedinte, având musafiri din România, au fost şi ei invitaţi a asista la serbare. Era un moment sublim şi pe feţele fiecărui puteai ceti mulţumire sufletească şi o dragoste nemărginită pentru iubitul Suveran, când, din sute de piepturi, se auzea strigătul de „Trăiască Majestatea Sa Împăratul!”. Ajunşi la Casa Naţională, s-a făcut o şedinţă solemnă, sub preşedenţia parohului N. Popovici, care ţinu o scurtă, dar bine simţită cuvântare, arătând, prin cuvinte calde şi bine simţite, dragostea nemărginită a românilor pentru iubitul şi mărinimosul monarh, care totdeauna a arătat mărinimie şi dragoste faţă de români, încheind cu un întreit „Să trăiască Majestatea Sa Împăratul Francis Iosif I!”, la care corul intona „Doamne Sfinte”, care a fost ascultat cu multă atenţie de asistenţă. După aceasta, dădu cuvântul studentului gimnazial Ignatescu, care vorbi, cu multă pricepere, şi analiză, cu profunditate, viaţa ilustrului monarh. Corul intonă iarăşi un cântec patriotic. Neanunţându-se nimeni, preşedintele dădu cuvântul cunoscutului profesor gimnazial din Iaşi, dlui Ştefan Goraş, care este originar din Mihoveni şi, actualmente, petrece în mijlocul familiei sale. Dl prof. Goraş, care acum şase ani (deci, în 1902 – n. n.), împreună cu cantorul, dl George Muranovici, şi sătenii Vasile Popenciuc, Leon Dârja, Iacob Andriciuc şi Ilie Goraş au înfiinţat cabinetul de lectură „Lumina poporului”, ţinu un magistral şi important discurs, care a fost, de nenumărate ori, întrerupt de numeroasa asistenţă prin strigăte de „Bravo!” şi „Să trăiască!”. Oratorul, făcând apoteoza Majestăţii Sale Împăratului Francisc Iosif I, spuse că românii din vastul imperiu habsburgic pote fi fericiţi că să pot manifesta şi cultiva în limba lor naţională, ba le este permis să-şi creeze bănci, cabinete şi case naţionale, de aceea toţi românii şi toate popoarele din monarhia Austro-Ungariei trebuie să ridice rugi fierbinţi, ca cerul să lungească firul vieţii bătrânului şi preagraţiosului împărat. Aceste cuvinte au pătruns în sufletul ţărănimii şi entuziasmul ajunse la apogeu. În treacăt, oratorul vorbeşte despre crearea cabinetului şi a băncii şi despre greutăţile pe care le-au întimpinat, neavând concursul celor luminaţi din comună. Ba unii s-au arătat chiar ostili înfiinţării cabinetului şi, cu toate acestea, visul a fost totuşi împlinit, spre bucuria sătenilor şi ciuda celor ce au voit să pescuiască în apă tulbure. Bătrânul învăţător, dl Ignatie Corjin, simţindu-se cu musca pe căciulă, a părăsit ostentativ, împreună cu familia sa, sala, spre nedumerirea sătenilor şi a întregii asistenţe. Pe când sala striga „Trăiască!”, dl Ignatie Corjin îşi chema familia acasă. Iată un democrat, crescut la şcoala onciulistă, duşman al cabinetului şi al ţărănimii şi admirator al pleiadei de politicieni, trăgători de chiuturi şi de sfori electorale. Acest om de paie e un fervent admirator al celor ce aşteaptă răvărsarea Nilului onciulist şi se mângâie cu speranţa că, pentru fapta lui incalificabilă şi regretabilă, va fi cel puţin propus, de deputaţii pseudo-democraţi, pentru a fi decorat. Noi însă îl recomandăm forurilor şcolare superioare, să ia severe măsuri contra acestui funcţionar, care a părăsit o serbare aşa de importantă şi impozantă, pentru a juca după strunele duşmanilor noştri, căci plecarea sa şi a familiei sale a făcut şi pe vornicul jidovit Ţurcan să părăsască sala. Acesta a facut-o în mod inconştient, deci are circumstanţe atenuante. Încolo, serbarea a decurs într-un mod strălucit şi impunător, spre lauda sătenilor şi a comitetului”[11].

