Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tereblecea | Dragusanul.ro

Povestea aşezărilor bucovinene (revăzută): Tereblecea

 

 

 

TEREBLECEA. În 11 martie 1446 „Telibecinţii pe Siret”, era dăruit, de Ştefan Vodă, fiul lui Alexandru cel Bun, mănăstirii Neamţului, sătenii fiind scutiţi de dan, posad, iliş, podvod, deseatină de albine şi de porci, lucrul la cetate, mori şi iazuri. În 22 august 1447, acest aparent privilegiu pentru săteni este întărit, la scutiri adăugându-se şi plata de jold. Aceeaşi întăritură s-a obţinut, în favoarea călugărilor de la Neamţ, şi în 1454, dania fiind întărită şi în 6 iunie 1446, când şi biserica satului este dăruită mănăstirii Neamţ, şi în 8 decembrie 1454, dar şi în vremea lui Ştefan cel Mare (1 aprilie 1470).

 

1490: În 15 martie 1490, dintre bisericile întărite de Ştefan cel Mare Episcopiei de Rădăuţi, se afla şi „a 14-a biserică, cu popă, la Telebecinţi”.

 

1508: În 2 februarie 1508, când se întăreşte mănăstirii Neamţului stăpânirea asupra satelor Trestiana şi Tereblecea, este menţionat şi proprietarul anterior al satelor, fiul lui Bârlici. Mănăstirii îi sunt întărite „satul Telebecinţe pe Siret şi cu mori, şi alt sat Tristianeţ sub bucovină”.

 

1668: În 1 septembrie 1668, satul Tereblecea (în limbile turcă şi tătară, „telebleci” înseamnă „tătari”) era, încă, în proprietatea egumenului Teofil, de la Neamţ, care vindea lui Gheorghe Ursachi vistiernic satul „Tereblecea, cu loc de moară pe Siret”, pentru 280 guldeni, 10 boi şi un cal, dar se pustieşte până în 1670.

 

1724: În 15 mai 1724, satul aparţinea lui Ioan Balş, care îl vindea, pentru 300 guldeni olandezi, lui Calistru, episcopul de Rădăuţi, care dorea să-l dăruiască mănăstirii Putna. „Satul acesta fusese proprietatea mănăstirii Neamţului, căpătată în dar de la un boieri Berlici. Mănăstirea Neamţului, pentru ca să poată plaăti oieritul şi pogonăritul (darea pe oi şi vii), care se impusese şi mănăstirii, îl vând, cu 280 de lei, 10 boi şi un cal vistiernicului Ursachi, după cum arată acesta un uric nedatat, înşirat în protocolul împărătesc, sub Nr. 108. Vistiernicul, Ursachi dădu satul acesta zestre ginerelui său, Ioan Balş , de la care îl cumpără episcopul Calistru al Rădăuţului, cu 300 de lei, cu contractul din 15 Mai 7232/1724. Cum a venit moşia aceasta în stăpânirea Putnei, reprezentanţii ei n-au putut documenta prin urice, ci au mărturisit cum că episcopul Calistru, la întoarcerea sa de la Iaşi, murind în pripă, scrisorile lui le-a luat episcopul Antonie şi le-a dat la Putna, ştiind cum că Calistru s-ar fi răspicat că dăruieşte satul acesta Putnei. Igumenulu Iosaf da de seamă cum că episcopul Calistru pentru aceea va fi dăruit satul acesta Putnei, pentru că însuşi fusese igumen al acestei mănăstiri. Mănăstirea îl şi stăpânea în linişte, afară de o ceartă de hotar ce o avuse, mai înainte, cu mazilulu Ştefan Stircea din Berlinţi şi cu o seamă de Panţiri, care s-au fost aşezat în teritoriul satului, cu îndatorirea de a plăti câte un leu de casă, iar mai târziu, deoarece făceau serviciu de panţiri[1], nu mai voiră să dea acea dare mănăstirii. Grigori Ghica Vodă, însă, cu hrisovul din 15 ianuarie 7256/1748, rezolvă această ceartă în vavoarea mănăstirii”[2].

