Copilul nimănui (II)

Ionică Goian și Hărăluță Girigan / Viorel Muha, Ion Drăgușanul și Petrică Luca / Maricica, Lucica Magazin, „baba” Maria, Lucica cea înaltă, Aurora, Lenuța Cușnir, noul bucătar și Mioara Gontar

Și totuși, de prin clasa a XI-a, când Dorin Curecheanu mi-a publicat câteva poeme în revista „Sinteze” a Liceului „Ștefan cel Mare”, frecventam Cenaclul „Nicolae Labiș”, cu excepția perioadei în care am făcut armata, înțelegând, încă de la primele ședințe, că însemnam o speranță lirică, pe care mizau, în mod categoric, universitarul Mihai Iordache, poeții Marcel Mureșeanu, George Damian și Ion Beldeanu, fostul iconarist Arcadie Arbore, care purta numele unui fruntaș bucovinean cu rădăcini ardelene, Mihai Bîndea, fostul și viitorul deținut policic Vasile Pântaru, Florin Bratu, Alexandru Toma, Mihai Ghergu, Rodica Dominte, profesorii Dimitrie Loghin, și dânsul fost iconarist de seamă, Clement Antonovici, Octavian Nestor, Constantin Cojocaru din Gura Humorului, George Bodea și Horațiu Stamatin din Câmpulung Moldovenesc, Simon-Petru Oprea din Rădăuți, tinerii lectori universitari Viorel Dârja, Sabina Doujac (viitoare Fânaru) și Brândușa Elena Sumanaru (viitoare Steiciuc), pictorul Ioan Carp Fluerici, profesoara de pian Elena Andriescu, prozatorii Octavian Lazăr, Iuri Lucan, Dumitru Brădățan și Constantin Blanaru, tinerii juriști, pe atunci, Silvia și Vasile Tudor, poeții Roman Istrati, Victor Traian Rusu, Constantin Severin, George Gavrileanu, Constantin Cernica, Constantin Hrehor, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Vasile Stoleru, și mulți, mulți alții, care s-au pierdut pe cale, irosindu-și chiar și umbrele, într-un mod de neînțeles pentru mine, dar toți au însemnat, de-a lungul vremii, un adevărat panteon pentru sufletul meu.

După liberare, primisem repartiție, de la Forțele de Muncă, pentru încadrarea ca recepționer la Cabana „Căprioara” din pădurea Adâncata și am intrat, astfel, într-o lume pe care nu o s-o uit vreodată. Șef era Vasile Ujeniuc, fost ofițer în Armata Regală Română, un om cu o cultură solidă și cu o filosofie de viață practică și interesantă. Încă din prima zi, mă împrietenisem, pentru totdeauna, cu Viorel Muha din Berești, urmașul unui emigrant rus din Omsk, și, tocmai de aceea, ne ziceam, și încă ne mai zicem unul, altuia, „bratușka”. Amândoi eram pe placul celei mai bune bucătărese din județ, „baba” Maria din Sfântu Ilie, care ne învăța, mămoasă și autoritară, deşi nu aveam treabă cu sectorul ei, tainele culinare, pentru că băgase de seamă că ne place să știm cum se prepară o mâncare delicioasă. Îi aveam colegi pe Ionică Goian, din Zvoriștea, la recepție, care m-a învățat rapid o brumă de limbă polonă și cum se pronunță aglomerarea de consoane din minunata limbă a poetului Adam Mickiewicz (purtam, la gât, o monedă poloneză cu portretul lui pe revers), pe Petrică Luca, tot din Berești, pe Fănică Agache din Botoșani, pe Hărăluță Girigan din Adâncata, iar dintre fete, în rândurile cărora se remarca Minuța „Mioara” sau „Căprioara” Gontaru din Valea Glodului, viitoarea soție a lui Viorel Muha, le aveam pe toate dragi ca pe niște surori târziu descoperite. Văd o frântură dintr-o fotografie veche, cu Maricica din Suceava, cu Lucica Magazin din Burdujeni și cu Lucica cea înaltă, încadrând-o pe neîntrecuta bucătăreasă „baba” Maria, cu Aurora din Sfântu Ilie, cu Anișoara Cușnir din Dărmănești și cu Mioara, și cu noi, băieții din „ceata lui Ujeniuc” și parcă-mi pare rău după acele vremuri, când îmi rezemam brațul drept pe umerii lui Viorel Muha, iar cel stâng, pe ai lui Petrică Luca. Și mai exista un profesor de matematici din Burdujeni, Domnul Rîșca, membru de nădejde al familiei noastre, fiul preotului din Detroit, care asculta, în fiecare duminică dimineața, cu ochii înlăcrimați, slujba ortodoxă, transmisă de „Vocea Americii”. Într-o bună zi, un securist a încercat să-l împresoare:

– Cum îți permiți să asculți, în public, un post de radio subversiv, profesore?

Prietenul meu, Viorel Muha, şi Tatiana – sufletul trupei Jinjer

Nu îndrăznise să-l apuce de umăr, ci rămăsese cu brațul în are, pentru că lângă el scrâșnea un sâsâit de șarpe primejdios Viorel Muha:

– Dacă-l atingi, te înec în balta de lângă magazie!

Iar domnul profesor Rîșca a rotit o privire îndurerată înspre securist, șoptind ca pentru sine:

– Eu nu ascult un post de radio, măi boule! Eu îl ascult pe tata…

Spre cinstea lui, securistul nu a avut altă reacție, decât aceea de a strânge compătimitor umărul profesorului de matematici, apoi a oftat, a ridicat din umeri a neputință și a plecat; nimeni nu a avut de suferit după aceea, nici măcar Viorel Muha, care, într-o seară, îl bătuse măr pe un maior de miliție, care refuza să-și plătească voluminoasa consumație, pe motiv că ar fi „cineva” și, drept urmare, „i se cuvine”. L-am întors cu fața în sus, pentru că risca să se înece în băltoaca în care îl abandonase Viorel.