1908: „Venerabilitatea Sa, părintele Nicolai Popovici, paroh în Mihoveni, a oferit Societăţii „Doamnelor române din Bucovina” 100 coroane, din partea sa; iar din partea venerabilului său părinte, a răposatului protopresviter din Uideşti, Vasile Popovici, a predat Sfinţia Sa două cărticele de depuneri la „Însoţirea de păstrare şi credint în Uideşti”, pe suma de 500 coroane, destinată de răposatul binefăcător pentru societatea numită, cu scopul de a înfiinţa, la timpul său, o fundaţiune, pe numele „Vasile Popovici, protopresviter în Uideşti”. Din partea comitetului, se aduce Venerabilităţii Sale, părintelui Nicolai Popovici, cea mai sinceră mulţămită pentru mărinimosului dar, iar răposatului binefăcător, protopresviterul Vasile Popovici, fie-i memoria eternă, / Pentru comitet / Prezidenta Elena de Popovici, născută contesă Logothetti, / Secretara Minodora Stefanelli”[12].

1910: Cu sprijinul financiar al Societăţii „Însoţirea orăşenilor români din Suceava”, a fost trimis să înveţe o meserie şi „Tâmpescu Gherasim din Mihoveni, la stolerie”[13].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Mihoveni, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe malul drept al râului Suceava şi despărţită de Buninţi prin drumul districtual Suceava-Cacica. Suprafaţa: 1m39 km p.; popu­laţia: 1.095 locuitori români gr. or. şi câţiva poloni. Are un oficiu poştal şi o şcoală populară, ce serveşte şi pentru Buninţi; ţine de bi­serica parohială din Buninţi. La 1776, aparţinea mănăstirii Pătrăuţi. Populaţia, formală din lo­cuitori originari şi din colonişti transilvăneni, se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 567 hectare pământ arabil, 314 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 243 hectare imaşuri, 200 hectare pădure. Se găsesc 56 cai, 304 vite cornute, 545 oi, 290 porci, 40 stupi. Mihoveni, moşie, atenenţă a moşiei cu administraţie specială Pătrăuţi, districtul Suceava. Are 3 case, cu 17 locuitori. Se compune din Mihoveni propriu-zis, cu o singură casă, şi din târla Florinta, cu 2 case. Forma, la 1776, o singură administraţie cu comuna de azi Mihoveni, în stăpânirea mănăstiril Pătrăuţi”[14]. „Buninţi, comună rurală, districtul Su­ceava, aşezată pe malul drept al râului Suceava şi despărţită de satul Mihoveni prin drumul districtual Suceava-Costâna Suprafaţa: 6.82 km p.; popu­laţia: 757 locuitori, români de religie gr. or. Are o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”, şi ţine de şcoala populară din Mihoveni. La 1776, aparţinea mănăstirii Dragomirna, de care era pendinte şi mai înainte; actele însă fiind distruse, prin invaziunile războinice, proprietatea a trebuit să fie reconfirmată de Vodă Gheorghe Ştefan, la 1624. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vi­telor. Comuna posedă 316 hectare pământ arabil, 101 hectare fânaţuri, 5 hectare 50 ari grădini, 223 hectare izlaz, 11 hectare pădure. Se găsesc 15 cai, 219 vite cornute mari, 316 oi, 154 porci şi 17 stupi. Buninţi, moşie, ţine de mo­şia cu administraţie specială Pătrăuţi, districtul Suceava. Are o singură casă şi 9 lo­cuitori. Forma, la 1776, o singură administraţie cu comuna de azi, Buninţi, şi era în stăpânirea mănăstirii Dragomirna” (p. 39).

