1908: Gospodărie turcească în Zahareşti

„Comitetul comunal este sufletul unui sat, căci de la comitet atârnă bunăstarea comunei. Membrii din comitet ar trebui să fie părinţi ai comunei, nu jupitori şi de nouă piei. Să începem, mai întâi, cu comitetul comunal. La noi, domnilor, de 12 ani, în care vreme s-au perindat patru vornici, nu s-a făcut răfuiala nici unui vornic, aşa că satul nu ştie cum stă cu banii grămezii. De câte ori a încercat vreunul dintre cei din comitet ca să-i îndemne şi pe ceilalţi să facă odată răfuiala, n-a izbutit deloc, pentru că atât Dumitru Băiţan, Constantin Frîncu şi Nicolai Vartepniuc, cât şi alţi deputaţi s-au înfruptat din banii comunei şi amână răfuiala pe mai târziu. Noi nu ştim ce să facem, vornicul de acum şi care, peste trei luni, iese şi el din vornicie, şi azi e tot nerăfuit. Am voit să facem o poftire la comitetul ţării şi n-are cine să ne-o facă, pentru că noi nu ştim carte, iar dascălul Malcinschi este sluga vornicului, ca şi a secrearul comunal Ştefaniuc, cine-i, ştie el, care poartă întreaga comună de nas. La şedinţele comitetului, Ştefaniuc vorbeşte nemţeşte cu vornicul, poate au chiar şi secrete, iar noi nu-i înţelegem ce vorbesc. Cu dreptate este oare aceasta? L-am rugat pe superiorul Avram să ne scrie poftirea, dar el nu vrea să se strice nici cu unul, nici cu altul, aşa că averea comunei noastre se isprăveşte şi, la urmă, datoriile făcute de comitetul comunal pe nedrept ni le pun la leul birului.

Tot astfel stă treaba şi la bancă. Lucrurile merg calea racului. Gospodari cinstiţi, ca Costan Fărtăiş a Răbuianului, Vasile Tomoiagă şi alţii, membri în comisia de control, au fost daţi afară, pentru că erau primejdioşi, deoarece începură acuma să priceapă bine cum merg şuruburile băncii. Cum am zis, directorul băncii ţine cu vornicul Băiţan şi nu-l sileşte să plătească nici carnetele la bancă, măcar că n-a plătit de doi ani nimic nici din capital, nici din dobândă. Afară de asta, Băiţan n-are nici o avere pe dânsul, măcar o codiţă de purcel, şi totuşi i-au dat bani ca împrumut. Asta se cheamă gospodărie?

I-aţi dat pe Costan Fărtăiş şi Vasile Tomoiagă afară din bancă şi aţi pus în loc pe nişte gospodari tineri, pe care îi purtaţi dumneavoastră cum vreţi. Ba, ce-i mai mult, Dumitru Vartepniuc, deşi îi om cinstit, nu-i membru în bancă, numai tatăl său, şi totuşi l-aţi băgat pe Dumitru în comisia de control. Pe Marcu Fărtăiş, hargat la preotul, nu-l silesc să plătească carnetele, iar lui Ilie Grămadă nu vreau să-i deie părtăşia înapoi, măcar că a plătit toate datoriile şi a cerut-o de vreo 8 luni. / Deocamdată numai atâta, mai târziu însă vom povesti din fir în păr toate trebuşoarele săteşti, ca să ştie şi cei de sus cum îşi împlinesc cei chiemaţi datorinţele. / Vasile a Saftei”[1].

[1] Apărarea Neamului, Nr. 5, Anul I, Cernăuţi, Sâmbătă 30 mai 1908, pp. 59, 60

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jan 16

1908: Duminica Mare la Iordăneşti

Ţărani din Iordăneşti

„Luni, a doua zi de Duminica Mare, s-a ţinut în Iordăneşti adunarea generală a soc. „Arcaşul” din loc, care până atuncea dormise, căci nu avuse nici un căpitan. Dară am avut noi noroc de dl Nicu Sauciuc, jurist, care a ştiut să câştige gospodarii pentru „Arcaşul” nostru. Însufleţit pentru binele ţăranului, ne dă îndrumări trebuincioase. Duminica şi sărbătorile, el e în mijlocul nostru şi ne vorbeşte despre tot ce e bun şi frumos. E de amintit că el a dăruit bibliotecii cabinetului de lectură „Arboroasa” 150 de cărţi trebuincionse, de care se foloseşte fiecare. Bunul Dumnezeu să-i ajute la toate cele bune. Multă laudă se cade şi domnului Andrii Carp, primarului nostru, care cunoaşte rostul soc. „Arcaşul” şi lucră pentru mărirea ei. Pentru aceea a şi fost ales ca căpitan. E de amintit că din aşa numita inteligenţă n-a fost nimeni de faţă le adunarea generală, afară de dl nostru învăţător, aşa că-ţi făcea o plăcere deosebită să vezi o adunare numai de gospodari, condusă de zelosul Nicu Sauciuc. În comitet s-au ales căpitan Andrei Carp, comand. Ilie Sărăcuţ, instructor Ionică Cîrciu, casar George Mălaicu, toţi gospodari, şi secretar Nicu Sauciuc, jurist, apoi conducătorii cetelor, şi anume pe gospodarii Maftei Melniciuc, Chirilă Halac, George Cîrciu, Savestru (Niţu) Bojescul. Ca trimbiţaşi au fost aleşi Dumitru a Pavel Bojescul şi Andrii Hîrlaia, ca subinstructori Savestru I. Bojescul şi Dumitru Opaiţ.

