Bucovina, notele militare ale maiorului Friedrich von Mieg

Printre bărbații cărora li s-a acordat un loc deosebit de onorabil în istoria Bucovinei se află Friedrich von Mieg[1]. Acest merituos ofițer austriac a fost, în 1772, în calitate de căpitan al personalului general, însărcinat cu ridicarea stâlpilor de frontieră din sud-estul Galiției. Chiar și atunci a găsit granița pocuţio-moldoveană, care mergea de la Nistru la Prut, „pe câmpiile întinse, pe o linie de nerecunoscut” [2], ceea ce era foarte nefiresc și extrem de dezavantajos. În această convingere a fost întărit de experiența pe care a avut-o în toamna anului următor.

La sfârșitul lunii iunie 1773, împăratul Iosif al II-lea a venit în Galiția, din Transilvania, prin Ungaria. În Transilvania făcuse planul de a stabili o legătură mai bună între această țară și Galiţia nou dobândită, prin partea de nord a Principatului Moldovei, adică Bucovina, care trebuia achiziționată; Mieg, împreună cu colonelul Regimentului 2 de Infanterie Valah (grănicerii năsăudeni – n. n.), Karl Baron von Enzenberg, cu un alt ofițer și cu doi subofițeri, au fost trimiși în zona prevăzută pentru imediată acaparare pentru a o cunoaștere cât mai precis. Pe 9 August, împăratul a ajuns în orașul galiţian de frontieră Sniatyn pe Prut. Aici a primit raportul de recunoaștere al lui Enzenberg[3]. Conform acestui raport, confiscarea Bucovinei este nu numai avantajoasă pentru monarhia noastră, ci și ușor de pus în aplicare[4]. Nu este de mirare că granița de sud-est a Galiţiei, pe care împăratul, în acele zile (din 9 până în 12 august), a vizita-o în amănunţime, nu-i făcuse o impresie plăcută. Cert este că, la scurt timp după aceasta, căpitanul von Mieg a primit ordinul, de la Comanda generală galiţiană, de a cartografia imediat districtul de frontieră al Moldovei, între râurile Nistru și Prut[5].

Imediat după sosirea sa la graniță, Mieg s-a dus, de la Sniatyn, la Cernăuţi. De acolo, a călătorit pe marginea vestică a așa-numitei Păduri a Bucovinei, din creasta montană cu fagi, întinsă, de la Prut, prin apropierea Cernăuţilor, în direcția nord-est, spre Nistrului, către Hotin și apoi spre Kamieniec Podolski, de unde se întoarce la Hotin și apoi „pe drumul de țară”, spre Horodenka (în Galiţia). Deși a urmărit doar scopul acestei „însărcinări”, de a-şi forma o „idee” generală asupra acestor zone, el a realizat o „hartă generală” chiar atunci și, în plus, „în acest atât de scurt timp și în pofida neîncrederii particulare”, Comandantul Hotinului a permis planuri speciale pentru această regiune. La 17 septembrie 1773, Mieg a prezentat o copie a hărții generale Comandamentului general galiţian, în timp ce, tot atunci, într-un raport detaliat, scris la fel cu cel al colonelului Enzenberg, a oferit argumente despre marile avantaje ale unui avans al „frontierei de altădată, de nerecunoscut și nenaturală” până la acel moment, de la linia indicată de el, până la Pădurea Bucovinei și Prut. „Landul”, a spus el, „s-ar apăra cu ușurință împotriva unei invazii inamice, ar fi blocat împotriva ciumei și ar împiedica emigrarea. Întinderea pe care pârjolurile au dezbrăcat-o de lemn, de la Horodenka la Holtz, ar putea fi folosită pentru creșterea animalelor ar putea fi extinsă, prin acapararea acestui adevărat depozit de fân, în condiţiile operațiunilor actuale (războiul ruso-turc 1708-1774); în timpul iernii, după încheierea campaniei, o serie de regimente de cavalerie rusești obişnuiesc să se retragă şi să trăiască în zona Hotinului. Mai mult decât atât, ocuparea punctuală a ţinutului, în funcție de avantajele ei, ar fi excelentă, dacă s-ar transforma respectabila fortăreață într-o citadelă împotriva a două țări, care nu pot oferi niște cetăți teribile” [6].

Două luni mai târziu, la 23 decembrie 1773, Mieg a continuat să raporteze Comandamentului General că „a promovat cel mai înalt serviciu” și „a ieșit din drum, pentru a aduna știri despre regiunea Moldovei care urma să fie ocupată”. Așadar, el a fost cel „de la care țăranii au aflat că, încă de la început, graniţa polonă a fost dincolo pe spaţiul menționat (adică pe spatele Pădurii Bucovinei)”. Întâmplător, evreii i-ar fi arătat „o piatră de delimitare, care încă exista cu adevărat la Fontina Sauki[7], iar unii boieri, a căror încredere o dobândise, ar fi „recunoscut” că „întregul district Cernăuţi și Suceava ar fi fost parte a Poloniei”, iar „unul dintre ei, Strischka (Stâşca – n. n.), îi dăduse, pentru promisiunea unei recompense și păstrarea secretul numelui său faţă de ruși și turci, un uric de donație al regelui Johann Sobieski a satului Piedykoutz (Piedecăuţi – n. n.), din raionul Cernăuți”, donaţie rămasă pentru o perioadă scurtă de timp. La sfârșitul acestui raport, Mieg repetă avantajele preluării acestei țări. De această dată, ca graniță, el propune un reper „general” de la Okoy (pe Nistru), via Cernăuţi, Siret și, de acolo, până la Borgopasse (Pasul Bârgău sau Tihuţa – n. n.) din Transilvania, și promite să detalieze, în continuare, aceste avantaje, în „descrierea sa militară, care va fi trimisă”[8].

Rapoartele lui Mieg despre natura Bucovinei, precum și datele istorice pe care le-a dezvăluit, confirmând cercetările efectuate, în același timp, de baronul von Seeger, „pentru a demonstra pretențiile legale austriece faţă de această țară”[9], nu au fost fără influență asupra intențiilor împăratului. Acest lucru este evidenţiat de faptul că Iosif al II-lea, prin emiterea ordinului din 4 ianuarie 1774, a blocat provizoriu amplasarea vulturilor austrieci la „nou numita graniță a Pokuţiei”, atât timp cât în vecina Moldovă trupele ruse s-ar abține să facă acelaşi lucru, dar urmau să fie amplasate imediat după ce rușii vor părăsi Moldova, acesta fiind primul pas decisiv spre acapararea Bucovinei, idee pe care căpitanul von Mieg a exprimat-o şi, drept mulţumire, împăratul l-a numit maior[10].

