Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Crişceatec

CRIŞCEATEC. Aflat pe malul drept al Nistrului, mai jos de Zviniace, satul Crişceatec este ales de negustorul Teodor Preda şi de răzeşii din Răpujineţ, alt sat din megieşie, pentru a adăpoti şi sluji un schit, construit în 1765 şi închinat Sfântului Ioan Botezătorul. Schitul a fost înzestrat cu un teren în Răpujineţi, sat aflat mai jos, pe Nistru, cu jumătate din satul Zviniace, cu 4 mori, un atelier şi cu aşa-zisul sat Crişceatec, cel care, în 1775, avea… 2 ţărani (!), puşi în slujba celor 5 călugări aşa-zişi sihaştri şi care arendează, în 1784, toate „bunurile dumnezeieşti” dobândite, pe trei ani, pentru 500 florini, lui Mihail Mocranschi.

În 1843, biserica Sfântul Ioan Teologul din Crisceatec, ctitorită, în 1765, de hagiul Theodor PREDA, şi finalizată, în 1768, prin contribuţia voievodului grigore Ioan Callimah şi a căpitanului Mihail TALPĂ, a lui Constantin TALPĂ, Grigore BOTEZ, Ieremie BOTEZ, postelnic George TALPĂ, Catarina BOTEZ şi Ioan COZMA din Răpujniţa, cu 742 enoriaşi, patronată de Dimitrie von MOKRANSKI, era slujită de parohul George ZURKANOWICZ. În 1876, Dimitrie KOZB păstorea peste 836 suflete. În 1907, când patron al bisericii era evreil Marcus FISCHER, paroh era Eugen GOREŢCHI, născut în 1871, preot din 1894, paroh din 1902, cantor fiind, din 1901, George FOKI, năschut în 1858.

1787: La Crisceatec a foncţionat, din 1787 o şcoală trivială moldovenească, iar din 1892, o şcoală cu 2 clase[1].

1803: „Școli există, pe teritoriul dintre râurile Prut și Nistru doar în Coţman (Kotzman) și Cişciatec (Kryszczatek), unde se predau, în germană și ruteană, citirea, scrierea și aritmetica, apoi religia, toate acestea în cele 5 ore pe zi, trebuiau să fie predate. Şcoala din Coţman a avut, timp de 30, până la 40 de ani, în mare parte copii de țărani; la Crişciatec, întâmplător sau nu, 50 dintre şcolari erau copii de clerici săraci și țărani, iar chiriașul de acolo (schitul – n. n.), le-a oferit mâncare și haine copiilor săraci”[2].

1818: „S-a născut, la 19 Aprilie 1818, Dr. Ioan Ţurcan; părinte i-a fost parohul din Crişceatec, George Ţurcan, descendent dintr-o veche familie română basarabeană. Dr Ioan Ţurcan fost decorat de Maiestatea Sa Împăratul cu Medalia de aur pentru serviciu credincios, prin 40 ani”[3]. Ioan Ţurcan va fi preot la Mamaieştii Vechi, doctor în teologie, din 1880, Arhipresviter şi Mitrofor, deputat în Dieta din Viena, din 1891[4].

1897: „În următorii câțiva ani, se vor face trei conducte de apă, pentru municipalitățile Crisciatec, Babin și Toutri (total costuri de construcție: 36.000 florini), precum și instalarea mai multor captări și construcția a 52 de puțuri de pompă. în districtele Kotzmann, în Waskoutz, Russ-Banilla și Millie (costuri de construcție: 24.000 florini)”[5].

1900: „Adunarea generală a Societăţii pentru cultura poporului român din Bucovina s-a ţinut, duminica trecută. În această adunare s-a decis vânzarea câmpurilor ce le are Societatea în Boian şi Crişceatec, petru ca să se poată face adaptările şi instalaţiunile necesare la Palatul Naţional. „Deşteptarea”, cu drept cuvânt, se bucură că s-a aflat un vrednic gospodar român, dl Şlefureac din Ceahor, care, cu 56 de mii de coroane, a cumpărat locurile Societăţii din Boian”[6].

1903: O excursie de cercetare, organizată de profesorul J. N. Woldrich din Praga: „În dimineața zilei de 14 august, au fost studiate, în detaliu, impozantele falii bucovinene de pe Nistru, lângă Crisciatec, și s-a făcut o excursie, pe jos, la capela Sf. Ioan”[7]. „Cele mai bune structuri ale straturilor geologice milenare se află în satul Crişceatec (Kryszczatek), lângă panta idilică a dealului capelei Sf. Ioan, ascunsă de copaci, un loc de pelerinaj original, vizitat de credincioşi veniţi de departe. Sub capelă, se află linia de graniță dintre Silur și Miocen, din care apar numeroase izvoare”[8].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Crişciatec (Kryszczatek) comună rurală, districtul Coţman, aşezată pe malul drept al Nistrului, faţă în faţă cu localitatea galiţiană Zaleşcechi (Zaleszczyki), pe o înălţime foarte pitorească. Suprafaţa: 4,87 kmp; popu­laţia: 999 locuitori ruteni, de religie gr. or., şi ceva izraeliţi. Este străbătută de drumul principal Cernăuţi-Zaleszcyki, din care se desprinde o raramură, la Horovenca (Galiţia); comunică cu comunele vecine conriverane prin dru­muri de ţară. Are o şcoală populară, cu o clasă, şcoală special creată pen­tru populaţia moldovenească, imediat după ocuparea Buco­vinei (de unde se poate con­chide că exista populaţie română); o biserică, cu hramul „Sfântul Ioan Teologul”, zidită la 1766. La 1776, depindea de schitul cu acelaşi nume, ce se află aci. În această localitate se află o carieră, din care se scoate piatră de pavaj foarte mult căutată. Populaţia se ocupă cu agri­cultura. Comuna posedă 713  hectare pământ arabil, 10 hectare fânaţuri, 3 hectare grădini, 93 hectare izlaz, 5 hectare pădure şi 4 hectare heleştee. Se găsesc 35 cai, 162 vite cornute, 152 oi, 119 porci şi 37 stupi. Crişciatec (Kryszczatek), fost schit, în districtul Coţman, pe ma­lul Nistrului, la hotarul Buco­vinei spre Galiţia. A existat până la 1776, cînd s-a desfiinţat, prin neînţelegerea ivită între călugări, făcând loc comunei de astăzi, cu acelaş nume. Într-un document de la 1768, se zice că acest schit ar fi fost chiar, odată, mănăstire în toată regula. Pozitiv se ştie numai că un negustor român, Preda Hagiul, ar fi clădit bi­serica, pe înălţimea stâncoasă, unde se află şi un admirabil izvor de apă. La desfiinţare, schitul avea cinci călugări. Crişciatec (Kryszczatek), moşie, cu administraţie particulară, districtul Coţman. Suprafaţa: 4,13 kmp; popu­laţia: 104 locuitori, aproape toţi izraeliţi. Cuprinde, pe lângă moşia Crişciatec propriu-zisă, şi târlele Nahainici (Na Hajnici) şi Nacopireca (Na Kopireka)”[9].

1912: „Excursie la Crişceatec – urme româneşti. Cu prilejul unei reviziuni, care s-a făcut la cassa din Crişceatec, din partea Centralei (însoţirilor rurale – n. n.), am vizitat, în 23 iunie, comuna aceasta aşezată pe malul Nistrului. După o primire frumoasă, în casa dlui paroh Eugeniu Goreţchi, am mers la vechea mănăstire. Acest schit e zidit în anul 1765, de Teodor Preda Hagi. În pridvor, e înmor­mântat Mocrainschi, cunoscutul luptător din 1809. În apropiere se află capela Sfântului evanghelist Ioan, casa peregrinilor şi vechea şcoală călugărească, în care a învăţat şi episcopul Hacman az-buche. Priveliştea asupra Nistrului e impunătoare. În fiecare an, în 21 Mai, are loc, la această mănăstire, un mare peregrinaj; pe o invitare, ce-am aflat-o la părintele Goreţchi, am aflat următoarea poezie, care merită atenţie: „Sus pe malul Nistrului, / în tăcerea codrului, / Te pune în uimire / O veche mănăstire / Şi sub dânsa curge / Izvorul lui Ioan / A dreptcredincioşilor / Dulcele liman. / Aici din veac se-nchină / Ridică a lor mâini, Din inimă suspină / Toţi peregrini români. / Caută tămăduire / De boalele trupeşti, / Află curăţire / De cele sufleteşti. / Şi noi să nu-l uităm / Acest locaş măreţ / Cu drag să-l vizităm / Izvor de atâta preţ” – Sentinela Prutului”[10].

1914-1918: „Ioan a lui Petru Kozaryczuk, născut la 26 aprilie 1889, ţăran cu domiciliul în Crişciatec, a plecat, în urma mobilizării generale, în august 1914, la Regimentul No. 3 de Artilerie, în Przemysl şi a picat în prinsoare rusească. În staţiunea prizonierilor, la Samarkand, ar fi murit susnumitul, la 23 aorilie 1915 stil vechi, de tifos. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Paraschei Kozaryczuk, născută Demka, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[11].

1941: „Prin deciaia ministerială Nr. 17.790 P din 14 Noemvrie 1941, se mută Teleagă Viorel, actual impiegat stagiar la Cheatura poliţiei Cernăuţi, la Detaşamentul de poliţie Crişciatec; Şatrauca Alexandru, actual agent de poliţie la Chestura poliţiei Chişinău, la aceeaşi chestură”[12].

1920: „Cu încheierea tribunalului, semnată din 31 decembrie 1920, s-a desfiinţat controlul asupra administraţiei întreprinderii comerciale Fabrica de zahăr „Marcu Fişer” Crisceatec. Societate anonimă în lichidare”[13].

1921: Secretariatul general pentru culte din Cernăuţi alocă 76.000 lei pentru „Repararea bisericii ortodoxe din Crşceatec”[14].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[15], următorii învăţători şi învăţătoare: Luca Ştefan, comuna Crisceatec, jud. Cernăuţi, media 7,41”.

