POEM MUZICAL-ETNOGRAFIC DE TIBERIU BREDICEANU
Dl Tiberiu Brediceanu şi-a făcut debutul pe scena românească cu o strălucită şezătoare, organizată la Sibiu, cu concursul regretaţilor scriitori C. Sandu Aldea şi I. Borcia. Îndrăgostit de scenă, i-a rămas credincios toată viaţa. În 1905, cu ocaziunea inaugurării Muzeului etnografic al Astrei, domnia sa organiză, întâia dată, acest poem etnografic, cu elemente bănăţene mai ales. După doi ani, reeditează spectacolul la Budapesta, în cadrul unei serbări organizate de societatea studenţească „Petru Maior”. În 1909, Reuniunea femeilor din Arad îi cere acelaşi lucru, precum, după alţi doi ani, primeşte o invitaţie similară din partea societăţii studenţeşti „România Jună” la Viena şi, mai apoi, la Braşov. Chiar evenimentul cultural cel mai de seamă din Dacia superioară: Inaugurarea Universităţii din Cluj, în 1920, nu s-a putut imagina fără de reprezentaţia feerică şi spectaculoasă a poemului domnului Brediceanu. Capitala României, s-a desfătat mai întâi în priveliştile înălţătoare ale acestui poem la 1924, cu ocazia descălecării pe aceste meleaguri a celei mai vechi societăţi culturale româneşti de peste munţi: Asociaţia Transilvană „Astra”.
Obişnuită la toate prilejurile mari în timpul din urmă, această reprezentaţie nu putea lipsi cu ocazia împlinirii primului deceniu de la întregirea noastră naţională. Cel dintâi care a atras atenţia autorului asupra acestei mari ocaziuni, a fost dl prim-ministru, Iuliu Maniu. Domnia Sa, încă din primăvara anului 1928, a cerut autorului să pregătească ceva frumos, cu această memorabilă ocaziune. Într-o convorbire eu dl Alexandru Vaida Voivod, autorul a fixat chiar întregul său program de acţiune. Dar cel care, în numele guvernului, i-a dat însărcinarea oficială să pregătească acest poem a fost dl Ministru al Banatului şi preşedinte al Comitetului de organizare a serbărilor Unirii, Sever Bocu. Dl Brediceanu a primit invitaţiunea, cu condiţia de a-şi întregi poemul său etnografic-muzical cu elementele care îi lipseau din ţară mamă, din Bucovina şi din Basarabia, pentru a putea reprezenta, astfel, într-o măiastră sinteză, toată bogăţia, frumuseţea şi varietatea incomparabilă ce o prezintă ţara noastră în port, joc şi cântare.
Pentru desăvârşirea operei sale, dl Brediceanu a solicitat şi obţinut, de la sucursala „Albina” Braşov, al cărei director este, un concediu de trei luni de zile. În acest timp, domnia sa a pregătit întreg poemul acesta magnific, care a fost punctul culminant al zilei de 10 Mai şi care a încântat masele largi ale populaţiei din Capitala, în următoarele două zile, la Arenele Romane.
În acest scurt interval, domnia sa a depus o muncă şi stăruinţă admirabila, alegând cele mai frumoase şi caracteristice costume naţionale din întreaga ţară; de asemenea, dansurile cele mai tipice, sub raport coreografic; precum şi melodiile populare cele mai atrăgătoare ca joc şi cântare. Domnia sa a angajat ţărani ca executanţi în rolurile active ale poemului, iar pentru partea de decor, o mulţime de alţi ţărani şi ţărance ca figuranţi.
În executarea acestei lucrări, domnia sa a avut să lupte cu două greutăţi: a). spaţiul redus, în care nu se puteau concentra toate, ci numai cele mai caracteristice elemente etnografice şi muzicale, şi b). timpul, mai bine zis răbdarea spectatorilor, care nu poate trece de 2 ore jumătate, până la 3 ore. A stat o bogăţie de material la îndemâna autorului. Numai din Banat, el ar fi putut înfăţişa zeci de costume, sute de jocuri şi mii de melodii, toate diferite şi interesante. Aici a fost problema cea grea: selecţia. Şi domnia sa s-a dovedit un selecţionator de primul ordin. Dacă Goethe a spus, cu perfectă dreptate, că, din felul cum ştie să se restrângă cineva, se cunoaşte dacă e maestru, atunci, noi putem spune, cu conştiinţa liniştită, că dl Brediceanu e un maestru adevărat.