La 6 martie 1774, împăratul a modificat ordinul, menționând doar că în Pokuţia nu numai că nu a fost ascuns vulturul, ci s-a „săpat un drum, prin nivelarea grămezilor de graniţă cu adevărat existente, granițele nedecise urmând să fie lăsate acolo”, iar Mieg va cartografia „noul teren” din Moldova, care va fi inclus în Austria cât mai curând posibil, în primăvara următoare[11].

Înainte ca Mieg să-şi fructifice munca, l-a întrebat pe comandantul general dacă nu ar fi posibil ca, „sub pretextul unei reasamblări”, 30 de ostaşi, conduși de un ofiţer, să fie mutaţi, de la Sniatyn, la Cernăuţi, și a doua divizie de trupe, de la Horodenka, la Preworodek (pe Nistru, vizavi de Okopy). Aceste trupe, a explicat el, nu numai că vor promova cartografierea, dar vor proteja și populația Bucovinei împotriva atacurilor rușilor și le va folosi, „mai târziu și pentru posesia viitoare”[12]. Împăratul a aprobat imediat această propunere; el și-a dorit doar ca maiorul să „înțeleagă” că, atâta timp cât nu au părăsit Moldova, rușii nu numai că nu au pus obstacole în calea lor, ci mai degrabă au încercat, în toate modurile posibile, să păstreze bunăvoința Austriei, și mai ales Mieg trebuia să se străduiască pentru a câștiga aprobarea ofiţerilor ruşi pentru ca el și trupele sale să poată face harta[13].

Cartografierea era în plină evoluție, când, într-o zi – era sfârșitul lui iunie sau începutul lunii iulie 1774 – generalul comandant al Galiţiei, Mareşalul de Câmp Baronul von Ellrichshausen, a ajuns incognito în Bucovina. El a călărit, împreună cu maiorul von Mieg, prin district, timp de cinci zile. Obiectivul său principal s-a concentrat pe comunicarea care trebuia stabilită între Galiția și Transilvania. Era de părere că acest lucru ar trebui realizat prin „următoarea intrare în munții Moldovei”, adică, din Suceviţa, prin Moldoviţa, iar Hess investiga doar „calea dură”, propusă de Mieg, care leagă aceste două provincii. Rapoartele lui Mieg au oferit mărturii din teren şi convingerea că dorita comunicare, deci cordonul care trebuia tras, trebuia să fie mutata mai spre sud[14].

La 17 iulie 1774, s-a încheiat, în sfârșit, pacea între Rusia și Turcia. Când vestea acestui eveniment a venit la Lemberg – ştirea a fost trimisă de locotenentul de câmp Vincenz Baron von Barco, care a participat la război ca voluntar în armata rusă – Mieg, care anunțase, cu puțin timp înainte, că va finaliza cartografierea până la sfârșitul lunii august, a primit ordin să accelereze lucrările în toate modurile posibile și să aibă grijă de el însuși şi să se mute la Cernăuţi, „pentru a monitoriza atât plecările rușilor din Moldova, cât și atitudinea supuşilor moldoveni”[15]. O astfel de poruncă nu ar fi fost necesară pentru a inspira râvna maiorului; la vremea aceea, el plecase atât de departe și a făcut o plimbare la Iaşi, pentru a afla dacă sau când armata rusă va traversa Dunărea și cât va dura şederea lor în Moldova[16]. De ce mare respect se bucurau maiorul von Mieg în faţa superiorilor săi pentru misiunea asumată se va vedea în scurt timp după aceea.

Întrucât granița de est a Galiției era încă în litigiu, autoritatea vieneză nu a făcut nici un anunț la St Petersburg asupra intențiilor sale cu privire la Bucovina; fusese sfătuită să obțină permisiunea de a ocupa țara, prin medierea baronului Barco, mai de grabă de la liderul armatei ruse, Mareșalul conte Romanzow. „A existat o oportunitate foarte naturală de a face acest lucru. Întrucât baronul Barco fusese voluntar în armata rusă, mult timp, în subordinea Mareșalului Romanzow, și fusese tratat de acesta cu multă prietenie, fericire și ospitalitate”, Barco considera „inevitabil, din cauza celei mai înalte poziţii, să-i dăm contelui Romanzow”, așa cum făcuse regele prusac, cu mult timp în urmă, „cea mai înaltă venerație”. Această „venerație” a constat dintr-o casetă încrustată cu diamante și 5.000 de ducați, iar un ordin al prințului Kaunitz cuprindea instrucțiunea că Barco „ar trebui să fie trimis în Moldova”, fiind un ofiţer modest, priceput și cunoscător, care a învățat circumstanțele locale ale districtului bucovinean[17]. Alegerea a căzut cu atât mai mult asupra lui Mieg, cu cât el elaborase „planul”, iar rapoartele sale conţineau instrucțiunile care trebuiau incluse[18].

Așa cum era de așteptat la Viena, Romanzow a permis ca noua linie de frontieră între Pokuţia şi Moldova să fie ocupată imediat, iar după plecarea sa de la Iaşi, anunțul a fost „suspendat” acolo. Infanteria și cavaleria din Galiţia au intrat în Bucovina, trăgând un cordon, de la Preworodek, pe Nistru, la Capu Codrului, pe Moldova[19]. La jumătatea lunii octombrie, „expoziția ordonanțelor” din Vama, Câmpulung și Dorna s-a conectat cu cele din Transilvania[20]. Porunca de a ocupa Cordonul a fost înfăptuită de Mieg până în 24 octombrie 1774. În această zi, țara a fost ocupată de un număr mare de trupe și a început să fie comandată de generalul Gabriel Baron von Spleny, iar o administrație militară regulată a fost introdusă în Cernăuţi[21]. Vulturii imperiali au fost înfipți pe graniţă între 16 și 19 septembrie 1774, acţiunea fiind coordonată de Mieg, care alesese, cu puțin timp înainte, cele mai avantajoase puncte, „mai ales pentru unii de la granița Transilvaniei, pentru a aduce munți sau zone utile în cordonul nostru”[22].