[1] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 30, 1876 p. 90, 1907 p. 85

[2] Archiv für österreichische Geschichte, Wien 1898, p. 663

[3] Tribuna Poporului, Nr. 88, Anul VI, Arad, duminică 12/25 mai 1902, p. 7

[4] DEŞTEPTAREA, Nr. 1/1896, p. 1

[5] Geschichte der österreichischen Land- und Forstwirtschaft und ihrer Industrien 1848-1898, Wien 1899, p. 321

[6] Tribuna Poporului, Nr. 175, Anul IV, Arad, marţi 20 septembrie / 3 octombrie 1900, p. 2

[7] Compte rendu / de la / IX Session du Congrès Géologique International, Premier Fascicule, Wien 1904, p. 835

[8] Glückauf, Nr. 46, Anul XXXIX, Essen (Ruhr) 14 noiembrie 1903, p. 1107

[9] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 77

[10] Gazeta Mazililor şi Răzeşilor Bucovineni, Nr. 8 şi 9, Anul II, 10 septembrie 1912, p. 136

[11] Monitorul Bucovinei, Fascicula 4, Cernăuţi 10 februarie nou 1921, pp. 38-49

[12] Monitorul Oficial, Nr. 276, 20 noiembrie 1941, 7242

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 19, 1 iulie nou 1921, p. 265

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 15, 29 aprilie nou 1921, p. 187

[15] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Crasna

Crasna Putnei, în 1915

CRASNA. Printre satele din nordul Moldovei, pentru care obţinea întăritură Stan Cupcici, stăpânul de la „Jicove”, în 15 iunie 1431, se număra şi jumătatea de sat şi de moşie de pe malul stâng al Sireţelului, înspre amonte, cumpărată de la Şandru Spătar, fiul lui Baliţă Mândricică, fratele lui Mihail de Dorohoi.

1522: Moşia de pe malul drept a Sireţelului, dăruită mănăstirii Putna de episcopul Huşilor, Filohtei, care cumpărase locul „cu banii săi drepţi şi l-a dat mănăstirii pentru pomenirea sa şi a părinţilor săi”, situată mai jos de locul „de prisacă, la obârşia Crasnei, anume Hruzca”, dăruit de Ştefăniţă Vodă, în 30 iunie 1522, Episcopiei de Rădăuţi, a fost întărită mănăstirii, în 11 ianuarie 1613, de sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea.

1652: Moşia de pe malul stâng al Sireţelui, ajunsă în proprietea logofătului Gavrilaş Mateiaş, este lăsată moştenire, în 4 martie 1652, fetelor lui, Ileana comisoaia şi Alexandra visterniceasa, jupâneasa lui Gheorghe Ursachi.

1613: „Ispisoc de la Ştefan voevoda, scris pe sârbie, dat Igumenului iromonah Agaton şi atot soborul de la sfânta mănăstire Putna, pe zapisul ce au avut de la răpăosatul Filofei Episcop Huşului, de întăritură şi de stăpânire satul Crasna, din anii 7121 (1613) Ghenarie 11”; „Suret di pe acest uric a lui Ştefan vodă, ce s-au scris mai sus, tălmăcit şi scris de Vasilii Popăscul, ispisocul din anii 7121 (1613) Ghenarie 11, iară suretul din anii 7233 (1725) Ghenarie 8)”[1].

1654: „Ispisoc de la Gheorghie Ştefan voevoda, dat sfintei mănăstiri Putnii, de întăritură, şi de stăpânire pe satul Crasna, ce l-au cum­părat Filofei Episcopul Huşului, şi l-au dat danie sfintei mănăstiri Putnii, din anii 7162 (1654) Ghenarie 9”. „Suret din scrisoare răpăosatului Calistru Episcopul Rădăuţului, dată acea scrisoare lui Miron Gafenco, întru care adeverează cum că jumătate de sat Crasna iaste a lui Miron Gafenco, şi fiind în mijlocul moşiilor mănăstirii Putnii altul nu încape să cumpere”. „Tot întru acea scrisoare a vlădicăi lui Calistru, după moarte vlădicăi lui Calistru, au scris şi părintele Antonii vlădica de Ră­dăuţi, cum că s-au socotit împreună cu igumenul de Putna, şi nicidecum nu li-au dat mâna să întoarcă banii, şi pentru aceea a dat voie lui Miron Gatenco să-şi stăpânească moşia, din anii…”[2].

1696: Gheorghe Ursachi dăruieşte moşia fiului său, fostul mare sulger Dumitraşcu Ursachi, cel care avea să vândă părţile lui din Crasna, în 1 mai 1696, căpitanului Alexandru Ilschi („fost Liah de la Litva de oraşul Grodno şi, alăturându-se cu oaste leşească la marginea ţării leşeşti, i s-au dat starostie tărgul Horodinca”).

În 10 august 1724, ginerele lui Ilischi, Miron Gafenco îi moşteneşte moşia, şase ani mai târziu, în 15 ianuarie 1730, plângându-se Divanului Domnesc de abuzul mănăstirii Putna, care, după ce „au fost tras tot satul”, izbuteşte să şi-l adjudece, în 12 ianuarie 1736, şi să-l reconfirme, în 13 ianuarie 1754. „Suret di pe ispisocul lui Grigorii Ghica voevoda, dat acel ispisoc lui Miron Gafenco, de stăpânire jumătate de sat Crasna, cu toţi vecinii, ispisocul iaste din anii 7238 (1730) Ghenarie 15, iară suretul din anii 7270 (1762) Septemvrie 1”[3].

1750: „Carte domnească de la Constantin Cehan Racoviţă voevoda, cătră ispravnicul de ţinutul Sucevii, să margă să hotărască satul Crasna, ce iaste a sfintei mănăstiri Putnii, din anii 7258 (1750) Mart 11”[4].

1756: „Carte domnească de la Constantin Mihai Cehan Racoviţă voe­voda, dată lui Calistrat igumenul şi atot soborul de la sfânta mă­năstire Putna, să stăpânească tot satul Crasna, din anii 7264 (1756) Mai 21”[5].

1761: O hotarnică a moşiei din Crasna a mănăstirii Putna, datată în 5 noiembrie 1761, drept consecinţă a jelaniei egumenului Putnei, Pahomii, împotriva lui Alexandru Ilschi, „carele fiind aşezat şi cu şidere acolo şi călcând hotarul satului peste tot cuprinzând şi slujba a tuturor oamenilor ce lăcuescu acolo să lipsea mănăstirea Putna de tot venitul şi folosul acii moşii”, vorbeşte şi despre „ o cercetare”, făcută de dregătorii domneşti şi din care rezult că moşia lui Ilschi, „fiind între munţi, mergând hotarul ei la apus şi la răsărit, şi având opcine de munţi mari, despre înbe părţile înpregiur, nu s-au mai însămnat cu alte sămni, fiind hotărâtă cu opcinile munţilor şi numai pe vale, prin mijlocul moşii, are puţintel câmpu şi poeni şi, măsurându-să lungul moşiei, prin mijlocul moşiei şi a câmpului, s-au aflat o sută douăzeci de funii şi funie de douăzeci stânjeni, şi stânjănul de opt palme domneşti, s-au însămnat, cu optu pietri, hotară, care s-au pus în lungul câmpului, despărţind mijlocul, rămăind giumătate de câmpu în parte de sus şi giumătate în parte de gios; şi într-această măsură, prin mijlocul câmpului, rămâne şi silişte tăetă în două, şi s-au dat giumătate de sat, parte de gios, în parte mănăstirii despre munţii Vicovilor, şi cu poiana slatinii ce iaste în munţi despre Vicove, şi pe această partea mănăstirii, ce iaste pe din gios, cuprinde şi apa Siriţălului; iară parte ce din sus a Crasnei au rămas în parte lui Alexandru Ilschi, cu poiana din pogorul Crasnei, ce să numeşte despre pârâul Corbului, cuprinzând giumătate de silişte; şi pe parte din sus, a lui Ilschi, şi măsura siliştii încă să se ştie că au cuprinsu 16 odgoane. Iarăşi, cu aceeaşi funii ce s-au măsurat şi celalalt câmpu, şi această măsură a siliştii s-au tăet în două şi, în capul hotarului despre răsărit, osăbit de piatra ce iaste pusă în capul hotarului, în pogor, s-au făcut şi bour într-un arin, şi taea peste topliţă şi piste apa Siriţălului, pe la un bour, ce s-au mai făcut într-un brad, de acolo apucă opcina, spre Vicove, care să înpreună cu alte opcine, ce încungiură hotarul despre Vicove. Iară piatra ce s-au pus în fundul câmpului despre apus, ce caută în prislop spre apus, până în opcina ce să hotărăşte Crasna cu Banila, şi această piatră desparte opcina în două; şi obârşiile ce să prăvale din opcină, de curgu cătră Siriţăl, să fie a părţii de gios, iară obârşiile pârailor Căcacii, ce curgu cătră parte de sus, să fie a părţii de sus. Într-acestaş chip s-au dat hotar despre amândouă părţile, cu dreptate, ce s-au căzut şi aşa să aibă a-ş stăpâni cineş parte sa, în sămnile ce s-au arătat mai sus şi pe hotărâre ce s-au făcut”.

1762: „Mărturia hotarnică, de la Vasilii Buhăescul, biv vel paharnic, şi de la Lupul Hadânbul, cum au hotărât jumătate de sat Crasna, din anii 7270 (1762)”[6].

1764: „Un hrisov de la Grigorie Ioan Vodă din 13 ianuarie 7272 (1764), prin care liberează satele Vicovele, Frătăuţii, Camenca, Cupca, Ciudeiul, Crasna, Tomeştii şi Carapciul de toate dările ţării”[7].

1772: Recensământul lui Rumeanţev[8], din 1772-1773, înregistrează la Crasna, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „35 – toată suma caselor”, însemnând 2 mazili, 1 nevolnic, 7 femei sărace, 2 popi, 3 ţigani şi 20 birnici.

În 1775, Crasna Putnei era selişte pustie, în vreme ce Crasna Ilschi mai avea 2 mazili (Alexandru Ilschi şi Gheorghie Galerie), 1 popă şi 34 ţărani.

În 15 martie 1783, în faţa Comisiei cezaro-crăieşti de delimitare a proprietăţilor în Bucovina Alexandru Ilschi, fiul lui Nicolae Ilschi, declara că stăpâneşte, împreună cu Miron Gafenco, cumnatul tatălui său, jumătate de sat, cumpărată de bunicul lui, Alexandru Ilschi. Cealaltă jumătate de sat era stăpânită de mănăstirea Putna.

1787: Alexandru Ilschi o va înzestra pe fata sa, Anastasia, jupâneasa lui Vasile Vasilco, în 15 decembrie 1787, doar „cu lucruri din casă”, sfertul de sat Crasna urmând să aparţină feciorilor lui, Ilie şi Neculai, din 12 mai 1794, când cei doi fraţi primesc zapis de mărturie de la verii lor, Toader Tăutul (fiul lui Vasile Tăutul şi al Antimiţei, fata Mariei Dediulesii) şi Afandule Dediul (fiul lui Ştefan Dediul, nepot Mariei Dediulesii).

În 15 mai 1784, raportul consilierului şi comisarului imperial Taddeus Piethner von Lichtenfels, cuprinzând concluzii despre prospecţiunile sale, făcute, în Bucovina, în toamna anului 1783, conţinea şi referiri la slatina din Crasna.

În 1786, se stabilesc la Crasna şi câteva familii de agricultori germani, care vor vorma colonia Huta Veche.