 

1748: Panţirii din Tereblecea se opuneau, în 1748, să plătească dijma de „un leu de căsariu”, iar Grigorie Ghica Vodă poruncea, în 15 ianuarie, la cererea egumenului Putnei, lui Lefter vel căpitan de Ropce să le ia dijma cu forţa.

 

1761: În 1 noiembrie 1761, pentru că egumenul Putnei se plângea că-i este împresurat satul, s-a făcut o nouă stâlpire, hotarele satului Tereblecea fiind marcate de: apa Siretului, moşia Greci de lângă Siret, satul Bârlinţi al lui Ştefan Stârcea, poienile lui Hajdău, pârâul Cotovăţului, drumul cel mare, drumul ce merge la panţâri, Fântâna Albă, hotarul Stăneştilor, hotarul satului Sinăuţi, hotarul satului Greci.

 

1772: Recensământul lui Rumeanţev[3], din 1772-1773, înregistrează la Tereblecea-ungureni, în Ocolul Berhometelor, fără alte precizări, „31 – toată suma caselor”, însemnând 1 femeie săracă şi 30 birnici, iar în Tereblecea-moldoveni, „5 toată suma caselor”, însemnând tot atâţia birnici.

 

 

1774: În 1774, satul Tereblecea avea 46 familii (1 popă, 51 ţărani, în 1775), iar în 1784, 158 familii, populaţia satului crescând spectaculos, datorită unei masive colonizări cu emigranţi transilvăneni din Rebra Mare şi din St. Gheorghe, în principal. Din Rebra Mare au venit şi s-au stabilit la Tereblecea fraţii Marian şi Petre A MARIEI, în 1754, Alexe ZAHARIA, Filip şi Vasile BĂLINEŞTI, Dănilă DROV, Ştefan LUIANTI, Ioan BODNARIU, Ion RUSU, Grigore MURIAC, Iacob RUSU, Ştefan ANDREI, Mihai ANUŢ, Nicolai LUPCA, Ion SPĂTARU, Grigore CONSTANTIN, Andrei şi Vasile ONUŢ, Pintilei VUSA, Grigore RUSU, Samuil ABA, Vasile şi Ioan CONSTANTIN, Moisă ANOIŢĂ, Lupu şi Nessu DUMITRAN, Catarina CHIFOR, Dumitru IOAN şi Nistor ESPANARE, în 1763, Vasile BOGAR, în 1764, Andrei VIUŢĂ, în 1772; Din St. Gheorghe au venit Loidiuc STRUGARIU, în 1758, Petru VULVUC, Grigore BIRTUOAEI, Moisă MISUC, Ştefan ŢIGAN, Toader VĂVUC, Irimie, Pintilei şi Doroftei DUBĂU, Simeon VRACIU, Gavril LUPŢOARĂ, Simion UNGUREAN, George ANICA, Nicoară LUCA, Mihai GROSARIU, Toader ABUSTĂ, Toma PATRAŞ, Luca LAHERŢĂ, Nichifor RUSU, Tanasă CONTRA, Lupu VUOLTUR, Ion şi Toader BÂRGĂUAN şi Gavriil RABI, în 1763, Ion CREŢU şi George GRECIU, în 1771, Ioan SIMION şi Ianuş IACOV, în 1773; din Telciu, Filip şi Ioan GHERMAN, Petru DOLECAN şi Chirilă SASU, în 1763; din Leşu Ilvei, Grigore BACIU, în 1766, şi Vasile MOROŞAN, în 1772; din Borşa, Tanasă BACIU, în 1766; din Vica, Axentie NEMICAN, în 1766, Petru OLARIU şi Ioan NIMIGEAN, în 1775; din Baia Mare, Tudor BULBUC, în 1760, şi Cozma NEGREANU, în 1773; din Nimigea, Uno NIMIGEAN, Gavril BURSTEC şi Vasile EPURE, în 1778; din Mintiu pe Someş, David PERŢA şi Ion PROŢOV, în 1778; din Chiraleş pe Someş. Gavril POTARĂ, în 1778, iar din Ceaca pe Someş, Nicolai POPA, în 1778.