Bratușca avea mulți frați, pentru că tatăl lui, Petru Muha, îi înfiase cu fapta pe mulți dintre copiii nimănui, trimițându-i la școli și scoțând din ei oameni. Viorel urmase Liceul de coregrafie de la Cluj și avea o eleganță în mișcări și în ținută demnă de invidiat. Părul lui arămiu ascundea, pe frunte, cicatricea lăsată de o copită de cal, care-l izbise, în copilărie, în lunca Siretului. A supraviețuit și, pentru că bădița Petru Muha era bătrân, a preluat el sarcina de a-și crește frații, cu excepția „Țaței”, sora mai mare, care era asistentă la Spitalul din Suceava. Într-un anume fel, m-a crescut și pe mine, dovadă fiind prietenia care ne unește și după 45 de ani de solidaritate reciprocă. Fata lui, Mihaela, măritată cu un basarabean cu rădăcini în Cotiujenii starostelui de „Zicălași” Petrică Oloieru, pe nume Dumitru Cojocaru, era un excelent grafician, pe vremea studiilor gimnaziale și liceale, dar, după studii universitare la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din Bucureşti, a ajuns într-o funcție importantă la cea mai renumită agenție de știri din Londra, Reuters, coordonând filialele din Orientul Mijlociu și din Rusia. Băiatul lui Viorel, Mihai Muha, are o afacere însemnată în Belgia, amândoi copiii putând fi mândri de tatăl lor, fie și pentru faptul că majoritatea trupelor Festivalului „Bucovina Rock Castle”, și mai ales cele străine, au ținut să se fotografieze cu Viorel Muha și datorită chipului său bonom, și datorită hazului probat în mai multe limbi străine, dar și datorită moștenirii de la „baba” Maria din Sfântu Ilie, ai cărei vrednici moştenitori de har suntem.

Viorel și Ana Muha, Mihaela și Dumintru Cojocaru

În pădurea Adâncata mă vizita, adesea, profesorul Ioan Nemeş, sub pretext că vrea să prindă fluturi, deşi tăifăsuiam împreună nopţi întregi. Experienţa de atunci avea să-mi prindă bine mult, mult mai târziu, când am putut sporovăi, în polonă, cu Peter de la „Vader” şi cu Almir de la „Dubioza Kolektiv”, deşi mult mai presus de toate se află sentimentul durabil al frăţiei, care mă leagă de aceşti oameni pentru totdeauna.

În vara anului 1976, prima la „Căprioara”, ziarul „Zori noi” mi-a publicat o poezie, semnată cu numele meu, Ioan Gâză. Vasile Ujeniuc a adunat echipa pe terasă, a citit-o cu voce tare (era într-o luni, zi de curăţenie), apoi a făcut cinste la toată lumea: grătar şi şampanie. Niciodată în viaţă nu m-am simţit mai onorat decât atunci, când bucuria tuturor era sinceră şi solidară, şi când neînsemnata mea izbândă era una mare a tuturor. Lumea a avut şi încă mai are o mentalitate greşită despre ospătari, dar eu, care i-am cunoscut bine, până la a-i trăi cu fiecare părticică a sufletului, nu i-aş pe întreaga Uniune a Scriitorilor, de pildă, sau pe care orice instituţie elitistă, pe care o ştiţi şi admiraţi.

Prin august, după o partidă de vânătoare, cu vânatul trimis din vreme la cabană, unde urma să aibă loc un chef, care să încununeze vizita omologului din Ungaria al ministrului român Ianos Fazekas, eu, ca recepţioner, am fost pus să aştept impozanta delegaţie şi să o conduc în salonul oficial. În jur, securitate, trupe de miliţie, activişti de partid, toată funcţionărimea comerţului socialist, în frunte cu Dumitru Ciobanu şi Mihai Avram, puseseră în funcţiune o maşinărie ciudată, dar eficientă, căreia avea să-i scape doar nepriceperea mea în regulile protocolare ale poporului faţă de clasa lui conducătoare. Tocmai îmi cumpărasem de la polonezi un costum de blugi vişiniu (eram de mic rapidist) şi de-abia îl îmbrăcasem pentru prima oară, când ofiţerul însărcinat cu securitatea evenimentului mi-a cerut să merg la intrarea în cabană şi să aştept alaiul, din care făcea parte, desigur, şi întreg activul judeţean de partid, în frunte cu Miu Dobrescu, a cărui fată, care îmi fusese colegă de an, abia căsătorită cu poetul Paul Balahur, se stabilise la Iaşi. Când am zărit alaiul coborând din maşini, m-am apropiat, cu mâna întinsă pentru noroc, de cei doi miniştri, le-am urat cele îndătinate, apoi, fără să mai dau noroc şi cu restul tovarăşilor, pentru că aveam de dus la capăt o misiune încredinţată, am luat-o, detaşat, pe scări, glumind pe seama vânătorii. În uşa salonului, aştepta, discret, Viorel Muha, ca să noteze ordinea preferinţelor băuturilor şi gustărilor, iar jos, după draperiile sălii restaurantului, directorii Ciobanu şi Avram îmi scriau actul de demitere, în vreme ce contabilul şef Horomnea, vărul prozatorului, perora mocnit:

– Trebuie dat pe mâna organelor, pentru punerea în pericol a securităţii naţionale!

Fără să ştiu ce primejdii mă aşteaptă jos, am vrut să-mi iau la revedere, printr-o strângere de mână, de la cei doi miniştri, dar Ianos Fazekas avea, deja, un scaun pentru mine, între domnia sa şi omologul lui maghiar.

– Nu se poate, dumneata, tinere, rămâi cu noi!

– Nu pot, domnule ministru, că mă dau şefii afară…

– Să îndrăznească numai… că doar eu sunt ministrul lor…

M-am aşezat, am ciocnit paharul cu pălincă adusă de omologul maghiar, apoi am vrut să mă ridic, dar ministrul Industriei Alimentare din România nu doar că nu m-a lăsat, ci a ţinut să-mi şi explice cărui fapt i se datora neaşteptata onoare:

– Ionică, Ianos… Şi mie, şi colegului meu din Ungaria, ni se urâse de atâta slugărnicie; peste tot, numai spinări curbate şi frunţi plecate. Tu ne-ai primit ca la tine acasă, sincer bucuros de oaspeţi, dar şi cu demnitatea gazdei. De asta ne eşti drag şi am hotărât să petreci cu noi…

Nu am reţinut numele omologului maghiar, dar era şi el un Ianos, „adică Ion, ca noi”, aşa că aveam cum cinsti în numele nostru cu toată sinceritate. Jos, în restaurant, când Viorel a coborât cu lista de preferinţe, directorul Direcţiei Comerciale, Dumitru Ciobanu, l-a întrebat posomorât şi resemnat:

– Ce face, mă, nebunul ăla? De ce n-a coborât cu tine?

– Păi, a rămas ciocnind cu miniştrii…

– Ce tupeu!, s-a îngrozit uriaşul contabil şef Horomnea.