Între multe altele, s-a sfătuit, ca „Arcaşul” să înfiinţeze o prăvălie şi alte mijloace, ca să scăpăm de jidovimea satului, care ne sărăceşte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom curăţi satul şi de litfa aceasta şi le vom trimite de-a rândul la Palestina. De St. Ilie se va sfinţi steagul „Arcaşului”. Ca nănaşă va funcţiona Societatea academică Junimea”[1].

[1] Apărarea Neamului, Nr. 9 şi 10, Anul I, Cernăuţi, joi 23 iulie 1908, p. 97

ARHIVELE BUCOVINENE ALE SUFLETULUI No Comments Jan 16

O mărturie despre naşterea lui Eminescu la Dumbrăveni

Constance Dunka de Sajó (Constanţa de Dunca-Schiau)

Românca născută în Botoşani, din părinţi bucovineni, cu rădăcini în Ardeal, Constance Dunka de Sajó (de Dunca-Schiau), care, la 16 ani, uimea Parisul cu nuvelele „publiées dans les principaux journaux de Paris”, ulterior, adică după succesul romanului „Elena”, publicat, în două volume, sub titlul „Estela” (Scéne de la vie moldave, L’ombre des Stan, La frére Blanc, Scénes de la Roumanie, La criminelle hongroise, Un affranchissement en Roumanie etc.), avea să surprindă, în 1897, când publica la Budapesta „Amintiri din copilărie”, cu o mărturie despre naşterea lui Mihai Eminescu la Dumbrăveni, în mai 1849, pruncuţul, pe care Constanţa de Dunca şi Muţi, fiul boierului Constantin Balş, l-au „botezat” în 21 mai 1849, având, pe atunci, câteva săptămâni. În istoria literară românească există tot felul de conveniri despre anul, luna şi ziua naşterii lui Mihai Eminescu, aşa că o mărturie în plus nu strică, aşa cum nici nu ajută.

„Dumbrăvenii – Moldova, ţinutul Botoşani – era o moşie cu patrusprezece sate şi cătune, toate pe şesul mănos cu puţină pădure, moşie, deşi nu aşa de populată, dar mult mai întinsă decât unele principate germane, state întregi, cu domnitori suverani. Dumbrăvenii nu se aflau departe de Dumuşeni, una din moşiile părintelui meu, locuită de familie, peste vară. Iarna, pe atunci, era petrecută la Botoşani, locul naşterii mele. Din apropierea moşiilor cred că s-a întremat cunoştinţa şi amiciţia boierului Constantin Balş, dvoraninul (nobil rusesc), proprietarul Dumbrăvenilor, şi a părintelui meu, boier bucovinean, strămutat în acele părţi pe la anii 1835.

Studii făcute pe la facultăţi germane, acelaşi spirit înalt, cercetător, cu totul filosofic, caracterizând pe noii amici, ambii europeişti, ca puţini alţi pe acel timp, relaţiunile lor deveniră tot mai intime. Constantin Balş m-a şi botezat. Dumuşenii fură vânduţi. Părinţii mei se mutară la altă moşie, ce o aveau în ţara de jos. Acum locuiam, iarna, în Galaţi. Vizitele la Dumbrăveni totuşi nu încetară. Vizitele la Balş se reînnoiră mai des când şi moşia noastră, Rânzeştii, trecu în alte mâini, precum trecuseră Dumuşenii, Cereşiul-Banilă şi Slobozia-Duma din Bucovina, şi când ne aşezarăm la Iaşi. În acel timp, de la anii 1835-1845, nănaşul meu fusese şi mai harnic la vânzare decât tata. El înstrăinase patruzeci de moşii clironomisite în Basarabia rusească. Este adevărat că unele din ele trecuseră în dar de cumetrie pe la ruşi puternici, bunăoară Cahulul, domeniu ce astăzi valorează multe milioane.

Boierul Constantin Balş avea ceva regesc în gusturile ce-şi împlinea. Nu-i mirare că şi dărnicia i-a fost regală. Salonul lui, la Dumbrăveni, avea punte de asemănare cu Sans-Soucis a regelui-filosof. Acelaşi caracter academic, aceeaşi şcoală de speculaţiuni spirituale, numai nu aceeaşi parcimonie. Multe auzeam, aci, pe când aveam 4-5 ani, multe de-acelea ce nu le pricepeam. Dar cuvintele ce aş fi voit să le înţeleg mă preocupau şi mi se întipăreau în minte. Cuvinte şi nume. Ce caleidoscop fără şir şi înţeles! Repetam necontenit sunetele pocite, ce-mi sunau la urechi; de multe ori le şi cântam. Cântam zile întregi: „Enciclopedişti, materialişti, metafizicieni, pluralitate de rase, prejudicii vechi, liberă-conştiinţă, imortalitatea sufletului, idealism platonician” şi o mulţime de asemenea cuvinte. Le cântam precum s-ar cânta un cântec de pasăre nepriceput.