 

1776: În 1776, în Bucovina existau, în hergheliile împărătești, 539 de cai, 132 la Siret, 107 la Cuciurul Mare, 66 la Iurcăuți, 66 la Tereblecea, 64 la Sadagura, 54 la Volovăț și Sucevița și 50 la Frătăuți[4].

 

1787: În 1787 şi în 1789, s-au stabilit la Tereblecea primii colonişti germani, agricultori veniţi din Renania, din Bavaria şi din Baden-Württemberg.

 

1788, Hacquet: „În vremea aceea, se întemeia colonia germană de la Tereblecea, în apropierea Siretului, care era un târguşor de vreo două sute de case şi ceva biserici. Pe vremea cumanilor (N. N.: confuzie cu episcopia cumanilor din Vrancea) şi când mai şedeau, aici, episcopi catolici, era destul de populat, după cum se poate deduce din rămăşiţele bisericii şi ale altor clădiri. Şi acum mai sunt boieri, care îşi au, acolo, curţile lor boiereşti. Când am ajuns să-i cunosc în casele lor, am observat, la unul dintre aceşti boieri, un caz foarte ciudat de influenţă a laptelui doicii asupra copiilor mici. Prinţii a şase copii, unii dintre ei mari, erau oameni nu numai de statură frumoasă, dar şi frumoşi la faţă, albi şi rumeni, dar copiii erau, cu toţii, negri ca ţiganii… Când am întrebat pe mamă cum se întâmplă să aibă copii atât de negri, mi-a răspuns: „Copiii mei vin, cu toţii, pe lume albi la faţă, dar cum nu-i hrănesc eu la sân, ci ţiganca aceasta, pe care o vedeţi aici”, care mai purta la sân pe copilul lor din urmă, ce nu se făcuse încă negru de tot, „ea, cu laptele ei, îi face aşa de negri, dar, cu timpul, în vreo douăzeci de ani, mai pierd din negreala lor, dar niciodată de tot”, şi, de fapt, se şi observa, cu ochiul liber, la copiii mai mari, schimbarea nuanţelor culorii, din an, în an… / Toate femeile moldovence, în afară de cele cu totul sărace, duc o viaţă foarte leneşă, aproape toată ziua stau culcate pe divan şi îşi petrec timpul cu cafea şi mestecând betel; cele sărace mestecă marnă, stând la pălăvrăgeală, mai ales în timpul sarcinii, când nu fac deloc sau aproape deloc mişcare, şi, cu toate acestea, nu sunt numai zdravene şi sănătoase, dar şi nasc foarte uşor nişte copii sănătoşi, bine şi frumos constituiţi, şi rar auzi de naşteri nenorocite sau altele de acestea, şi încă şi mai rar ca aceşti oameni să aibă vreo diformitate, ca toţi orientalii”[5].

 

1802, Rohrer: „M-am dus, pretutindeni (în 22 noiembrie 1802, la Siret – n. n.) pe uliţe şi pe străzi, în jos şi în sus. Nu am văzut decât sălbăticiune… / În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi, Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara. / Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita”[6].

 

1803: În vara anului 1803, 11 familii de colonişti slovaci, numărând 67 suflete, s-au aşezat la Tereblecea, alte 14 familii urmând să sosească în 1814, dar multe dintre acestea se vor împrăştia prin satele vecine, după 1817, când în Tereblecea vor rămâne doar 18 familii de slovaci.

 

1816: Din 1816, funcţiona la Tereblecea o şcoală trivială română cu 6 clase, iar din 1874, şi o şcoală germană cu 4 clase[7].