– Nu-i tupeu, că el nu a vrut, dar a insistat tovarăşul ministru Fazekas, şi nu a avut de ales…

– Cum a insistat?

– Da, i-a pregătit loc între miniştri şi, cum pe toţi trei în cheamă Ianoş, adică Ion, tare mă tem că Ionică al nostru nu scapă fără trei stacane de pălincă…

Aşa a fost, dar, după trei palinci, l-am rugat pe domnul ministru să-mi permită să-i ajut, la dusul bucatelor, pe prietenii mei Viorel şi Mioara. În fond, nu aveau de unde şti că bucatele şi băuturile erau aduse sus, sub veghea securităţii, de ceilalţi ospătari, unii luaţi de la alte unităţi din Suceava, şi că Viorel şi Mioara doar le distribuiau pe mese. Şi totuşi, trei stacane de palincă cu adevărat ungurească m-au cam năucit, aşa că am plecat să dorm, vreo două ceasuri. Am trecut prin sala restaurantului, doldora de şefi, pe care i-am salutat respectuos, apoi am ridicat mâinile a neputinţă:

– M-au năucit tovarăşii miniştri! Încă nu-s învăţat cu băutura, va trebui să mai exersez; deocamdată, am nevoie de un somn, care să mă repună pe picioare…

– Şi dacă întreabă de tine?

– Nu cred că mai întreabă, dar, dacă va fi nevoie, trimiteţi pe cineva să mă trezească…

Şi am plecat, clătinându-mă mai ceva ca sergentul din Vaslui, ca să dorm până în zorii zilei următoare, când cerbul începuse iar să zgârie cu coarnele în tăblia recepţiei, cerându-mi să-i dau bunătăţurile cu care îl obişnuisem. În jur, nici ţipenie de om. Colegii se odihneau, iar oaspeţii, şefii şi organele de siguranţă plecaseră. În sâmbetele care au urmat, pregăteam masa, în salonul oficial, pentru cinci persoane, aşa cum se ordonase de la cabinetul tovarăşului prim secretar Miu Dobrescu. Spre seară, a venit doar domnia sa, cu doamna, şi când am întrebat când vor sosi celelalte trei personalităţi, Miu Dobrescu a zâmbit blajin:

– Celelalte trei sunt de faţă: Viorel, Mioara şi Ionică…

Erau frumoase acele seri, cu câte un păhăruţ de vin sec şi cu discuţii despre vrute şi nevrute. Doamna o sorbea din ochi pe Mioara, care semăna leit cu fata dumneaei de la Iaşi, iar eu povesteam, povesteam, pentru că Miu Dobrescu era un om tăcut, dar căruia îi plăcea teribil să asculte glasuri ale normalităţii. Fără să vreau, doar din nepricepere, eu devenisem o normalitate care le lipsea şi ministrului Ianos Fazekas, şi prim secretarului Miu Dobrescu, iar peste doar câţiva ani, şi ministrului Aprovizionării Materiale, Richard Winter. Dar asta-i altă poveste.

Viorel Muha și Ion Drăgușanul, colegi la Cabana „Căprioara” din pădurea Adâncata

În toamna aceluiaşi an, am primit angajare definitivă, şi am fost mutat, pentru perioada rece, la Laboratorul de cofetărie şi produse de panificaţie de pe strada Mihai Eminescu, drept ajutor pentru Aurel Broască, om straşnic, frumos, cu o mustaţă ungurească falnică, născocitor, printre altele, al prăjiturilor cu ciocolată şi frişcă gen „Lăcrămioare”, „Cişmigiu” şi cum s-or mai fi chemat. Doamna, Viorica, era tot maestru cofetar şi locuiau pe strada Dimitrie Dan. Diferenţe între ce discutam cu Aurel Broască sau cu scuteristul Daşchievici din Iţcani, bunicul ziaristei Cristina Bortă-Boa, şi dezbaterile de la Cenaclul „Nicolae Labiş” nu erau. Mă ataşasem şi de oamenii de aici, deşi ştiam că, din luna mai, voi pleca iarăşi la Cabana „Căprioara”, dar unde aveam să întâlnesc o cu totul altă echipă, condusă de Gheorghiţă Gafencu din Sfântu Ilie, barman, în locul lui Viorel Muha, fiind Mitruţ Polocoşeru, băiat fain şi el, şi tot din Sfântu Ilie.

Copilul nimănui (I)

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

Fiecare își duce singur umilințele, nedreptățile și amărăciunile, am înțeles imediat după moartea tatii, care cu a mai apucat să împlinească 44 de ani. Rămăsesem copilul nimănui, în ciuda faptului că s-au năpustit asupra noastră, a mea și a mamei, o puzderie de acte de solidaritate umană. Rămăsesem cu bufetul comunal pe cap și cu o normă de lucru pe pământurile ceapeului, când sora mai mică a mamei, Lenuța, care avea pe atunci niște neînsemnate probleme de sănătate, a venit și i-a spus mamei să se prezinte, luni, dimineața, la cadrele Întreprinderii „Tricotaje” din Suceava, spunând că vine din partea doctorului Vasile Haivas. Tata fusese pacient al doamnei Haivas, medic oncolog, și probabil că a povestit acasă despre drama noastră, iar domnul doctor nu a stat cu mâinile în sân, ci a sunat și a intervenit grabnic pentru rezolvarea acelui caz social. O viață întreagă a durat aura protectoare a familiei Haivas asupra noastră, retrezindu-se odată cu ivirea pe lume a prințesei mele, Cozmina, pe care, fără să știe cine și a cui este, Vasile Haivas o iubea ca pe propria lui nepoată. Putea să fie oricât de aglomerată sala de așteptare de la cabinetul lui din Policlinică și tot o zărea, acordându-i prioritate absolută:

– Hai, Cozmina! Tu, întâi, apoi restul lumii…

Mult mai târziu, aveam să-l cunosc, pe stradă, datorită fetei mele și, când i-am povestit totul, a zâmbit și mi-a întins mâna ca unui prieten, ceea ce, în fond, și fusesem noi și până atunci, dar fără să conștientizăm ursirea.