Imediat după ocuparea Bucovinei, negocierile au fost inițiate, din cauza încredințării lor formale, de către Poartă prin nunţiului austriac din Constantinopol, Franz Baron von Thugut. La jumătatea lunii martie 1775, acestea erau atât de avansate, încât Turcia nu numai că s-a oferit să ordone o comisie de rectificare a frontierei, care să-şi înceapă imediat activitatea, dar a recunoscut „provizoriu” că Poarta trebuie să cedeze Înaltei Curți (vieneze) partea din Moldova, atâta cât va fi necesară pentru realizarea unei comunicări adecvate”[23].

Împăratul Iosif a dorit ca granițele de pe Nistru să înceapă la Preworodek. Cu toate acestea, la 27 martie 1775, l-a însărcinat pe contele al Hadik, președintele Consiliului de război, să dea comandantului general galiţian ordinul că el, împăratul, doreşte „cea mai precisă indicare a părții Bucovinei” la care Austria ar putea renunţa, cu cel mai mic dezavantaj, pentru a obține acordul prietenos de la Poartă pentru rest, dar în așa fel, încât comunicarea dintre Transilvania și Galiția să nu fie întreruptă sau îngreunată prea mult, inclusiv granița Pokuţiei să rămână cu o asigurare suficientă”.

Apoi Mieg a solicitat o nouă aprobare planului, venind la Lvov special în acest scop. Mieg a spus, în „sugestia lui supusă”, că locul cel mai înalt, înălțimile Preworodok, care domină zona fortului Okopy, precum şi părțile dintre aceste înălțimi și pârâul Răchitna, puteau fi returnate ca fiind „deja foarte ruinate” și dificil de apărat. Acest lucru ar însemna că linia noastră de apărare ar fi mai concentrată și ar ajunge la toată frontiera „o linie mai șic” [24].

Acest raport abia ajunsese la Viena, când împăratul și-a anunțat decizia. El i-a numit pe feldmareşalul-locotenent Baron von Barco şi pe maiorul Mieg comisari de frontieră și a identificat principalele puncte ale instrucțiunii, care trebuie indicate de Consiliul de Război al Curții și de Cancelaria de Stat. Preworodek trebuie returnat numai în caz de urgență, dar nu şi Rohatin[25].

La 7 mai 1775, convenția de delimitare a graniţei a fost încheiată. Acesta enumeră cele mai importante localităţi de frontieră din Transilvania, până la Cernauca. Din acest punct, până la Nistru, granița a rămas deocamdată indecisă; doar atât s-a stabilit, că Hotin și zona din apropiere trebuie să rămână ale Turciei. Comisia de reglementare a frontierei și-a rezervat determinarea precisă a liniei de delimitare[26]. La sfârșitul lunii mai, Poarta a numit comisarul său, pe supraveghetorul construcțiilor Tahir Mehmed Aga. Faptul că acesta din urmă a trebuit să acționeze singur a determinat Curtea vieneză să se mulțumească şi ea cu un singur comisar. Pentru aceasta Barco a fost ales, datorită rangului său înalt – a fost și proprietarul unui regiment de husari și Cavaler al Ordinului „Maria-Theresia”; cu toate acestea, maiorul von Mieg și secretarul comisiei, Bernhard von Jenisch, în conformitate cu instrucțiunea, trebuiau să lucreze împreună cu Barco şi să aibă grijă ca toate incidentele consiliului lor consultativ să fie respectate și e comisarul turc. Mai mult, înainte de plecarea sa de la graniță, a fost chemat la Viena, pentru a-i oferi împăratului explicații mai detaliate ale localităților prin care trece graniţa actuală” (adică precizarea punctelor de graniță[27]).

Pe 13 septembrie, comisarii de frontieră s-au întâlnit la Baia (în Moldova). Demarcația în curs de desfășurare avea, acum, un curs atât de favorabil, încât întreaga frontieră sudică și, de asemenea, granița de est, până la Cernăuţi, putea fi corectată până la începutul lunii noiembrie. Austria şi-a fost adjudecat, în sud, Candreni (de lângă Dorna-Watra) și Stulpicani (de lângă Câmpulung), precum și întinderi considerabile de pământ, între râurile Siret și Suceava. Dar acum astfel de dispute au izbucnit între comisari, motiv pentru care nu numai că demarcația ulterioară a stagnat, dar Tahir Aga a declarat că o parte din frontierele deja corectate (de exemplu, între râurile Siret și Suceava) sunt îndoielnice. Comisia, tocmai datorită comportamentului inteligent al lui Thugut, în ianuarie 1776, a plecat, din Cernauca, iarăşi la muncă. Dar nici acum comisarul turc nu voia să audă nimic despre Prevorodok sau de hotarul de la Rohatin; el a insistat ca această întindere, de la Cernauca, de-a lungul pârâului Onut, până la confluența sa cu Nistrul, graniţa să fie trasată de pârâul Onut. În aceste condiții, numai acordul autorităţii vieneze putea duce la finalizarea activității de demarcație[28]. În consecință, în „Convenția explicată ”, din 12 mai 1776, Austria a renunțat la dorința unei părți din zona fortăreței Hotin, în timp ce Turcia recunoaște aceste afirmații , pentru a înlocui nu numai că a renunțat la teritoriile satelor dintre pâraiele Hukău și Răchitna, cedate Turciei de către Austria, ci și că, deși cu reticență, conform primului articol, Turcia a fost obligată să restituie zona dintre Onut și pârâul Rohatin, în schimbul acestor sate, dacă locuitorii din Hotin au persistat în revoltele lor[29]. Granița din sud-est a fost reglementată doar printr-un contract, semnat la Palamutka, la 2 iulie 1776, în conformitate cu dorințele Turciei, cu graniţa reglementată în așa fel încât enclava dintre Siret şi Suceava a revenit Principatului Moldovei.

Odată cu finalizarea demarcării, principala activitate a lui Mieg în Bucovina se încheie. În general, se știe foarte puțin despre celelalte aspecte ale vieții sale. Trebuie menționat aici doar că Mieg a fost promovat locotenent-colonel, în 1779, și a murit, cu acest grad, în Galiția, în 1783.

