Teofil Lianu
Erau vremuri ciudate, vremuri în care omul întâmpina dimineţile conştient că trăieşte într-o lume într-una schimbată. Vremuri ale istoriei cu grumazul întins pe butucul călăului, vremuri pentru orbi, cărora li se vorbea despre lumină cu atâta forţă persuasivă încât orbii, în nevinovăţia lor, întrezăreau, undeva, în adâncuri, conturul fascinant al soarelui pe care nu l-au văzut niciodată.
La porţile zilelor, pândarii cântăreau umbrele cu ochi tulburi. Fiecare orb, târându-şi umbra după sine, pipăia umbrele cu umbra şi se închipuia văzător. Erau vremuri ciudate, vremurile pândarilor Enea Ţurcanu, Ştefan Şvabu, Ion Farmatu, Ilie Vinaru, Vasile Ghiaţă, Ion Pânzaru, Laurenţiu Mihăescu, Iuliu Schorr, Constantin Miclea, Atanasie Mitric, vremuri în care porţile temniţelor se transformaseră în fălci apocaliptice, mereu lacome, mereu nemiloase, vremuri în care cărţile neamului erau smulse de prin rafturi şi de prin suflete pentru a fi arse, într-un rug uriaş, într-o vâlvătaie funebră, în curtea interioară a închisorii din Suceava. Erau vremurile cuvântului tras pe roată, cum avea să strige, din celula vecină rugului, Vasile Pânzariu, un tânăr poet care n-a mai ajuns poet decât cumplit de târziu, poemele lui purtându-l prin închisori politice până aproape de bătrâneţe.
În vremurile acelea, cărturarii Bucovinei interbelice îşi aşteptau, resemnaţi, sentinţele de condamnare. Aveau văz, pricepeau, ştiau să arate orbilor drumul cel bun. Deveniseră un pericol, făcliile lor făcând să freamăte umbrele. Scriau poeme de dragoste, pe care cenzura de partid le mutila, atribuindu-le titluri neghioabe. Un astfel de cântec, o adevărată evadare din ţinutul umbrelor a poetului iconar Teofil Lianu, avea să fie „botezat” !Cântecul ovăsului”, pentru a fi publicat în ediţia din 1 septembrie 1948 a ziarului judeţean „Lupta poporului”. Apoi, în 27 septembrie, acelaşi ziar anunţă că fostul iconar lucrează la volumul „Flamuri în zori”, volum „în care cântă marile transformau ce au loc în ţara noastră şi munca şi lupta poporului de la sate”. Numai că Lianu, conştient fiind că umbra temniţelor deja îi apasă pe creştet, scrie cu sufletul, iar Dragoş Vicol, responsabilul paginii literare („Vieaţa culturală”) din ziarul „Lupta poporului”, publică poemele adevărate, precizând, cu superbă şi benefică ipocrizie, că ele ar face parte din volumul care nu se va scrie niciodată, „Flamuri în zori”.
Dragoş Vicol
Dragoş Vicol, comunist convins, dar şi activist cultural la fel de sincer, desfăşoară, începând cu anul 1948, o activitate publică interesantă. Interesantă prin atitudini contradictorii, dictate şi de aderarea la comunism, dar şi de solidaritatea culturală, o solidaritate care făcea parte din fiinţa lui lăuntrică, de poet născut, iar nu făcut. Ca activist comunist, Dragoş Vicol „fabrică” o operă proprie, de care se va dezice, în parte, mai târziu, şi contribuie din plin la contrafacerile culturale specifice epocii. Din postura de activist comunist, Vicol interzice tradiţii sau doar produse ale unei tradiţii seculare. Un vechi obicei, o aparentă satiră la adresa pripăşitului în spaţiul nostru cultural, numită, pe vremea lui Cantemir, „Turca”, iar mai nou „Malanca”, displace poetului bucovinean pentru că în ea cică „se cultivă ura şovină şi caricaturizarea evreului şi a ţiganului”; prin urmare, el cere să se interzică „Malanca”, obicei multimilenar şi planetar al omagierii naşterii luminii întărite, sau îndeamnă să caricaturizeze sătenii, în „Malanca”, în spiritul epocii, „chiaburul hrăpăreţ, care nu-şi însămânţează ogoarele, care fură munca celui sărac”. Tot Dragoş Vicol „recomandă” ca „locul „domnilor şi boierilor” din colinde şi uraturi să-l ia muncitorul şi ţăranul muncitor, care luptă pentru altă lume”. Iar în spaţiul acesta ideologizat, în care un poet autentic precum Teofil Lianu nu mai avea loc, un muncitor analfabet din Putna, pe nume Marcu Zubaş, capătă valoare de simbol, încropiri rimate de genul „Ciocan-Seceră-Condei” devenind mostre de poezie militantă. Nici măcar Vicol nu-şi poate refuza gloriosul statut de „om al vremurilor noi”, explodând în paginile ziarului judeţean cu un exaltat „Cântec de dragoste pentru strung”.
În vremea asta, „Casa Naţională” din Suceava, acest sanctuar al culturii bucovinene de altădată, este naţionalizată, iar elitele bucovinene, devenite „clică de acţionari şi reacţionari”, sunt arestate, pe motiv că ar fi transformat „Casa Naţională” într-un „club în care se practicau jocurile de noroc şi se făcea politică ostilă regimului democrat”. Renovată în pripă şi rebotezată „Palatul Cultural”, fosta „Casă Naţională” devine, începând cu 15 noiembrie 1948, sediul noilor instituţii culturale ale regiunii, toate înfiinţate simultan: Ateneul Popular „Ciprian Porumbescu” (cor şi orchestră, conduse de profesorul Grigore Macovei), Muzeul regional al Bucovinei, Biblioteca publică (cu 5.000 volume), Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei, condus de Dragoş Vicol, Conducerea judeţeană a Căminelor Culturale, condus de Ilie Grămadă (actualul Centru al Creaţiei Populare) şi Cenaclul Suceava (condus de acelaşi Ilie Grămadă, viitorul cenaclu „Nicolae Labiş”, de decenii desfiinţat).
Odată cu inaugurarea instituţiilor comuniste de cenzurat actul cultural, în Dragoş Vicol se trezeşte din letargie poetul, adică fiinţa capabilă de solidaritate culturală, deja întrezărită în atitudinea difuz protectoare faţă de iconarul Teofil Lianu. În jurul lui Dragoş Vicol încep să se adune condeiele adevărate ale acestui nord de ţară românească şi, pe lângă compromisuri, actul cultural autentic începe să-şi facă loc.
Dumbrăveni, dezvelirea bustului lui Eminescu.