Şi nume multe puteam înşira iute: Kant, Leibnitz, Diderot, Voltaire, Rousseau, Pascal – de Pascal făceam mare haz – Socrates, Paton, Locke, Malebranches, Spinoza – le ziceam pe toate aşa de repede, încât nimenea nu mă putea urma. Muţi chiar mă admirau. Muţi cel frumos şi genial. Muţi, adică Demetrius Balş, unicul fiu al nănaşului şi unicul meu, camarad de joc şi amic de copilăria. Şi ce finit tragic şi uitat a avut! Îl văd încă sprinten, vesel, totdeauna ocupat; uneori gânditor, altă-dată capricios, dar bun totdeauna, bun şi iubitor. Pare că mă văd şi pe mine copilă mică, alergând prin lungul salon, abia zărind de fum pe boierii din fund, cu ciubucele lor de doi stânjeni, ciubuce de care mult mă împiedicam şi nu rareori cădeam jos.

Stăpânul casei, boier în toate impersonal, gros, frumos la obraz, vorbea mai mult şi mai tare decât toţi, de pe jilţul său înalt, cu trei perine de catifea. Cine ce spunea, cine ce credea, n-o ştiu zice. De atunci este o jumătate de secol. Mi-aduc numai aminte că acele discuţiuni se reînnoiau zile întregi şi nopţile mai bine de jumătate, că disputele cele mai înverşunate erau intre Alecsandru Sturza Miclăuşanul, Constantin Hurmuzaki, tatăl meu şi Balş. Ultimul, plin de doctrine germane. Mai erau nişte boieri: Vârnav şi Miclescu, care vorbeau de Coran şi religiunea Hindu.

Doctorul Schwarzenberg, medicul casei, care locuia la curte, avea tot pe Kant şi Spinoza în gură, iar fraţii Sillioneşti, ideile moderne franceze. Tocmai îşi făceau studiile înalte la Paris. Autoritatea ştiinţifică supremă părea a fi un bătrân erudit german sau suedez, copia exactă a figurii Alecsandru de Humbold. Acesta era sapient de specialitate şi avea titlul de „preceptorul lui Muţi”. Pe la mijlocul salonului, sub oglinda mare, pe o canapea aurită, erau mama, cu Doamna Balş. Când ascultam ce vorbesc, le auzeam pomenind pe Bulwer şi Walter Scott. Vorbeau şi de Werther, de Goethe.

Între uşă şi sobă, stafagiu mut, stăteau adunaţi cei patrusprezece administratori ai satelor moşiei Dumbrăvenii şi cătune, toţi cu dreptul şi datoria de a nu lipsi, seara, de la masa boierească şi a umple colţurile salonului până după miezul nopţii. Între aceştia, cel mai înalt şi chipos, cu faţă lată şi barbă castanie, era „Domnul Eminovitz”. Şi el cult, şi el bucovinean.

Noi doi, Muţi şi eu, unicii copii toleraţi în salon, adormeam ades pe două mici fotolii, când nu ni se permitea de a ne juca „de-a ascunsul”, spre a nu tulbura nesfârşitele conversaţii. Aceste somnişoare nu prea intrau în programa pedagogică a scolastului nănaş, care voia să adape, de pe la şase ani, pe adoratul său fiu cu metafizică şi psihologie şi cu întreaga ştiinţă omenească. Cine ştia, pe atunci, în Moldova, de Basedow şi Pestalozzi, de Froebel şi de teoriile pedagogiei moderne?

La 1849, salonul citat era deşert şi tăcut. Oglinzile, acoperite cu crep negru. Nici fum, nici mişcare. Numai un gol apăsător. Pe canapeaua de odinioară, iarăşi şedeau mama şi Doamna Balş. Nănaşa însă purta haine negre, doliu adânc. Ambele plângeau. Tatăl meu vorbea încet. Din când în când, un cuvânt de filosofică mângâiere. Murise stăpânul casei, boierul Constantin Balş. Eram la Dumbrăveni în vizită de condoleanţă. Muriseră şi doctorul Schwarzenberg, şi bătrânul perceptor german.

Salonul ne părea, mie şi lui Muţi, o criptă neînchisă. Când puteam, fugeam de acel salon, fugeam în grădină. Parcul n-avea sfârşit şi era plin de flori şi de fluturi. Aveam ce prinde şi ce culege. Pe atunci, eram copii şi copiii nu ştiu de milă. Bucuria nespusă ne făcea de a prinde bieţii fluturaşi, de a-i prinde cu sutele şi miile şi a-i închide în cutii. Mureau săracii; dar ştiam noi ce-i moartea, ce-i durerea?

Lui Muţi îi răpise nemiloasa moarte pe medicul, pe perceptorul şi chiar şi pe tatăl său. Noi însă nu pricepeam aceea eternitate, spre care ei plecaseră, nu pricepeam că golul lăsat de cel ce ne părăseşte nu se mai poate umple. Mor mulţi copii juni şi, totuşi, copilului nu-i este frică de moarte; le ia moartea ce au mai drag pe lume şi ei aşteaptă, speră, nici o grijă nu au.

Unde ne uitam, vedeam doliu şi solitudine şi, totuşi, eram veseli şi mulţumiţi, cum scăpam la larg şi puteam alerga prin grădină. Bietul Vasilie, cum gemea, urmându-ne; ducea greu baltagul gros, cu care avea să ne păzească. Dar astfel îi era porunca. Domnul Constantin Hurmuzaki, tutorele lui Muţi, însărcinase pe vechiul camerdiner a veghea bine asupra micului orfan, bogatului clironom şi Vasilie Arnăutul era om circumspect şi conştiincios. Cât alergam noi după fluturi, el alerga după noi.