I). Costume. Costumele au fost reprezentate prin următoarele 15 grupuri de dansatori:
1). Port din Mehedinţi, în hora echipei „Liga Culturală”, secţia doamnelor, Bucureşti;
2). Portul din Călineştii şi Berbeştii Maramureşului;
3). Porturi din ţara Oaşului, jud. Satu Mare;
4). Porturi din Roşia Bihorului;
5). Porturi din comuna Bucium, Munţii Apuseni;
6). Porturi din Chizătăul Banatului;
7). Porturi de Pădureni şi Pădurence din jud. Hunedoara;
8). Porturi din Săliştea Sibiului;
9). Căluşerii din Călurenii Târnavei Mici;
10). Porturi din Tismana Olteniei;
11). Porturi din Dragoslavele Munteniei;
12). Porturi din Mălinii Moldovei;
13). Porturi din Câmpu-Lungul Moldovenesc;
14). Porturi de la Bălţi din Basarabia;
15). Porturi de Fârşeroţi din comuna Frăşeri, colonie macedoneană în judeţul Durostor.
Afară de aceste grupuri de dansatori. Banatul singur a fost reprezentat prin cinci feluri de costume, de o varietate şi frumuseţe unică; ţara Haţegului, prin trei. Am văzut apoi costume din părţile Huedinului, de la Morlaca; de la Arad, din Boroşineu; de pe Târnava Mare, din Cohalm; de la Braşov, din Schei, Râşnov şi Bran. N-a lipsit nici fermecătorul port de la Tulgheş, precum a fost de faţă şi Bucovina, cu două feluri de costume, din două regiuni caracteristice româneşti. Ţara mamă a fost reprezentată prin alte costume pitoreşti din Moldova şi Muntenia, şi anume, în această din urmă provincie, din Muscel şi Mehedinţi, precum şi de la Râmnicul Vâlcei; iar din Moldova, de la Piatra Neamţ. Un spectator grăbit ar fi putut constata că Ardealul şi Banatul au fost mai bine reprezentate în poem, decât Muntenia şi Moldova. Greşeală. Aceste ţări au fost reprezentate prin ce au ele mai frumos, mai nobil, mai caracteristic. E adevărat că, în Transilvania, în vecinătate nemijlocită, găsim porturi de o varietate uimitoare, aproape de necrezut. Să ne gândim numai la porturile ţărăneşti din următoarele trei ţinuturi vecine: Banat, Ţara Haţegului şi marginea Sibiului, unde găsim porturi atât de originale şi diferite unele de altele, încât abia au ceva comun.
II). Coreografie. Iată un capitol absolut nestudiat din etnografia noastră naţională. E cu atât mai mare meritul autorului de a se fi pasionat de aceste probleme încă din fragedă copilărie, şi de a-şi fi păstrat această nobilă pasiune până acum, în anii bărbăţiei sale fecunde. Pe tărâm coreografie, dl Brediceanu are o îndemânare şi experienţă unică, dobândită prin călătorii de studii, făcute sistematic, ani de-a rândul în toate ţinuturile locuite de români. Ajungând la capătul studiilor sale coreografice, s-a convins că, deocamdată, în lipsa unor fixări precise pentru instrucţie, nimeni nu poate executa, în mod veritabil şi caracteristic, dansurile noastre româneşti, decât numai ţăranul român însuşi. Dacă ar fi încercat să execute poemul acesta cu concursul unui corp de balet, i-ar fi trebuit 165 artişti şi artiste de balet, ceea ce nu posedă, deocamdată, nici cea mai mare scenă de balet din lume. Iată, deci, că ceea ce domnia sa n-a putut înfăptui cu ajutorul artei noastre culte, a putut cu acela al fermecătoarei muze populare. Inteligenţa şi bunul simţ natural al ţăranului nostru l-au ajutat în chipul cel mai fericit la executarea poemului său grandios.
III). Muzică. Dacă fi în vorbirea de toate zilele tonul face muzica, ne putem închipui ce importanţă covârşitoare are ea într-un poem muzical-etnografic ca acesta. Dl Brediceanu de zeci de ani se ocupă cu colecţionarea şi fixarea melodiilor noastre populare, având şi în această privinţă o îndemânare rară. Din motive culese în toate ţinuturile româneşti, a compus astfel piese muzicale caracteristice, pe care, auzindu-le, ţăranii au dansat chiar din întâiul moment, fără de nici o greutate. Pentru a păstra şi mai mult farmecul poemului etnografic, a întrebuinţat instrumentele muzicale ţărăneşti, caracteristice în singuraticele regioni: de pildă, trompeta, în Bucovina; clarinetul şi tamburina în Macedonia ş. a. O lucrare de seamă a trebuit să îndeplinească domnia sa, normalizând melodiile, în sensul ca ele să nu fie nici prea repezi, nici prea încete, ci să corespundă ritmului lor firesc.
Melodiile pentru cântare şi de astă dată au fost executate de cântăreţi şi cântăreţe de profesiune. Potrivit cu programul, străduinţa autorului a fost de a menţine nota caracteristică a melodiilor populare, eliminând, ceea ce e prea rustic-vulgar şi scoţând în relief partea poetică a cântecelor noastre populare şi a nobilului nostru suflet ţărănesc.