Lenuța, sora mai mică a mamei, căreia eu îi ziceam Lala, când încă nu-i puteam zice pe nume, fusese cea mai frumoasă dintre fetele bunicii Firuța și umplea casa de pețitori, la fiecare sfârșit de săptămână. Mie-mi plăcea doar un fierar cu sufletul din pâine caldă, Petruță Ichim, poreclit Șoric, și tare m-am bucurat când am băgat de seamă că el era și alegerea Lalei. Bunica nu-l prea plăcea, pentru că existau și partide aparent mai bune, dar eu, pentru că eram prea mic, pe atunci, ca să mă ia bunica în seamă, am furat hainele și pantofii Lalei, ca să poată fugi după Petruță, iar la nuntă, când s-a apropiat ceasul furării miresei, am fost atât de atent, încât imediat l-am dus pe bădia Petruță la locul în care fusese Lala ascunsă, scutindu-l de plata vadrei cu rachiu pentru răscumpărarea miresei. Oricând și mai ales cu prilejuri sărbătorești, Petruță Ichim versifica întâmplări, povestind, cu un umor înnăscut, tot ceea ce cuprindea cu ochii, fără să șchiopăteze la vreun vers, ba întrebuințând și alegorii interesante, deși era neștiutor de carte și semna ștatul de plată de la IRIC Burdujeni cu o cruciuliță. L-am prins, când m-a întrebat dacă citesc „Scânteia” și când i-am pus alături, pe masa mea, „Luceafărul” și „România literară”, rugându-l să-mi citească titlurile ziarelor respective, și-atunci l-am învățat să semneze cu numele lui, chestie pe care a deprins-o ușor, pentru că, deși mai greu decât rotunjitul metalului, cu barosul și ilăul, scrierea îl ademenea aidoma unui mister, pe care l-ar fi putut întrezări. Venea, în fiecare seară pe la noi, să vadă de ce mai avem nevoie și se întâlnea, adesea, cu fratele mai mic al mamei, Mihai Bursuc, care ne vizita din aceleași pricini. Dacă-i cinsteam cu un păhărel de rachiu, și o făceam întotdeauna, se așezau la masă, față în față, cu tâmplele între palme, și cântau pătimaș, de parcă ar fi desprins cuvintele ca pe stânci din inimile lor, „Pădure, verde pădure”, cântec drag mie pentru totdeauna, pentru că îmi amintește de acele seri fascinante, în care, prin cântare, unchii mei Mihai Bursuc și Petruță Ichim își duceau singuri, deși cântau împreună, umilințele, nedreptățile și amărăciunile vieții.

Dinspre tata mai rămăsese un singur unchi, nenea Gheorghe, care ne chema, duminica, dimineața, pe mine și pe Mihai, să ne învețe cum să bucătărim. Fusese bucătar în armată și-i rămăsese pasiunea bucătăritului, pe care am preluat-o doar eu, pentru că văru-meu Mihai, deși cu cinci ani mai mare decât mine, nu avea dram de vocație culinară și nici măcar apetitul necesar aprecierii bunătăţurilor. Mihai era aidoma lui Napoleon, mânca orice, amestecând ce avea în față, iar dacă îl întrebai, după ce se strângeau farfuriile, ce a mâncat, nici că putea să-ți răspundă, deși se străduia să-și aducă aminte, apoi, ca să nu se lase înfrânt, răspundea sigur pe el:

– Cum ce-am mâncat? Mâncare…

Nenea Gheorghe

Pe vremea aceea, nenea Gheorghe era magazionerul restaurantului „Arcașul” din Suceava, după o viață, în care slujise cu vrednicie Cooperația de Consum. I se născuse, în sfârșit, o fetiță, Maria-Brândușa, pe care a „vândut-o”, pe fereastră, soților Emilian și Catinca Sârghe, care aveau o puzderie de copii sănătoși, harnici și inteligenți, și care puteau presăra aura viețuirii și asupra copiilor pe care, după obicei, i-ar fi cumpărat pe fereastră, ca să-i încredințeze, apoi, familiilor în care s-au născut, pe pragul casei. Și, într-adevăr, miracolul a ținut, spre bucuria lui nenea Gheorghe, care-l pierduse, în mod tragic, pe Mihăiță, dar, prin mila lui Dumnezeu, avea ceea ce-și dorea mai mult: o fetiță. Pun și eu, ca întreg satul și ca întreaga lume creștină, toate fleacurile pe seama bunului Dumnezeu, de parcă n-aș ști iotă despre infailibilul plan divin, care, dacă ar suferi o cât de mică schimbare, ar modifica, de la capăt, la capăt, întreaga ordine universală. Mă amuză când aud pe unii, pe alții și mai ales pe femei afirmând, fără dram de ezitare, că Dumnezeu le este alături și că, pentru un banal acatist, ar face orice pentru fericirea lor.

Nu știam ce-i acatistul, dar am aflat, în clasa a IX, când, înainte de Paște, am mers cu văru-meu Mihai la Biserica Beizadelelor din Suceava, să ne spovedim și să primi sfânta împărtășanie. Nu era prea aglomerat, pentru că majoritatea credincioșilor preferau dublele mituiri, a lui Dumnezeu și a Sfântului Ioan el Nou de la Suceava, așa că, după Mihai, m-am așezat sub patrafirul unui preot bătrân, care imediat m-a luat la rost:

– Fiule, de furat furi?

– Părinte, am copiat la o teză…

– Grav, fiule, grav!

Știam și eu că nu e din cale-afară de onorant, dar ce-aveam să fac: să risc o notă proastă, mai ales că mediile se calculau cu zecimale, fără nici o rotunjire? Dar nu am avut când să mă căiesc din ce în ce mai din adâncul sufletului, pentru că preotul m-a năucit cu următoarea inchizitorială întrebare:

– De ucis ai ucis pe cineva?

– Vai, părinte, dar am numai paisprezece ani…

– Grav, fiule, grav! Ești scorburos de păcate și, ca să te iert – Dumnezeu poate că te va ierta, dar eu nu pot s-o fac –, trebuie să spui de trei ori pe zi, de câte 50 de ori, „Crezul” și „Tatăl nostru”, bătând tot atâtea mătănii, și să plătești un acatist.

Știam multe rugăciuni, datorită părintelui Predeanu, inimosul paroh din satul nostru, dar încă nu aflasem ce-i un acatist, așa că l-am întrebat pe preot, care mi-a arătat, din ochi, o cutie poștală din tablă, prinsă de zidul interior al bisericii dinspre Curtea Domnească:

– Pui, acolo, 25 de lei, și poate că mă voi milostivi și de tine…

M-am ridicat, am făcut cruce și l-am căutat cu privirile pe Mihai, care-mi ținea rând pentru sfânta împărtășanie, dar, când am ajuns lângă el, m-a apucat brutal de braț și m-a scos afară din biserică.