Bucovinei Mieg i-a dedicat o frumoasă descriere, bazată pe trei ani cunoaştere, dar şi pe observațiile făcute în iarna anilor 1775/76, descriere care este o adevărată reflectare a stării în care se afla Bucovina, atunci când a fost preluată de la Poartă. Din păcate, azi există doar o copie. Aceasta se află, sub indexul Arh. 3, Kast. 12, Env. VI a k. k. Arhiva de război din Viena.

La reproducerea memorandumului, am omis doar virgulele de prisos și consoana c, folosită pentru a consolida k (de exemplu, în lincks – lingurițe, Stärcke – amidon etc.), am urmat o regulă consistentă, în ceea ce privește marile saloane, și am făcut unele greșeli de ortografie care atrag atenția ( p. 11, „geraumen” în „genauen”, p. 12., „Land” din „Rand”); pe de altă parte, nu am schimbat nimic în comentariile atașate planurilor, deoarece Mieg le-a scris singur.

În cele din urmă, îmi iau libertatea de a saluta pe directorul k. k. Arhiva de război, Dpmnul Feldmarschall-locotenent L. Cavaler von Wetzer, căruia am a-i mulțumi pentru că mi-a trimis manuscrisul.

[1] Polek, Dr. J., Topographische Beschreibung der Bukowina mit militärischen Anmerkungen von Major Friedrich von Mieg, în Jahrbuch des Bukowiner Landes-Museum, Fünter Jahrgang, Czernowitz 1897, pp. 3-

[2] Werenka, Bukowinas Enstehen und Aufblühen (Archiv für österr. Geschichte, Bd. 78, Wien 1892, Beilage III – Apariția și înflorirea Bucovinei (Arhiva pentru Istoria Austriei, Vol. 78, Viena 1892, Suplimentul III

[3] Polek, Joseph’s II. Reisen nach Galizien und der Bukowina (Călătoria lui Iosif al II-lea în Galiţia şi Bucovina). S –A aus dem Jahrbuch d. Bukowin. Landesmuseums III 1895, pp. 2 şi urm.

[4] Acest raport se intitulează: „Vond und aus der Bucowina. Im September 1781”, în Schlözers Staats-Anzeigen, Bd. I. Heft 1, pp. 38 şi următoarele:, Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876, pp. 488-496. Un extras din acesta poate fi găsit în Polek, Acapararea Bucovinei de către Austria (Erwerbung der Bukowina durch Oesterreich), Cernăuţi 1889, pp. 14-20.

[5] Werenka, op. cit., p. 18.

[6] Ibidem.

[7] Fontina (izvor, fântână) Sauki, nu departe de originea pârâului Onut, care se varsă în Nistru.

[8] Werenka, Supliment JH.

[9] Werenka, Suplimentele II și XIII.

[10] Ibidem, Supliment VI.

[11] Ibidem, Supliment XV.

[12] Hadik către Hofkriegsrath, ddto. Lviv, 25 aprilie 1774; la Werenka, Supliment XIX.

[13] Comentariu cu privire la depunerea Consiliului de război al Curții din 3 mai 1774; la Werenka, Supliment XX.

[14] Ellrichshausen către Hadik, Lemberg, 29 iulie 1774. Ibidem. Supliment XXV.

[15] Ellrichshausen către Hadik, Lemberg, 29 iulie 1774. Ibidem. Supliment XXV.

[16] Mieg către Ellrichshausen, Czernowitz, ă 4 august 1771. (Ibidem, Supliment XXVII.).

[17] Kaunitz către Maria Theresia (Ibidem, Supliment XXX.); Werenka, Supliment XXVIII.

[18] Werenka, Supliment XXVIII.

[19] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 24. Următoarele, şi Werenka, Supliment XXXV.

[20] Werenka, Supliment L şi LI.

[21] Descrierea Bucovinei, de Spleny, ediţia lui J. Polek, Czernowitz 1893. p. XII; Werenka, Supliment LVI.

[22] Thugut lui Kaunitz, 18 martie 1775; Hurmuzaki, Documenta privitoare la Istoria Românilor, Vol. VII, Bucureşti 1876. nr. LXXXVIII.

[23] Werenka, Supliment LXXXV.

[24] Werenka, Supliment LXXXVI.

[25] Comentează prelegerea Consiliului de război al Curții din 15 aprilie 1775; Werenka, Supliment LXXXVIII.

[26] Neumann, Recueil des Traites et Conventions conclus par l’Autriche, Tomul I, nr. 84 și Hurmuzaki, op. cit., Nr. XCV.

[27] Kaunitz lui Thugut, 3 august 1775; Documentele lui Hurmuzaki, Tom VII. Nr. CXVI.

[28] Polek, Erwerbung der Bukowina durch Oessterreich (Bucovina achiziționată de Austria), pp. 43 şi următoarele; Werenka, Ueber die Grenzregulierung der Bukowina zur Zeit der Vereinigung mit Oesterreich (Despre reglementarea frontierei Bucovinei, în momentul unificării cu Austria), Jahrbuch der Bukowin. Landesmuseums. III, pp. 1 şi următoarele.

[29] Neumann, Recueil des Traites et Conventions, I, p. 39 și Documentele lui Hurmuzaki, T. VII, Nr CLVIII.

Câmpulung, în colecţia iconografică Gabriel Ojog (VI)

Câmpulungul are o iconografie încântătoare, care cuprinde chiar şi imagini din timpul construirii tunelului „Mestecăniş”, ca să nu mai vorbesc de multele fotografii cu iarmarocul, în care tipologiile bucovinene pot fi desluşite aşa cum au fost, nu cum sunt falsificate astăzi.

ICONOGRAFIE CÂMPULUNGEANĂ No Comments Mar 7

Cum au pierit… caprele vecinilor?