Totul începe cu Eminescu, redescoperit, la sărbătorirea centenarului, în primăvara anului 1950, mai întâi prin „Ai noştri tineri” şi „Proletarul” (un fragment din „Împărat şi proletar”), un Eminescu despre care Dragoş Vicol conferenţiază peste tot, cu patimă şi cu hărnicie, un Eminescu tras spre „vremurile noi”, căruia George Sidorovici, marele prozator de mai târziu, îi dedică poemul „Strungarul despre Eminescu”, în care îşi imaginează o caraghioasă împăcare cu Poetul. Strungarul lui Sidorovici, acest simbol al cuceririlor tehnologice comuniste, îşi mărturiseşte sensibilitatea artistică, adresându-i celui căruia, prin vrednicie profesională şi prin militantism de stânga, i-a devenit egal: „Tovarăşe poet, obosită mâna de la strung răsfoieşte-n scara asta paginile albe”. Cenuşa cărţilor lui Eminescu, arse în curtea interioară a închisorii din Suceava, încă nu se spulberase în cele patru vânturi, când „s-a dat drumul la Eminescu”, încercându-se nu o reparaţie, ci o stranie falsificare. Ceea ce avea să se întâmple, doi ani mai târziu, în 1952, şi cu Caragiale, al cărui centenar se sărbătoreşte aidoma, prin conferirea unei năstruşnice, dar revoltătoare, vocaţii de stânga.
Sub linţoliul ideologic, realitatea, ascunsă sau disimulată, gemea de lacrimă, de sânge şi de suferinţă. Oamenii liberi, hăituiţi prin munţi, schingiuiţi prin închisori şi prin colonii de muncă forţată, trăiau revelaţii interzise şi erau, la rândul lor, interzişi ca revelaţie. Tot ce avusese mai bun neamul acesta era etichetat drept reacţionar şi bandit, iar mulţimea, dibaci manipulată, începea să accepte, iar uneori să şi creadă, adevărurile care n-au fost niciodată şi ale ei. Iar tineretul creştea cu adevăruri contrafăcute, se adăpa din surogatul luminii, pe care, într-o primă fază, îl fabricau de zor ideologi ai condeiului îndemânatec precum Dragoş Vicol, Ilie Grămadă, George Dan, Valeria Boiculesi, Traian Filip (autor şi al unui roman superb, „Calipso”), Ecaterina Mihăescu, George Sidorovici sau Ilarie Poştariu. Ei, condeierii zilei, drogau o generaţie, şedinţele Cenaclului literar al filialei Uniunii Scriitorilor din Suceava având, din ce în ce mai des, invitaţi din rândul pionierilor. Numai că primele „tinere condeie” vin în lumea contrafacerilor cu ceva proaspăt, cu o vibraţie interioară care copleşeşte şi încântă, primul poem vestitor de înnoire fiind dedicat „Lui Eminescu” de către o elevă din Gura Humorului, Oltea Paşcovici, care avea să eşueze, totuşi, în jurnalism, ce-i drept, unul de calitate. Apoi, în 2 iulie 1950, un pionier din Burdujeni, pe nume Norman Manea, marele scriitor planetar de mai târziu, fascinează scriitorimea suceveana, citindu-şi versurile la o şezătoare literară organizată de Cenaclul Suceava. Probabil că de aici, de la licărul de lumină pură pe care-l reprezenta Norman Manea, se naşte ideea unui concurs literar, care se organizează în şcoli, cu prilejul „Lunii prieteniei româno-sovietice”, juriul fiind format din Dragoş Vicol, Eugen Fetchin (Frunză) şi Nicolae Vlad. Un fericit joc al sorţii face ca festivitatea de premiere să aibă loc, duminică, 2 decembrie 1951, la Câmpulung Moldovenesc, iar câştigătorul să fie un tânăr, elev în clasa a X-a la Liceul de Băieţi Fălticeni, care, în acea zi, împlinea 16 ani, şi care se numea… Nicolae Labiş.
Cât de ciudată e voia sortii! Unul dintre organizatorii concursului literar, din cadrul „Lunii prieteniei româno-sovietice”, Eugen Frunză, avea să devină, după 1989, în amurgul ideologiei pe care, alături de alţii, a impus-o, mare „anticomunist”, iar tânărul acela de 16 ani, vibrant şi curat sufleteşte cum n-a mai fost un altul în toată istoria literaturii române, avea să devină, prin voinţa „anticomuniştilor” de tip Fetchin-Frunză, singurul poet interzis în România „democratică”, pe motiv că poetul revoluţiilor (nu al comunismului, ci al înnoirilor) ar fi fost… poet comunist. De parcă Nicolae Labiş, geniul care n-a mai avut când să păşească din adolescenţă, ar trebui să-şi asume păcatele unei epoci, o epocă pângăritoare, dar care pe el n-a izbutit să-l maculeze în nici un fel. Pentru că, dacă i se poate reproşa ceva poetului Nicolae Labiş, apoi i se poate reproşa forţa fantastică în rostire, o forţă pe care n-a mai avut-o nimeni niciodată. Dacă-l păstrăm în memoria neamului, nici un alt poet român nu o să ni se pară, prin comparaţie, decât un spuitor de metafore, mai dibaci sau mai puţin dibaci. Or, noi nu ştim să păstrăm iniţiindu-ne. Noi preferăm, de veacuri, să îmbrâncim în anonimat tot ceea ce ne eclipsează şi ne complexează.
Celelalte voci poetice ale primului concurs literar organizat în Bucovina postbelică aveau să se piardă pe parcurs, dar numele tinerilor premiaţi, de Ziua Poetului, în 2 Decembrie 1951, merită păstrate măcar prin ipostaza de martori ai primei confirmări. Prin urmare, consemnăm că s-au împărtăşit din fericirea Geniului de la Mălini OlteaPaşcovici, pe atunci elevă în anul al III-lea la Şcoala pedagogică Gura Humorului, Anişoara Dumitraş, pe atunci elevă în clasa a IX-a la Fălticeni, şi rădăuţeanul George Muntean, cărturarul bucovinean de mai târziu.
Dacă s-ar fi născut cu zece ani mai devreme sau dacă măcar ar fi trăit încă zece ani, Nicolae Labiş ar fi ajuns, probabil, coleg de celulă cu Vasile Pânzariu, poetul „cuvântului tras pe roată”. Dacă s-ar fi născut mai devreme, dacă ar fi crescut în legile nescrise ale satului nostru tradiţional, Labiş, cu firea vulcanică şi sinceră pe care i-o ştim, cu verbul său viguros, pe care doar anume vietăţi ale pădurii par a le întrupa, ar fi fost tribunul încruntat al satului tradiţional, cum, de altfel, se şi arată într-unele din poeziile sale. Prin urmare, chiar şi „Moartea căprioarei” ar fi fost interpretată ideologic şi condamnată la tragerea pe roată. Numai că Labiş s-a născut cu o anume menire şi a trăit doar atât cât a fost nevoie pentru ca, prin mitul poetului tânăr, să se legitimeze o generaţie nouă de scriitori, apoi, în baza aceluiaşi mit, sub aura lui Nicolae Labiş, să fie confirmaţi, în Bucovina, mai toţi marii poeţi ai contemporaneităţii noastre. Dacă n-ar fi murit prea curând, Nicolae Labiş, deja trăind dezamăgirile lui Panait Istrati, deja înfierat, „cu mânie proletară”, de unii dintre colegii săi de la Şcoala de literatură, cu siguranţă că ar fi sfârşit în hrubele în care cuvântul a fost tras pe roată.
