Ştefan cel Mare, la răscrucea Războienilor

Începând cu anul 1873, când, numit fiind agent diplomatic la Roma, a „fost fericit de a dezgropa din arhivele de Stat ale Veneţiei documente inedite documente de o imensă valoare istorică pentru noi, documente ce de secoli zăceau necunoscute printre manuscriptele cancelariei secrete ale anticei republici”[1], Constantin Esarcu, viitor academician şi unul dintre iniţiatorii proiectului „Daţi un leu pentru Atheneu”, a ţinut o conferinţă publică[2], în 8 aprilie 1878, pentru a face cunoscute descoperirile sale şi pentru a propune „înfiinţarea unei societăţi pentru Istoria Patriei, astfel precum există mai în toate oraşele principale ale Italiei”, societăţi care „aduc cel mai mare serviciu studiilor istorice, prin dezgroparea şi publicarea documentelor vechi, prin retipărirea cărţilor rare de istorie şi prin colecţionarea monumentelor de orice natură relative la istoria provinciilor sau oraşelor ce au în vedere aceste socieţăţi”[3].

Dintr-un exemplar al tipăriturii conferinţei, care se află în Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica”, voi extrage doar câteva paragrafe, referitoare la Ştefan cel Mare, pe care le consider mai interesante, şi o fac din dorinţa de a face cunoscut numele celui care le-a scos la lumină de sub colbul uitării. Primul subiect este cel al întâmplărilor de după bătălia de la Războieni, atât de legendată la noi de născocirile călugăreşti ale mitropolitului Roşca despre Daniil Sihastrul sau despre poeticeasca „Muma lui Ştefan cel Mare”. Conform mărturiilor de atunci, sintetizate de Il Diario al patricianului veneţian Marin Sandulo, iată cam cum au stat lucrurile, mai întâi rezumării, făcute de Esarcu, unei relaţiuni despre Ştefan cel Mare, scrisă, în 16 septembrie 1476, în Vratislava:

„Este un preot, numit Baltazar de Piscia, care comunică Papei ultimele noutăţi căpătate de la 5 tineri genovezi, care, fiind robiţi de către turci, la luarea coloniei genoveze Caffa din Crîm, şi tri­mişi la Constantinopole, cu alţi 122 tineri, au re­uşit, pe drum, separându-se prin furtună vasul ce-i ducea de restul flotei otomane, a ucide pe corăbierii turci şi a scăpa la Kilia, unde însă, în loc de a dobândi libertatea, au fost robiţi iarăşi de către Ştefan cel Mare, domnul Moldovei sau Valahiei mici (minoris Valachia), şi dăruiţi ca sclavi la nişte boieri din Suceava, unde au petre­cut, apoi, 10 luni până ce au fugit în Polonia, cu ocaziunea intrării turcilor în Moldova. Aceşti genovezi au povestit că preludiul răzbelului a fost vestea despre planul lui Basarab, Domnul Vala­chiei mari (majoris Valachiae) de a năvăli în Mol­dova, ceea ce a silit pe Stefan Vodă, pentru a împiedica trecerea muntenilor, să-şi facă o cetăţuie lângă Dunăre, unde a mers cu 40.000 ostaşi, „nobili şi ţărani”, armaţi mai toţi cu arcuri, suliţe şi săbii. Tot atunci însă a sosit ştirea în Suceava despre apropierea a vreo 30.000 de tătari, care au cuprins oraşul Ştefăneşti şi au robit 15.000 de nobili, iar Doamna lui, cu toate tezaurele, s-a re­tras la cetatea Hotin.

Aflând acestea, Stefan Vodă a lăsat în cetăţuia de lângă Dunăre pe cumnatul său, Şendrea (ctitorul bisericii din Dolheşti – n. n.), cu 1.000 călăreţi, iar el însuşi, cu restul oştirii, a mers în contra tătarilor, pe care însă n-a putut să-i ajungă, fugind ei cu toată prada lor. Întorcându-se, atunci, la Dunăre şi văzând că ostaşii săi mur­mură, zicând că stau în tabără deja de 2 luni, pe când tătarii le-au robit nevestele şi copiii, ba unii începuseră a dezerta, Ştefan Vodă a concediat armata, pe 15 zile, poruncind ca, după expi­rarea acestui termen, să revină cu toţii la Dunăre; iar el a rămas numai cu 10.000 nobili, afară de care mai erau 1.000 călăreţi, subt vistiernicul Iuga, la paza malului Dunării contra turcilor. Turcii însă, fiind prea numeroşi, Iuga a fugit la cetăţuie, iar însuşi Ştefan s-a retras, cu cei 10.000, într-o pădure de lângă Vaslui. Turcii, după ce au luat cetăţuia şi s-au odihnit acolo, au început a îna­inta pe teritoriul Moldovei. Vasluienii au fugit. De asemenea, se pregăteau a fugi sucevenii, aflând, de la un ambasador polon, despre apropierea tur­cilor, cu care era şi domnul muntenesc Basarab.

Atunci Ştefan a ars Vasluiul şi toate oraşele pe unde ar fi putut veni turcii, precum Iaşi, Bacău, Roman şi Baia, fugind locuitorii acestora, cu averile lor, parte în Ungaria şi parte în Galiţia. Lăsând, după aceea, o garnizoană în Suceava, Şte­fan a riscat o bătălia contra turcilor într-o pă­durice, la depărtare de o jumătate de zi de la Baia, dar a fost bătut şi abia a scăpat, cu vreo 20 de călă­reţi, la oraşul Sniatin unde acela care mi-a na­rat acestea l-a văzut mâncând într-o tavernă: ibiqe, qui talia mihi narravit, dixit se Dominum Stephanum cum paucis vidisse in quadam taber­na comedentem.