La marginea parcului, capătul dinspre şuri şi grajduri, vestitele grajduri de la Dumbrăveni, era o casă lungă, fără uşă, în grădină. Numai şase ferestre se iveau printre arbori. Urmărind fluturii, ajungeam uneori la acele ferestre. Aci am descoperit copii după geamurile închise. Erau două fetiţe – poate şi un băiat mai mare, nu ştiu bine – fetiţe sfioase, tăcute, cu ochii plecaţi, fără surâse pe faţă, înspăimântător de cuminţi. Ele se uitau mirate la nebunele noastre alergături. Dar era şi jale şi dor în privirile lor: nu le era permis a intra în parc. Şi nouă multe ne erau oprite, însă ne ştiam emancipa. Ne puneam bine eu Vasilie şi făceam ce ne plăcea.

La trei zile după prima vedere, eram deja la un loc cu fetiţele cele sfioase. Amiciţia ajunse curând în stadiul confidenţei. Copilele ne încredinţară un mare secret: mama lor era bolnavă şi ele dobândiseră, de-o săptămână, un nou frăţior.

– Să-l botezam noi!, am strigat şi eu, şi Muţi.

Despre copiii mici atâta ştiam amândoi, că, îndată ce vin pe lume, părinţii lor cer părinţilor noştri, să le boteze noul născut.

– Să-l botezăm!

Dar cum se botează? Aceasta n-o ştia nici Muţi, nici eu. A întreba de mamele noastre simţeam, că nu se cade acum, când erau tot triste şi tot plângeau. Copiii, când nu ştiu, inventează. Ne-am pus pe gânduri şi pe sfaturi. Mult ne-am bătut capul, aducând fiecare când o idee, când alta. La urma urmei, a stătorit un plan. A doua zi, eram hotărâţi a boteza pe frăţiorul fetelor, a-l boteza cum credeam noi că va fi mai nimerit a-l boteza cum n-a fost botezat creştin pe lume.

Era ziua de Sfântul Constantin împărat, patronul defunctului meu nănaş. Părinţii mei şi Doamna Balş voiau să fie singuri în aceea zi, singuri cu tristele lor amintiri Pentru multe ore furăm încredinţaţi lui „căpitan Vasilie” (mi se pare că bătrânul camerdiner fusese căpitan în eteria grecească din timpul lui Caragea Vodă al Munteniei). Asta ne venea de tot la socoteală. Cu atât mai uşor ne puteam împlini dorinţa. Mai era şi onomastica mea, nu mi se refuza nimic.

Am şi finit botezul pentru aceea zi, 21 mai 1849, 11 ore. La 11 ore, 21 mai 1849, eram gata amândoi. Amândoi purtam haine negre, dar gulere albe şi pălării de paie. Muţi pusese mănuşi, avea baston şi părul frizat – arta bătrânului camerdiner. În mână ţinea o cutie mare de cristal roşu, plină cu fluturi, ce bâzâiau in ea. Eu aveam flori în braţe cât nu mai puteam duce. Am plecat. Vasilie, înainte. De astă dată, înainte şi cu mult.

La uşa din curte, ne aşteptau fetiţele, mai sfioase, mai tăcute încă, dar ochii le străluceau pe ascuns. Cu ele era un domn înalt, chipos, cu faţa lată şi barba castanie. Îl cunoşteam. Odinioară îl vedeam zilnic, seara, la masa boierească şi, noaptea jumătate, în salon. Furăm primiţi de toţi ca padişahul când merge la marele său vizir. Fetiţele alergară înaintea noastră; domnul chipos venea îndărăt. Astfel am intrat.

Odaia mică, joasă, dar sclipitoare de curăţenie. Apoi alta, mai mare. Pereţi tot alb văruiţi şi perdele albe, lungi, slobozite. Podelele gălbii, proaspăt date cu lutişor galben. Două divanuri cu macaturi, saltele şi coltucele de lână verde şi roşie, ţesătură de casă. Între două ferestre, ce dădeau în grădină, o masă de cărţi închisă. Pe dânsa, o lampă, sfeşnice de argint şi un serviciu de cafea neagră, porţelan frumos: toate prezente, de anul nou, de la darnicul boier, proprietar şi stăpân.

În fund, un pat cu aşternut alb şi plapomă roşie. Lungi cordele roşii la perine. Bolnavă, în pat. Palidă, cu privire îngrijită se uita la noi. Voia, cred, să ne recomande tăcere şi nu cuteza. Memoria, la mine, a fost totdeauna puterea intelectuală cea mai dezvoltată. Ţiu minte toate, de când aveam doi ani. Cât eram de mică, toate le văd încă astfel cum erau şi cele ce-mi păreau atunci noi, singulare şi care numai mai târziu le-am priceput. Copiii obişnuiţi, când nimic nu-i scoate din fire, au bună ţinută în prezenţa bolnavilor. Şi noi ne purtam cuviincios. Ba chiar ne şi uitaserăm curiozitatea, ne uitaserăm dorul de nănăşit, ne uitaserăm florile, fluturii. Vedeam numii pe palida bolnavă şi nu mai ştiam ce aveam de făcut.