Din 14 ianuarie 1787, Crasna Ilschi aparţine, în bună patte, lui Vasile Vasilco, care se însurase cu fata lui Alexandru Ilschi, Anastasia, un sfert de sat aflându-se în posesia surorii lui Alexandru, Sanda Volniceasa, care i-l vinde lui Ilschi în 15 decembrie 1787.

1791: „Fabricile de sticlă din Putna, Furstentall și Crasna încep de asemenea să înflorească. Ele furnizează comerțul Bucovinei obiecte din sticlă albă și destul de densă. Paharele sunt vândute, în principal, în Galiția și Moldova”[9]. „Nu mai puţin importante sunt sticlăriile de la Crasna-Ilski, de la mănăstirea Putna şi de la Voivodeasa, de lângă Suceviţa, ale căror produse de sticlă sunt trimise până la Constantinopol” [10].

În iunie 1792, Alexandru Ilschi construieşte biserica, cu clopotniţă deasupra pridvorului, „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”.

La data de 20 mai 1798, în Crasna se încheie testamentul Mariei Galer, fiica lui Neculai Ilschi şi a Ilinchii, născută Flondor. Ea lasă fiilor ei Ioniţă, Costachi şi Ştefan partea ei din Crasna, anume o şesime din jumătate. La 1 noiembrie 1798, este un document prin care Alexandru Ilschi dăruieşte fiilor săi Iordachi şi Ilie, a şasea parte din tot satul Crasna. La 5 iunie 1799, în Crasna, Alexandru Ilschi, fiul lui Nicolai Ilschi îşi face testamentul, dând fiilor săi Iordachi şi Ilie a şasea parte de Crasna ţinutul Siretelui, baştină şi cumpărătură, şi a douăsprezecea parte din Crasna cumpărată de la Toader Tăutul.

În primăvara anului 1803, arendaşul Kriegshaber din Crasna aduce, pentru fabrica de sticlă din Huta Veche, câteva sute de slovaci din comitatul Trencin.

1820: Şcoala din Crasna-Ilschi, cu 5 clase (150 de şcoleri!), funcţiona din 1820[11].

1825: Cei doi feciori ai lui Nicolai Ilschi, unul mazil bucovinean – Ilie von Ilschi, iar celălalt boiernaş moldovean – Iordachi Ilschi clucer, stăpânesc împreună moşia din Crasna până în 1825, când moare clucerul Iordachi, iar fiul său, Dumitrachi, moşteneşte, în 25 aprilie 1825, drepturile răposatului.

1835: Ilie von Ilschi cedează drepturile sale de proprietate, în 6 iulie 1835, nepotului său de soră, Emanuil Stârcea şi soţiei lui, Ilinca Ralea, fiica sfetnicului Ţarului Rusiei, Zamfirache Ralea, moşia Crasna cuprinzând „casele zidite, mori, crâşme, velniţă, potăşării, sticlărie”.

În 1843, biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Crasna-Ilschi, ctitorită de mazilul Alexandru Ilischi, în 1792, refăcută de Ilie de Ilschi în 1832, cu 1.853 enoriaşi, patronată de Ilie de ILSCHI, îi avea paroh pe George HACKMANN. În 1876, când numărul enoriaşilor ajunsese la 2.747, biserica era patronată de împăratul austriac şi de Eugen cav. de STRIŞCA, paroh fiind Samuel PIOTROVSCHI. În 1901, biserica a fost, din nou, restaurată, de Eugen cav. de STRIŞCA. În 1907, patron bisericesc era baronul Alexandru de STRIŞCA, iar de cei 3.393 creştini ortodocşi se ocupau parohul Michail BENDEWSCHI (BÂNDEA, dar aşa îi plăcea să semneze), născut în 1859, preot din 1885, paroh din 1890, preotul cooperator Alexandru BACIU, născut în 1873, preot din 1900, cantor fiind, din 1902, Grigorie ILIUŢ, născut în 1857.

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Storojineţ –Storojineţ (Curte districtuală), Banila Moldovenească pe Siret, Broscăuţi, Budeniţ, Cireş cu Opaiţ, Ciudin cu Neuhütte (coliba nouă), Davideni, Igeşti, Iordănești, Camenca cu Petriceanca, Carapciu pe Siret cu Hatna, Comareşti, Comareşti Camerale cu Althütte (coliba veche), Crasna-Ilschi cu Glashütte (fabrica de sticlă), Cupca, Panca, Pătrăuţi pe Siret, Prisăcăreni, Ropcea, Suceveni sau Pomeşti, Zadova”[12].

În 1885, Ion Bumbac, aflat în călătorie, de la Ciudei, la Vicove, îşi exprima încântarea în faţa dumnezeiescului peisaj de pe valea Sireţelului: „Ce să mai vorbesc despre vesela regiune a comunei Crasna sau despre partea şoselei ce suie, prin Crasna, în sus, până la plaiul ce duce printre drăgălaşul pasagiu de codri şi crânguri romantici, deasupra cărora se rădică, spre vest, lungul şir de munţi? O adevărată gură de raiu aceea! Pasagiul acesta se fineşte de-abie ieşind la câmp deschis, cătră Vicovul-de-sus” [13].

În 1 octombrie 1886, spre seară, Iliana lui Simion Percec trimitea pe ginerele ei, împreună cu cei doi feciori ai acestuia, să facă o clacă de păpuşoi. Noaptea, târziu, când ginerele s-a întors acasă, uşa casei era legată pe dinafară, iar în casă Iliana zăcea, gâtuită cu brâul ei. Hoţii spărseseră lada de pe bancă, în care se aflau 10 florini. Jandarmeria din Ciudei i-a descoperit rapid pe ucigaşii Anton Isopel, Constantin al lui Ioan Tomiuc, Constantin al lui Vasile Toniac şi Ioan al lui Toader Plamadă, toţi din Crasna Ilschi. Procesul s-a desfăşurat, mai târziu, la Storojineţ[14].

În 1890, Huta Veche avea primar pe Franz Aschenbrenner, iar învăţător, pe Franz Ernst.

1894: Corul e plugari din Crasna a fost alcătuit, în 1894, de învăţătorul  Mihai RĂUŢ, în următoarea alcătuire: Tenori I: Ilie ŞTIPOR, Anton PLEŞCA şi Vasile AMBROŞ. / Tenori II: Ionică alui Alexie IHNAT, Vasile alui Grigori PLEŞCA şi învăţătorul Mihai RĂUŢ. / Bas: Pavel PERCEC, Alexie MITRIC, Georgi alui Grigori PLEŞCA şi George alui Leonti MOTRESCUL[15].

1896: O colectă pentru Azilul de studenţi din Cernăuţi, făcută, în iunie 1896, de Magdalina Iliuţ, menţionează următoarele nume de localnici din Crasna: învăţătoarea Maria GRIGORCE, Axenia lui Grigorie ILIUŢ, Mariuca lui Grigorie alui Ursu ILIUŢ, Aniţa CHELARIU ILIUŢ, Aniţa lui Ionică GHERMAN, Aniţa lui Istrati GHERMAN, Axenia lui Luca alui Popan MITRIC, Varvara lui Alexandru MITRIC, Domnica lui Andreiu POPESCUL, Varvara lui Alexandru IHNAT, Ileana lui Zaharie GROZAVUL, Mariuca lui George GROZAVUL, Domnica lui Gavril MOTRESCUL, Mariuca lui George PERCEC, Varvara lui Nicolae alui Dumitraş PERCEC, Varvara lui Prisacariu PERCEC, Mariuca lui Ioachim PERCEC, Magdalina lui Vasile ISOPEL şi Toader alui Dumitru MITRIC[16]. Pe lista încredinţată preotului Emilian GRIBOVSCHI şi gospodarului Ioan GHERMAN, au subscris crăsnenii: Ştefan GHERMAN, Alexandru IHNAT, Teofil VASILOSCHI, Emilian GRIBOVSCHI, IRODION, Ştefan SOROCEAN, Eugenia VASILOSCHI, Istrate GHERMAN, Adrian GHERMAN, Ştefan alui Ilie GHERMAN, Sofron PLEŞCA, Alexandru IHNAT, Alexandru PERCEC, Nicolai PERCEC, Toader PERCEC, Ioachim PERCEC, Grigori PLEŞCA, Vasile alui Ioan PLEŞCAVasile alui George PLEŞCA, Silvia VASILOSCHI, Ştefania VASILOSCHI, Ioan alui Alexandru IHNAT, Chilina lui Ştefan GHERMAN, George alui Ştefan alui Toader GHERMAN, Alexandru alui Ioan GHERMAN, Dumitru alui Toader GHERMAN, Istrati alui Toader GHERMAN, Mihail PERCEC, Nistor PERCEC, Mariuca lui Dimitrie GHERMAN, Isaie ILIUŢ, Zăhărie alui George ILIUŢ, Rachila lui Zăhărie ILIUŢ, Ana lui Zăhărie ILIUŢ, Constantin PERCEC, Pavel PERCEC, Ilie BABIUC, Rachila OSALCIUC şi Ileana OSALCIUC[17].

1898: Comunele Crasna Ilschi şi Crasna Putnei aveau să beneficieze de o celebritate bucovineană comună după 1 ianuarie 1898, datorită preotului Mihai Bendevschi, care, deşi constituise a cincia bancă rurală dibn Bucovina, se considera şi se promova pe sine drept întemeietorul cooperativelor de credit, „croite ca şi băncile Şvabilor celor avuţi de lângă Viena, după planurile vestitului Neamţ Raiffeisen”, care „bănci poporale săteşti… se potrivesc de minune pentru gospodarii de prin satele noastre”. Însoţirea din cele două sate Crasna a fost întemeiată de „câteva zeci de gospodari din Crasna, în frunte cu preotul lor, M. Bendevschi, şi cu fruntaşii lor, Grigore Iliuţ, Nicolai Ihnat, Nicolai a lui Dumitru Percec şi George Tarnovieţchi (care) s-au însoţit, au pus la un loc părtăşii de câte 10 florini şi şi-au croit o bancă sătească. Acum, gospodarii din Crasna, cari vor fi în strâmtoare şi vor trebui să împrumurte bani, de la banca lor vor împrumuta… La banca lor, ei foarte mici procente vor plăti şi şi acestea tot în buzunarul neamului lor va curge”[18]. Banca raiffeisiană din Crasna este prima care avea să beneficieze şi de un ajutor de 300 florini din partea Dietei Bucovinei, care, datorită demersurilor făcute de George Popovici (poetul T. Robeanu), de Iancu Flondor şi de fraţii cavaleri de Grigorcea, avea să pună în practică un adevărat program de sprijinire a satului bucovinean, în care intrau şi ajutorările cu fonduri pentru întemeierea de însoţiri de păstrare şi credit, dar şi o lege a creditului agricol cu prevederi eficiente şi imediat aplicabile (din 1903).