O scurtă călătorie prin spaţiul mărturisitor german al veacului al XIX-lea, îmi arată că şi acolo încă mai existau colinde şi jocuri cu măşti, dar aflate, ca şi obiceiurile româneşti de astăzi, în faza băşcălioasă a dispariţiei. Colindele nu se mai cântau instrumental, drept cântecele de piatră ale celor 7 muzicieni, numite „muzica rock” (Rockenmusik), deci muzica pietrei, aşa cum se întâmpla şi în Moldova anilor 1650-1692, când, după cum scria Dosoftei, omagierile cereşti se făceau în lăute, / în zicături multe[1], ci deveniseră cântecele copiilor, care aleargă din casă în casă și fac tot felul de răutăți, cum relatează Theodor Vernalcken din Graz[2], într-un studiu demn de toată atenţia.

Cât despre dansurile cu măşti, acestea fuseseră stigmatizate, drept drăceşti şi prezentate doar pentru a manipula persuasiv populaţia bigotă, aşa cum s-a întâmplat şi la noi cu Caii lui Marte, care au devenit, în luna martie, Caii lui Sân Toader. În ce priveşte Dansul Cerbului, vulgarizat drept capră şi demonizat ca ţap, în scopul penibilizării Luceafărului de Ziuă, transformat de creştinism din Iisus (Steaua cea strălucitoare a dimineţii, în Apocalipsa lui Iov), în Lucifer, iar ceata de dansatori-vestitori ai primăverii, din cetele de tip „malanka”, au fost transformate, în întreaga Europă Centrală într-un fel de teatru popular al Irozilor, deşi născocirea aceasta ardelenească, răspândită şi în Principate, îşi avea originea în jucăuşii Sfântului Nicolae (Nikolaus-Spiel[3]), care interpretau „jocuri cu glume“[4], iar de la băcălizarea sacrului, până la totala lui anihilare nu-i decât un pas. Ceea ce nu au izbutit bisericile europene prin interdicţii, prigoane, pedepse şi anatemizări au făptuit europenii prin „glume“, „răutăţi“ (în sensul de năzbâtii, în textul lui Vernalcken), băşcălii. Dar, în ciuda dispariţiei (ultimul Nikolaus-Spiel a avut loc în 1897, dar pus în scenă, nu ca obicei), mitologia străveche, „religie a naturii care a degenerat ulterior în superstiție”, cum inspirat o definea Theodor Vernalcken, încă mai conţinea cioburi din vasul ritualic al cultului lunar, al Fecioarei Alba, cum o numeau celţii, sau Fecioara Cerească, după cum i se spune Lunii în toate religiile lumii de după cea „naturală” şi anterioare „Bibliei” – nu o religie, ci un acelaşi fundament spre trei religii mai noi. Cu mitul Fecioarei Cereşti, omagiată, sub o puzderie de nume, în Rockenstube (peşteră în „stâncă”), spre sfârşitul lui decembrie, începe recuperarea austriacă de elemente ceremoniale lunare, care fac parte din Rockengesetze şi din Rockenmusik, deci, cum scria Aristotel, din legile care se cântau, ca să nu se uite. Cât despre puzderia de nume, care se regăsesc şi în numele unor oraşe, acestea nu sunt, de fapt, decât traduceri ale unei caracteristici lunare fundamentale, strălucirea, căreia i se datorează fecunditatea şi fertilitatea.

Foarte multe localităţi germane au nume care derivă de la unul dintre numele Lunii ca protector, deci ca Fecioară cerească; printre ele: Holle (Hollabrunn şi Hollenbach – pe Thaya), Hollenberg – tot în Carintia, Hollenegg – lângă Landsberg-ul german, Höllenstein – de 6 ori în Austria Inferioară, Hollenmühle – în Austria Inferioară, Hollerbrunn și Hollersbach – în Austria Superioară).

Cică, pe când „femeile înfăşurate în fuste, vorbeau mult despre distracţii, printre altele despre „muzica rock” (Rockenmusik), care este atât de legată de credința populară, încât nici până acum nu este permis să se învârtă, dansând, până la Thomas Night (sfârșitul lui decembrie)”, existau două ceremonii ciudate: „fetele se adunau într-o cameră, aşa-numita Rockenstube (camera de stâncă – deci peştera), să se rotească (horească – n. n.) acolo. Apoi vin şi feciorii, pe la ora zece, pentru că nu au voie mai devreme, deoarece fetele, de îndată ce vin băieții, pun totul deoparte și apoi dansează”, respectând „legile rockului” (Rockengesetze).

Conform relatărilor femeilor bătrâne, în tinereţea lor, „se cântau cântece instrumentale” (Leiertage – cântece de liră) „şi oricine ar fi încălcat această lege ar fi fost rău”, pentru că nu era voie să se danseze pe „muzică rock” (Rockenmuzik), interdicţia venind de la „legile rock” (Rockengesetze). Ce sunt aceste legi?

Conform unei legende europene, cândva, un ţăran, pe nume „Peter avea o fiică, Anna Maria, care, în timpul zilei a fost foarte ocupată, a muncit cât a putut, iar seara a fost prezentă prima în peşteră (sala de rock). Acolo, ca să se încălzească, a început să se învârtă. Trecuse de ora opt și nu venea nimeni. S-a ridicat, de câteva ori, și s-a uitat prin fereastră, spre poteca pe care luna o lumina discret, dar nu venea nimeni. Apoi se așeză iar, și iar și se învârti.

Deodată a apărut un braț în cadrul uşii şi un roi de oameni au intrat în camera de piatră. Mai întâi au venit șapte muzicieni, urmați de ceilalți bărbați și, în cele din urmă, trei fecioare, care nu pot veni decât din munte. La început, Maria Anna a crezut că băieții se îmbracă pentru a face o glumă, dar în curând un altul a venit să o lămurească. Şi-atunci un tânăr puternic, cu guler roșu, a intrat pe ușă, s-a apropiat de fată și a rugat-o să danseze cu el. A acceptat, dar în curând a leșinat, pentru că a văzut un picior de cal la dansatorul ei… Maria Anna a știut să se ajute singură. Și-a desfăcut șorțul și l-a aruncat în faţa dansatorului şi, înainte de a ieşi pe uşă, i-a strigat: Iisus, Maria și Iosif! Ajunsă afară, a auzit o voce, sunând după ea: Acesta a fost norocul tău… Maria Anna s-a dus acasă și a povestit totul, dar nimeni altcineva nu a văzut sau auzit ceva, nici măcar paznicul de noapte. Asta a fost muzica rock și nu știa că era noaptea lui Thomas (Ajunul – n. n.), când aşa li se întâmplă celor care se rotesc cu obrăznicie”[5].