În Bucovina unei vremi pe neaşteptate îmbătrânite, zilele de 2 iulie 1950 şi 2 decembrie 1951, zilele când lumea culturală regională avea să freamăte de admiraţie în faţa unor scrieri proaspete şi revelatoare, prelinse din condeiele adolescenţilor Norman Manea şi Nicolae Labiş, pun temelie durabilă mitului poetului tânăr. Sclipirile acestea de lumină cosmică pregătesc debutul literar, publicistic şi civic al colegilor lor de generaţie, născuţi în acest spaţiu sau doar în trecere pe aici. Unul după altul, în şedinţele de cenaclu şi în paginile ziarului judeţean debutează Platon Pardău, George Damian, Marcel Mureşeanu, Pan Solcan, Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Florin Bratu, Ion Beldeanu, Constantin Ştefuriuc, iar instituţiile ideologice ale regiunii sunt populate cu tinerii aceştia, care, cu fiecare zi care vine, ignoră sarcinile ideologice pentru a-şi asuma rolul cultural la care-i obliga statutul lor de creatori.
Încă din 1951, elevul fălticenean Nicolae Labiş devenise un mit atât de magnetic, încât dascăli din întreaga regiune îşi fac de lucru prin oraşul lui pentru a-l cunoaşte, pentru a vedea cu ochii lor nu un poet de geniu, ci un adevărat prooroc. Pentru că aşa îl receptau toţi, după cum îmi mărturisea legendarul profesor Ioan Nemeş, drept un fel de prooroc, drept ceva divin şi intangibil, care îţi copleşea sufletul cu o ciudată armonie, ceva între împăcare şi mângâiere, ceva între speranţă şi certitudine. În prezenţa adolescentului Nicolae Labiş, dascăli cu faimă trăiau ciudata senzaţie a deschiderii unei ferestre spre lume, o fereastră prin care năvalnic se risipea lumina peste lumea orbilor, lumea în care cunoaşterea se făcea prin pipăirea umbrelor cu umbra. Odată deschisă fereastra aceea, unii orbi au început să vadă, apoi au aprins făcliile şi pentru alţii. Prin aprinderea făcliilor, instituţiile ideologice s-au transformat în lăcaşuri de cultură, iar ziarul judeţean (iniţial, „Lupta poporului”, apoi, din 1 iulie 1951, „Făclia Sucevei”, cu redacţie la Câmpulung) a primit, în 20 decembrie 1951, numele de „Zori noi”, paginile sale de „Coordonate literare” însemnând, vreme îndelungată, tot un fel de fereastră spre lumina cea adevărată. Din 22 decembrie 1989, după două ediţii purtând pe frontispiciu numele Sucevei, ziarul tradiţional judeţean a primit, din iniţiativa studenţilor, numele „Crai nou”, păstrându-şi identitatea culturală deja consacrată şi care, în fond, e singura care contează cu adevărat în lungul drum de la „Lupta poporului” la „Crai nou”. O identitate culturală impusă de şefi de ziar precum Platon Pardău, Ion Paranici, Ion Nedelea, Dumitru Teodorescu sau Dorin-Liviu Clement, adică de scriitori care au trăit din publicistică.
“Năpasta” lui Caragiale, jucată, la Suceava, în timpul vieţii autorului
Consilieratul judeţean Suceava
al Ministerului Artelor şi Informaţiei
Înfiinţat de Dragoş Vicol, primul culturnic, dar şi primul om de cultură al regimului comunist, Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei se transformă, în baza HCM nr. 542/1953 a Sfatului popular regional Suceava, în Comitetul regional de cultură (în parte, actuala Direcţie pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, în parte. Şi anume cea care vizează creaţia şi arta spectacolului, Centru pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale), adică într-o instituţie de propagandă, dar care îşi abandonează repede menirea, pentru a-şi confirma numele şi pentru a crea o stare culturală în care actul artistic să fie bine recepţionat. O stare culturală care mai supravieţuieşte şi astăzi, ce-i drept – cam înţelenită, cam năpădită de buruieni şi de nepăsare. O stare de cultură în care se simţea nevoia unei galerii de arta, a unei reviste literare, a unui teatru orăşenesc, o stare de cultură re-trezită dibaci. Nu una contrafăcută, ci una reconstituită pe temelia culturală a Bucovinei de altădată. Cu toate calităţile şi defectele acelei culturi, în care făloşenia şi, implicit, parvenitismul erau la mare preţ.
În tradiţia culturală bucovineană, izolarea în acţiuni şi producte proprii, ceva de genul „avem şi noi faliţii noştri”, reprezenta o condiţie de bază a puseului cultural, care, în fond, reprezenta mai curând o mondenitate decât o asumare de jertfă. Din epoca austriacă, Bucovina moşteneşte tentaţia unui elitism parşiv, specific târgoveţului băştinaş, elitismul unui târg ca Suceava, colbuit şi uitat de vreme, dar care simte mereu şi mereu nevoia să se producă artistic în sălile Hotelului „Langer”, în spectacole muzicale şi în călătorii maiale, săvârşite în luna mai, călătorii spre sate din vecinătatea târgului, în care orăşeanul să se producă artistic, inclusiv prin cuvinte potrivite – nu pun ghilimele, pentru că nu e vorba de arghezienele „cuvinte potrivite”, ci de nişte făcături (vag de sorginte folclorică) prin care târgoveţul să-i arate ţăranului că el e domn, şi încă un domn de sorginte central-europeană. Adică vienez prin pretenţii şi dac prin fire, dar un dac din continuata frază a lui Herodot referitoare la „cei mai viteji şi mai înţelepţi dintre traci”, adică „leneşi, scandalagii, beţivi şi îşi vând copiii”.
În Bucovina istorică, în care reuniunile corale şi gazeta săptămânală sau lunară (un cotidian ar fi fost prea obositor, ar fi putut produce un adevărat surmenaj intelectual) reprezentau embleme nobiliare, dintre manifestările culturale profesioniste numai teatrul de turneu avea căutare, şi asta pentru că bucovineanul era, prin definiţie, pe lângă poet şi muzician, întotdeauna un mare actor. Dar în toate bucovineanul era un diletant, iar la statutul lui de amator ţinea cu tărie. A fi poet, muzician sau actor diletant reprezenta o coordonată a nobleţei. Centrul târgurilor era populat de o aristocraţie pentru care diletantismul reprezenta un blazon mai lustruit chiar şi decât averea. Faptul că un oarecare avocat Iulius Morwitzer, om bogat, cultivat şi cu stare, ajunge primar al Sucevei nu contează în ochii obştenilor cât contează că primarul avea o fiică talentată, care putea cânta la pian şi solo voce tot felul de bucăţi din muzica europeană. Posibilitatea unei valorificări a talentului progeniturii nu l-a interesat niciodată pe bucovineanul istoric, pentru că a trăi din actul creator şi a te dedica în întregime lui era, în accepţiunea bucovineană, ceva lipsit de demnitate.