1901: Dialectologul Gustav Weigand, a călătorit, spre sfârşitul lui august, „prin Vicovu de Sus (Ober-Wikow), prin împădurita țară muntoasă, spre nord-vest, până la Krasna-Ilski, satul românesc extrem din nord-vest, deoarece satele Banila Moldovenească, Davideni, Comareşti vorbesc limbi slave, în ​​ciuda românilor. De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni”[19]. La Crasna-Ilschi, i-a cântat Verona Iliuţ.

1907: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[20], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la Rachila BABIUC (20 ani în 1909) din Crasna Ilschi.

1907: Din Comitetul naţional districtual al Storojineţului făcea parte, ca „Vice-prezident I: Mihai Bendeschi, paroch din Crasna” (bunicul lui ardelean şi o parte dintre nepoţii bucovineni s-au numit doar „Bândea”), din comitet făcând parte, din „Crasna-Ilschi: Istrati Gherman, Vasile Pleşca”, iar din „Crasna-Putna: Nicolai Dimitrie Percec, Pavel Percec”[21].

1907: „Pentru internatul Francisc Iosif de băieţi români în Cernăuţ… Din colecta întreprinsă de studentul teolog Ilie Păsăilă, în comunele Crasna-Ilschi şi Crasna-Putna, a primit administraţia institutului 16 coroane I. Nr. 796 şi 40 coroane, Nr. 121 şi o colectă în victualii: La acestea au contribuit: dl N. M. 42 coroane, Cucernicia Sa părintele exarch Michail Bendeschi 5 coroane, domnii învăţători Teodor Semaca 2 coroane, Vasile Chira 1 coroană, Ilie Buliga 2 coroane, domnii agricultori Vasile Ştefan Iliuţ 2 coroane, Ioan Tomiuc 1 coroană, Vasile Gheorghi Istrati 1 coroană”[22].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Crasna Ilschi, comună rurală, dis­trictul Storojineţ, aşezată pe malul drept al pârâului Sireţelul, afluent al Siretului Mic. Suprafaţa: 22,29 kmp; po­pulaţia: 1.434 locuitori români, de religie gr. or. Este legată, printr-un drum comunal, de drumul principal Storojineţ – Vicovul de Sus; are o şcoală populară cu 3 clase (deci, vreo 90 elevi – n. n.), ce serveşte şi pentru Crasna Putnei; o biserică parohială, cu hramul „Naşterea Sfântului Ioan”, de care ţine şi Huta Veche, Crasna Putnei şi Huta Ilschi. La 1776, era în posesia mă­năstirii Putna. Forma, odini­oară, o singură moşie cu Crasna Putnei şi a fost cumpărată de episcopul Huşilor, Filotei, şi dăruită mănăstirii Putna, care a pierdut-o, cu timpul. O jumătate a trecut în stăpînirea mazilului Ilschi. Cuvântul „Huta” reaminteşte existenţa de fa­brici de sticlă (Glashütte), care au fost, odată, pe acolo. De Crasna IIschi ţin că­tunele Huta Ilschi, Isero şi Lunca Frumoasă. În Crasna IIschi este o fa­brică de spirt, un fierăstrău cu aburi, având două gatere, şi un izvor de slatină. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi creşterea vitelor. Comuna posedă 1.218 hectare pământ arabil, 806 hectare fânaţuri, 17 hectare grădini, 131 hectare izlaz, 3.573 hectare pădure. Se găsesc 104 cai, 537 vite, 56 oi, 206 porci, 36 stupi. Crasna Ilschi, moşie, cu admi­nistraţie specială, districtul Storo­jineţ. Suprafaţa: 48,02 kmp; populaţia: 656 locuitori, în ma­joritate români şi germani. Se compune din moşiile: 1). Crasna IIschi propriu-zisă, 2). Lunca şi 3). Sireţel.

Crasna Putnei, sat, pendinte de comuna rurală Crasna Ilschi, districtul Storojineţ, aşezată pe malul stâng al pârâului Sireţel, aflu­ent al Siretului Mic. Suprafaţa: 10,75 kmp; populaţia 1.359 locuitori români de religie gr. or. Este legat, prin drumuri co­munale, de drumul districtual Hliniţa-Gurahumora, precum şi de comunele Huta Veche şi Huta Nouă, legate, la rândul lor, cu târgul Ciudei; ţine de şcoala şi biserica din Crasna Ilschi. Forma, la început, o singură moşie şi comună cu Crasna Ilschi, în posesia mănăstirii Putna. Printr-o poruncă dom­nească, jumătate trecu în stăpânirea mazilului Ilschi, aşa că, la 1776, numai o jumătate, aşa numita Crasna Putnei, era în stăpânirea mănăstirii. Populaţia se ocupă cu fâneţele, cu creşterea vitelor şi cu exploatarea de păduri. Comuna posedă 389 hectare pâmânt arabil, 383 hectare fânaţuri, 36 hectare grădini, 1.283 hectare izlaz, 618 hectare pădure. Se găsesc 92 cai, 1.037 vite cornute, 612 oi, 562 porci şi 214 stupi. Crasna Putnei, moşie, atenenţă a moşiei Huta Nouă, districtul Storojineţ. Are 8 locuitori”[23].

1914-1918: Pentru Bucovina au depus obolul de sânge crăsnenii „Rezervistul George Dariciuc, Crasna-Ilschi, Regimentul 22, rănit”[24]; „Fruntaşul Calinic Osatciuc, Crasna-Ilschi, Regimentul 22, rănit”[25]; „Fruntaşul Sofron Tarnoviţchi, Crasna-Ilschi, Regimentul 22, rănit”[26]; „Infanteristul Lucian Coroma, Crasna Ilschi, Reg. 55, rănit”[27]; „Infanteristul Ioan Bogdan, Crasna Ilschi, Reg. 22, mort (01.03-31.07.1915); Corporalul Alexandru Bruja, Crasna, Regimentul 22, rănit; Fruntaşul Ştefan Bruja, Crasna, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Nicolae Cernobuleac, Crasna Putnei, Regimentul 22, rănit; Infanteristul Pavel Gogan, Crasna Ilschi, Regimentul 22, rănit”[28]; „Mendel Feingold, născut în Crasna Ilschi, la 4 mai 1880, ar fi murit la 27 februarie 1915, pe înălţimea Crivei, în Carpaţi, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Raisei Feingold, mama celui dispărut, procedura pentru declararea morţii”[29]; „Ioan a lui Gheorghe Istrati, născut în Crasna lui Ilschi, la 2 faur 1883, chemat fiind, în august 1914, sub arme, ar fi căzut lângă Goriţa, în 10 octombrie 1916, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Domnicei Istrati, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[30]; „Anna Mittermayer, născută Tofanel, soţie de conducător de tren, a plecat din Cernăuţi, pe timpul invaziei ruseşti, pe la finea anului 1916 sau începutul lui 1917, cu un soldat rus, luând cu sine documentele ei personale, între altele şi o legitimaţie de călătorie, cu fotografia ei. De la retragerea ruşilor din Bucovina, lipseşte orice ştire despre dânsa. În august 1918, a adus Ioachim Palamar, gospodar din Crasna-Ilschi, fost infanterist la Regimentul 22, reîntorcându-se din prinsoarea rusească, legitimaţia cu fotografia Annei Mittermayer, căsătorită Tofanel, şi zice că a aflat-o, pe la 14 februarie 1918, la o femeie, care zăcea moartă pe un câmp liber, lângă un sat în districtul Jaroschenka. Comparând el fotografia cu trăsăturile răposatei, a constatat cu siguranţă că aceasta e fotografia ei şi, conchizând după locul de emitere, „Dorna-Watra”, că e o persoană din Bucovina, a luat cu sine fotografia. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea lui Petru Tofanel, procedura pentru stabilirea morţii celei dispărute”[31].

1916: Printre „Soldaţii de la Arbeiter Abtig I/41” (geniştii, deci – n. n.), toţi din Bucovina, care  au donat 61,92 coroane pentru orfanii camarazilor şi pentru camarazii mutilaţi de război, se numără şi Mitrică George, din Crasna Putnei, care a dăruit 60 fileri[32].

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Ciudei făceau parte „Reprezentantul Băncii regionale: Mihai Bendevschi, paroh, Crasna”, întemeietor al însoţirii din Crasna şi mare militant pentru cauza însoţirilor rurale, „Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Alexandru Stîrcea, proprietar mare, Crasna” şi, ca reprezentan al ţăranilor, „Pavel Percec, agricultor, Crasna”[33].

1922: Prin ordinul No. 322/22, referitor la „Mişcarea în învăţământul primar”, au fost făcute numirile în învăţământul bucovinean, în baza concursurilor organizate de Consiliul şcolar al ţării, „b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Valerian Gafencu la Crasna”[34].

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[35], următorii învăţători şi învăţătoare: Negruţiu Victor, comuna Crasna-Traian, jud. Storojineţ, media 7,16”.

1942: „Cu începere de la data publicării prezentei deciziuni, se blochează, din stocuri şi din producţia viitoare a intreprinderilor mai jos notate, la dispoziţia Regiei Autonome a Căilor Ferate Române, următoarele cantităţi de materiale lemnoase de brad şi molid: La fabrica din Crasna Ilschi, judeţul Storojinet, proprietatea Societăţii „Industria Silvică din Bucovina”, cu sediul la Crasna Ilschi, judetul Storojineţ: mc 250,071 cherestea pentru ateliere, reprezentind 1 lot din specificaţia Nr. 1 anexă; mc 568,500, cherestea pentru întreţinere etc., reprezentând 1 lot din specificaţia Nr. 2 anexă”[36].