Dăm cu ochii de leagăn. Leagăn simplu, de lemn alb, frumos acoperit cu un lepedeu ca de zăpadă, transparent, jur împrejur cu dantele împletite. Domnul chipos băgă de seamă la ce ne uităm şi ridică învelitoarea. Atenţiune! Un copil, tot alb înfăşat, cu mâinile strâns legate, cu capul ascuns într-o mare bonetă, dormea acolo. Noi stăm înlemniţi. Tata copilului ne zice:

– Iată-vă finul, botezaţi-l!

Mama adăugă:

– Botezaţi-l, dar vă rog, nu-l deşteptaţi!

Cum aveam de gând a-l boteza nimenea nu visa. Ba chiar nici noi nu ne cugetam. Şi Prometeu astfel o fi dormit odată. Priveam noul născut de departe, cu mirare. Muţi era de tot uimit, el, care încă nu văzuse un copil mic. Deodată, un sunet străin, un plâns necunoscut, o mişcare în leagăn şi băieţelul deschide ochii. Muţi pare că e electrizat. Îşi pierde capul, se repede la leagăn, sare, strigă, se extaziază, deschide cutia de cristal roşu… Un nor de fluturi zboară peste nou născutul, şi eu, ca să nu rămân îndărăt, arunc peste prunc toate florile mele. Ce făceau ceilalţi nu ştiu. Muţi şi eu eram beţi de bucurie, de entuziasm, de conştiinţa marelui act săvârşit.

În acel moment, Vasilie intră şi ne cheamă iute la Castel: sosise domnul Constantin Hurmuzaki, tutorele. Am plecat, uitând a pune nume finişorului botezat cu fluturi şi flori. Numele şi l-a primit de la alţii. Un nume ce-l ştiu toţi, ce nu-l va uita nimenea, un nume nemuritor la români, numele: „MIHAIL EMINESCU”. / Budapesta, 1897 / Constanţa de Dunca-Schiau”[1].

[1] Dunca-Schiau, Constanţa de, Amintiri din copilărie. Botezul poetului, în Almanachul Societăţii de lectură „Petru Maior”, Budapesta 1901, pp. 61-67

Aşa vă place Istoria? No Comments Jan 16

Copilul nimănui (III)

Ediţia a X-a a Festivalului „Nicolae Labiş”

Dobândisem, datorită lui Viorel Muha, o adevărată familie de prieteni, din care făceau parte fratele lui, Victor Muha, şi surioara Milica, dar şi un bosâncean cu alură de actor de cinema, Zamfir Oniu, pe care te puteai întotdeauna baza, indiferent de clipita zilei, nopţii, veacului sau a veşniciei. Plecasem de la Alimentaţia Publică, pentru că de asta alesesem statutul de rob, ca să nu mai plec fruntea în faţa nimănui, şi, când Horomnea, contabilul şef, închipuindu-şi că turma încredinţată e la bunul lui plac, a încercat să mă umilească, am răsturnat o căsuţă a campingului din pădurea Adâncata, cu el înăuntru, şi am plecat la Abator. Îmi plăcea, pentru că fusesem repartizat la afumătoare, unde lucram numai noaptea, dincolo de uşile ferecate, împreună cu Viţel din Bosanci şi Traian din Pătrăuţi, oameni calmi şi prietenoşi, nu doar meseriaşi de primă mână. Pe vremea aceea, din Abator se fura doar sub coordonarea miliţiei, inclusiv cu ocazia rarelor razii, când dubele îi luau, cu mult înainte de filtre, pe hoţii autorizaţi, împachetaţi cu carne, şi îi duceau acasă. Pe amărăşteni îi băgau miliţienii în puşcărie şi pentru două felii de salam. Noaptea, pentru că nu se putea intra în ferecata afumătoare, miliţienii coborau saci de iută cu frânghiile, în care se încărcau cele mai bune produse, iar după ce duba era plină ochi, produsele acelea se duceau la hala centrală, pentru a fi vândute pe sub mână, şi la câteva case „conspirative”, de unde îşi ridicau porţiile cei care făceau parte din reţea. Vedeam, notam, dar nu am mai avut când scrie reportajul vieţii mele, pentru că am fost mutat, ca să nu văd prea multe, la tunelurile frigorifice, construite anevoios de italieni şi spulberate aiurea de jaful numit privatizare tranzitorie. Acolo, în frig cumplit, lucra şi Ion Todiraş, zis Cuconul, fost coleg în clasa a VIII, din care a plecat direct în armată. Nu era băiat prost, dimpotrivă, dar nu prea înţelegea rosul învăţământului care nu îţi garantează nici un viitor, chestie pe care, în felul meu, o împărtăşesc şi astăzi. Când era în clasa I, Ion Todiraş era în clasa a V-a, dar am absolvit cursurile şcolii generale împreună, chestie care părea să nu se întâmple, deşi îi venise ordinul de recrutare, pentru că rămânea iarăşi repetent. Numai că Ion, care supravieţuise unui trăsnet, fiind rapid îngropat în pământ, îşi dorea nespus să-şi facă datoria faţă de patrie şi a luat iniţiativa: într-o seară, i-a aşteptat pe profesori la podul de lângă bufet, i-a bătut măr pe bărbaţi, deşi erau nişte vlăjgani tineri, iar profesoarelor le-a spus sec:

– Dacă nu mă lăsaţi să plec în armată, data viitoare vă arunc de pe pod.