Povestea înseamnă, desigur, o interpretare bisericească, menită să stigmatizeze un obicei ancestral, în care dansurile şi cântecele din peşteră erau bine delimitate ca ritualuri, fiind interzise dansurile pe cântecele celor „şapte muzicieni” instrumentişti (colindele), cu excepţia dansurilor cu măşti, închinate lui Marte (Caii lui Sân Toader de mai târziu).

Pentru studiul lui Theodor Vernalcken, fiecare poveste creştină era importantă, chiar dacă „numele Holle nu este menționat în ea, ci întregul aparține credinței oamenilor vechi, ai căror zei au devenit diavoli (de aici piciorul calului), și zeițele s-au transformat în spirite pedepsitoare. În mod normal, adesea convertiții creștini încă erau pasionați de credința populară anterioară, cu nume divine binevoitoare sau semi-divine, unele nume păgâne fiind preluate de creştinism; acest lucru a fost suficient demonstrat prin unii dintre sfinții din calendar, de exemplu, atributele mitice ale lui Wodan au trecut la Sf. Martin și Mihail. Unele dintre vechile zeițe gotice apar ca protectoare ale vieții casnice și ajută la tors și țesut, în special Freia, de la numele căreia vine cel al zilei de vineri (Freitag).

Soția lui Wodan era Frigg și apare, în ceea ce privește limba germană, sub numele Holda sau Holle, de asemenea ca Bertha (Perchta = lucios[6]). Forma Holda amintește de retenția germană „Huld”, în sensul de înclinat, loial, prietenos.

Stâlpul gotic „Coroana de pe cruce”, aflat în munţii din apropierea Vienei, se referă și la zeiţa Lună (Frau Holle) și este considerat un loc de execuție, deoarece acolo a fost, cândva, o temniţă. Acest monument, ca și „Coroana încrucişată” din oraşul nou Viena, a dat naștere unui număr mare de mituri. Este cel mai probabil ca el să comemoreze „femeia albă”[7], care a locuit în Viena, înainte cu mult timp. Această fecioară Holle locuia la Hermannskogel și strigătele armatei ei sălbatice încă sunt auzite, acolo, de oameni, noaptea; izvorul ei curge încă pe Waldesgrund, numele pe care sfânta creştinilor Agnes trebuia să-l ia, desigur, numele lui supraviețuind încă doar în Oberhollabrunn. Am relatat pe larg despre acest lucru în „Miturile” mele (Viena 1859, la W. Braumüller, pp. 4-22). Agnes este considerată soția lui Wodan, care apare în Austria ca Holke sau Bercht și, mai des, ca o „femeie albă”. Ea este zeița muncii grele și a fertilității, Ceres-ul german[8]; nu o vezi niciodată înfăţişată fără fusul pe care îl dă fetelor și femeilor harnice. De asemenea, a protejat granițele și a stabilit frontiere, care au fost reprezentate de cruci, în vremea creștinilor. De aici numele „Coroana (Spinner) de pe cruce”, de lângă Viena. Un astfel de reper, în antichitatea păgâno-germanică, a fost și locul judecăţii, când un sacerdot deținea încă funcția de judecător, iar hotărârea arbitrală era încă considerată o judecată a lui Dumnezeu. Duelul, la fel, avea loc pe terenul consacrat, iar rezultatul lui a fost considerat ca venind din mâinile lui Dumnezeu. Așa că obiceiul s-a păstrat, prin alegerea granițele statelor și ale municipalităților ca loc de execuție. Numele „Spilstein” s-a păstrat, de-a lungul Evului Mediu, când jocul este sinonim cu curtoazia, iar primăria este numită și cameră de joacă, până în epoca modernă, când încă cunoaștem numele de parohie, în amintirea jurisdicției spirituale, folosită cândva, şi practicată în fața bisericilor și a cimitirelor. În loc de parohie (Kirchspiel, Kirspel), cuvântul Kirchspil (parohie) este folosit şi astăzi.

În funcție de popoare, soția lui Wodan (Wuotan) are nume diferite: Fricka, Bercht, Holda și Hülle[9]. Este cea mai populară persoană de sex feminin din credințele populare germane, precum și din obiceiurile populare. În Möllthal, am auzit că băieții se îmbracă ca „Perechl”, în noaptea de Anul Nou și înainte de Bobotează, aleargă din casă în casă și fac tot felul de răutăți. Aceasta este așa-numita colindare sau Berchtrulaufen (colindare în cinstea zeiţei Berch, soţia lui Wodan, adică a Lunii, Soarele fiind Wodan – n. n.). La fel se întâmplă și în văile Tirolului. La Salzburg, se spune că „Doamna Alba” (Frau Bert), cu nasul lung și cu gluga albă, se plimbă, în noaptea lui Thomas şi încurcă iţele în stative”[10].

„Mitologia este o religie a naturii care a degenerat ulterior în superstiție”, scria Theodor Vernalcken din Graz, înainte de a reproduce o puzderie de colinde, devenite, în întreg spaţiul germanic, „cântecele copiilor”[11], deşi îşi aveau rădăcinile în acea „religie a naturii”, în care goţii înlocuiau calităţile unor elemente ale universului cu identităţi zeieşti, deci de fiinţe superioare omului obişnuit, prin dăinuire. Ceea ce m-a interesat, până acum, în acest studiu, era faptul dacă în Europa sfârşitului de secol al XIX-lea se mai păstrau reminiscenţe ale colindelor, dar, ca şi la români, acestea deveniseră „cântece ale copiilor”, reproduse şi cu partituri. Nicăieri nu se mai păstrau „cântecele celor 7 muzicieni” instrumentişti (în Psaltirea în versuri, Dosoftei scria despre închinarea dumnezeiască prin glasuri de alăută), iar fragmentele de descrieri de obiceiuri ceremoniale, săvârşite la cumpăna anilor, sunt descrise abia peste zeci de pagini, deşi, aşa cum am putut deja vedea, încă din primele pagini ale studiului, obiceiul Dansului Căiuţilor încă funcţiona şi în Europa Centrală, înainte de anul 1895.