1914: „Satul nostru era aşezat pe o muchie de deal, mărginindu-se, spre răsărit, cu comuna Şcheia, spre nord, cu comuna Pătrăuţi, de care îl despărţea râul Suceava, spre apus, cu comuna Costâna şi, spre sud, cu comuna Stroieşti. Fundatorii satului, după spusele celor mai bătrâni, ar fi venit din Sălişte-Transilvania, încă de pe vremea când carul avea două proţapuri, ca să poată fi mişcat înainte şi înapoi, după nevoie, pe drumurile de munte şi prin pădurile ce au trebuit să străbată, până să ajungă la locul de aşezare. Se pare că acesta este adevărul, pentru că forma noastră de a vorbi şi anumite înţelesuri şi cuvinte, erau mult mai asemănătoare cu a ardelenilor, decât cu acea a fraţilor din Moldova şi a sătenilor din comunele dimpre­jur. Noi, de exemplu, în loc de a spune „aruncă-ţi suma­nul”, ca moldovenii, ziceam „ţipă-ţi sumanul”, ca ardele­nii. Vorba noastră era înceată, pronunţată parcă alene, exact ca ardelenii. Cei din Şcheia pronunţau ca bănăţenii: „uice, punce” etc; iar cei din Costâna pe „ă” îl pronunţau „a”: de exemplu, în loc de „mămăligă”, ziceau „mamaliga”. Ceea ce pe mine m-a convins că satul provenea, în ade­văr, din Sălişte, era frumuseţea mamelor şi surorilor noas­tre. Nici un sat din jur nu avea femei aşa de frumoase ca ale noastre. Bătăile, între feciorii noştri şi cei din satele din jur, din cauza fetelor noastre se ţineau în lanţ. Cele ce se măritau cu flăcăi din alt sat o făceau pentru că găseau băieţi frumoşi şi bogaţi. De altfel, şi locul unde se aşezase, pentru prima dată, satul se numea Sălişte. Din sat şi până la râul Suceava era cale de vreo cinci sute de metri, ocupaţi de imaşul ori islazul satului. De Cos­tâna ne despărţea pădurea, care începea la o sută de metri de la partea din apus a satului. Către răsărit şi sud, se în­tindea câmpul de cultivare a tuturor alimentelor, care erau tot avutul şi bogăţia satului. Pe acest câmp stătea o movilă de strajă, cea mai aproape de cetatea Domnului Ştefan, de pe vârful căreia străjerul de rând da alarma, aprinzând focul, la apropierea duşmanului. În mijlocul satului, de la casa preotului şi până unde începea pădurea, era altă parte de imaş, unde păşteau oile şi vacile vecini­lor, vara, când vremea era frumoasă. Spre partea de nord a acestui imaş, pe unde trecea şo­seaua ce unea oraşul Suceava cu Şcheia, Buninţi şi urma spre Costâna, Părhăuţi, înainte de unde începea dealul ce urca spre pădure, în faţa clădirii unde funcţiona Primă­ria, alături de localul de joc al satului, stătea casa noastră. Casă mare de lemn, cu cerdac, acoperită cu şindrilă. Ală­turi, înspre răsărit, stătea casa mică sau de vară, cu o piv­niţă mare dedesubt, unde, pe lângă cartofi, se răsfăţau bu­toaiele cu castraveţi şi opintici muraţi (un soi de bureţi), ulcioare cu lapte acru, zarzavaturi de tot felul şi multe alte bunătăţi, la amintirea cărora mi se umple gura cu apă. În spatele caselor, era târla oilor, cu fânarul, şopronul pentru căruţe, grajdul pentru porci, locul pentru adunat gunoiul, grajdul pentru vite, şura, ograda şi grădina pentru zarzavaturi, în care stăteau înfipţi doi vişini stufoşi şi un măr mare, înveselind privirea”[15].”Din familia tatei, am cunoscut pe cele patru surori ale lui: Marghioala, căsătorită cu Carp din Bosanci, Maria, căsătorită cu Doboş din Ilişeşti, Chilina, căsătorită cu Chiuchişan din Buninţi, şi Ioana, căsătorită cu Ungurean din Mihoveni”[16].

1914-1918: Tributul de sânge pentru Bucovina include pe „infanteristul Silvestru Maruneac, Mihoveni, Reg. 80, mort (28.05-23.07.1915)”[17] şi pe „Otokar Löwenberg, din Buninţi, a participat la război şi ar fi căzut într-o luptă în Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea soţiei sale, Ida Löwenberg, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[18].

1915: În după-amiaza zilei de 1 ianuarie 1915, după două lupte, în 31 decembrie, la Storojineţ şi la Rădăuţi, „primele patrule ruseşti şi-au făcut intrarea în Suceava, venind din direcţia Hatna şi luând drumul spre satele Costâna şi Mihoveni. În urma patrulelor, trupele ruseşti au cantonat în pădurea Costâna” [19], iar sucevenii şi iţcănenii s-au refugiat în Burdujeni… „Pe la sfârşitul lunii lui decembrie (stil vechi n. n.), ruşii începuseră a înainta peste apa Siretului… Vineri, în ziua anului nou a bisericii apusene, pe la 12 ore din amiază, străbătu ca un fulger prin populaţiunea îngrozită a Sucevei vestea că drumul ce vine de la Iţcani este negru de căzăcime rusească. Era spaima care sporise şi însutise numărul. Nu erau decât 22 cazaci călări, care intrară, venind dinspre Hatna, în gara Iţcani. Un detaşament mic de patru oameni pătrunse pe strada Burdujenilor, până la bariera frontierei române, şi unul dintre ei, cu glas brusc şi semeţ, se răsti la ostaşul român ce stătea de sentinelă la barieră, somându-l să nu lese populaţiunea austriacă să se refugieze pe teritoriul românesc. Ostaşul român, un fecior zdravăn şi isteţ, ridică puşca şi-l invită pe rusul îngâmfat, cu un gest hotărât, să-şi caute de treabă şi să-şi păzească frontiera dacă poate. Ruşii, cam zăpăciţi de această întâmpinare puţin prietenoasă, n-au mai lungit vorba şi s-au cam dus. Patrula întreagă de 22 cazaci se concentra, peste scurt (timp), la capătul podului ce duce la Suceava, făcând pregătirile de precauţiune pentru a putea trece fără primejdie. Ei trimiseră înainte, mai întâi, pe un lipovan şi, după ce acesta trecuse fără primejdie, urmară şi ei şi o luară, cotind la dreapta din strada principală, pe drumuşorul ce duce spre Şcheia, pe sub poalele dealului pe care este clădită Zamca. Cam pe aceeaşi vreme, sosiseră la Şcheia, venind din spre Costâna şi Mihoveni, 600 de cazaci călări, în frunte cu polcovnicul Syczen. Mişcările călărimii se puteau bine urmări de pe dealul Zamcei”[20].