– Și pe tine te-a întrebat dacă ai ucis pe cineva, cerându-ți să-ți răscumperi păcatul morții de om cu un acatist?

– Și…

Ne-am oprit la alimentara de lângă Casa Polonă și am cumpărat, cu banii pentru acastiste, un litru de vodcă „troița cu cai”, apoi am urcat în autobuz, deciși să nu ne mai spovedim și împărtășim vreodată. În Burdujeni, l-am întâlnit pe Radu Palagheanu, poet promițător, care făcea liceul la Fălticeni și care, mai anii trecuți, era atașat militar al României la Tokio. Am cumpărat niște biscuiți, niște rahat și o jumătate de coniac albanez, grăbind spre dealul Burdujenilor, unde, „sub cortul lui Dumnezeu”, de parcă am fi vrut să ne plângem de slujitorii cărora ne-a încredințat, am pus de o băută inițiatică, încheiată abia după ce eu, cel mai mic fiind, am fost trimis în Burdujeni, să mai cumpăr un litru cu vodcă. A fost, probabil, prima noastră beție adevărată, iar drumul împleticit ne amuza teribil, mai ales atunci când Mihai a căzut cu fața în pârâul de-o palmă al Şfaragului și, visându-se cine știe unde, înota voinicește, tulburând cerul cu brațele. Aveam nevoie de odihnă, ca să ne revenim cât de cât, așa că, după ce ne-am sfătuit, am decis să mergem, prin lanul de porumb, la mine, în standolă, și să tragem un somn zdravăn, dar, când să ieșim din lan, numai ce dăm cu ochii de mama mea și de mama lui Mihai, care, sub cireșul nostru își făceau cruci de stupefacție:

– Doamne, de unde veniți voi?

– De la… împărtășanie…

Plini de glod și cu hainele rupte, eu și Mihai eram gata de explicații, deși Radu o zbughise, dispărând prin lanul vecinului. Aveam argumente serioase, dar nu se legau cuvintele și pace, deși am ridicat mâinile spre cer, ca să-l luăm pe Dumnezeu martor al nedreptății care ni s-a făcut:

– Noi, criminali?, am bâiguit și ne-am prăbușit în iarba deasă a livezii, uitând de tot și de toate.

În vacanța de vară, am mers cu vecinul Mihai Bârzu, proaspăt pensionar al Atelierelor CFR, într-o călătorie în circuit prin țară. Am poposit, mai întâi, la București, găzduiți fiind de cumnatul lui, Nenicu, inginer de sunet la Opera Română, care locuia într-un bloc superb, cu terase, în vecinătatea stadionului „23 August”. Îl știam pe Nenicu, pentru că venea, în fiecare vară, la Mereni, să-și petreacă zilele de concediu, pășind pe urmele copilului care a fost cândva. Era o adevărată enciclopedie umană, cu care puteai discuta orice, atunci când nu asculta vreo emisiune preferată la tranzistorul de care nu se despărțea nici măcar în somn. Devenea volubil, dacă-l provocai cu o temă culturală, și parcă se însuflețea, pipăind cine știe ce vis, care doar atât rămăsese. Era cunoscut în București, iar prietenia lui cu Generalul Briceag, Comandantul Trupelor de Pompieri, avea să mă ajute să mă întorc la Suceava, atunci când am simțit că nu mai pot respira aerul Bucureștilor. Aerul, ca aerul, dar apa mă otrăvea, pur și simplu. Din pricina ei, și eu, și bădia Mihai, ne-am trezit cu o diaree, de care doar cașul uscat de Craiova ne-a lecuit. Până la Craiova, am mers cu un personal de noapte, aproape gol, care poposea, vreme de vreo două-trei ceasuri, la Roșiorii de Vede. Toată noapte am petrecut-o eu într-un capăt al vagonului, bădia Mihai în celălalt. La Craiova, am mers direct la piață, sporindu-ne rezervele de caș uscat oltenesc la Turnu Severin. Peste tot, Mihai Bârzu îmi arăta obiectivele pe care le-a realizat în viață și pe care scrisese, cu electrodul, literele BM. Durase câte ceva în fiecare localitate din România, iar sufletul lui arăta ca o hartă vie a sufletului. În tinerețe, pentru că se înscrise, ca toți muncitorii, studenții și liceeni, la legionari, a fost trimis pe frontul rusesc, în linia întâi. A fost recuperat, însă, de un avion special din masacrul de la Cotul Donului, pentru că era nevoie de priceperea lui la realizarea conductei de petrol Giurgiu-Ruse, dar pe care nu am văzut-o vreodată, Giurgiu fiind singurul oraș din România prin care nu am trecut măcar o dată.

În Banat, la Chizătău, unde trăia o verișoară de-a lui bădia Mihai, Marița, măritată cu un sârb, Ioan Suici din Banatul Sârbesc, am rămas timp de o săptămână. Venise și soacra Mariței, din Serbia, o bătrână vânjoasă, dar care mai avea un singur dinte, în gingia de sus, și plecam, seara, împreună cu fata familiei Suici, Mariana, de-a lungul râului Bega, să căutăm și să aducem gâștele acasă. Ne întorceam târziu, fără gâște, care aflau singure drumul spre casă, dar nici măcar bănuielilor nu le dădeam prilej de conturare, pentru că amândoi, și eu, și Mariana, eram copii cuminți și mai presus de orice bănuială. Duminica mergeam prin satele săsești, care, cu fântânile lor de piatră și cu clădirile impresionante, îmi lăsau impresia unor burguri misterioase, mai ales Ictar, sat cu piața pavată și cu un aspect medieval de Europă Apuseană. Seara, gustam din bucatele bănățene, surprins să descopăr ciorbe îndulcite cu zahăr, iar când venea vremea dresului gustului cu niște pălincă, sorbită direct din sticla care trecea de la unul, la altul, aveam grijă să nu mă aflu în vecinătatea bătrânei sârboaice, deși observasem că sticla urma cursul invers al rotirii soarelui pe cer. Apoi am plecat și am poposit prin toate orașele Ardealului, oprindu-ne, în final, la Năsăud, unde bădia Mihai avea o mulțime de prieteni, care s-au bucurat să-l aibă oaspete. În cele din urmă, după vreo două săptămâni de călătorie, am ajuns acasă și am dormit, neîntors, timp de o săptămână şi jumătate. Înainte de a pleca, trimisesem câte un set diferit de poezii la revistele literare la care răspundeau de poşta redacţiei Ioanichie Olteanu (Tomis), Adrian Păunescu (Tribuna), Ana Blandiana (Contemporanul) şi Cezar Baltag (Luceafărul), dar nu am aflat niciodată despre competentele sfaturi pe care mi le-au dat, pentru că nu am mai prins numerele de reviste în care mi s-a răspuns. Continuam să semnez cu prenumele lui Kipling, Rudyard, deşi simţeam că începutul carierei literare e aproape. Nu îmi făceam vise, pentru că eram conştient de faptul că publicarea unor poezii nu va schimba nimic şi că nici măcar eventualele cărţi nu mă vor despovăra de statutul de copil al nimănui, pe care îl formulase, atât de inspirat, poetul Gavril Rotică din Udeşti, în ultimii ani de glorie a Bucovinei. Literatura nu aduce după sine nimic, nu îţi schimbă cu nimic statutul social, ba, adesea, chiar ţi-l şubrezeşte. Puzderii de politicieni obişnuiesc, încă, să peroreze de la tribunele spălării publice a creierelor:

– Noi facem politică, nu poezie!

E atâta dispreţ în această axiomatică şi imperativă imbecilitate, încât adesea simţi nevoia să te despovărezi, să arzi tot ce ai scris şi să uiţi tot ce ştii, pentru că ai tânjit dincolo de vremuri şi pentru că, uneori, în tainele necuprinse, ai izbutit să-ţi împleteşti paşii în horă, împrăştiind pe cer cărbunii focurilor veşnice, lăsate nouă de veghe şi întru iluminare. Mofturi, trufii ale sufletului, pentru că, aşa cum mă spovedeam direct bunului Dumnezeu, printr-un poem al tinereţii, literatura-i damful comestibil, prin care tu visezi să mai exişti, în timp ce eu rămân tot personajul căminului cu calmi nefamilişti. Încă simţeam cum mă dor poemele nescrise, din tălpile nescrise până-n creştet, dar nu îmi făceam iluzii asupra împlinirii prin literatură, deşi nu aş vrea să îmi rămână nici o carte nescrisă, din cele trei care încă îmi atârnă de suflet. Cu siguranţă, eu sunt aidoma naşului Leonache, care citea cărţi religioase, evitând discuţiile despre Dumnezeu, doar pentru tămăduirea rănilor din propriul său suflet.

În slujba patriei, cu un bacalaureat inutil

Cu mama, pe când slujeam patria Fălticenilor

Examenul de bacalaureat a fost vesel, fără emoţii din partea cuiva, pentru că un „bastilian”, dacă ajungea la bacalaureat, nu mai avea probleme. Ştiam toţi suficientă carte ca să luăm bacalaureatul, pentru ca apoi să uităm toate inutilităţile cu care ne încărcasem minţile în cei patru ani de liceu. Şeful comisiei de examinare era un profesor de istorie de la un liceu de prin ţară, căruia i-am câştigat afecţiunea cu câte ştiam despre cel mai dificil subiect, la examenul la română: formarea limbii şi a poporului român. La teză, unde ni s-a cerut să scriem despre romantismul lui Eminescu, m-am aşezat sub aura sfântă a lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu şi am luat un 10, iar la oral, am poposit pe graniţele balcanologiei, propuse de boemul Konstantin Josef Jireček, exemplificând, însă, în argumentaţii, şi cu teoriile straturilor lingvistice în limba română, descoperite de Vasile Bogrea şi de Alexandru Bocăneţu, uimind pe toată lumea cu noutăţile pe care le scoteam din veacurile de mult apuse, datorită iniţierilor în continuitatea spirituală, de care am avut parte, în săptămânile de pregătire pentru examenele de corigenţă la matematică, din partea Domnului Profesor Haim Rimer.

A treia disciplină de examen era Biologia şi i-am zis lui Dorin Curecheanu, deschizând manualul la întâmplare, ce temă o să-mi pice mie, şi ce temă lui; din păcate, nimerisem, iar protozoarele mele însemnau o adevărată problemă, faţă de evoluţia speciilor, cu care Dorin se putea descurca dansând. Când am tras biletul, pentru că şeful comisiei de examinare, istoricul acela pasionat, a văzut zâmbetele schimbate cu Dorin Curechianu, ne-a întrebat ce ne amuză şi, când i-am spus că noi ştiam, de ieri, ce subiecte trebuia să pregătim, ne-a privit cu scepticism.

– Domnule profesor, dumneavoastră vă plac protozoarele?, l-am întrebat, iar domnia sa a strâmbat din nas. Nici mie, aşa că vă propun, pentru o notă de 10, să vă scriu o poezie despre examenul de bacalaureat la Biologie.

Ademenit de propunere, a acceptat în principiu, dar a negociat nota, convenind, în cele din urmă, pentru un 8, pe care l-am şi luat. Nu ştiu ce şi cum am scris, pentru că i-am dat fila cu poezioara şefului comisie de examinare, care era tare înveselit de întâmplare. Patria, domnilor şi doamnelor, nu a pierdut nimic din pricina faptului că, în loc să iau un 6 la Biologie, pentru cât ştiam despre protozoare, am luat un 8, scriind un textuleţ liric amuzant. De diploma de bacalaureat nu am avut niciodată nevoie în viaţă şi nu mi-a folosit la nimic. Patria m-a chemat la datorie şi mi-a înfulecat hulpavă un an şi şase luni din tinereţe, timp în care nu am trăit chiar de pomană, pentru că am contribuit la stingerea unor periculoase incendii. Am plecat la Bucureşti, la Compania 8 Băneasa, pentru că, în vară, pe când am încercat, fără succes, să nimeresc la Drept, mă îndrăgostisem teribil de o copiliţă blondă din Braşov, pe care o cunoscusem în anturajul colegilor Dorin Curechianu, Roman Istrati şi Geta Munteanu, şi care intrase la Sociologie. După o lună şi jumătate de instrucţie, când am primit prima învoire, am mers să o întâlnesc. Am zărit-o, din tramvai, la Universitate (pompierii nu aveau zone restricţionate), şi mi-a fost atât de ruşine de ceea ce ajunsesem, încât n-am mai coborât. Am străbătut o bună parte a Bucureştilor pe jos, urcând spre Băneasa pe strada Galaţi, pe care fusesem, de curând, într-o patrulă profesională, apoi m-am plimbat prin preajma lacului Băneasa, pe care îl văzusem, în timpul orelor de instrucţie, doar din pas alergător şi prin ochelarii aburiţi ai măştii.