[1] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 186

[2] Ibidem

[3] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, pp. 186, 187

[4] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 187

[5] Ibidem

[6] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 187

[7] Dan, Dimitrie, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti 1905, p. 98

[8] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 337

[9] De Serres, Marcel, Voyage dans l’Empire d’Autriche, pendant les années 1809 et 1810, Livre VIII, Bukowine, Paris, 1814, pp. 234-237

[10] Ibidem, pp. 779-783

[11] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 35, 1876 p. 63, 1907 p. 166

[12] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[13]  VASILE BUMBAC, Schiţe de escursiuni făcute prin Bucovina în feriile de vară ale anului 1888, în „Revista Bucovinei”, Anul IV, nr. 4 / 15 Februar 1889, pp. 13, 14

[14] REVISTA POLITICĂ, Anul I, Nr. 11, octombrie 1886, p. 4

[15] DEŞTEPTAREA, Nr. 7/1895, p. 58

[16] DEŞTEPTAREA, Nr. 13/1896, p. 102

[17] DEŞTEPTAREA, Nr. 14/1896, p. 111

[18] DEŞTEPTAREA, nr. 2 din 15/27 ianuarie 1898, p. 12, 13

[19] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[20] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[21] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 3

[22] Apărarea Naţională, Nr. 21, Anul II, joi 21 martie stil nou 1907, p. 5

[23] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 76

[24] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[25] Viaţa Nouă, IV, nr. 158 – Supliment, din 25 iulie n. 1915

[26] Viaţa Nouă, IV, nr. 159 – Supliment, din 6 august n. 1915

[27] Viaţă Nouă, IV, nr. 164 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[28] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[29] Monitorul Bucovinei, Fascicula 16, Cernăuţi, 13 mai nou 1921, pp. 203-205

[30] Monitorul Bucovinei, Fascicula 5, Cernăuţi 12 februaie nou 1921, pp. 51-53

[31] Monitorul Bucovinei, Fascicula 75, Cernăuţi în 18 Octomvrie nou 1919, pp. 7, 8

[32] Românul, Nr. 25, Anul VI, joi 17/4 februarie 1916, p. 5

[33] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[34] Monitorul Bucovinei, Fascicula 8, Cernăuţi 21 aprilie 1922, p. 41

[35] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[36] Monitorul Oficial, Nr. 133, 11 iunie 1942, p. 4873

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Coţman

1899, Ţărancă din districtul Coţman. Foto: Julius Dutkiewicz

COŢMANI. Atestat încă din 6 iulie 1413, când Alexandru cel Bun întăreşte soacrei sale, Anastasia, „Coţmanul Mare, cu toate cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hliveştii, apoi Valeva, până în pădurea care se cheamă Dumbrava”, avea să revină, după moartea Anastasiei, Episcopiei de Rădăuţi, care administra vechea necropolă domnească, în care voievodul îşi avea înhumaţi bunii şi străbunii.

1479: „În 1479 (anul 7005, de la începutul lumii), regele polon Albert Jagello, „gândi ca să-şi arate vitejia asupra Moldovei, socotind că prea lesne o va supune, ştiind că, de multe ori, se ajutora Moldova de la craii leşeşti, ca de la nişte vecini de aproape, spre toţi vrăjmaşii… Înţelegând Ştefan Vodă cum craiul se apropie, cu oaste, de Pocuţia şi se trage spre margine, de iznoavă a poftit solia, de a trimis înaintea craiului pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, cu multe daruri, şi l-au întâmpinat de cealaltă parte a Nistrului şi i-au închinat darurile. Şi, iarăşi, cu dragoste le-a luat. Şi, de aici, a trecut craiul apa Nistrului, pe la Mihălceni, în aceastălaltă parte, cu toată oastea sa, şi a venit la Coţmani. Acolo, s-au descoperit toată viclenia şi faptele sale cele ascunse, că a prins pe Tăutul, logofătul, şi pe Isac, vistiernicul, de i-a ferecat în obezi, şi i-a trimis, de i-a închis, tocmai la Liov. Înţelegând acestea Ştefan Vodă, de la iscoadele ce pururea le trimitea, să ştie încotro merge craiul, cu oastea leşească, cum că craiul l-a viclenit şi vine asupra lui, şi a trecut şi Nistrul, cu 80.000 de oameni în oaste, cu scrisoare, fără altă adunare, de sârg a trimis, în toate părţile, în ţară, să se strângă la târgul Romanului. Iar Albert a şezut, şapte zile, la Coţmani. Şi, până a se strânge oastea lui Ştefan Vodă şi până a veni ajutorul, că şi Laslău, craiul unguresc, fratele lui Albert, încă i-a trimis 12.000 de oameni de oaste şi, cu dânşii, pe Birtoc, voievodul Ardealului, ce era cuscru lui Ştefan Vodă; şi de la Radul Vodă încă i-a venit în ajutor oaste muntenească, dar, până a se strânge oastea toată, la un loc, Albert crai a purces, cu oastea de la Coţmani, şi a lovit la Şipinţi” [1].

În 26 august 1503, Ştefan cel Mare întăreşte Episcopiei din Rădăuţi „Coţmanul Mare, cu cătunele sale Gavrilăuţi, Hliviscea, Davidăuţi, Sadcău, Clivodinul, Bludna, Suhoverhul, Ceaplinţii şi Valeva”, Ştefăniţă Vodă adăugând la danie, în 6 octombrie 1520, „Rogozna şi o prisacă pe locul târgului Cernăuţi, acolo unde au fost stupii lui Grumază, pentru pomenirea mamei noastre, Stana”.

1686: „Şi aşezat-au leşii, în ţinutul Cernăuţiului, în câteva locuri, de-au făcut parcane, de-au aşezat drept oaste joimiri moldoveni şi leşi: în Vasileu, pe Nistru, dragoni, în Orăşeni, pe Zaharovski, cu leşi, în Coţmani, pe Dobravski, tot cu leşi, în Bănila, pe Turculeţ cel mare, cu moldoveni, în Hliniţa,  pe Botez, tot cu moldoveni, în târgul Cernăuţi, în Brăneşti, în Cuciur, pe Turculeţ cel mic, cu moldoveni. Şi aşa cuprinseseră tot ţinutul Cernăuţiului, de-l ţineau”[2].

În 8 decembrie 1707, la cererea episcopului Ghedeon, Mihai Racoviţă Vodă scuteşte satul Coţman de plata solăritului.

1714: După un an de vânzoleli armate prin restul ţării, suedezii şi polonii se întorc în Bucovina, unde au îngăduinţă să stea doar trei luni, „prin pădure pe la Cernăuţi”, în 2 ianuarie 1714, trecând prin Coţmani, „unde se afla măria sa, prinţul Wisniowiecki”, apoi „prin Orăşeni, peste Prut şi Ceremuş, până în satul Văscăuţi, unde se afla şi domnul general. În ziua următoare, am mers, iar, îndărăt, la Coţmani, şi, în dimineaţa de după aceea, peste graniţă, până în oraşul Horodenka şi, apoi, iar înapoi. Am mers iar la Orăşeni şi, în ziua următoare, la Văscăuţi. Lângă acest sat este un râu mic, care scoate aburi de căldură, în timpul iernii, şi nu îngheaţă niciodată. Cum excelenţa sa avea de gând să poposească după această apă, în vederea unei mai bune subzistenţe, am pornit, călare, în acea direcţie, să cercetez locul, şi am mers aşa până la satul Bănila, spre munţi şi spre oraşul Kossov (Kossowo, în Polonia). În ziua următoare, am fost la Milewo şi Spassy, şi iar înapoi, prin Wilawce, Karapozny şi Barbowce, până la Văscăuţi, şi apoi, în dimineaţa următoare, până la Coţmani, unde am rămas locului toată luna. Aici locuia un ţăran, în vârstă de o sută treizeci de ani, al cărui fiu avea mai mult de o sută de ani, şi la fiul acestui fiu, care era de optzeci de ani, am stat eu în cvartir. Fără a mai vorbi de ceilalţi descendenţi, bătrânul de o sută treizeci de ani era mai zdravăn decât fiul său de o sută de ani. Mai avea ochi frumoşi, dar nu mai putea să vadă, dar, altminteri, umbla sprinten şi singur, cu un toiag. Acest sat se află între Nistru şi Prut, la 6 mile de Hotin, 3 de Cernăuţi şi 1 şi 1/2 de Snyatin, însă la 3 mile de Horodenka. Aici stătuse strajnicul Sayvoyski, în anul precedent, când înaintea lui şi a încă mulţi alţii s-a petrecut următoarea minunăţie: Când mergi spre Hotin, chiar dincolo de sat, peste lac şi mlaştină, este o pădure rară de stejar, pe o înălţime. Din această pădure au început, într-o anumită zi, de partea dreaptă a drumului, să joace şi să salte stejarii, au mers către… şi s-au închinat unii în faţa celorlalţi, şi au jucat, iar, în felul arătat mai sus. Şi aceasta a ţinut, sub ochii unui număr aşa de mare de oameni, câteva ore. Şi de partea cealaltă, înspre Horodenka, şi între aceasta şi satul Suhoverca, a jucat, tot atunci, muntele, cu tufişurile şi copacii săi, şi, apoi, s-au oprit, cu toţii, odată, şi acest semn îl cunoaşte singur Dumnezeu. S-a aflat, de la anumite persoane, că, înainte de ultimul război cu turcii, s-a putut vedea acelaşi lucru lângă Cernăuţi, care, fără nici o îndoială şi cu toată siguranţa, era un cutremur de pământ. Astfel, la numai o jumătate de milă de aici, în satul Ivankopce şi Habielowce, spre Snyatin, au fost văzuţi oameni ieşind din munţi, cu flamurile fluturând, ca dintr-un castel, care, apoi, s-au făcut nevăzuţi”[3].

În 13 aprilie 1737, Grigore Ghica Vodă dă instrucţiuni Marelui Căpitan de Coţmani referitoare la import-exportul de cai şi de vite, făcut de armenii polonezi, stabilind taxele încasate de el şi de subalternii săi: de 1 leu pentru fiecare cireadă care trece graniţa, vameşii – 1 leu, iar călăreţii care păzesc trecătoarea – 2 potronici de cireadă.

În 1741, Marele Căpitan de Coţmani primeşte poruncă să interzică polonezilor să mai treacă graniţa pentru a tăia şi lua lemne, pentru că „prea fără cale au făcut socoteală şi margine acia să fie foarte poprită de către Leşi”.

În 15 februarie 1754, Matei Ghica Vodă dă carte de volnicie episcopului Dositei Herescu pentru a supune la obligaţiile ce le revin, după obicei, pe călăraşii din Coţman şi Hlivişte. Iar dacă vor experima nemulţumiri călăraşii, Marele Căpitan de Coţman, care, atunci, era „Enacache, staroste de Cernăuţi”, îi va obliga pe călăraşi „ca tot căsariul să dea câte 2 lei pe an”.

1759: Călăraşii de Coţmani încetează să-şi mai execute atribuţiunile militare începând cu 27 aprilie 1759, când Ioan Teodor Calimah îi lasă la vetrele lor, motivând că „în vremuri ca astea ţara are mai multă nevolie de birnici decât de slujbaşi”, iar scutirea de solărit, pe care o aprobă în 27 februarie 1761, nu vizează o posibilă reluare a atribuţunilor militare, ea fiind motivată de faptul că, în locul platei solăritului, foştii călăraşi „sunt de ajutor şi posluşanie Episcopiei de Rădăuţi”.