 

1867: Biserica luterană  germană din Tereblecea a fost sfinţită în 23 noiembrie 1867, pe cheltuiala lui John Hubich (1.100 guldeni), dar a fost dărâmată de armatele ruseşti, în 1917, şi reconstruită în 1920 pe aceeaşi temelie. Primul pastor luteran din Tereblecea a fost Rudolf Fischer.

 

1869: O tipăritură vieneză din 1869, referitoare la organizarea politică și judiciară în țările reprezentate în Împărăţia Austriei, prezintă următoarea administrare în Ducatul Bucovinei: „Administrarea districtului Siret – Siret (Oraş cu tribunal districtual), Bahrineşti, Raince, Bălcăuţi sau Laudonfalva, Bănceşti, Botoşăniţa, Cerepcăuţi cu Bereşti, Ţibeni sau Istensegits, Fântâna Albă sau Białakiernica, Şerbăuţi, Grăniceşti, Hadikfalva sau Dorneşti, Calafindeşti, Cândeşti, Climăuţi, Muşeniţa, Negostina, St. Onufri sau Drăguşanca, Oprişeni sau Panţiri, Rogojeşti cu Gura Molniţei, Rudeşti sau Gropana, Şerbăuţi, Sinăuţii de Sus, Sinăuţii de Jos, Stârce sau Berlinţi cu Slobozia lui Dumka, Terebleşti, Vaşcăuţi pe Siret cu Parcelowka, Volcineţ”[8].

 

1883: Biserica ortodoxă a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril din Tereblecea, a fost construită, pe locul vechii bisericuţe a mănăstirii Putna, aflată sub patronaj imperial, între anii 1883-1886. În 1843, bisericuţa veche avea 1.421 enoriaşi, paroh fiind Filip IEREMIEVICI. În 1876, biserica avea 2.643 enoriaşi, paroh fiind Dimitrie SELESCHI, iar preot cooperator, Ilarie DRACINSCHI. În 1907, paroh era Ştefan SELESCHI, născut în 1842, preot din 1868, paroh din 1875, preot cooperator fiind George CIUPERCĂ, născut în 1873, preot din 1900, iar cantor, din 1888, Ioan BOTEZAT, născut în 1864.

 

1890: În 1890, Tereblecea avea 3.800 locuitori. Învăţători la şcoala română erau Constantin Botezat şi Constantin Corvin, iar la şcoala germană, Peter Serfas, Val. Schweitzer şi David Hoffmann. Parohi ortodocşi erau Ilarion Dracinschi şi Vichentie Simiganovschi, iar cantor bisericesc – Ioan Botezat.

 

1900: Banca rurală românească, în sistem Raiffeisen, a fost întemeiată la Tereblecea, în anul 1900, de parohii Ioan Fedorciuc (director) şi Alexandru Voevidca (preşedinte), cu 52 părtaşi. Din comitetul de direcţie şi control făceau parte Ioan Vatamaniuc, Simion Bodnarescu, Luca Bodnarescu, Dimitrie Zaremba, Tanasie Vatamaniuc, Petrea Procopiuc şi Teofil Iţcuş. Cabinetul de lectură „Ajutorul” funcţiona încă din anul 1896, în incinta şcolii, cu 75 membri, 112 cărţi, un abonament la gazetă şi 5 florini avere, iniţiatorii şi conducătorii acestei prime biblioteci comunale la Tereblecea fiind Ambrosie Gribovici, Ioan Fedorciuc şi Dimitrie Zaremba.

 

1901, Gustav Weigand: „De aici, am urmat Siretul, trecând prin Ciudei (Czudyn), unde locuiesc evrei, germani, români şi ruteni, spre Suceveni[9], unde am stat, la prânz, iar duminică, 25 august 1901, seara, am plecat la Terebleşti[10], satul locuit de germani și români, dar în care sunt şi destui slavi, ca în toată zona. Am vizitat Mihăilenii, târguşor preponderent evreiesc, de cealaltă parte a graniței cu România, unde era zi de piață”[11].