Odată cu ocupaţia bolşevică, tradiţiile acestea sunt curmate brusc, în 1948 fiind naţionalizat şi ultimul bastion al diletantismului artistic bucovinean, „Casa Naţională” din Suceava. În Palat, devenit al tuturor şi, ulterior, dărâmat, au păşit oameni precum Dragoş Vicol şi Ilie Grămadă, cărora li s-a trasat sarcina de partid de a construi o nouă tradiţie şi o nouă cultură, iar ei şi-au luat sarcina în serios. Şi tocmai de asta principalele tare ale diletantismului bucovinean se păstrează, devenind, ulterior, şi tare ale culturii din vremea comunismului, în democraţia noastră originală izbucnind şi cu mai multă gomoşenie. Practic, între pagina literară „Vieaţa culturală” din ziarul comunist „Lupta poporului” şi celebrele reviste ale Bucovinei istorice („Foaea Soţietăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”, „Aurora Română”, „Revista Politică”, „Junimea literară”, „Deşteptarea”) nu există mari diferenţe. Ici-colo, „poezii poporane”, două trei poeme diletante (în adevăratul sens al cuvântului), o povestioară înjghebată cu dichis şi câteva „veşti culturale”, de fapt referiri la fel şi fel de mondenităţi. Cinstit vorbind, Bucovina nu a avut niciodată (şi, în ciuda aparenţelor, nici nu are) o revistă literară care să se individualizeze pozitiv în spaţiul cultural românesc tocmai din cauza diletantismului, adică a fanfaronadei care exclude din teritoriul civic al creaţiei pe creatorul autentic. Tocmai de asta, când au vrut să-şi valorifice vocaţia, bucovinenii (T. Robeanu alias George Popovici, Mircea Streinul, E. Ar. Zaharia, Vasile Posteucă, Iulian Vesper şi aşa mai departe, până la Eusebiu Camilar sau Vasile Andru, Matei Vişniec sau Nichita Danilov) au evadat din „vesela grădină” a veşnicului diletantism, revenind rar, cu aură mistică, în teritoriul dumnezeiesc în care nu şi-au putut valorifica harul.
Instituţiile culturale comuniste, inaugurate în 15 noiembrie 1948, redescoperă tradiţionalul diletantism bucovinean, pe care îl impun în tot şi în toate. Aşa-zisa „cultură de masă” din vremea comunismului nu reprezintă o noutate în spaţiul bucovinean, ci o revenire la tradiţii. Prin urmare, deşi găzduieşte Ateneul Popular „Ciprian Porumbescu”, Muzeul Regional al Bucovinei, Consilieratul judeţean al Ministerului Artelor şi Informaţiei, Conducerea judeţeană a Căminelor culturale şi Cenaclul Suceava al Uniunii Scriitorilor, fosta Casă Naţională din Suceava îşi păstrează specificitatea, toate aceste instituţii trudind din greu, dar umăr lângă umăr, la glorificarea diletantismului. În Casa Naţională s-au schimbat chiriaşii, dar felul de viaţă şi obiectivele au rămas acelaşi. Tocmai de asta, din pricina diletantismului tradiţional, Bucovina nu a avut şi nu avea să aibă prea curând un teatru profesionist, o revistă literară de anvergură, un muzeu sau o bibliotecă implicate în viaţa vie a unui oraş din ce în ce mai mort. Instituţiile acestea, în baza tradiţiei, au tras cu tăvălugul, egalizând totul, dar egalizarea aceasta are şi partea ei bună. În fond, când dispar văgăunile e un lucru benefic, chiar dacă, pentru umplerea lor, trebuie dărâmaţi nişte munţi.
Egalizând, instituţiile culturale comuniste din Bucovina au creat un mediu al consumatorului de artă, un acvariu superb în care s-au adus, foarte rar, peşti de împrumut, iar toate vietăţile naturale au fost fie distruse, fie folosite doar ca decor.
Tragic este că, odată cu oamenii îndepărtaţi dintr-un paşnic mediu al veşnicului diletantism, a fost ştearsă şi memoria vie a Bucovinei de altădată. Au fost dărâmate şi clădiri, şi mituri, iar în locul lor nu s-a mai pus nimic. Suceava a devenit teritoriul pustiu al diletantismului. Teritoriul în care clipa, oricât de măreaţă ar fi ea, nu lasă nici o zestre viitorimii, localnicii grăbindu-se, cu incredibilă încăpăţânare, să cureţe după clipe, a avut, totuşi, o viaţă culturală frenetică şi profundă, în ciuda ignorării urmelor, iar meritele în faţa clipei aparţin celor care le-au săvârşit. Dacă vom avea răbdare şi dacă vom căuta, cu migală, în groapa de gunoi a istoriei, şi vom aduna cioburile clipelor luminoase din trecutul urbei, s-ar putea reface o anume construcţie, în care măcar viitorimea să poată locui confortabil. Tocmai de asta îndrăznim să cătăm cu înţelegere, ba chiar cu simpatie spre chiriaşii comunişti ai fostei Case Naţionale din Suceava, pentru că şi ei sunt complicii comiterii acestui adaos de veşnicie. Fără îndoială, contribuţia lor ar fi putut fi mai însemnată, dacă, vorba cronicarului, nu s-ar tot afla omul sub vremuri, ci vremile sub oameni. Dacă n-aş fi fost fiu de ţăran, dacă aş fi huzurit pe seama bunăstării funcţiei de activist comunist al unui alt tată, probabil că m-aş fi grăbit să dau cu maiul şi în oameni, ca să mă pricepeţi şi percepeţi drept mare opozant al comunismului. Fiu de ţăran fiind şi îndrăznind, cândva, să păşesc, cu suflet pierit, treptele spre birourile funcţionarilor culturii, nu pot uita că, mai peste tot, cu am întâlnit oameni, semeni gata să mă ajute, să mă respecte, să mă înţeleagă. Şi-atunci, de ce ar trebui, astăzi, să le întorc binele cu o neghioabă făţărnicie? Ca să mă încolonez în noua făţărnicie a timpului, ca să continuu tradiţia diletantismului bucovinean, cel care creează elite false, izgonind omul, cu trăirile lui licurinde, din bezna ancestralelor făloşenii? Eu încă mai sunt convins, iar Matei Vişniec mi-a şi demonstrat-o recent, că respectul faţa de fiecare om în parte (respect care impune şi negarea individuală a fantoşelor) îndreptăţeşte la respect, adică la condiţia de bază a asanării diletantismului. Scriind şi apreciind toate contribuţiile, motivezi contribuţii viitoare. În fond, în absenţa memoriei, motivaţia pentru viitor nu se mai justifică.