Iată acum, şi jocurile executate în cadrele acestui poem: întâi, o notă uvertură de Tiberiu Brediceanu, pe motive vechi ardeleneşti, care se termină aşa de simbolic cu o măreaţă chemare prin tulnic a ţării întregi la unire: prin port, joc şi cântare. Întâiul punct a fost „Hora”, executată de echipa Ligii Culturale Bucureşti, secţia doamnelor, compoziţie originală a autorului. Al doilea, a fost Maramureşul, cu „Tropotită”. Al treilea, Bihorul cu „Mărunţelul”. Al patrulea, Munţii apuseni cu caracteristica lor „Ţarină”. Al cincilea, Oltenia cu „Bordeiul”. Al şaselea, Oaşul cu „Jocul de bătut în pălmi”. Al şaptelea, „Învârtită” de la Săliştea Sibiului. Al optulea, Bucovina cu o veche horă şi cu „Arcanul”. Al nouălea, Muntenia cu „Brâul” şi „Mânioasa”. Al zecelea, „Haţegana” din ţara cu acelaşi nume. Al unsprezecelea, Banatul, cu „Pe loc”. Al doisprezecelea, „Ţimburelul” şi o „Moldovenească” din Moldova. Al treisprezecelea, „Bitolianca”, de la coloniştii macedoneni din Durostor. Al patrusprezecelea, „Basarabeasca” din Basarabia. Şi, in sfârşit, neîntrecuţii căluşeri de pe Târnava. Ei au jucat: „Bătuta”, „Căluşerul” şi „Ardeleana”. A fost atâta avânt şi însufleţire spontană, în improvizaţia liberă a acestor ţărani târnăveni, făcută pe „Ardeleana”, încât spectatorii, văzând însufleţirea şi voioşia cu care dansau, s-au simţit învioraţi în toate fibrele fiinţei lor de doruri frenetice de viaţă. Dacă n-ar fi jucat sub cerul liber, ci undeva, într-o încăpere cu tavanul scund, ca în atâtea din hanurile noastre săteşti, ei ar fi putut chiui, ca la ei acasă:
„Ridică-te grindă în sus,
Să nu zici că nu ţi-a in spus”…
Improvizaţia aceasta ţărănească a avut un succes de nedescris.
Poemul s-a încheiat cu o apoteoză. O imensă coroană, sprijinită pe braţe puternice din toate ţinuturile României, apărea, într-un cadru feeric, de 260 de persoane, înfăţişând fiecare câte un colţ din ţara aceasta încântătoare înaintea ochilor uimiţi de atâta frumuseţe.
Deşi costumele, jocurile şi melodiile erau aşa de variate şi dovedeau fărâmiţarea neamului nostru timp de veacuri în atâtea ţări şi ţărişoare, prin ideea centrală care domina toate amănuntele acestui poem, precum şi mai ales prin acordul său final, ne înfăţişa unitatea miraculoasă a neamului nostru în port, joc şi cântare, unitate care nu-şi găseşte seamănul decât în unitatea nu mai puţin uimitoare a limbii noastre româneşti.
Toate porturile s-au fotografiat, iar jocurile s-au filmat şi s-au notat şi dansurile cu toate amănuntele lor coreografice, urmând să se editeze într-o operă măreaţă, care va arăta odată lumii întregi bogăţia, frumuseţea şi nobilul gust al ţăranului român. Aceste lucrări din urmă au fost tot atât de necesare, dacă nu chiar mai necesare ca însăşi compunerea poemului, fiindcă, pe zi ce trece, dispar în oceanul indiferentismului şi nepriceperii obşteşti, atâtea colţuri vrăjite de frumuseţi de altădată. Credem că ele constituie, în urmare, un merit cel puţin tot atât de mare pentru autor, ca şi compunerea însăşi. De aceea, nu putem felicita îndeajuns.
Cuvinte de laudă şi recunoştinţă se cuvin şi acelora care au înlesnit fie studiul prealabil necesar compunerii poemului, la faţa locului, fie, şi aceasta mai ales, organizarea şi transportarea grupelor de dansatori şi figuranţi la Bucureşti. Menţiunea cea mai elogioasă trebuie să se acorde şi bunului suflet de român, artistul Ştefan Mărcuş, unul din prietenii cei mai devotaţi ai autorului, care, cu un spirit de jertfă rar în zilele de astăzi, a luat asupra sa sarcina înscenării şi regia generală a poemului. În fine, orchestrei Operei Române, care, cu preciziune şi elan, a susţinut partea orchestrală a poemului. Acestora se datoreşte, înainte de toate, succesul neuitat al reprezentării poemului etnografic muzical „România în port, joc şi cântare” din zilele de 10, 11 şi 12 Mai, la Bucureşti. Onoare şi recunoştinţă lor”[1].
[1] Serbările Unirii 1929, cu o prefaţă de Sever Bocu, Bucureşti 1929, pp. 93-96