Şi mi-am retezat, acolo, pe malul lacului Băneasa, toate rădăcinile şi legăturile, fără să năzuiesc spre o brazdă roditoare sau spre o boare de vânt, care să mă ducă oriunde. Nu mi-a luat mult, până să înţeleg că tocmai intrasem într-o familie, în care viaţa fiecăruia depindea de toţi şi de fiecare în parte. Primul foc, unul uriaş, la rafinăria din Brazi, pe care camarazii o scufundaseră în spumă, menţinând, cu preţul vieţii lor, temperatura buncărelor de depozitare a petrolului, m-a făcut, a doua zi, să-i scriu mamei şi să-i mulţumesc că m-a crescut, cu sacrificii de care eram conştient, până la 19 ani. Subofiţerii de pe maşinile de luptă erau toţi foşti baschetbalişti de la „Dinamo”, cu excepţia unui subofiţer de front, sergentul major Ghiţă, şi aveau un cult al echipei dobândit firesc, şi de care făceau uz în orice împrejurare. Căpitanul de front, Petrişor Petre, era cel mai bun ofiţer din breaslă, care câştigase, drept premiu pentru România, la un concurs european profesional, o autoscară germană „Magirus”, cu deschidere de 200 de metri. Era atât de desăvârşit ca militar, încât nu avea nici o şansă de promovare, aşa că se relaxa în resemnare jucând şah şi purtând lungi discuţii pe teme istorice cu ostaşii care aveau astfel de pasiuni. Era un bărbat frumos, îndrăgostit de operetă, care purta cizme cu scârţ şi avea un mers cazon uşor trudit, care atrăgea atenţia. Îl sorbeau bucureştencele din ochi, când îl întâlneau pe cale, dar lui nu-i prea păsa. Era croit pentru viaţa de cazarmă şi pentru riscurile bătăliei cu focul.

În rândurile trupei, un artelnic din Târgovişte, fruntaşul Nuţă, un lipovean din Deltă, Vladimir Karpov, un munte de fecior din Neamţ, Nică, şi doi fraţi din Borşa, şi ei absolvenţi de liceu, fraţii Marian, erau camarazii pe care mă bazam cel mai mult, dar nu pentru prea multă vreme, pentru că, din nefericire, căpitanul Petrişor Petre fusese numit la Şcoala de gradaţi din Vitan şi era musai să-l însoţesc, ca nu cumva să moară de plictiseală. Şi cât mi-aş fi dorit să rămân artelnic, în locul lui Nuţă, care urma să se elibereze, să merg pe la fermele militare şi să ascult, iarna, cum transpiră în cămări şi în beciuri fructele şi rădăcinoasele!

La şcoala de gradaţi, am făcut parte din grupa unui sergent maghiar, Piroş, adică Roşu, de loc de prin părţile Oradei şi care avea, prin acele părţi, o mulţime de iubite, cărora le scria, de două ori pe lună, după dictare, cu mâinile noastre. Nu avea treabă cu grupa, pentru că, sub pretextul că trebuie să învăţăm singuri comanda, rotindu-ne la conducerea grupei, ne lăsa de capul nostru şi pleca să se odihnească, în culcuşuri numai de el ştiute. Mergea cu noi numai la aplicaţii, iar comandantul şcolii, un fost învăţător din Flămânzi, maiorul Bădăluţă, pentru că ştia că Piroş e în stare să scoată balerci de alcool şi din piatră seacă, repartiza grupa noastră pe acoperişurile periculoase ale celor mai izolate clădiri, dar sergentul, veşnic roşu la faţă şi din cauza acneei, se încingea cu o cordiţă de siguranţă şi cobora, pe furtunuri racordate între ele, până în locul cel mai apropiat de o cârciumă de cartier, de unde revenea cu raniţa plină de băutură şi mâncare, şi, după ce urca bagajul, se căţăra şi el lângă noi, urmând să încingem un chef de pomină. Un camarad, cu muzicuţa, şi eu, cu fluierul, asiguram ambianţa petrecăreaţă, pe un acoperiş de fabrică înclinat şi hoream, nepăsători, de se cutremura hala, nederanjaţi de nimeni, pentru că fostul învăţător din Flămânzi se temea de moarte ca de dracul, dar adora să pedepsească, aidoma unui veritabil fascist, generaţii întregi de soldaţi. Şi nu puţini au fost cei care, pentru că nu mai puteau îndura umilinţa, au profitat de primul serviciu de gardă din viaţa lor pentru a-şi trage un glonţ în cap, creierul lor ajungând, în stropi, până pe cazarmă.

Multă vreme, în timpul gărzii, nu se primeau gloanţe, cu excepţia pazei unor ambasade, şi tocmai se întâmplase că un maramureşean încăpăţânat, care ţinea indisciplinat glonţul pe ţeavă şi arma pregătită pentru foc automat, fusese atacat de trei terorişti, care vruseră să ocupe, în tăcere, ambasada Americii. Era o noapte de noiembrie, cu ploaie densă şi cenuşie, când cei trei s-au năpustit asupra maramureşeanului din parcul ambasadei, dar care, fiind pregătit, i-a secerat, împuşcându-i înşirat în picioare, mai-mai să le reteze gambele, dar fără a-i ucide, ci luându-i prizonieri. Incidentul a fost larg difuzat, în rândurile trupelor de interne, iar maramureşeanul a fost avansat, în regim de urgenţă, la gradul de sergent major.

Într-o noapte, la câteva zile după aceea, l-am zărit pe maiorul din Flămânzi strecurându-se prin teritoriul celuilalt post, pe care îl păzea un secui taciturn, dar excelent şahist, Ferencz. Mi-era teamă că o să-l prindă dormind, dar, privind mai atent, am zărit scapărul mucului de ţigară, pe care Ferencz îl plimba, franţuzeşte, după obiceiul lui, dintr-un colţ al gurii, în celălalt, apoi l-am auzit întrebând, cu voce dogită de fumat:

– Stai, cine-i?

– Maiorul Bădăluţă.

– Comandantul gărzii este?

– Nu este.

– Caporalul de schimb este?

– Nu este.

Atât a aşteptat Ferencz, apoi a tras glonţ scrâşnit pe ţeavă, ordonând cu voce tunătoare:

– Salt înainte, teroristule!