Într-o listă cu achiziţii pentru muzeul imperial vienez figurează şi două măşti pentru Josul Caprei, „Masca „Habergeiß” (nume impropriu: ciocănitoare, pasăre etc. – n. n.), achiziţionată de la Haselhof, din Stepanshart, lângă Amstetten (Fig. 2)” şi „Figura de mască din lemn „Gmoosgoaß”, cu maxilarul inferior mobil; o mantie colorată atârnă peste spate. Din Buchbach, în zona Semmering. Achiziționată prin medierea profesorului Heinrich Moses, de la Johann Rath (Fig. 3)”.

Dar cetele de mascaţi, numite la românii şi la ucrainenii din întreaga Bucovină „malanka” (deşi s-au desprins din varianta germană doar „Irozii”) , se numeau, în Austria estică (Niederöst), „jucăuşi lui Nicolae”, după cum se poate afla din această notiţă preliminară, cu fotografie, „Ein Nikolaus-Spiel“[12], de Dr. M. Haberlandt, directorul jurnalului vienez de folclor, „Carl Reiterer din Weißenbach, lângă Liezen, a primit, cu scris de mână, textul unui joc Nikolaus, în aprilie 1896, text care a fost notat în 1861, după o însemnare finală, şi aceasta scrisă de mână, despre practicile jucătorilor de folclor din Donnersbach. De la el a dobândit manuscrisul „Muzeul cezaro-crăiesc al folclorului austriac”, în 1897“. Jocurile cu măşti Nikolaus erau numite, în spaţiul german, „jocuri cu glume“, fiind considerate cu rădăcini străvechi, dar pierdute prin improvizare. Şi, desigur, prin excesul bagatelizant şi desacralizator de „glume“.

[1] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, p. 154

[2] Vernalcken, Theodor, Die Frau Holle in Österreich, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, pp. 1 şi urm.

[3] Haberlandt, Dr. Michael, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, pp. 100, 101.

[4] Ibidem

[5] Vernalcken, op. cit, pp. 1, 2

[6] La populaţiile dacice se numea Eftepir, la latini – Lucia, la celţi – Alba, iar la slavi – May, sub simbolul Lunii fiind numită, de fapt, Primăvara, ca fată a pământului, numită Luna Mai, de unde vin jocurile ceremoniale maiale numite „malănci”. Ideea aceasta o aflăm şi în studiul de fală, Theodor Vernalcken concluzionând, în pagina 5 a studiului său, că „Der Grundgedanke der deutschen Hauptgöttin ist die fruchtbare Natur” (Ideea de bază a zeiței principale germane este natura fertilă) – n. n.

[7] Fecioara Cerească, deci tot Luna – n. n.

[8] Fertilitatea este simbol lunar, pentru că florile înfloresc în timpul nopţii, deci sub aura ei – n. n.

[9] Man vergl. Kuhns nordd. Sagen Nr. 245, p. 370. Witschels Sagen aus Türingen, p. 135, Zingerle’s Sagen aus Tirol, p. 14 şi următoarele. Aceste nume se regăsesc în toate colecțiile.

[10] Waizer scrie despre ziua Perchten în „Imagini culturale de la Kärmten”, pp. 78- 85. Schmeller aduce și multe amănunte despre Percht, în excelentele sale „Dicționare bavareze”, I, 269 ff.

[11] Vernalcken, op. cit., p. 5.

[12] Haberlandt, Dr. Michael, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1898, pp. 100, 101.

Aşa vă place Istoria?, MĂRTURII EUROPENE No Comments Mar 7

Câmpulung, în colecţia iconografică Gabriel Ojog (V)

Dacă în articolul Augustei Kochanowska, publicat în 1898, în jurnalul vienez pentru folclor, pe care l-am tradus şi răspândit dimineaţă, întâlnim şi numele unui proprietar de superbă gospodărie din Valea Sacă, George Mercheş, o gospodărie fotografiată, tot în 1898, şi aflată printre mărturiile iconografice, care mi-au fost puse la dispoziţie de câmpulungeanul Gabriel Ojog, trebuie să observăm că şi în această iconografie există informaţii deosebite, care, cumulate cu alte surse, ne pot ajuta să retrăim şi cu sufletul, dar şi cu mintea istoria vieţuirii prin Obcinele Bucovinei. Continuă să răspândesc iconografie câmpulungeană, publicând, în paralel, toate mărturiile neştiute care îmi ies în cale. În fond, este şi ăsta un mod de a trăi.

ICONOGRAFIE CÂMPULUNGEANĂ No Comments Mar 6

Kochanowska: Gospodăria țărănească românească din Bucovina

„În satul de munte Watramoldawitza, din partea de vest a Bucovinei, care aparține districtului Kimpolung, puteți face studii interesante despre gospodăria românească. În partea de sus, cea mai veche a satului, se întind, pe aproape o milă, în munți, în jurul vechii mănăstiri greco-orientale, care datează de la mijlocul secolului al XVI-lea, vechile case mici, care au fost primele ale așezării. Cabanele minuscule au acoperișuri foarte înalte, abrupte, și cele două ferestre, iar uneori doar una, sunt inimaginabil de mici, poziționate asimetric în apropiere de ușa joasă, din lemn. Cadrul este de obicei pătrat. Anexele nu sunt prea multe; dintre aceste câteva colibe vechi, majoritatea au fost deja lăsate să se descompună. Se spune că țiganii obișnuiau să trăiască în această parte cea mai veche a satului (este vorba de robii mănăstirești, trecuți cu nume în recensământul lui Rumeanțev – n. n.).

Cu cât mergi mai departe, cu atât sunt casele mai mari și mai frumoase. Dacă pereții nu sunt văruiți în alb, totul are o culoare maro-roșcată profundă, deoarece casele sunt făcute din lemn de molid, tăiat în bârne, și doar ferestrele sunt încadrate de un chenar alb. Un stâlp sculptat este adesea atașat, la ambele capete, de streașina acoperișului și se sprijină pe stâlpi sculptați.