1772; Recensământul lui Rumeanţev[4], din 1772-1773, înregistrează la Coţmani „137 – toată suma caselor”, însemnând 3 popi, Ştefan, Ion şi Dumitru, 3 diaconi, Dumitraşco, Sandul şi Grigoraş, 3 dascăli, Vasile, Mihail şi Hrihor, 1 poroşnic ostavoi, Ihnat PETROVICI, 8 scutelnici ai poroşnicului, Dumitro FEUKO, Simeon FINKO, Vasile MURGOCI, Tănasă FEUCIUK, Grigoraş rotar, Ştefan COSOVAN, Toader  CHIŞCAN şi Grigore rusul, 1 jidov, Iutko, 11 văduve, Paraschiva, Odochia, Lianka ruscă, Sofia ruscă, Sofia GAVRILOAI, Irina, TOCIOAII baba, Dochiţa baba, LUPUŞOAIA, Acsănia şi Gafia baba, 15 case pustii şi 92 birnici, şi anume: Neculai vornic, Ivan zet ROMAN, Ivan LUNGUL, Dumitru FACĂŞ, Ivan rusul, Georgi CRAVCIUK, Fodor vătăman, Vasile DOSTEIU, Ivan PAVLIUK, Mihail SCRIPNIC, Ion zet HARASIM, Harasim, Petre ROTAR, Ivan SINCO, Prodan PIVULIAC, Vasile sin diacon, Vasile CREŢU, Ivan FACĂR, Toader RĂZNIC, Ivan PINTEMA, Muţic rus, Fodor rus, Fodor ZADOBRIŢCHI, Petre LOICA, Neculai CULIC, Mihail PROCLECIUK, Vasile berar, Hrihor ungurian, Vasile DANIŞUC, Ivan văcar, Ivan SAUCIUK, Nichifor CUDRECIUK, Alecsa RUDEI, Ivan CUDRIC, Iacob BĂŞCHII, Vasile BĂŞCHII, Sârghii rus, Ivan LEVCUN, Ivan MOŞPANUC, Procopi rus, Georgi rus, Sârghii LEZEI, Vasile PRASCHII, Ivan PETRIVANCIUK, Sandul NASTASIACIUK, Ştefan CĂPĂŢÂNĂ, Sandul CANTEMIR, Dumitru CANTEMIR, Semen CANTEMIR, Ion zet CANTEMIR, Semen MARIŢUC, Andrinachi sin VASILE, Ştefan CANTEMIR, Georgi BUCĂTARCIUC, Vasile cojocar, Procop scripcar, Ştefan zet morar, Hrihor VEŞCIUK, Ivan MOŞIŞCIUC, Vasile rus, Ivan rus, Dumitraşco  IORDACHIANCIUC, Grigoraş PIVULIAC, Ion POCLITAR, Coste rus, Neculai zet MALIC, Fodor TRIU, Ştefan CHIUCIUK, Andrei morar, Andrei BĂNULIAC, Timofei haidău, Ivan VOIUCO, Vasile rus, Georgi merticar, Vasile morar, Ştefan POCLITAR, Ilaşco cojocar, Matei bejenar, Vasile LIATOSKI, Ivan GULEVAN, Vasile FACĂS, Nicolai morar, Andrei SOMERCA, Vasile SOMERCIUK, Toma MAZUR. Matei FRANSKI, Toader pânzar, Simeon cojocar, Semen HUJNIK, Vasile rus, Iacob rus şi Pavel STASII.

În cătunul Suhaverca, existau 45 de case, locuite de 1 popă, Miron, 2 diaconi, Toader şi Andrei, 2 slugi ale Episcopiei Rădăuţilor, Neculai ROSCHIP şi Dănilă, 4 văduve, Irina, Maria URSULIASA, Palaghia şi Maria morăriţa, 11 case erau nelocuite, iar în celelalte 25 locuiau familiile birnicilor: Ivan vornic, Andrei rus, Toader CURLAT, Georgii brat ego, Iacob vătăman, Ursul sin văcar, Ştefan HORIŢCI, Costin MACCIUC, Ion brat ego, Ion DIMURCIAC, Timofti morar, Andrii DIMULIAC, MÂNDRIŞOR, Vasile IVANUC, Luchian rus, Vasile NEGOIŢĂ, Tănasă BĂETU, Ştefan GAVRILIUC, Alecsa zet MACSIN, Ion DEBLE, Andrei PRODAN, Sava zet PRODAN, Ion rus, Simion rus şi Fodor DREJCIAN.

În 1774, satul Coţmani avea 81 familii de călăraşi, numărul gospodăriilor ajungând, în 1784, în baza masivelor colonizări cu ruteni, la 177.

1803: „Școli există, pe teritoriul dintre râurile Prut și Nistru doar în Coţman (Kotzman) și Cişciatec (Kryszczatek), unde se predau, în germană și ruteană, citirea, scrierea și aritmetica, apoi religia, toate acestea în cele 5 ore pe zi, trebuiau să fie predate. Şcoala din Coţman a avut, timp de 30, până la 40 de ani, în mare parte copii de țărani; la Crişciatec, întâmplător sau nu, 50 dintre şcolari erau copii de clerici săraci și țărani, iar chiriașul de acolo (schitul – n. n.), le-a oferit mâncare și haine copiilor săraci” (Archiv für österreichische Geschichte, Wien 1898, p. 663).

În 1843, biserica Arătarea Maicii Domnului din Coţmanii de Sus, cu 911 enoriaşi, era slujită de preotul administrator Wassilie JUZARKOWSKI, în vreme ce biserica Sfântul Nicolai din Coţmanii de Jos, cu 924 enoriaşi, îl avea paroh pe Mihail VOROBCHIEVICI. În 1876, este menţionată doar biserica Sfântul Nicolai, cu 2.540 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie GRIBOVICI. În 1907, la biserica Sfântul Nicolai, cu 3.954 enoriaşi, slujeau parohul Ştefan IVANOVICI, născut în 1832, preot din 1855, paroh din 1859, preotul cooperator Ioan SIMIGANOVSCHI, născut în 1861, preot din 1890, şi, din 1904, cantorul Zosim EUSTAFIEWICZ, născut în 1849.

1788: O şcoală trivială moldovenească, cu 6 clase, funcţiona la Coţmani din 1788, o alta, cu 5 clase, din 1888, un gimnaziu inferior începând să funcţioneze, tot la Coţmani, din 1904[5].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea raionului Coţman –Coţman (judecătorie de district), Berhomet pe Prut, Bordei sau Burdigeu, Davideşti, Dubăuţi, Hacrileşti, Iujeniţa, Ivancăuţi, Clivodin, Laszkowka, Lujeni, Malatineţ, Mămăieştii Vechi, Mămăieştii Noi cu Cutul Strileţchi, Nepolocăuţi, Orăşeni, Oşehlib, Piedecăuţi cu Ţopeni, Revacăuţi, Revna, Şipeniţ, Şişcăuţi, Stăuceni, Suhoverca, Valeva, Viteleuca. Zastavna (judecătorie de district), Babin cu Ştefanovca, Boianciuc, Borăuţi, Brodok, Czarnypotok, Cincău, Doroşăuţi, Horoşăuţi, Iurcăuţi, Cadobeşti, Kiseleu, Krisciatek, Cuciur-mic, Culeuţi, Mitcău, Mosoiuca, Ocna, Onut, Pohorlăuţi, Prilipce cu Luca, Repujineţ, Samuşin, Teutri, Vasileu, Verbăuţi, Verenceanca, Zwiniec cu Koetriszöwka”[6].

1885: „O bijuterie din argint (fig. 8), probabil dintr-un set de inele de templu, a fost găsit, în 1885, la Malatineţ, în districtul Coţman. Formată dintr-un inel deschis cu sârmă puternică, un capăt aplatizat, care are o perforație, și un al doilea capăt aplatizat, înfășurat în spirală, de asemeni cu o mică perforație rotundă, care susţine ornamentul, care constă, în principal, din suprapuneri de flori, care, dispuse într-un astfel de mod, formează o formă sferică. Fiecare dintre ele (dintre care au mai rămas patru, dar trei despărțite) are o piramidă, cu globuri mici la mijloc, în timp ce frunzele constau din bucăți de argint aplatizate, realizate din bucle de sârmă. Acestea din urmă, împreună cu firele subțiri, înfășurate în spirală, în mai multe rânduri de mărgele, deasupra, formează deformațiile ulterioare. În special, o parte a discului inelar este umplută cu respectivele bucăți de fagure asemănătoare tubului, din care o parte este, de asemenea, spartă; proprietarul, ca înainte (doamna Bogdan von Bottuschan, soția proprietarului din Lujeni – n. n.)”[7].

1888: La Balul român de elită al „Junimei”, din februarie, aranjat în sala Societăţii filarmonice germane” a paricipat, ca membru marcant al elitei bucovinene, şi „dl Tabora, comisar din Coţmani”, împreună cu „doamna de Tabora din Coţmani”[8].

1891: O listă de subscripţie pentru zidirea bisericii orientale din Cacica, întocmită, în iunie 1891, de „Ioan HOMIUCA, paroch şi protopresbiter în Cozman”, menţionează, printre familiile comunei, pe:  preotul Eleuterie DAŞCHEVICI, SNIATINCIUC, Ion LOJUK, Nicolaiu BULANKA, Dumitru PAULINE, Michael ZUKOWSKI, Nicolaiu PERCHINSKI şi Nicolaiu DIACONIUC.

1899: „Numiri, în ceea ce privește judecătorii regionali: Ernst Mandyczewski, din Dorna Watra, pentru Suceava… Cornel Kisselitza din Suceava, acolo… Dr. Emanuel Dresdner, din Cernăuţi, acolo… judecătorul de district Emil Orobko, din Sadagura, pentru Cernăuţi… Emil Prokopovici, din Suceava, în Suceava… judecătorul de district Elias Dan, din Coţman, în Suceava. Cu privire la judecătorii regionali în calitate de judecător de district: Julian Curkowski, din Sadagura, în Zastavna, Simeon Wydyniwski, din Sorojineţ, în Dorna Watra, Elias Semaca, în Cernăuţi, din Solca… Hippolyt Calindescu, din Rădăuţi, în Dorna Vatra, Johann Stefanoeicz, în Cernăuţi, din Vijniţa, Emil Tomorug, în Dorna Watra, din Sadagura şi Georg Tarnawski, în Suceava, din Coţman“[9].

1906: „Fondul religionar şi institutele filantropice gr. or. române. Înainte de doi ani, a petiţionat comitetul societăţii „Şcoala română” din Câmpulung pentru o subvenţie, cu scop ca să înfiinţeze un internat pentru elevii gr. ort. români de la şcoala profesională din Câmpulung, dar, până acum, n-a sosit nici un răspuns. Se zvoneşte ştirea cum că chiar venerabilul consistoriu gr, or. – motivele nu sunt cunoscute – să fi refuzat acordarea unei subvenţiuni băneşti, cu toate că guvernul ţării a sprijinit această afacere. Când e vorba să se atribuie ajutoare băneşti la văduve de consilieri cu o pensie grasă (vezi Wlazl), remuneraţiuni la funcţionari străini, lemne gratuite la institute iezuitice sau locuri de sute de mii la asociaţiuni străine (pentru internatul ucrainean, în Coţmani), atunci se arată factorii competenţi, îndeosebi venerabilul consistoriu, darnic de tot, dar când e vorba de sprijinirea unei instituţiuni române gr. or., atunci… nu-s parale. Suntem foarte curioşi cum se va rezolva cererea internatului român din Câmpulung”[10].