Şi l-a chinuit pe nerodul de maior timp de două ore şi jumătate, izbindu-l des cu bocancul în stomac şi cu patul pistolului automat în ceafă şi în obraji, iar când teroristului militar de generaţii i-au sărit ochelarii, Ferencz i-a strivit cu talpa, îndesat, aprinzându-şi încă o ţigară. Ploua îngheţat, se pornise şi un vânt nebun, iar în spatele meu se zărea discret butonul roşu de alarmă, dar nu am chemat pe nimeni. Când a venit garda de schimb, am tras de timp cu identificarea, chemându-i, unul câte unul, la identificare. Caporalul Moroşanu, care a înţeles ce se întâmplă în perimetrul lui Ferencz, a respectat disciplinat toate procedurile de recunoaştere şi abia după vreun sfert de oră am mers să-l schimbăm pe Ferencz, care a raportat că a luat prizonier un terorist. E drept că omul învelit în noroi şi zoaie avea o voce asemănătoare cu a maiorului Bădăluţă, dar mult mai peltică, iar noi, soldaţii, nu puteam risca siguranţa patriei, în baza unei neverificate presupuneri, aşa că l-am legat strâns în funii şi l-am dus sub duşurile reci, sub care maiorul ne băga după fiecare întoarcere din învoire, chiar şi când nu miroseam a băutură. A durat ceva, până ce apa l-a scos cât de cât la iveală din glod, şi-atunci a fost eliberat şi, în cele din urmă, iertat de un raport despre acţiunea lui necugetată, care a pus Şcoala de gradaţi în pericol.

Nu mult după aceea, Bădăluţă ne-a trimis, sub comanda locotenentului Lincariu, fost campion balcanic la caiac, împreună cu doi tineri ofiţeri, la Dinamoviadă, la etapa de tenis de masă şi de şah. Nu jucasem niciodată tenis de masă, dar nu contează, „un viitor comandat de grupă trebuie să se descurce în orice situaţie”, aşa că tinerii ofiţeri au câştigat toate seturile de tenis, iar noi, soldaţii Gâză şi Ferencz, împreună cu multiplul campion Lincariu, am câştigat disputele de şah, aşa că, în ciclul doi, când am venit la Fălticeni, înarmat până în dinţi, din ordinul generalului Briceag, fostul meu coleg de an, Constantin Maidan, viitor medic generalist, şi Miki Creţu, un absolvent de la celălalt liceu sucevean, viitor specialist ieşean, au refuzat să joace cu mine tenis de masă, deşi le-am jurat că nu am pus niciodată mâna pe paletă:

– Jeane, lasă-te de abureală: că doar am citit în ziare că ai câştigat Dinamoviada şi acum vrei să ne abureşti, ca să ne baţi măr…

La Fălticeni, era un plutonier adjutant bătrân, o mână de om, care mai avea puţin până la pensie, când s-a văzut nevoit să-şi ia bacalaureatul, ca să nu fie dat afară din armată. Era un om bun, înţelept şi viteaz, cu o casă de copii, domnul Dulgheru, pe care îl iubeam toţi, poate că la fel de mult ca întreg târgul Fălticenilor, pe care îl salvase de pârjoluri în multe rânduri. În fiecare seară, când eu şi Miki Creţu, care era furier, mergeam în centrala telefonică, să-i mai ţinem de urât lui Constantin Maidan, care, în timpul zilei, învăţa pe brânci pentru examenul de admitere la medicină, venea şi domnul Dulgheru, rugându-ne să nu ne supărăm şi să-l îngăduim şi pe el, că tare-i place să asculte câte le vorbim noi. Cu bacalaureatul s-a descurcat lesne, pentru că profesorii de la Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni nu puteau admite să-şi bată joc de un om bătrân şi care salvase, în atâtea rânduri, oraşul de la distrugeri.

Tare drag mi-a mai fost omul acesta, pe care l-am vizitat, în câteva rânduri, la cazarmă, şi după liberare, ultima dată împreună cu poeţii suceveni care m-au botezat, la Drăguşeni, Drăguşanul. În arma pompieriei, în care nimic nu este inutil, nici purtatul măştii, nici săriturile de la înălţimi tot mai mari, nici obositoarele exerciţii de creştere a rezistenţei, chiar că trăieşti o anume utilitate, într-o solidaritate aproape democratică, în memoria mea stăruind încă numele colonelului Tuică, al colonelului Găitan, al plutonierului adjutant Dulgheru şi al sergentului major Vultur.

Când a venit, în sfârşit, liberarea leatului meu, toţi au plecat, dar eu, Constantin Maidan şi Miki Creţu am fost reţinuţi în unitate pentru încă 24 de ore. Supărat, am mers în dormitorul soldaţilor, am cerut o uniformă mai largă de la pifani şi m-am culcat, dar îndată am primit ordin să mă prezint la comandantul Paladi. Mi-am tras uniforma şi, când am intrat în biroul căpitanului, maiorul Harapu, de la Comandamentul din Suceava, m-a întrebat blând:

– De ce porţi ilegal uniforma statului, caporale?

– Dacă sună alarma? Las un copil neştiutor să-şi pună viaţa în pericol sau merg eu?

– Nu sună nici o alarmă, am aranjat eu să nu fie nici un foc; mergi şi te schimbă în haine civile.

Când am revenit, mă aştepta doar Miki Creţu, care m-a condus într-o sală a restaurantului din centrul Fălticenilor, unde deja se pusese de un chef potolit. Ospătăriţele aduceau bucate şi sticle cu vin şi bere şi, pentru că eu nu suportam decât vodca şi romul, votcă şi rom mi s-au adus. Strânsesem, împreună cu Constantin şi Miki, nişte bani, pentru zilele de după liberare, aşa că nu-mi păsa dacă vom plăti noi masa. Maiorul Harapu mi-a întins, peste masă, un „Certificat de bună apreciere”, ceva mai util decât diploma de bacalaureat, care recompensa faptul că, în ziua anterioară, când a izbucnit un incendiu pe tubulatura de aerisire a Filaturii din Fălticeni, am intrat pe tubulatură, legat cu o coardă, şi am stins începutul de incendiu mănunchi cu mănunchi. Câteva ore, am respirat doar prin cele două filtre ale măştii, iar când am ieşit afară, am sorbit stele nopţii oţelite cu nesaţ. Îi plăcuse maiorului Harapu iscusinţa demersului meu, aşa că a plătit domnia sa masa de adio, iar a doua zi, când am plecat din unitate, au sunat toate alarmele, iar soldaţii, inclusiv pifanii, ne-au salutat înduioşaţi. Şi parcă şi acum, când povestesc sumar, mă apasă acea înduioşare, drept pecete a unor făptuiri, primele de care chiar puteam fi mândru. Vezi, tată, vezi?