Consilieratul judeţean Suceava al Ministerului Artelor şi Informaţiei şi-a intrat în pâine luni, 15 noiembrie 1948, după o duminică sărbătorească, în care Palatul Cultural (fosta Casă Naţională proaspăt renovată) s-a inaugurat cu dichis, printr-un spectacol al Ansamblului artistic al Ateneului „Ciprian Porumbescu” din Suceava, cor şi orchestră, ambele dirijate de fostul mare muzician cernăuţean prof. Grigore Macovei. Primul lider al consilieratului a fost Dragoş Vicol, secondat îndeaproape, pe probleme de învăţământ (de „informaţie”), de Eugen Fetchin-Frunză, „anticomunistul” de după căderea comunismului. Consilieratul, transformat, în 1953, în direcţie regională pentru cultură, iar, după anii ’70, în comitet de cultură şi educaţie socialistă, capătă o identitate culturală distinctă, începând cu anul 1968, când la conducerea lui este numit Eugen Pleşca, deşi primele evenimente culturale ale Sucevei datează din 1965, când a fost vernisată, la Suceava, „Expoziţia Ţuculescu” (60 lucrări, aduse de la Paris, despre artist şi creaţia sa vorbind Baruţiu Arghezi şi pictorul Constantin Dipşe) şi a fost tipărită antologia de poezie şi proză „Rezonanţe”, îngrijită de poetul Marcel Mureşeanu.
Consilieratul a fost slujit, de-a lungul timpului, de oameni (cu păcate şi calităţi, dar care n-au fost nici Ana Pauker, nici Gheorghe Gheorghiu-Dej) care şi-au dorit să slujească în templul nevăzut al culturii. Dintre ci, timpul îi reţine, în baza faptelor bune şi rele, pe preşedinţii (directorii) Dragoş Vicol (1948-1965), Gheorghe Pintilescu (1965-1867), Eugen Pleşca (1968), Ioan Siminiceanu (1969-1970), Octav Monoranu (1971), publicistul Petru Rusşindrilar (1972), Dumitru Hreciuc (1973-) 974), publicistul Alexandru Toma (1975-1989), profesor Ileana Şutac (noiembrie-decembric 1989, timp suficient „să nu lase să moară Labiş-ul”), scriitorul Marcel Mureşeanu (1990-1993), istoricul Vasile Demciuc (1994-1996, 2002-2003), Aurel Buzincu (1997-2001) şi Constantin-Emil Ursu (interimar, în 2003 şi, probabil, în baza calităţilor, director din 2004, transferat ulterior ca manager al Muzeului Bucovinei, Emil Ursu fiind cel mai tânăr conducător al instituţiei, la doar 32 de ani).
Florin Boeru, Dumitru Oniga, Mihai Pânzaru-PIM, Dumitru Cucu, Vasile Pînzaru, Ion Drăguşanul, Constantin Ungureanu-Box, Vasile şi Gheorghe Iftode, Orest Onofrei, Gavril Mîrza, Constantin Sofroni, Doru Octavian Popovici, Gigi Tătaru, Marcel Mureşeanu, Mihail Iordache şi Cezar Straton
Omul numărul unu al instituţiei şi al vieţii culturale sucevene, vreme de 32 de ani, a fost poetul Marcel Mureşeanu, care, indiferent de funcţiile deţinute în sistem, ardelean fiind, s-a tot străduit să determine o ieşire din izolarea diletantismului, punând bazele tuturor manifestărilor culturale de interes naţional (de la Concursul de poezie „Nicolae Labiş” şi până la Festivalul „Umor la… Gura Humorului”), izbutind, împreună cu Alexandru Toma, cu ceilalţi şefi de instituţii culturale judeţene şi cu scriitorimea suceveană, apariţia suplimentului literar „Pagini bucovinene” (după 1990, revista „Bucovina literară”) şi înfiinţarea unei secţii de teatru profesionist la Suceava, pe care a şi condus-o, vreme de vreo trei-patru ani. Lui Marcel Mureşeanu şi lui Alexandru Toma li s-au alăturat, de-a lungul anilor, cu contribuţii mai mari sau mai mici, Ioan Iacoban (1967-1983), Emanoil Rei (1967), Lidia Andriescu (1967-1969), Georgeta Lucaci (1967-1970), Oltea Buzilă (1967-1982), Mihai Tusciuc (1969), muzicianul Andrei Lipovan (1969-1971), Dumitru Găinaru (1969-1971), Elisabeta Mihalache (1969), restauratorul Mihai Jelesneac (1969, 1972-1975), Cristian Tit (1969), Ovidia Pentelescu (1969), Dragoş Popovici (1969-1972), Georgeta Lucaci (1969-1983), Domnica Ilinca (1969), Aurica Toma (1969-1973), Margareta Cărpuş (1969), Teodor Crasi (1970-1974), publicistul Ioan Pînzar (1971), Lucreţia Mandache (1972-1974), poliglotul Ianoş Horvat (1972-1989), Mihai Jora (1972-1973), Sorin Hulubaş (1972-1973), Mircea Prohase (1973-1976), Aurelia Lungoci (1973), Radu Andrieş (1974-1976), Costache Dumitriu (1975-1983), Viorica Horga (1976-1989), Nicu Chircă (1977-1981), publicistul Petru Drişcu (1977-1983, 1990-1996), publicistul Mihai Ghergu (1978-1989), Vasile Florea (1981-1989), Maria Pătraşcu (1984-2004), poetul Victor Rusu (1984-1988, 2000-2020), Corina Ignat (1984-1989, 1995-2020), publicistul Ion Mihail Spânu (1990-2000), muzicianul Sever Dumitrache (1990-1992), Cecilia Caziuc (1990-1996), Domnica Semenciuc (1990-1995), Olga Diaconu (1990-2004), Elena Nitişor (1990-2004), Cornel Dănăilă (1991-1994), George Filipiuc (1994-1997), Svetlana Niculescu (1995), Aneta Palievici (1996-2004), Cristinel Pădurariu (1996 şi în prezent), folcloristul Ioan Ilişescu (1998-2004), poetul de limbă ucraineană Ioan Negriuc (1998), Eusebie Frăseniuc (1999-2000), Iulia Andrieş (2001-2018), Constantin-Emil Ursu (2001, în prezent manager al Muzeului Bucovinei), George Alexandru Burac (2001 şi în prezent), Ion Viorel Blănaru (2001 şi în prezent), Claudiu Vasile Alesăvetei (2002 şi în prezent), protopopul Mircea Nuţu (2002-2004).
Instituţia aceasta a funcţionat ireproşabil, asumându-şi şi meritându-şi statutul de primă instituţie culturală a judeţului între anii 1965-1993 (iar perioada coincide, nu întâmplător, cu cea în care scriitorul Marcel Mureşeanu a fost lider al vieţii culturale sucevene). Din 1993, când, datorită unor intervenţii politice brutale, coordonate de prefectul anticultural Ioan Băncescu, direcţia pentru cultură este politizată excesiv, instituţia decade, se anonimizează şi nu mai atrage atenţia Sucevei decât prin tot felul de scandaluri, toate cu rădăcini politice, toate determinate de lăcomoasă pohtire a banului public de către bicisnice cete politice. Manifestările culturale judeţene de tradiţie sunt abandonate, în marea lor majoritate, şi, tocmai de aceea, preluate, asumate şi, adesea, amplificate ca fenomen de Centrul Creaţiei Populare. Abia de curând, în 2003, după finalizarea unei dispute a vanităţilor înscăunarde între prefectul Ioan Cuşnir şi ministrul academician Răzvan Theodorescu printr-un armistiţiu (adică prin numirea directorului interimar Constantin-Emil Ursu), Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu pare să-şi fi regăsit, doar pe durata scurtului mandat al lui Emil Ursu, în primul rând prin comunicarea care determină colaborarea, ceva din gloria de altădată, mai curând strălucirea, dar nu şi materia care-i asigura acea strălucire. Dacă interesele, şi cele ale politicienilor, şi cele ale clerului, nu vor interveni brutal, sub imboldul clientelismului, în viitorul apropiat al culturii, probabil că se vor dura clipe de excepţie şi, de ce nu?, va renaşte pentru a nu mai fi uitată vreodată memoria Sucevei care să merite Suceava memoriei.