 

1908: „Duminică, în 26 aprilie 1908, a repausat vrednicul paroh din Tereblecea, dl Ştefan Seleschi, după un morb scurt, în etate de 66 ani. Regretăm cu toţii trecerea din viaţă a acestui bărbat, care întotdeuna a fost conştient de datoriile sale ca preot şi naţionalist şi care, în sânul familiei sale şi a parohienilor săi, a lăsat un mare gol. Osămintele defunctului au fost conduse, din Cernăuţ, unde regretatul a închis ochii pentru vecie, marţi, la Tereblecea, spre depunere în cripta familială”[12].

 

În 1908, conform Dicţionarului lui Grigorovitza: „Tereblecea (Terebleşti) Nemţească, comună rurală, districtul Siret, lipită de comuna rurală Tereblecea Românească. Suprafaţa: 29,76 kmp, îm­preună cu Tereblecea Româ­nească; populaţia: 1.278 locui­tori germani, de confesiune evanghelică, în majoritate, restul romano-catolici. Se compune: 1). din satul de reşedinţa, care, împreună cu târlele: La Hoţemploţ şi La Crucea lui Iacob, numără 1.263 locuitori; şi 2). din cătunul La Prisaca. Are aceleaşi drumuri de co­municaţie ca şi Tereblecea Românească; staţie de drum de fier a liniei Hliboca-Siret; are o şcoală populară germară, cu 4 clase. Una din cele mai prospere colonii germane din Bucovina, întemeiată în anul 1787, pe teritoriul comunei rurale de azi Tereblecea Românească. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vitelor; excelează însă printr-o prăsilă de cai foarte mult căutaţi. Se găsesc 351 cai, 743 vile cornute, 760 porci şi 30 stupi. Tereblecea (Terebleşti) Românească, comună rurală, districtul Siret, aşezată, în masă compactă, în apropiere de malul stâng al Siretului şi în vecinătatea locali­tăţilor: Stîrcea, Oprişeni, Stăneştii de Jos, Poeni, Sinăuţii de Sus şi Gărbăuţi. Suprafaţa: 29,76 kmp, îm­preună cu comuna Tereblecea Nemţească, de care este lipită; populaţia: 2.600 locuitori români, de religie greco-orientală, şi puţini po­loni, germani ş. a. Cuprinde, pe lângă satul de reşedinţă, şi târlele Figoruvca şi La Molniţa. Prin drumuri de ţară este legată cu comunele susmen­ţionate, precum şi cu drumul principal Cernăuţi-Siret, ce trece prin apropiere; are un oficiu te­legrafic; o şcoală populară, cu 3 clase (deci, 90 de şcolari – n. n.) şi o biserică parohială, cu hramul „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril”. Această comună este men­ţionată, pentru prima dată, într-un hrisov din 2 Fevruarie 1508, prin care Bogdan Vodă, o dărueşte mănăstirii Neamţul. Trecu, apoi, în posesia vistiernicului Ursache, care o dete gi­nerelui său, Ioan Balş. Fu cum­părată, apoi, de către episco­pul de Rădăuţi, Calistru, prin hrisovul din 15 Mai 1724. După aceasta, trecu în posesia mănăstirii Putna, prin ce împre­jurări, nu se ştie; probabil însă că a fost dăruită de către episcopul Calistru, prin grai viu, la moartea sa subită (fusese, la Iaşi, după întăriri a câtorva moşii abia cumpărate, şi a murit pe drumul întoarcerii – n. n.), acestei mănăstiri, a cărei egumen fu­sese el înainte. Iscându-se o ceartă asupra posesiunii ei în­tre mazilul Ştefan Stîrcea, din Panţiri, de o parte, şi mănăstirea Putna, de alta, Grigore Ghica, prin documentul din 15 Ianuarie 1748, o atribui mănăstirii Putna, în a cărei posesie se găsea şi la 1776. La 1780, a fost unită cu Stîrcea. În partea de nord a localităţii, se vede un şanţ, numit de po­por „Şanţul lui Sobieschi”, în privinţa căruia circulă şi 2 le­gende: una, că aci s-a luptat Sobieschi cu turcii; iar alta, că şanţul a servit de apărare locuitorilor, contra tătarilor. Pe teritoriul acestei comune s-a aşezat, în anul 1787, o co­lonie de germani, înfiinţând o comună cu administraţie spe­cială, numită Tereblecea Nemţească; iar comunei, de atunci, i s-a dat, spre deosebire, supra­numele de Românească. Populaţia se ocupă cu agri­cultura şi cu creşterea vi­telor. Această comună, împreună cu Tereblecea Nemţească, po­sedă 2.590 hectare pământ arabil, 607 hectare fâneţuri, 57 hectare gră­dini, 473 hectare imaşuri, 733 hectare păduri. Se găsesc 242 cai, 962 vite cornute, 440 de oi, 1.035 porci şi 60 stupi. Tereblecea (Terebleşti), moşie, cu administraţie particulară, districtul Siret. Suprafaţa: 16,92 kmp; popu­laţia: 91 locuitori ruteni, în majoritate; restul izraeliţi, români ş. a. Cuprinde, pe lângă moşia Te­reblecea propriu-zisă, cu 8 case şi 57 locuitori, şi ferma Dubova”[13].