Tinerele profesoare din Plopeni au cântărit din ochi distanţa de pe pod până în pârâu şi cum aproximările concluzionau o înălţimea periculoasă de 8-9 metri, n-au îndrăznit să rişte. A doua zi, încă de la prima oră, deşi mai erau doar trei zile de şcoală, Ion Todiraş a fost mutat în prima bancă, lângă mine, şi ni s-a dat, doar mie şi lui, lucrare de control. Încercam să nu-l las să copie, de teama profesorului, care, văzând că involuntar prejudiciez depunerea jurământului faţă de patrie de către voinicul meu coleg, mi-a luat lucrarea, pe care aproape că o terminasem şi a mutat-o la îndemâna lui Ion Cuconu. Am vrut să scriu fraza finală, dar nu ne-a lăsat profesorul, care, frecându-şi mâinile cu satisfacţie, a exclamat:

– Bravo, aveţi amândoi câte un zece!

În două zile de „ora şi extemporalul”, colegul meu Ion Todiraş deja îşi reparase toate mediile, aşa că a plecat la oaste, unde i s-a încredinţat patriotica însărcinare de bucătar, după ducerea la îndeplinire, cu succes deplin, a unor cursuri rapide de calificare. Lăsat la vatră, se angajase bucătar la Restaurantul „Bucureşti”, cel mai bun al Sucevei, pe vremea aceea. Era un bucătar iscusit şi talentat, dar ascensiunea lui Ion a fost curmată brusc de prima gaşcă a Sucevei, condusă de un oarecare Theo, care avea obiceiul, deja acceptat cu resemnare prin târg, de a chefui, seară de seară, pantagruelic, dar fără să plătească un şfanţ. Cuconu, care prinsese ceva de ştire, i-a aşteptat pe cheflii la uşă şi cum nu doar că nu vroiau să plătească, dar nici bani nu aveau, i-a bătut aşa cum doar el ştia să o facă, iar în ziua următoare a fost dat afară din serviciu, pentru că unul dintre derbedeii lui Theo era fiul unui tovarăş cu funcţie de răspundere habar nu am pe unde. Rămas fără rostul lui gastronomic, s-a angajat la Abator, ducând, prin tunelurile frigorifice, câte două jumătăţi de vită congelate, ca să nu bată drumul de două ori. Pe vremea bacalaureatului meu, îi căzuse cu tronc o taxatoare de pe autobuz, dar fata îl ignora atât de persuasiv, încât, resemnat, s-a întors spre mine, ca să mă întrebe ce mai fac.

– Pregătire pentru bacalaureat…

Şi-atunci mi-a venit ideea de a-l întreba dacă şi pe vremea lui bacalaureatul era la fel de dificil. Ion Cuconu s-a scărpinat în ceafă şi, pentru că, aşa cum v-am spus, nu era deloc prost, mi-a răspuns sec:

– Un adevărat calvar, bine că am scăpat de el!

Până la staţia Mereni, unde coboram eu, mai erau vreo cinci sute de metri, dar, pe când coboram, am auzit-o pe frumuşica taxatoare propunându-i lui Ion o întâlnire la o cafea. Încă un motiv în plus de a fi fost privit de către fostul meu coleg ocazional de bancă afectuos şi cu nezdruncinată prietenie. Încerca să mă protejeze, punându-mă la stivuitul jumătăţilor de vită, ca să nu mă spetesc, sub povara lor, cărându-le, dar, prinzând prima jumătate, din cele două pe care le aducea el, gheaţa mi-a smuls o mănuşă, cealaltă jumătate de vită, trimisă imediat, tăindu-mi adânc palma stângă cu fierăstrăul gheţii. Trimis în concediu medical, cu câteva copci în palmă, am hotărât să nu mă mai întorc în Siberia abatorului din Burdujeni şi, cerând o altă repartiţie, am fost trimis, în baza „Certificatului de bună apreciere” din armată, pompier la Baza de Aprovizionare, unde exista o motopompă, care trebuia pornită zilnic şi doar atât. Ca să nu ruginesc, şefii mă puneau să umplu golurile de personal: ba la coloana de maşini, ba la coordonarea echipelor de noapte, ba la benzinăria proprie, ba chiar şi la cantină, când pleca bucătăreasa Rotundu în concediu, trebuia să lucrez. Porţiile de mâncare se luau de la cantina abatorului şi doar se distribuiau abonaţilor, care, în câteva zile de la trimiterea mea la cantină, s-au triplat numeric. Directorul Francisc Grudnicki, fost universitar, retrogradat director datorită succesului devastator la femei, care tocmai primise vizita ministrului aprovizionării tehnico-materiale, Richard Winter, l-a condus pe acesta şi la cantină. Era vară, căldură sufocantă, aşa că, după ce a glumit cu salariaţii, Francisc Grudnicki a luat, de pe o masă încă neocupată, carafa cu apă şi, turnând în două pahare, i-a întins unul ministrului, care şi el era însetat. Au dus în acelaşi timp paharele la gură şi au sorbit cu nesaţ, apoi li s-au bulbucat ochii şi s-au oprit din băut (carafele erau pline cu votcă), cerându-mi, în timp ce se aşezau la masă:

– Vrem şi noi câte o porţie, plătită pe loc, domnule poet Ion Drăguşanul!