1919: Din Comisiunea  agrară de ocol Suceava făcea parte, ca reprezentantal Băncii regionale, şi „Amfilochi Ţurcan, învăţător superior, Mihoveni”[21].

1920: „Deciziune de expropriere No. 1016. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 4 ha 57 a 64 mp din moşia Buninţi, corpul dominical fasc. No. 451, proprietatea Fondului bisericesc, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[22]. „Deciziune de expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 154 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[23]. „Deciziunea modificată, în care erau trecute 10 ha mai puţin: I). „Deciziune de expropriere No. 1019. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Suceava, cu care s-a decis exproprierea de 144 ha 99 a 98 mp din moşia „Florinta”, corpul dominical Mihoveni, fasc. No. 458, proprietatea Fondului bisericesc ort. or., în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”[24].

1941: Printre primii eroi ai României Mari se numără şi „Dârja Vasile, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Buninţi, judeţul Suceava, mort la 5 iulie 1941”[25].

1941: „Având în vedere petiţiunea prin care dl Nicolae Andriciuc, născut în comuna Mihoveni (Suceava), la 13 aprilie 1891, domiciliat în comuna Mihoveni, jud. Suceava, a cerut, conform art. 20 din legea numelui, redobândirea numelui său patronimic de Andreiescu, spre a se numi Nicolae Andreiescu; / că această cerere se întemeiază pe faptul că numele său a fost înstrăinat… Decidem: /Admitem ca dl Nicolae Andriciuc să schimbe numele său patronimic de Andriciuc, în acela de Andreiescu”[26].

1942: „Tablou întocmnit în conformitate cu art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de pereoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Leon Lazarovici, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Lăzărescu, prin încheierea Judecătoriei Suceava Nr. 48 din 22 Aprilie 1942. Longin Andriciuc, domiciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit: Andreiescu, prin încheierea Judecătorei Suceava Nr. 49 din 25 Aprlie 1942”[27].

1942: „Tablou întocmit conform art. 27 din legea Nr. 29 din 1942, de persoanele cărora li s-a admis redobândirea numelui avut, potrivit legii numelui: Constantin Popinciuc, dorniciliat în comuna Mihoveni (Suceava), numele redobândit Popinceanu, prin încheierea judecătoriei Suceava Nr. 68 din 6 Iunie 1942”[28].

1943: „Sentinţa civilăNr. 141. La rând, venind judecarea cauzei de înregistrare ulterioarăt a naşterii copiilor Maria, Ecaterina şi Aurelia a lui Nicolai şi Domnica Cracovschi (născută Ieremciuc) din comuna Mihoveni, judeţul Suceava, în registrul actelor de stare civilă peutru născuţi al susnumitei comune şi procedura fiind completă, la strigarea cauzei, s-au prezentat petiţionarul Nicolai Cracovschi, personal şi asistat de dl avocat D. Cojocariu şi ofiţerul stării civile al comunei Mihoveni, în persoana primarului comunei, Nicolai Muş… S-au ascultat martorii: Valerian Goraş, Samuilă Ungurean şi Domnica Cracovschi. S-a dat citire actelor din dosar… Având în vedere că petiţionarul susnumit, prin cererea sa de la dosar, susţine că fiicele sale, şi anume: Maria, născută la 2 martie 1924, Ecaterina, născută la 7 noeimbrie 1925, şi Aurelia, născută la 6 iulie 1929, în comuna Mihoveni, n-au fost înscrise, la timpul lor, în registrul de stare civilă pentru născuâi al comunei Mihoveni şi nici în altă parte, cere, din acest motiv, înscrierea ulterioară… Pentru aceste motive, / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară”[29].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[30], următorii învăţători şi învăţătoare: Sezerman Nicanor, comuna Mihoveni, jud. Suceava, media 7,42”.