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Coţman (Kotzman), târg, aşe­zat pe malul drept al pârâu­lui Soviţa, care dă aci naştere la mai multe heleştee. Suprafaţa 23,45 kmp; popu­laţia 4.500 locuitori, din care cea mai mare parte ruteni, iar restul poloni, germani şi izraeliţi; religia, la ruteni, este în majoritate gr. or., apoi gr. cat. Se compune din vatra târgului şi cătunul Zahorbi (Zahorby). Este străbătut de şoseaua principală ce duce, pe de o parte, în Galiţia, spre Zaleszszyki, iar pe de altă parte, la Cer­năuţi. Din el pleacă drumurile districtuale Coţman-Nepolocăuţi şi Coţman-Berhomet pe Prut, ce-l leagă cu Storojineţ şi Stăneşti. Este staţie a liniei ferate locale, ce se bifurcă din linia ferată principală, în punctul Lujeni. Este reşedinţa unui căpitan (prefect); are, pe lângă oficiile administrative obişnuite, şi judecătorie de ocol, un birou telegrafo-poştal, 2 şcoli populare, cu câte 6 clase (deci, vreo 360 elevi, fiecare clasă având câte 30 – n. n.), o şcoală spe­cială de industrie, o biserică gr. or. Parohială, cu hramul „Sf. Nicolae”, una rom. cat. şi una gr. cat. Coţmanul este pomenit, ca sat, făcând parte din propietatea Episcopiei Rădăuţului, lu­cru care se confirmă printr-un hrisov al lui Ştefan cel Mare, de la 1503, şi altul de pe vre­mea lui Bogdan cel Chior, de la 1519. După tradiţie, târgul şi-ar avea numele de la o fată, Chiţa Apostoluc (Coţman – Chiţman), care ar fi scăpat târgul de urgia turcilor (în 6 iulie 1413, când a fost atestat satul, încă nu păşise picior de turc prin părţile Moldovei – n. n.), înecând pe un paşă ce a iubit-o. În le­gătură cu această legendă se aducea un tablou, cu data anu­lui 1798, care se păstrează la primăria târgului şi reprezintă această întâmplare. De fapt, însă, termenul îşi va fi având originea în numele Cosma (Cosmeni – Cosmani). Interesant este vechiul clopot, ce se păstrează în biserica ortodoxă, încă din secolul al XVII -lea, ca dar, pe care l-ar fi hărăzit un boier, cu numele de Ghica, întru pome­nirea răpăusatei sale fiice. Po­pulaţia ortodoxă atribuie aces­tui clopot făcătoriei de mi­nuni. Lângă Coţman, s-ar fi găsit, în diferite rânduri, obiecte din epoca de piatră şi de bronz, precum şi podoabe de argint, aparţiitoare epoceii de fier. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi prăsila vitelor, şi cu negoţul de cai, pentru care se ţin bâlciuri vestite în anumite părţi ale districtului. Târgul posedă 2.388 hectare pământ arabil, 267 hectare fânaţuri, 8 hectare şi 50 ari grădini, 124 hectare izlaz, 447 hectare pădure. Se găsesc 324 cai, 605 vite cornute, 990 oi, 738 porci şi 101 stupi de albine. Coţman, moşie, cu administraţie particulară, districtul cu acelaşi nume. Suprafaţa: 16,81 kmp; po­pulaţia: 206 locuitori, în ma­joritate ruteni, restul poloni, izraeliţi, germani, ş. a. În privinţa confesiunii, în afară de izraeliţi, sunt în ma­joritate gr. or. şi rom. cat., restul gr. cat. şi armeni uniţi. Cuprinde, pe lângă moşia Coţman propriu-zisă, şi cătunul Zahorbi”[11].

1914: Colonizat puternic cu ruteni, Coţmanul a avut parte şi de o puternică infuzie evreiască, dar comunitatea s-a organizat ca atare abia în 1914, sub şefia lui Anschel, care-l avea ca adjunct pe Aron Weintraub, printre membri aflându-se Salomon Merdlinger, Samuel Fritz, Jakob Gruen, Chaim Schorr, Hersch Kreisberger, Leibisch Rosenblatt, Samuel Oberwaeger, Hermann Schulmann, Markus Stier, Schorr Abraham, Moise Tannenbaum, Alter Tennenblatt şi Hersch Zimmer. Rabin era Samuel Schaechter, urmat de David Fraenkel-Hager. Comunitatea evreiască din Coţman, care cuprindea şi pe evreii din satele dijn jur, a avut o sinagogă şi un cimitir.

1915: „Odată, primeşte viteazul sublocotenent Victor Rusu porunca să împrăştie garnizoana rusească a orăşelului Coţman. Porunca fu primită dimineaţa, la 6 ore, iar peste un ceas şi jumătate, fugeau ruşii de credeai că şi-au pierdut minţile. Atât de fără de veste i-a prins atacul românilor că bieţii soldaţi ruşi nici nu-şi puteau da seama din ce direcţie vine acest atac. Tot astfel o păţiră, înaintea localităţii Zastavna, din Bucovina de nord. Aici concentrează ruşii o armată destul de respectabilă, care se compunea din cel puţin 6 regimente de infanterie, mai multe despărţăminte de mitraliere, precum şi câteva tunuri. Sublocotenentul Rusu atâta i-a hărţuit, şi dintr-o parte, şi din alta, că bieţii ruşi nu se puteau orienta de loc. Nu ştiau cât de mare e armata care-i ataca. Comandantul rusesc raportează superiorităţii sale următoarele: „E imposibil ca să înaintăm, pentru că se semnalează, din toate părţile, puternice trupe duşmane”. Şi, când colo, era numai sublocotenentul Rusu, cu mica lui ceată de Români”[12].

1914-1918: Dimitrie Sucholotiuk a lui Nicolai din Coţmani, născut în 1887, a fost înrolat în 1914, cu ocazia mobilizării generale, în Regimentul 24 şi a plecat la luptă. Ultima scrisoare a trimis-o soţiei sale cu data de 24 martie 1915. De atunci nu-i nici o ştire despre dânsul. Martorii spun că, în aprilie sau martie, dânsul a luat parte la un atac în contra ruşilor şi, după această luptă, n-a mai fost văzut, aşa că trebuie să fi picat pe câmpul de onoare. Presupunându-se decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Maria Sucholotiuk, născută Pauline, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[13]; „Ioan a lui Vasile Fiwczuk, născut în Coţmani, la 7 iunie 1889, chemat, în august 1914, sub arme, să se fi înecat, chiar la începutul lunii august 1914, într-o mlaştină, în Galiţia, lângă Socal, lipsind, până în prezent, orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Rachilei Fiwczuk, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[14].

1919: septembrie 10: Decretul de confirmare a autorităţilor judecătoreşti. Începând cu 1 septembrie 1919, se confirmă „la autorităţile judecătoreşti din Bucovina, următoarele persoane[15]: La judecătoria Coţmani: Iosan Oskar, judecător de district cu rangul VIII”, din Coţman fiind transferaţi „Dr. Rosenzweig Leon, judecător de district cu rangul VIII, în aceeaşi calitate, de la judecătoria Coţmani; Iaroszynski Eusebie, judecător de district cu rangul VIII, în aceeaşi calitate, de la judecătoria Coţmani”, iar la Suceava, „Bensdorf Kasimir, consilier de district cu rangul VII, de la judecătoria Coţmani”. În cadrul aceloraşi regrupări de magistraţi, veneau, „La judecătoria Coţmani, Dr. Hostiuc Constantin, judecător la tribunalul Cernăuţi, consilier conducător de judecătorie cu rangul VII, şi Dr. Sigmund Bibring, auscultant la tribunalul Cernăuţi, judecător cu rangul IX”.

1919: Comisiunea agrară de ocol Coţmani avea următoarea componenţă: Preşedinte: Dr. Constantin Hostiuc, consilier de tribunal şi şef al ocolului judecătoresc Coţmani. / Locţiitor: Oscar Giosan, judecător districtual. / Reprezentantul Administraţiei: Arcadie Lucescu, prefect, Coţmani. / Locţiitor: Gheorghe Rusu, practicant de concept, Coţmani. / Reprezentantul Băncii regionale: Teofil Nedelcu, fost prefect, Cernăuţi. / Locţiitor: Ion a lui Miron Sauciuc, agricultor, Clivodin. / Expert agricol: Porfirie Colomiţchi, referent agricol, Coţmani. / Locţiitor: Eugen Zukowski, directorul şcolii de Agricultură, Coţmani. / Reprezentantul proprietarilor expropriaţi: Andrei Botuşan, proprietar mare, Lujeni. / Locţiitor: Kasimir Bohdanovici, proprietar mare, Oşehlib. / Inginer hotarnic: Octavian Coca, inginer, Cernăuţi. / Locţiitor: Iosef Charvat, inginer civil, Coţmani. / Reprezentanţi ai ţăranilor: Nicolai Boşniac,  agricultor,  Coţmani; Doroftei Spaniuc, agricultor, Şipeniţ. / Locţiitori: Vasile Sorohan, agricultor, Coţmani; Andrei Crauciuc, agricultor, Stăuceni”. Un alt localnic, „Krudowski Stanislau, inginer hotarnic civil, Coţmani”[16], era trimis, ca specialist în Comisiunea agrară de ocol Ciudei.

1919: Printre cei mai faimoşi cârciumari ai Bucovinei, nominalizaţi ca atare în deciziunea ministerială nr. 1593/1919, semnată, în numele lui Ion Nistor, de Iorgu Toma, erau „Ioan Pauliuc, Jossel Pilpel, Gheorghe a lui Vasile Perhinschi şi Samuel Fritz, toţi din Coţmani”[17].

1920: „Deciziune de expropriere No. Ra 173/20. Deriziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea de 85 ha 19 a 12 mp din moşia Gavrileşti, proprietatea lui Iossel Merdinger, Chave Perl Merdinger şi Salomon Merdinger, corpul domicial fasc. No. 68 din registrele fonciare pentru comuna cadastrală Gavrileşti, în folosul „Fondului de pământ bu­covinean”, a devenit definitivă”. „Deciziune de expropriere No. Ra 133/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani, cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 204, Şipeniţ, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 169 ha 67 a 68 mp, proprietatea dnei Anysia Miron Costin, în folosul „Fondului de pământ bucovinean”, a devenit definitivă”. „Deciziune de expropriere No. Ra 109/20. Deciziunea Comisiunii agrare de ocol Coţmani cu care s-a decis exproprierea corpului dominical fasc. No. 120, Lujeni, din registrele fonciare pentru moşiile bucovinene, în suprafaţă de 66 ha 90 a 68 mp, proprietatea dlui Andreas Botuşan, în folosul „Fondului de pământ buco­vinean”, a devenit definitivă”[18].