 

1908: Adunând „cântece populare româneşti din Bucovina”, care aveau să vadă lumina tiparului sub semnătura nemeritată a lui Mattias Friedwagner[14], în 1940, Alexandru VOEVIDCA a cules folclor şi de la tereblecenii Catinca LUNCAN (38 ani în 1908), Elena NIMIGEAN (fără vârstă menţionată, în 1908) şi Ana a lui Simion DUBĂU (13 ani în 1908).

 

1914: „În dimineaţa zilei de 6 octombrie 1914, odată cu năvala ruşilor în Bucovina, un tren cu funcţionari austrieci a sosit, la ora 11, în gara Burdujeni, iar la prezentarea paşapoartelor, aceştia au cerut autorităţilor române permisiunea de a călători spre Viena, prin Predeal, iar cererea le-a fost acceptată. De la refugiaţi s-a aflat că grosul armatei ruseşti cantonase în pădurea Terebleşti, o patrulă rusească ajungând până la Hatna (Dărmăneşti). La Cernăuţi, debarcaseră trei regimente de voluntari ruşi, întâmpinate cu fanfară militară”[15].

 

1915: „Bucovinenii erau impresionaţi, de Ziua Împăratului, şi de moartea de erou a poetului şi sublocotenentului Pavel Scripcar, din Tereblecea, care, la asediul Lemberg-ului, în 27 iulie 1915, conducându-şi subordonaţii din Regimentul 41 de Infanterie, care purta numele arhiducelui Eugen, s-a prăbuşit pentru totdeauna[16]. În 20 iulie, căzuse, tot în Polonia, absolventul Gimnaziului din Suceava, Constantin Petruc, cadet în Regimentul 24 de infanterie şi fiul preotului din Vilaucea, Toader Petruc”.

 

1916: „Austriecii, evitând bătăliile decisive, se tot retrag, iar ruşii ocupă, rând pe rând, toate localităţile din sudul Bucovinei. La Ţureni, austriecii, în retragere, au aruncat în aer depozitul de muniţii, iar la Ronina, podurile de peste Prut şi Siret. În 20 iunie 1916, se desfăşurau lupte grele la Storojineţ, Frazenthal şi Tereblecea. Între Burdujeni şi Iţcani, coloanele refugiaţilor bucovineni, din toate clasele sociale, blocaseră drumul, dar cei mai mulţi refugiaţi se îndreptaseră direct spre Vatra Dornei” [17].