Platon Pardău
Conducerea judeţeană Suceava a Căminelor Culturale
Conducerea judeţeană a căminelor culturale, instituţie înfiinţată, în 15 noiembrie 1948, sub autoritatea lui Ilie Grămadă, care era şi liderul Cenaclului Suceava a Uniunii Scriitorilor, se transformă, în baza HCM nr. 542/1953 a Sfatului popular regional, în Casa regională a creaţiei populare. Existase şi în perioada interbelică o astfel de instituţie culturală bucovineană, coordonată de cărturarul Procopie Jitariu din Berchişeşti.
La Conducerea judeţeană a căminelor culturale, Casa regională a creaţiei populare de mai târziu, au slujit şi oficiat, cu statut de directori sau de simpli funcţionari, scriitorii Pan Solcan (1957-1960), Traian Filip (1958-1960), George Muntean (1958-1960), Platon Pardău (1961-1965), George Damian (1965), Radu Mareş (1965-1969), Marcel Mureşeanu (1965), Dumitru Ţiganiuc (1966-1969), Florin Bratu (1972-1980), Victor Rusu (1982-1986), Alma Blanaru (1995-2003), Ion Drăguşanul (2001 şi până astăzi), compozitorii şi dirijorii Ştefan Pintilie (1957-1981), Dragoş Lucan (1957), Grigore Macovei (1958-1960), Nicolae Muşat (1961-1962), Filarel Oloieru (1960-1961), Andrei Lipovan (1962), Marian Palade (1983-1986), Sever Dumitrache (1989-1990), George Sârbu (2001-2004), pictorii Corneliu Paşcanu (1958-1959), Vigh Istvan (1961-1965), Elena Bardă (1962-1963), Gheorghe Ostafi (1961), Ioan Ustenco (1966-1970), profesorii Ioan Iacob (1956-1958, 1964-1969), Ioan Cuciurean (1966-1969), Nicu Chircă (1970), Mihai Spînu (1970), Rodica Dominte (1985-2000), Alexandru Amăriucăi (1989-1991), Dorin Curechian (1989), Mihai Căruntu (1990), Ileana Şutac (1991-2008), Pavel Blaj (2001-2010), Doina Lavric (2001-2003), coregrafii Comeliu Dumitrescu (1957-1960), Adriana Ioachimciuc (1959-1962), Aurelian Ciornei (1962-2006), oamenii de teatru Ilarie Curcchianu (1970-1980), Adrian Badiu (1972-1982), Rozalia Humescu (1956-1959), Gheorghe Atanasiu (1957), Aurora Foit (1957), Domnica Ilinca (1959), Adriana Panaitescu (1959), Eleonora Ilică (1960), Roza Covalschi (1960-1964), Ioana Posteucă (1961), Ilarie Ionesei (1962), Viorica Faur (1963-1965), Maria Sava (1963), Vasile Istrate (1963), Vasile Beraru (1964-), Mihai Păduraru (1964), Maria Manole (1964-1965), Maria Serediuc (1964), Viorica Robu (1965-1970), Viorica Horvat (1966), Vasile Iancu (1967-1969), Argeş Epure (1967-1969), Viorica Horga (1967), Ioana Leuştean (1970), Alexandrina Albici (1970-1982), Elena Smuc (1970), Mihai Guzu (1970), Constantin Spac (1970), Neculae Maga (1970), Constantin Sofian (1970), Aurel Iţco (1970), Liviu Mureşeanu (1970), Ioan Clim (1970), Alexandru Banciu (1970), Aurelia Şerbiuc (1973-1978), Aurica Toma (1975-1980), Vasile Maximesi (1976-1978), Mihai Filote (1978-1990), Vladimir Tudose (1981), Nicoleta Vlad (1981-1985), Cecilia Caziuc (1982-1990), Radu Ştefănescu (1983-1992), Gheorghe Senciuc (1983 şi până astăzi), Elena Fărtăiş (1984), Doina Covalschi (1985-1988), Ilarion Palade (1987-1988), Corina Scripcaru (1987-1990), Silvia Haidău (1987-1998), Cornelia Savu Ţipuleac (1987-1988), Angela Sulugiuc (1991-2012), Nicuşor Gabor (1991), Ecaterina Vasincu (1991-2004), Gheorghe Mihalciuc (1991-1992), Dănuţ Lungu (1991, 2003 şi până astăzi), Dan Croitoru(1991), Constantin Brezu (1992), Grigore Marcel Horodincă (1995-2014), Aurel Alexa (1995-2015), Anca Rebenciuc (1994-1995), Viorel Varvaroi (2000-2017), Lili Curie (2002-2004), Corina Scîntei (2002 şi până astăzi), Ion Băiţan (2003 şi până astăzi, dar ca director al Şcolii de Arte „Ion Irimescu”).
Conform tradiţiei elitismului românesc, vom reproduce, în ordine cronologică, şi pomelnicul directorilor, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre ei a fost, în adevăratul sens al cuvântului, o personalitate: Ilie Grămadă (1948-1956), Ioan Iacob (1956-1960), Platon Pardău (1961-1965, când trece la conducerea redacţiei „Zori noi”), Ioan Cuciurcanu (1966-1969), Ilarie Curechianu (1970-1982), Rodica Dominte (1985-1989 şi 1991-2000), Alexandru Amăriucăi (1989-1991) şi Pavel Blaj (2001-2009).
O păguboasă tradiţie românească anonimizează, odată cu trecerea timpului, personajele aparent nesemnificative ale epocii anterioare, mutând sudoarea şi implicarea în zestrea ideologică a liderului, care, astfel, capătă valoare de simbol. Pe asta se şi bazează, în fond, istoricismul elitist al neamului nostru, un istoricism care ignoră programatic toate investiţiile de suflet, în favoarea fantoşelor ideologice. Şi pentru că nouă ne repugnă atitudinile acestea selective, vom abandona tradiţia, încercând (după puteri, după „fântâni” –cum ar zice Hasdeu) să recuperăm contribuţiile fiecăruia la consolidarea unui fenomen cultural în Bucovina de după cel de-al doilea război mondial. Cu bună ştiinţă nu folosim majusculele atunci când e vorba de cel de-al doilea măcel planetar. În fond, suferinţa risipită peste omenire nici nu merită să devină reper, orele astrale ale omenirii fiind, în opinia noastră, doar cele menite să mângâie şi să vindece.