În vara anului 1941, au fost împuşcaţi evreii Uscher Rubin, Baruch Auerbach, fratii Schwarzkopf, fraţii Berl, Isiu Hecht, Hersch Spierer, cei doi fii ai lui Simon Schorr, Hersch Gaensler, Simon Rottenberg, Jakob Baer Schorr, Moise Chaim Schiffer şi Leib Nagler. Printre cei deportaţi în Transnistria se numără Jakob Nathan Seidmann, Avraam şi Moise Hersch Seidmann, Ida Seidmann, Josef Herzan, Mailman Meier Schulmann.

Coţmani, panoramă

[1] Ureche, pp. 76-87

[2] Neculce, p. 101

[3] Ibidem, pp. 337-339

[4] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 408

[5] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 25, 1876 p. 75, 1907 p. 103

[6] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[7] Romstorfer, Carl A, Aus „Mittheilungen der k. k. Central-Commission, în Maximovici, E.; Mikulicz, A.; Polek, Dr. J; Romstorfer, C. A.; Jahrbuch des Bucowiner Landes-Museum / 1893,Czernowitz 1893, pp. 45-71

[8] Familia, Nr. 6, Anul XXIV, 7 /19 februarie 1888, pp. 69, 70

[9] Verordnungsblatt des k. k. Justizministeriums, XV. Jahrgang 1899, Wien 1899, pp. 255, 256

[10] Apărarea Naţională, Nr. 3, Anul I, Cernăuţi, duminică 14 octombrie stil nou 1906, p. 4

[11] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 75, 76

[12] Viaţa Nouă, anul IV, nr.174, 7 februarie 1916, p.3

[13] Monitorul Bucovinei, Fascicula 79, Cernăuţi în 1 Noemvrie nou 1919, pp. 7-9

[14] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[15] Monitorul Bucovinei, Anul 1919, Cernăuţi, în 10 Septembrie nou, Fascicula 63, pp. 1-4

[16] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[17] Monitorul Bucovinei, Fascicula 69, Cernăuţi, în 3 octombrie nou 1919, pp. 1-3

[18] Monitorul Bucovinei, Fascicula 18, Cernăuţi, 15 iunie nou 1921, pp. 229, 230

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Coşna

Coşna – foto: Jan Pesula

COŞNA. Deşi exista, în 15 februarie 1410, un stăpân pe acele locuri, Branco, care îşi avea păltinişul între Coşna Mică şi Coşna Mare, satul Coşna este unul relativ nou, menţionat în cadastrul Prefecturii judeţului Câmpulung din 1939, format din Bancu, Dealul Coşnei, Poiana Coşnei, Tebeleauca, pe locurile unor branişti câmpulungene din hotarul cu Ardealul.

1774: „Sediul trupelor austriece, introduse în Bucovina, se afla la Cernăuţi, iar de aici au fost înaintate departamente individuale până la granița cu Moldova. Puterea acestora a fost de 400 de soldați, la începutul lunii septembrie 1774. La începutul lunii octombrie, Batalionul Siskowitsch a fost direcționat către Suceava pentru a putea oferi mai mult sprijin trupelor avansate, în caz de eventualități neplăcute, şi a primit ordinul de a stabili și menține legătura cu Transilvania, prin Pasul Rodna, prin intermediul poştelor. Astfel de poşte au fost în Dorna, Capu Codrului și Stupca. Poziţionări similare au fost făcute și în interiorul graniței transilvănene, de brigada de frontieră situată acolo, iar generalul de câmp  Preiss a informat Înaltul Consiliu de Război din Viena că a luat măsura pe care Filo a considerat-o necesară pentru a stabili legătura dintre Transilvania și Bucovina. Această măsură a constat în faptul că al doilea regiment grăniceresc românesc a trebuit să mențină un post de vamă între Coşna și Dorna, adică în afara Transilvaniei. Postul era format din opt bărbați puternici (inclusiv un caporal și un sergent), care subordonau postului principal de la Kukuraza”[1]. În Transilvania, la izvoarele Coşnei, exista un sătuc numit Coşna, care avea să iasă în evidenţă în vâlvătaia întâmplărilor belicoase din anul 1849.

1849: „Apoi, locotenentul prim Storch servise, mai înainte, în Bârgău-Bistriţa, cunoştea bine terenul. La mandatul lui Urban, făcuse, mai înainte, locotenentul prim adjunct P. Domide, cu o companie de cordonişti, o recunoaştere către Ilva Mare, având a cerca şi a aduce acelea lăzi cu zünderi (gaze?), care s-au fost ascuns în Dealul Senienilor, în 4 ianuarie 1849. Această recunoaştere a urmat în 30-31 ianuarie 1849, şi anume peste Poiana Stampii, Dealul Friu, Dealulul Ivan, apoi Ilva Mare, Dealulul Senienilor, Poiana lui Taloş şi retur. Spre transportarea lăzilor, s-au recrutat locui­torii din Coşna (deci, în 1849, deşi nu figura în evidenţele administrative, Coşna exista şi era un sat destul de mare, dacă puteau face un astfel de transport – n. n.). Întreprinderea a succes; Domide a raportat, la întoarcere, colonelului Urban toate, cu de-amăruntul, descriind căile, potecile şi starea inamicului în Rodna şi Moroşeni. Acestea considerate toate, au născut ideea în Urban de a întreprinde o năvălire în Borgo-Moroşeni (Mureşenii Bârgăului – n. n.) şi a prinde batalionul lui Kofler”[2].

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Câmpulung – Dornawatra cu Dornakilie (judecătorie), Dorna pe Giumalău, Dorna Candreni cu Coşna, Iacobeni, Cârlibaba Partea câmpulungeană, Poiana Stanpii cu Pilugani, Ciocăneşti”[3]. Deci, în 1869, Coşna era locuită şi, în ciuda răzleţirii caselor, era considerată măcar cătun, dacă nu chiar sat.

În 1907, era menţionat, în cadrul comunei bisericeşti Poiana Stampii, Pilugani, Tatarul, Teşna, Romaneşti, Plaiul şi Muncei, un alt cătun, la fel de mărunt pe atunci, Gura Coşnei[4].

În 1908, Dicţionarului lui Grigorovitza nu menţionează locuinţe pe valea Coşnei, ci doar „Coşna, pârâu, se naşte din izvorul Văcarilor şi izvorul Vulvei, care izvorăşte de sub culmea Butea Amarenilor, din Transil­vania, şi se împreună, apoi, cu pârâul Teşna, formând la un loc un confluent, pe stânga, al Dornei. Până la confluenţă, acest pârâu constituie valea Coşnei, pri­mind încă Izvorul Banului, pârâul Făgeţel şi pârâul Livadiei”[5].

1931: În „Tablou de regruparea comunelor rurale” (Bucureşti 1931), întocmit pe judeţe, Coşna apare la poziţia 10, în cadrul judeţului Câmpulung, şi ca reşedinţă comunală, dar fără alte sate în componenţă (p. 105).

1944: Prin ordinul „Nr. 63.175 din 20 martie 1944, se înaintează 1a gradul II în învăţământul primar, pe ziua de 1 septembrie 1943, următorii învăţători şi învăţătoare, care au reuşit la examenele de înaintare la gradul II, din sesiunea August 1943, la Centrul Cernăuţi, cu notele arătate în dreptul fiecăruia[6]: Todaşcă Victor, comuna Coşna, media 8,25”.

1946: „Văzând ordinul de urmărire Nr. 7.498 din 24 octombrie 1946, emis de ministrul de război, prin care numitului Spânu Ion, cu domiciliul în comuna Coşna, jud. Câmpulung-Bucovina, i s-a deschis acţiune penală pentru că ar fi comis participarea la complotarea întru distrugerea unităţii Statului, răzvrătire şi instrucţie armată, prevăzută şi penalizată de art. 227, 229, 230 şi 184 din codul penal, combinat cu Decretul Lege Nr. 967 din 1941 şi art. 502 din codul justiţiei militare, art. 210 şi 211 din codul penal, combinat cu art. 101 şi 103 din codul penal. / Văzând hotărârea dlui ministru de război, prin menţionatul ordin de urmărire, în sensul că numitul să fie instruit în stare de arest… / Manddatăm şi ordonăm tuturor agenţilor forţe publice ca, în conformitate cu legea, să aresteze şi să conducă la închisoarea militară Jilava pe numitul, întru executarea hotărârii de mai sus”[7].

1948: În „Tablou cu noua repartizare a comunelor din judeţul Câmpulung, aprobată cu deciziunea ministerială Nr. 7.998/948”[8], la Plasa Vatra Dornei, Coşna figurează drept comună cu existenţă comunală anterioară, la nr. 34.

1949: „Prin decizia ministerială Nr. 27 din 12 Ianuarie 1949, se rectifică, pe datele mentionate în dreptul fiecăruia, clasa de salarizare a următorului personal tehnic silvic din cadrele Ministerului Silviculturii, după cum urmează: Purcelean Ştefan, şeful Ocolului silvic Coşna, Câmpulung, pe data de 1 August 1948, în clasa 11/948 de salarizare, în loc de clasa 10 (D. M. Nr. 646 din 1948)”[9].

1949: Sunt dumiţi directori în învăţământul elementar[10], la cele două şcoli din Coşna, Todaşcă Victor, director la Şcoala elementară Coşna, Uriţă Ioan, director la Şcoala elementară Coşna-Teşna, Ursache Teodor, director la Şcoala elementară Poiana Stampei, Gura Coşnei.

[1] Werenka, Dr. Daniel, Bukowinas entstehen und aufblühen (Apariţia şi înflorirea Bucovinei), în Archiv für österreichische Geschichte (Arhive pentru istoria austriacă), Wien, 1892, pp. 98-152.

[2] Transilvania, Nr. 2, Anul IX, Braşov 15 ianuarie 1876, pp. 16-19

[3] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[4] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1907 p. 67

[5] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, p. 74

[6] Monitorul Oficial, Nr. 72, 25 martie 1944, pp. 2612 şi urm.

[7] Monitorul Oficial, Nr. 264, 13 noiembrie 1946, p. 11918

[8] Monitorul Oficial, Nr. 124, 31 mai 1948, p. 4740

[9] Monitorul Oficial, Nr. 21, 26 ianuarie 1949, p. 840

[10] Monitorul Oficial, Nr. 20, 25 ianuarie 1949, pp. 845, 846