 

1914-1918: Jertfa de sânge pentru Bucovina a fost făcută, în afară de poetul-Erou Pavel Scripcar, de „Fruntaşul Vasile Gabor, Tereblecea, Regimentul 22, rănit”[18]; „Infanteristul Toader Bujdei, Tereblecea, Regimentul 22, rănit”[19];  „Ioan a lui Gheorghe Rusu, născut în Tereblecea, la 19 ianuarie 1878, a fost chemat, în august 1914, la armată. În septembrie 1914, zăcea rănit în spitalul din Cernăuţi, de unde, apoi, în luna octombrie 1914, a fost transportat de ruşi la Siberia. De atunci şi până în prezent, lipseşte orice ştire despre el. Fiind deci decesul probabil, se îndrumează, la cererea Leontinei a lui Ioan Rusu, procedura pentru declararea morţii celui dispărut”[20]; „Gheorghe Vasilaş a lui Ignatie, de 33 de ani, în timpul din urmă domiciliat în  Terebleşti, a luat parte la luptele contra ruşilor la Iablonca, unde a fost grav rănit. Acolo ar fi murit, la 21 ianuarie 1915, după cum afirmă martorii. Fiind deci decesul probabil, se dispune, la cererea soţiei sale, Sspazia Vasilaş, procedura pentru stabilirea morţii celui dispărut”[21].

 

1919: Din Comisiunea agrară de ocol Siret făcea parte, ca reprezentant al ţăranilor, şi „Constantin Homeniuc, agricultor, Tereblecea”[22].

 

1922: „Având în vedere concursurile publicate, cererile prezentate şi propunerile făcute de revizorate, Consiliul şcolar al ţării a făcut, în şedinţa din 27 Martie 1922, sub preşedinţia domnului Director general delegat al învăţă­mântului din Bucovina, următoarele numiri, pe ziua de 1 Aprilie 1922 – b). în calitate de învăţători definitivi şi învăţătoare definitive: Teofila Daşchievici, la Tereblecea” – mătuşa poetesei şi compozitoarei Eglantina Daşchievici, care a crescut la ea.

 

1925: În 26 septembrie 1925, Tereblecea a fost vizitată de mitropolitul Nectarie Cotlarciuc, vizita începând la „biserica din Tereblecea, unde a fost primit de către dl deputat Roşca, dl prefect Bădăluţă, de parohul satului, precum şi un mare număr de credincioşi”[23].

 

1937: Biserica catolică din Tereblecea a fost construită în 1937, capela slovacă, din partea de răsărit a satului, existând din 1873. Printre germanii din Tereblecea s-au numărat luteranii Gustav Engel, Franz Hubich, Friedrich Manz, George Manz, Hermann Massier, John Sauer, Christian Wagner, şi Friedrich Zachmann, precum şi catolicii Ferdinand Hoffmann, Ferdinand Kozlowski, Adam Mayer, John Mayer, Adam Tetiwa, Josef Tetiwa şi slovacul Michael Kuczak (Kuchik).

 

1940: Tablou de cărţile de capacitate (atestate de meserie – n. n.) eliberate de Oficiul Rădăuţi, anulate de minister prin decizia Nr. 66.017 din 1940”[24]: Ţigară Vasile, tâmplar, domiciliat în Tereblecea; Zenzner Eduard, fierar, domiciliat în Tereblecea”.

 

1941: „Se publică mai jos Lista Nr. 13, de gradele inferioare (trupă), morţi pentru patrie, în actualul război, începând de la 22 iunie 1941, ora 24[25]: Popescu Teodor, soldat, ctg. 1941, cu ultimul domiciliu în comuna Tereblecea, judeţul Rădăuţi, mort la 6 iulie 1941”.

 

1943: „Se numesc cu titlul definitiv, pe ziua de 1 septembrie 1943[26], următorii învăţători şi învăţătoare: Nimigean Emilia, comuna Tereblecea, jud. Rădăuţi, media 7,16”.