1944: „Sentinţa civilă nr. 144. La rând venind soluţionarea cererii făcută de Parchetul Tribunalului Suceava, înregistrată sub Nr. 13.920 din 13 august 1943, pentru rectificarea registrelor stării civile pentru născuţi ale comunei Mihoveni, jud. Suceava, şi procedura fiind completă, la apelul nominal au răspuns martorele Chilina T. Ungureanu şi Domnica lui Gavril Mândrescu. S-a dat citire actelor şi lucrărilor de la dosar. S-au ascultat martorele… Pentru aceste motive: / În virtutea legii, hotărăşte: / Admite înregistrarea ulterioară a naşterii copilei Veronica Tănase din comuna Mihoveni, jud. Suceava, în registrul actelor stării civile pentru născuţi al comunei Mihoveni, jud. Suceava, cu următoarele date: Numele: Veronica; prenumele: Tănase, de sex feminin şi de religie ortodoxă română, născută la data de 9 august 1922, în comuna Mihoveni, jud. Suceava, fiica legitimă a lui Dumitrn şi a Domnicăi Tănase, ambii agricultori din comuna Mihoveni”[31].

1945: „Prin Ordinul Nr. 319.634 din 15 Noemvrie 1945[32], se fixează, pe data de 1 noemvrie 1945, următorii învăţători la şcoalele aratate în dreptul fiecăruia: Boca Vasile, la Mihoveni, p. 10”.

1947: „Având în vedere raportul cu Nr. 16.799 din 1947 al Inspectoratului şcolar regional Suceava, înregistrat sub Nr. 264.182 din 1947[33], următorii învăţători se repartizează, pe data de 1 septembrie 1947, la şcolile primare indicate în dreptul fiecăruia: Roşu Gheorghe, de la Liteni, la Mihoveni”.

[1] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 342

[2] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 352

[3] Albina, Nr. 22 şi 23, Anul XI, vineri 5/17 martie 1876, p. 7

[4] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[5] Revista Politică, Nr. 23, Anul V, 1 decembrie 1890, p. 12

[6] Romstorfer, Karl A., Tumuli, alte Ansiedlung und verschazungen m Bezirke Suczawa, în Mittheilungen der k. k. Central-Comision, XXII. Jahrgang, Wien 1896, p. 112

[7] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 4

[8] Apărarea Naţională, Nr. 49 şi 50, Anul II, duminică 7 iulie stil nou 1907, p. 4

[9] Popinciuc, Mardarie, Pentru Sfânta Cruce, pentru Ţară, Freiburg 1985, p. 11

[10] Apărarea Naţională, Nr. 45 şi 46, Anul II, duminică 23 iunie stil nou 1907, p. 6

[11] Apărarea Naţională, Nr. 60 şi 61, Anul II, duminică 25 august stil nou 1907, p. 3

[12] Apărarea Naţională, Nr. 17, Anul III, joi 5 martie stil nou 1908, p. 3

[13] Revista Politică, Nr. 17, Anul VII, 5 februarie 1911, p. 8

[14] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 142

[15] Popinciuc, op. cit., pp. 11-13

[16] Ibidem, p. 15

[17] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 14, Cernăuţi 21 aprilie nou 1921, pp. 171-173

[19] Adevărul, 27, nr. 9980 din 22 decembrie 1914, p. 2

[20] Viaţa Nouă, anul III, nr. 153, 30 mai 1915, pp. 1-4

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[23] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, Cernăuţi, 1 iulie nou 1921, p. 244

[24] Monitorul Bucovinei, Fascicula 7, Cernăuţi 1 martie nou 1921, p. 69

[25] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[26] Monitorul Oficial, Nr. 45, 22 februarie 1941, p. 895

[27] Monitorul Oficial, Nr. 171, 25 iulie 1942, p. 6237

[28] Monitorul Oficial, Nr. 202, 31 august 1942, p. 7242

[29] Monitorul Oficial, Nr. 32, 8 februarie 1943, pp. 668, 669

[30] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[31] Monitorul Oficial, Nr. 38, 15 februarie 1944, p. 984

[32] Monitorul Oficial, Nr. 277, 3 decembrie 1945, p. 10553

[33] Monitorul Oficial, Nr. 250, 29 octombrie 1947, pp. 9652-9657