Construcția acestor case este extrem de simplă; bârnele sunt tăiate cu câte o adâncitură, care le asamblează, iar acoperișurile sunt din șindrilă, deci tot din lemn, șindrilele superioare, de pe creste, fiind tăiate într-un model geometric, așa cum se întâmplă de multe ori. Descriu o astfel de locuință. Casa are o vechime de aproximativ 100 de ani, este locuită de gospodarul Leonti, unul dintre cei mai bogați și mai respectați din sat. Este gospodar, cum se spune aici (din zonele joase) și lucrează, vara, în „Zarina”, în țară – buna lui soție se ocupă singură de marea gospodărie și de copii. Totul strălucește de curățenie. Casa este unsă și văruită în alb. Aici, ca în toate gospodăriile, se află în jurul casei, un fel de bancă joasă, construită din lemn, „Prispa”. O cameră cu acoperiș, în lateralul casei, un mic grajd, în spate. Lângă acesta, se află un hambar deschis, unde stă căruța, vara; mâncarea este gătită și cu foc deschis, pe chirosteie, în ceaun. Știuleți de porumb atârnă în hambar pentru a se usca. Roata, pusă pe acoperiș, se spune că aduce noroc. Prăjini lungi, sprijinită crengile grele ale unui copac, dar vor fi folosite pentru a face fânul. Un gard din bârne de molid înconjoară curtea verde și grădina largă, care este cultivată cu porumb și cartofi, iar o mică bucată din ea este folosită pentru legume, cum ar fi pătrunjelul, usturoiul, ceapa etc. Câțiva pomi fructiferi, mai ales sălbatici, se află în spatele casei, coroanele lor întregind frumusețea peisajului. Partea din față a casei este orientată, de obicei, spre răsărit.

Interiorul majorității caselor, precum și al acesteia, este format dintr-o anticameră mică (tinda – n. n.) și o încăpere mare, care este destul de joasă și are grinzile afumate, care sprijină tavanul. Aproape de ușa joasă se află soba voluminoasă, prevăzută cu „Cupta” (cuptor – n. n.), o extensie largă, în spate, care se întinde, adesea, până la peretele următor și formează, astfel, o nișă care servește ca pat și este utilizată mai ales de copii. Un pat larg, înalt, din lemn, acoperit cu covoare, o masă îngustă, cu picioarele înfipte în podeaua de lut, veselă din ceramică pictată în culori puternice și linguri de lemn, de asemenea lucrări țărănești, completează mobilierul primitiv cu o bancă mică sau un scaun și o cutie din lemn pictată. În jurul camerei, se desfășoară de-a lungul peretelui, la fel ca banca exterioară, numită „Prispa”, banca interioară de lemn (lavița – n. n.), care este acoperită cu covoare simple, lucrate manual, alte covoare fiind puse pe perete, deasupra laviței. Pereții albi sunt decorați cu scoarțe și covoare, iar întreaga cameră impresionează straniu prin abundența de culoare. Icoane cu chipurile sfinților greco-orientali, în culori foarte strălucitoare și cu chenar din imprimeu auriu, atârnă pe pereți, împodobite cu prosoape albe brodate și cu buchete uscate din flori de grădină galben-portocalii, iar mănunchiuri puternic parfumate, care sunt cele mai populare la români, numite „bosiok”, atârnă pe perete și de tavan. La fel și știuleții de porumb, niște panglici de perle, pânze brodate, hamuri mici colorate, țevi sculptate în alamă, coarne de pulbere, toate lucrările gospodăriei. Cămășile brodate, blănurile, catrințele atârnă de o bară, atârnată de grindă.

Iată, în casa menționată, cum țese soția gospodarului, în timpul liber. Războiul de țesut poate fi utilizat numai pentru pânza grosieră și pentru covoarele înguste, acestea din urmă fiind confecționate din lână sau bumbac, vopsit în casă, celelalte doar într-un model simplu de dungi. Inul, cânepa sunt obținute prin muncă proprie și prelucrate laborios în timpul verii, când cânepa este uscată, înmuiată, melițată și apoi toarsă.

Acest țesut (vezi desenul fig. 7, Româncă la „Statioi”, este cât se poate de simplu: țăranca lucrează așezată, cu picioarele pe tabla lungă de trepte, numită „Someika” („Statioi” sunt stativele, iar „Someika” este suveica – n. n.), care este aruncată înainte și înapoi. O femeie poate țese aproximativ patru coți de pânză pe zi. Lângă desenul din fig. 7, se află schița vârtelniței de înfășurare, prin care firul de pe fus este transferat în suveică.

Tot în stative se face țesătura dreaptă a sătencei „catriwna” (catrința –n. n.), care este țesută în culorile roșu-negru și are doar o dungă colorată la bază. Ea este înfășurată strâns în jurul corpului și fixată cu o centură (bârneața – n. n.), completând costumul simplu al femeii, care poartă, în timpul verii, doar cămașa foarte bogat ornamentată. Cojocul, sumanul, opincile și ciuboțelele aparțin sezonului mai rece. Dar nu este în intenția noastră de a vorbi, în continuare, despre costumele pitorești ale acestor țărani, deoarece acest capitol necesită un studiu special.

Casa din fig. 8 este, de asemenea, din districtul Kimpolung, dintr-o vale laterală a statului Walesaka, a orașului Kimpolung, ilustrând stilul delicat al gospodăriilor din această frumoasă vale, care pot fi întâlnite peste tot în Bucovina, doar cu mici schimbări. Poarta aparține gospodarului Georgi Merkisz (George Mercheș – n. n.). În spatele ei se află una dintre casele mai vechi, dar foarte bine păstrată și cu pereții văruiți în alb, care arată foarte prietenoasă în fundalul verde al curții. Din păcate, poarta era încuiată, iar dincolo de ea se aflau doi copii, pe care părinții îi lasă singuri în timpul zilei, lucru foarte frecvent în rândul acestor oameni, care trebuie să-și facă treaba; copii se jucau în curte și au fugit în grădină, în timp ce câinele șchiop, înlănțuit lângă coliba lui de la poartă, m-a lătrat violent, privindu-mă cu ochii întunecați și vigilenți și urmându-mi toate mișcările, în timp ce schițam casa.

Poarta largă, frumos lucrată, sculptată, acoperită este caracteristică acestei zone și completează tipul gospodăriei noastre românești (Fig. 9)”[1].

[1] Auguste Kochanowska, Vom rumänische Bauernhaus in der Bukowina, în Zeitschrift für östereichische Volkskunde, IV. Jahrgang 1898, Wien 1898, pp. 203

ARTA ŢĂRĂNEASCĂ No Comments Mar 6