 

Eglantina Daşchievici

 

La Tereblecea s-a născut publicistul Filimon RUSU (25 decembrie 1880) şi scriitorul George NIMIGEANU (24 mai 1909). Şi tot la Tereblecea a copilărit şi a făcut primii ani de şcoală, locuind în casa mătuşei sale, învăţătoarea Teofila Daşchievici din Tereblecea, poetesa, compozitoarea şi traducătoarea Eglantina Daşchievici (6 noiembrie 1903, la Bucureşti – 13 iulie 1987, Chicago) descendenta lui Andrei Dasckevici, în 1772 pisar al cancelariei generalului feld-mareşal Conte Petre Alexandrovici, Eugen Daskevici (1857-1935), general adjutant în fosta Monarhie, Ion Daskevici, prefect al Cernăuţilor, în 1932. A publicat: Nostalgii pribege (1963), Ţara noastră (1970), Colinde şi melodii de pe plaiurile României (1971), Ţara mea (1974), Dorule, măi dorule (1974), Reverii (1975),Vraja copilăriei (1975), Ecouri tradiţionale (1976), Evocări (1976), Crăciunul nostalgiilor (1977), Reverii pascale (1978), Ciripituri (1979), lacrimi pentru Ţara de departe (1979), Renaşte firea (1980)[27].

 

 

[1] Un fel de oaste, dintru început pancerată, adică îmbrăcată în zale, de unde îşi trag şi numele care le rămase şi după ce nu mai purtau această armură. Satul format de dânşii există şi astăzi, sub numele de Panţiri sau Oprişeni.

[2] Biserica şi Şcoala, Nr. 48, Anul XIII, 26 noiembrie / 8 decembrie 1889, p. 382

[3] ACAD. ŞT. RSS MOLD., Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 338

[4] Polek, Johann, Începuturile hergheliei de stat de la Rădăuți, Cernăuţi 1893, p. 24

[5] Călători, X, II, pp. 825, 826

[6] Călători, XIX, I, pp. 156-159

[7] SCHEMATISMUS DER BUKOWINAER, Czernowitz, 1843 p. 39, 1876 p. 32, 1907 p. 159, 138

[8] Politische und gerichtliche / Organisation / der / im Reichsrathe vertretenen Länder von Öesterreich, Wien 1869. pp. 158-161

[9] La Suceveni, a cântat Vasile Hrinco (17 ani).

[10] La Tereblecea, a cântat Anastasia a Niţului.

[11] Weigand, op. cit., pp. 7-17.

[12] Apărarea Naţională, Nr. 33, Anul III, duminică 3 mai stil nou 1908, p. 3

[13] Grigorovitza, Em., Dicţionarul geografic al Bucovinei, Bucureşti 1908, pp. 222, 223

[14] MATTHIAS FRIEDWAGNER, Rumanische Volkslieder aus der Bukowina, Konrad Triltsch Verlag Wurzburg, 1940

[15] Exodul din Bucovina, „Adevărul” din 26 septembrie 1914

[16] Viaţa Nouă, IV, nr. 160, din 18 august n. 1915, p. 4

[17] Adevărul, 29, nr. 10504, 8 iunie 1916, p. 3

[18] Viaţa Nouă, IV, nr. 157 – Supliment, din 8 iulie n. 1915

[19] Viaţa Nouă, IV, nr. 182, 4 iunie n. 1916, p. 8

[20] Monitorul Bucovinei, Fascicula 9, Cernăuţi 15 martie nou 1921, pp. 98-105

[21] Monitorul Bucovinei, Fascicula 80, Cernăuţi în 7 Noemvrie nou 1919, pp. 3-12

[22] Monitorul Bucovinei, Fascicola 73, 13 octombrie nou 1919, pp. 1-8

[23] CALENDARUL Glasul Bucovinei, Cernăuţi 1926, p. 166

[24] Monitorul Oficial, Nr. 58, 10 martie 1941, pp. 1197-1208

[25] Monitorul Oficial, Nr. 220, 17 septembrie 1941, pp. 5543-5549.

[26] Monitorul Oficial, Nr. 71, 24 martie 1944, pp. 2549-2552

[27] Daşchievici, Eglantina, Ţara mea, Madrid 1974