După confiscarea Casei Naţionale din Suceava, care cică ar fi fost, până în 1948, cuibul unei „clici de acţionari şi reacţionari”, după tragerea cuvântului pe roată prin închisorile politice ale României, urmează haosul cultural care, încet-încet, începe să se aşeze (asemeni pâclelor din zori) pentru a face loc primelor străluminări. Din trecutul Bucovinei, la Suceava mai pâlpâia (asemeni unei lămpi cu gaz, rămasă printre ruinele unui oraş bombardat) doar „poetul-zugrav” Teofil Lianu, cel preschimbat „când şi când, / în Crai-Noul fulgerând”. Numai că Teofil Lianu, prins în chingile unei epoci excesiv ideologizată, nu acceptă cadenţa, se rupe din încolonare şi are de suferit prin închisorile comuniste umilinţe inimaginabile, murind „faţă de lume împreună cu camarazii mei de război şi de gratii”. Odată cu el, se preling de pe cer în cenuşa clipei toate cărţile lui („Rod”, „Stampe în lumină”, „Cer valah”, „Curcubeu peste ţară”, „Cartea stihurilor”), celelalte rămânând de-a pururi nescrise. Pentru că, atunci când se reîntoarce în lumea morţilor vii, Teofil Lianu nu mai este poetul de odinioară, ci un filosof care acceptă să devină Teofil Dumbrăveanu şi, sub noua identitate artistică, să mai scrie doar poeme dedicate copiilor. Poate fi zărit şi printre invitaţii concursului care poartă numele lui Nicolae Labiş, dar aparenta recuperare culturală înseamnă, de fapt, o continuă supraveghere securistă, anii de recuperare civică alternând, la nesfârşit, cu cei de reîncarcerare.
Teofil Lianu, stând „cu luna în exil / Printre ulmi, printre mesteceni”, a trăit într-o epocă în care „pe la noi tăcerea-i rugăciune”, influenţând discret, dar durabil starea poetică, în vreme ce doar prietena lui pentru totdeauna, luna, îi scria chipul pe nisipul rece. Exilul de atunci poate fi iertat, dar exilul de după, adică uitarea de care au parte poetul şi opera sa şi după moartea omului, reprezintă o culpă colectivă a societăţii bucovinene contemporane.
Contemporan cu suferinţele lui Lianu, Dragoş Vicol rămâne un personaj cultural controversat, dar cu certitudine un personaj cultural. Lui i-a revenit rolul de a pune temeliile unei noi culturi, dar nu înainte de a le dărâma şi risipi în pustie pe cele vechi. Peste entuziasmele lui risipitoare trebuie să trecem, totuşi, cu îngăduinţă, reamintindu-ne zisa cronicarului referitoare la omul aflat sub vremi. Ceea ce trebuie să reţinem, dacă vrem să adunăm, fir cu fir, zestrea spiritualităţii bucovinene, este contribuţia lui la afirmarea generaţiei lui Labiş şi a celor de după Labiş.
Dragoş Vicol s-a străduit să încropească o generaţie de scriitori “de tip nou”, capabilă să slujească ideologia comunistă. A afişat deasupra lumii un orizont fals, apoi a prins să rătăcească prin mulţime în căutarea unui eroism nespectaculos, eroismul cotidianului, eroismul celor tară viitor şi tară trecut. A scris mult prea mult faţă de disponibilităţile sale literare, din dorinţa de a aduna lumina şi a o scutura în poeme („Muguri”, „Poemele de-acasă”, „Arboroasa” etc.), căutând „într-un adânc de ceas” argumentele care să dea rotunjime drumului „dintr-un timp în altul”. Generaţiile de scriitori de după el îi datorează o solidaritate dusă până în pragul prieteniei, iar Nicolac Labiş îi datorează prima confirmare poetică, cea din 2 decembrie 1951.
Ion Paranici
Viaţa culturală a Sucevei începe să însemne ceva odată cu Platon Pardău, scriitorul dornean care, odată sosit la Suceava, în 1961, indiferent de instituţia de cultură pe care o conducea, nu ostenea să adune în preajmă-i condeie viguroase, care să contureze un spaţiu literar distinct. Abia după aceea avea să afle şi răgazul pentru o operă proprie, suficient de cunoscută şi de recunoscută în întreg spaţiul românesc. La Suceava, Platon Pardău, care-şi dorea cu patimă o revistă literară, în care să valorifice o producţie scriitoricească din ce în ce mai valoroasă, izbuteşte să scoată revista „Suceava”, din 1964, şi tot de atunci „Coordonatele literare” ale ziarului „Zori noi”, pagini de literatură păstrate cu sfinţenie şi, uneori, cu uriaşe eforturi şi sacrificii, şi de Ion Paranici, conducătorul de mai târziu al ziarului şi un poet înnăscut, iar nu făcut.
Odată cu Platon Pardău începe o epocă, iar afirmaţia nu este cu nimic gratuită. În jurul lui gravitează nume mari şi nume obişnuite, dar toate contribuind la închegarea unei stări de spirit distincte, care individualizează Suceava ca ţinut românesc într-un spaţiu cultural deja în refacere, în regăsire de sine.
Până la sosirea lui Pardău în Suceava, Casa regională a creaţiei populare, cum s-a numit din 1953 fosta Conducere judeţeană a căminelor culturale, înfiinţată în 15 noiembrie 1948, a grupat primele energii culturale ale regiunii. Instituţia, condusă de Ioan Iacob, un scenarist cu reuşite notabile, un om sensibil şi cu disponibilităţi culturale de necontestat, a fost, câtăva vreme, un excelent areal al diletantismului, exemplul tipologic constituindu-l activistul bucureştean Corneliu Dumitrescu, trimis la Suceava să revigoreze mişcarea artistică de masă, din postura de coregraf ad-hoc. Dumitrescu, dansator de ocazie într-un ansamblu muncitoresc din Capitală, încearcă să impună în folclorul local câteva dansuri cu tradiţie incertă şi, în mod categoric, străină de Bucovina. Omul scapă curând de povară, spre binele lui şi al folclorului bucovinean.
Din aceiaşi generaţie a diletantismului face parte şi Ştefan Pintilie, un muzician rafinat, un om delicat ca o trestie, care izbuteşte să lase după sine şi o operă muzicală interesantă, tot aşa cum izbuteşte să reactiveze vechile coruri bucovinene, cărora le stabileşte repertorii interesante, cel mai adesea apropiate de tradiţia muzicală a Bucovinei. Lui i se alătură, cu contribuţii impresionante în domeniul folclorului muzical, Dragoş Lucan, ambii descinzând, prin ucenicie, din Grigore Macovei, marele muzician cernăuţean, care va pune bazele Ansamblului artistic „Ciprian Porumbescu” orchestră şi cor, ansamblu care, în 1953, va participa la Festivalul mondial al tineretului, la Bucureşti. Prozatorii Traian Filip (autorul unui superb roman cu tematică suceveană, intitulat „Calipso”) şi Pantelimon Solcan întregesc echipa de „creaţie” într-o epocă a colectivismului diletant în domeniul cultural.