De aci a plecat la Cameniţa, oraş polon aproape de Hotin (unde se afla nevasta sa), unde s-a apucat să strângă oaste. În acest timp, turcii asediau Suceava, având în capul lor pe însuşi Sul­tanul, care aducea cu sine, pentru a pune pe tro­nul Moldovei, pe fiul unui Petru Vodă (Petru Aron – n. n.), ce fusese altădată domn, înainte de Ştefan.

La această descriere a lui Baldassar de Piscia, se află un postscriptum.

Toate acestea, zice Baldassar, erau scrise, când veni la mine un oarecare Ilesita din Ungaria, care îmi spuse că a văzut aprinse focuri de bucurie şi a auzit cântându-se Te deum, fiindcă Ştefan, Domnul moldovenesc, a nimicit o armată turcă de 14.000 oameni: Întrebându-l când s-a făcut această luptă, mi-a răspuns că nu ştie. Ace­asta se esplică – continuă Baltassar de Piscia – pe de o parte prin aceea că Ştefan şi-a strâns o oaste în Cameniţa, la care s-au mai adaos toţi moldovenii câţi se retrăsese mai dinainte în locuri sigure, iar pe de alta, că turcii şi-au slăbit puterile, împrăştiindu-se cete-cete prin Moldova.

Eruditul nostru istoric, Dl Hasdeu, face, asupra documentului de mai sus, ce l-am publicat în extenso şi în original, în preţioasa sa Columna lui Trajan, următoarele reflecţiuni:

Antoniu, mănăstirea Războieni

„Pentru a rectifica şi completa datele adunate de către Dl Kogălnicenu, în monografia sa des­pre bătălia de la Războieni, singura fântână im­portantă, trecută de domnia sa cu vederea, a fost, până aci, un lung pasagiu din cronica turcă a lui Saad-eddin, tradus italieneşte în secolul al XVII-lea, de către Bratulli, şi reprodus apoi, din cauza extre­mei sale rarităţi, în a mea Archiva istorică.

Dl C. Esarcu a reuşit a descoperi, în această privinţă, o nouă relaţiune, mai preţioasă decât toate celelalte, căci ea nu numai că s-a scris chiar în anul 1476, dar încă ne prezintă mai multe amă­runte necunoscute din celelalte izvoare.

Ne mărginim a atrage atenţiunea asupra următoarelor puncte:

1). Fugarii genovezi din Caffa, departe de a găsi un adăpost în Moldova, precum s-a crezut generalmente, au fost robiţi de către Ştefan cel Mare şi dăruiţi apoi boierilor, după cum se dăruiau ţiganii şi tătarii.

2). Principalii generali ai lui Ştefan, în războiul de la 1476, au fost cumnatul său, Şendrea, şi vistiernicul Iuga, dintre care se ştie despre cel dintâi că a pierit, mai în urmă, la 1481, în bătălia de la Râmnic, între Ştefan şi Ţepeş.

3). Armata permanentă a Moldovei consista din călărime nobilă, iar ţăranii formau miliţia, care se mobiliza numai pe intervale scurte şi care, la caz de prelungirea războiului, murmura şi dezerta.

4). Moldova se numea „Valachia mică”, iar Muntenia „Valachia mare”, după cum noi am demonstrat-o deja prin alte fântâne.

5). Nobilimea moldoveană era foarte numeroasă, de vreme ce tătarii au robit 15.000 nobili, pe când, tot atunci, alţi 10.000 se aflau pe lângă Ştefan; de unde rezultă că acea nobilime se com­punea din toţi proprietarii mici, adică „răzeşii” sau „moşnenii”.

6). Oraşele pe care le-a ars Ştefan, la apropie­rea turcilor, au fost Vaslui, Iaşi, Bacău, Ro­man şi Baia.

7). De nicăieri nu se confirmă tradiţiunea des­pre fuga lui Ştefan la cetatea Neamţ şi faimoasa convorbire, acolo, cu mumă-sa (moartă, în 1464, la Probota – n. n.), în locul cărora noi vedem aci pe nevasta lui Ştefan, retrăgându-se la cetatea Hotin, iar însuşi Domnul fuge în Galiţia şi apoi în Podolia, la cetatea Cameniţa, aproape de Hotin, unde îşi strânge o nouă armată.

Într-o comunicaţiune ce ne-a făcut, Dl Esarcu bănuieşte, cu drept cuvânt, că legenda poporană a confundat pe muma lui Ştefan cu nevasta lui, iar cetatea Neamţ cu cetatea Hotin.

8). În tabăra turcă, ca pretendente la tronul Moldovei, se afla un fiu al lui Petru Aron, ve­chiul rival al lui Ştefan”[4] (despre mitul „prietenului lui Ştefan cel Mare, Daniil Sihastrul, nici Esarcu, nici Hasdeu nu pomenesc nimic, pentru că născocirea aceasta călugărească apare mult mai târziu – n. n.).

[1] Esarcu, p. 7

[2] Atheneul Român, Documente Istorice descoperite în Arhivele Italiei de C. Esarcu. Conferinţă publică ţinută în seara de 8 Aprilie 1878, Bucureşti 1878

[3] Esarcu, p. 5

[4] Columna lui Trajan, anul 1876, p. 381