De-a lungul anilor, graniţa şubredă dintre diletantism şi creaţie se păstrează, graniţa aceasta fiind nu atât un atribut al comunismului, cât unul al oportunismului românesc tradiţional, care face loc în sistem nechemaţilor, atraşi de lumea culturii, de statutul social onorabil şi de salarii sigure. Unii dintre aceştia aveau să se remarce, ulterior, în domenii megieşe, cum este cazul inginerului economist Corneliu Paşcan, metodist cu probleme de artă plastică, viitor profesor de liceu şi universitar, care a scris lucrări „despre istoria şi industria lânii, despre tehnologii modeme în industria textilă” etc.
George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism
Accesul creatorilor în instituţia parcă menită pentru a le pune în valoare vocaţia se face începând cu anul 1961, sub directoratul lui Platon Pardău. Scriitorul îi angajează la Casa creaţiei populare pe Vigh Istvan, graficianul de mare forţă, care se va stabili, mai târziu, în Canada, pe Elena Bardă, pictoriţa redutabilă de mai târziu, pe Aurelian Ciornei, un adevărat străjer al tradiţiei, cu eforturile răsplătite printr-un titlu de „Academician al satului românesc”, pe Andrei Lipovan, pianist şi compozitor, pe poeţii George Damian şi Marcel Mureşeanu, pe prozatorul Radu Mareş. Datorită lui Platon Pardău, Suceava îşi pune bazele unei elite culturale autentice şi durabile, pe care nici măcar nepăsarea obştească de după 1989 nu avea să o mai spulbere.
Datorită „echipei Pardău”, Casa creaţiei populare, indiferent de (titulaturile sub care a funcţionat), avea să reprezinte, de-a lungul anilor, o instituţie culturală în adevăratul sens al cuvântului.
Primul eveniment cultural autentic îl reprezintă organizarea, în 1965, a expoziţiei Ţuculescu, în care au fost expuse 60 de lucrări ale marelui artist român, aduse de la Paris de pictorul Constantin Dipşe şi de Baruţiu Arghezi. Iniţiatorul evenimentului a fost poetul Marcel Mureşeanu, adus de la liceul din Prundu Bârgăului de către acelaşi Platon Pardău, şi care, şi din dorinţa de a însemna ceva, încerca un demers cultural strălucitor. Expoziţia, găzduită de Muzeul regional, care funcţiona într-o clădire aflată în centrul oraşului, acolo unde avea să se construiască noua Casă de Cultură din Suceava, a fost deschisă cu întârziere de trei zile, în ciuda eforturilor depuse de poet şi de directorul muzeului, Octav Monoranu. Abia atunci când Baruţiu Arghezi, cu autoritatea numelui pe care îl purta, a apelat la sprijinul autorităţilor comuniste judeţene, expoziţia cu cele 60 de lucrări semnate de Ţuculescu a fost deschisă. A urmat Festivalul naţional de poezie „Nicolae Labiş”, precedat, în decembrie 1968, de Festivalul judeţean de datini şi obiceiuri de iarnă „Porniţi plugul, feţi frumoşi!”, festival iniţiat de Aurelian Ciornei, neobositul veşnic tânăr învăţăcel şi, în acelaşi timp, dascăl al satului bucovinean.
Mihai Unguraşu, Nicolae Cârlan, Ioan Cocuz, Teodor Hauca, George Damian, Gheorghe Flutur, Mircea Motrici şi Ioan Iftode
În vreme, Casa (Centrul) creaţiei populare a împământenit un adevărat calendar cultural pe teritoriul judeţului, reprezentat de Festivalul interjudeţean de folclor „Hora la Prislop” (la Pasul Prislop, din 1970), de Saloanele anuale ale artiştilor plastici amatori (sculptură, pictură şi grafică, la Suceava, din 1976), de Festivalul naţional de film de scurt metraj şi diaporamă „Toamnă la Voroneţ” (la Gura Humorului, din 1980), de Festivalul „Umor la… Gura Humorului” (din 1990), de Festivalul de muzică religioasă corală ortodoxă „Buna Vestire” (la Fundu Moldovei, din 1990), de târgurile meşterilor populari de la Gura Humorului şi Suceava (din 1990), de festivalurile de folclor „Arcanul” (la Rădăuţi, din 1991), „Comori de suflet românesc” (pe teritoriul întregului judeţ, din 1992) şi de „Şezătoarea” (la Fălticeni, din 1992), precum şi de cel internaţional, „Întâlniri bucovinene” (la Câmpulung Moldovenesc, din 1999), de Festivalul de poezie şi proză scurtă „Magda Isanos – Eusebiu Camilar”, cu un premiu special „Constantin Ştefuriuc” (la Udeşti, din 1995, festival debutat ca iniţiativă privată, confiscat de Societatea Scriitorilor Bucovineni şi „pasat” ca responsabilitate financiară Centrului), de Festivalul teatrelor populare „Ion Luca” (la Vatra Domei, din 1997) şi de Festivalul de creaţie plastică „Ion Irimescu” (la Fălticeni, din 2003).
Activitatea editorială a Casei (Centrului) creaţiei populare Suceava cuprinde reviste anuale de pluguşoare, colinde, uraturi, antologia de poezie şi proză bucovineană „Rezonanţe” (îngrijită de Marcel Mureşeanu şi publicată în 1965), „Caietele Labiş”, volumele de debut ale câştigătorilor Festivalului „Labiş”, culegeri de muzică, îngrijite de Ştefan Pintilie, revistele „Etnos”, „Comori de suflet românesc” şi, iniţiată de istoricul-director Pavel Blaj, „Lumea Carpatică” (cu numere bilingve), o antologie a folclorului obştesc de iama, „Veniţi de vă veseliţi!”, de Aurelian Ciornei şi Ion Drăguşanul, un „Dicţionar de termeni păstoreşti”, de Alma Blanaru, câteva monografii şi lucrări monografice, antologii ale epigramei „Umor la… Gura Humorului” şi „Gura humorului bucovinean”, precum şi două restituiri de excepţie, „Cartea sângelui”, de Ion Grămadă, şi „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine”, de Ciprian Porumbescu.
Un loc aparte în spaţiul cultural sucevean, un loc, din păcate, pierdut pe cer, îl ocupă Teatrul Popular „Matei Millo”, înfiinţat în 31 ianuarie 1975 de soţii Rodica şi Nistor Dominte. Pe scena pasiunii şi a dăruirii de sine, s-au jucat, printre altele, piesele „Un fluture pe lampă”, de Paul Everac, „Viaţa unei femei”, de Aurel Baranga, „Gaiţele”, de Al. Chiriţescu, „Drumul spre Everest”, de G. Genoiu, „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână”, de N. Ionescu, şi „Chiriţa în provincie”, de Vasile Alecsandri.