Câteva decupaje din fotografia anterioară

Drăguşanul devenisem cu o vară înainte, cea a anului 1978, când, supărat că publicam poezie sub tot felul de pseudonime, Marcel Mureşeanu, care îmi citise, în „Flacăra” cinci poeme, semnate Ilie Adeli, mi-a cerut să-mi aleg un singur pseudonim, de unică folosinţă, dar nu Ilie Adeli. Mi-ar fi plăcut să-mi semnez textele cu numele sub care era cunoscut tata în sat, dar Mureşeanu mi-a cerut un pseudonim în care să figureze prenumele Ion. Urma să decid în trei zile, astfel încât duminică să pot fi prezentat, cu ocazia şezătorilor Cenaclului „Nicolae Labiş” la Oniceni şi la Drăguşeni, sub acel nume. Am stat, am cugetat, dar nu mi-a venit nici o idee, nici măcar în dimineaţa zilei de duminică, atunci când urcam în microbuz, împreună cu poeţii George Damian, Ion Beldeanu, Arcadie Arbore şi Marcel Mureşeanu, cu prozatorul Ştefan Stroe şi cu tinerii cântăreţi folk Doina şi Cornel Angelescu. Şi cum Mureşeanu insista cu pseudonimul, i-am spus că, dacă tot voi citi în public pentru prima dată în viaţă, să mi se dea numele acelei localităţi. În fond, Ion Oniceanul suna binişor, numai că, nu ştiu din ce pricini, şezătoarea de la Oniceni a fost anulată, dar nu şi cea din Drăguşeni.

Într-o sală de clasă a şcolii generale din Drăguşeni, m-am aşezat, la prezidiu, mai înspre margine, lângă fraţii Angelescu, care au fost trimişi în faţă, să cânte într-o poveste care începea frumos. Din punctul meu de vedere, Doina şi Cornel Angelescu, la fel ca uriaşa nedreptăţită Mihaela Popescu, ar fi meritat mult mai mult de la viaţă. Îi ascultam vrăjit, deşi încă erau nişte copii, care iscodeau adolescenţa printr-o melodică proprie şi tulburătoare, apoi, când s-a rupt vraja cântecului, gonit brutal de aplauze, parcă-mi părea rău şi încercam să păstrez armoniile în auz pentru cât mai multă vreme. Din extaz m-a smuls Ion Beldeanu, care m-a scuturat de braţ, pe când Marcel Mureşeanu anunţa, pentru a treia oară, că urmează „tânărul poet Ion Drăguşanul”:

– Mă, tu eşti acela: mergi şi citeşte!

Nu auzisem ce a spus Mureşeanu despre mine şi nici nu aveam să mai aud ceva din cele ce aveau să urmeze. Ştiu doar că mă sufoca sufletul, în vreme ce vocea mea tremurată, dar grăbită, rostogolea cuvintele dintr-un carnet prin preajmă. Aş fi fugit, abandonând totul, dar îmi lipseau puterile, deşi îmi încleştasem palmele de înşiruirea, deodată străină, a vocalelor şi consoanelor, până ce palmele m-au durut atât de adânc, încât m-am desprins, prăbuşindu-mă într-un hău fără de margini. Şi au trecut vreo două ceasuri de necontenită prăbuşire, până ce, printre îmbrăţişări şi felicitări, l-am auzit pe Arcadie Arbore reproducându-mi ursirile:

– Eu aş zice cam aşa: / Bine-ar fi şi modru / Să ajungă-n litere / Drăguşanu-Codru!…

Nu ştiam nimic, pe atunci, despre „peregrinul transilvan”, dar înfăţişarea senină şi aproape părintească a lui Arcadie Arbore mă încredinţa că mi se doreşte binele, chestie de care aveam să mă conving niţel mai târziu, când, în sala de protocol a Hanului „Drăguşeni”, umoristul, dar şi prozatorul la fel de înzestrat, căruia aveam să-i public romanele tragice mult mai târziu, Ştefan Stroe, şi-a pus pe umeri un macat, luat de pe o laviţă, rostind, cu ritm de preot ortodox, tot felul de fraze latineşti, care să sugereze un ritual de botez catolic. Cu mâna stângă, îmi turna în creştet şampanie, iar cu cea dreaptă revărsa asupra frunţii mele binecuvântări, întrerupându-se doar atunci când am cules cu limba câţiva stropi din şampania care îmi şiroia pe faţă:

– Nu te adăpa din sfântul botez, păcătosuleee!…

În fine, într-un haz nebun ca o desferecare, Marcel Mureşeanu, Ştefan Stroe, Arcadie Arbore, George Damian şi Ion Beldeanu mi-au devenit naşi literari, martori fiind Doina şi Cornel Angelescu. Ştiu că s-a scris, atunci, şi un certificat de botez, dar l-am pierdut încă înainte de a-l citi. Oricum, cu pseudonimul primit la Drăguşeni urma să particip la ediţia din 1978 a Festivalului Naţional „Nicolae Labiş”, dar, deşi am primit Marele Premiu, diploma fiindu-mi înmânată de D. R. Popescu, nici astăzi nu am cum afla care au fost cele cinci poeme premiate, pentru că, datorită conţinutului lor, poemele acelea puteau fi suspectate drept „iconariste” şi, de aceea, cu excepţia a trei strofe din „Tăietorul de lemne”, care au fost dactilografiate şi redate fidel în caietul ediţiei şi în cotidianul „Zori noi”, au fost distruse. Textul mutilat purta titlul „Timpul vechi al tăietorului de lemne”, iar Florin Bratu, prozator excelent şi şef culturnic pe atunci, îmi explica:

– Tovarăşe, dumneata ştii ce condiţii minunate au forestierii noştri? Apă curentă, televizor, dormitoare, nu cum scrii dumneata, cu talent – recunosc, dar fără conştiinţa realităţii…

Discursul lui Florin Bratu mă buimăcise, iar când am văzut strofele dactilografiate, care supravieţuiseră cenzurii, nici nu ştiam ce să mai fac. Am citit, totuşi, cele trei strofe, într-un mod mai mult decât neconvingător, dar, pentru că D. R. Popescu venise să mă felicite iar şi în mod personal, l-am invitat la o vodcă, în magazia Braseriei „Union”, al cărei şef devenise bratuşca Viorel Muha. D. R. Popescu era Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, deputat în Marea Adunare Naţională şi membru în Comitetul Central lărgit al Partidului Comunist Român, iar eu – un nimeni, un biet poet de care societatea nu avea trebuinţă şi care îşi trăia drama primei cenzuri ca pe o hărtănire a propriului trup. Şi a mers cu mine D. R. Popescu, de-am închinat câte un pahar cu vodcă, în magazia lui Viorel Muha, iar peste decenii, la Mănăstirea Humorului, avea să-mi povestească, de faţă cu regizorii Geo Saizescu şi Tudor Mărăscu, că-şi aminteşte perfect de premierea mea şi de toate întâmplările de după, pentru că aş fi avut un fel de a fi care i-a atras atenţia, astfel încât, peste un deceniu, atunci când avea să mă întâlnească pe holurile Uniunii Scriitorilor, aşteptând casiera, m-a recunoscut imediat şi tocmai de aceea m-a invitat în biroul domniei sale, la o cafea.

Grup de scriitori suceveni – eu, în stânga, între Constantin Hrehor şi Ion Beldeanu

Ediţia pe care o câştigasem fusese una jubiliară, a X-a, şi, ca să fie pusă mai mult în valoare, fuseseră invitaţi şi cei nouă câştigători ai ediţiilor anterioare, în frunte cu Constantin Ştefuriuc, care luase Marele Premiu al primei ediţii, iar când am revenit de la crâşmă, împreună cu D. R Popescu, în incinta Galeriei de Artă, aflată, pe atunci la parterul Poştei Vechi, o bistriţeancă blondă, Domniţa Petri, care câştigase ediţia a VIII-a, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:

– Te-am bârfit, împreună cu Cleopatra Lorinţiu, când te-am ascultat citind; dar am făcut rost de dactilogramă şi am înţeles că premiul este pe deplin meritat.

Am luat textul din mâna ei şi l-am parcurs cu ochii, fără a-l mai uita vreodată, deşi nici măcar atunci nu-mi aminteam cum arătase poemul întreg. Intuisem, însă, că, în vremuri ostile, poemele nu trebuie scrise, ci memorate, aşa cum procedau deţinuţii politici, pentru a fi scoase la iveală doar în răstimpurile normalităţii: „Purta securi şi fierăstraie-n gând / sălbăticitul tăietor de lemne, / dar n-a lăsat în tăietură semne / şi nici un vers nu-i horcăia-n urechi; // turtea copacii codrilor flămând, / muşca din lemnul dureros şi pâine / şi, ca să taie felie şi mâine, / turtea păduri şi fierăstraie-n gând… / un cântec vechi îi prelungeşte timpul, / nici nu se-ntreabă şi nici nu-şi răspunde, / doar ar fugi şi cum nu ştie unde / salută cu securea anotimpul”.

A doua zi, în cotidianul „Zori noi” apărea o lungă relatare, cu câteva fotografii, una fiind cu mine, câştigătorul care, vorba lui Hemingway, nu ia nimic. Luasem un premiu egal cu două salarii lunare, iar directorul Francisc Grudnicki, care îmi văzuse poza în ziar şi citise despre ispravă, nici nu m-a lăsat să-i dau, dimineaţă, raportul despre tura de noapte, pe care o conduceam atunci, felicitându-mă şi invitându-mă în biroul său, la o cafea, care a fost, de fapt, o vodcă, punând bazele unei prietenii durabile, care a durat până la plecarea domniei sale în netimp.

Am avut noroc, în anii şovăitori în care m-am simţit doar un copil al nimănui, de întâlniri cu oameni puternici, care mi-au conturat rostul doar prin firescul cu care mi-au ieşit în cale. Iar dacă dramaturgul şi prozatorul D. R. Popescu însemna şi înseamnă pentru mine o apariţie a comportamentului divin, fără a ştirbi cu nimic din personalitatea domniei sale trebuie să-i menţionez şi pe oamenii nespectaculoşi, dar care au contat şi încă mai contează pentru mine, în afară de cei deja menţionaţi, pentru că şi la BJATM Suceava am avut o adevărată pleiadă de îngemănaţi, cel mai cald fiind domnul Răducanu, fost ofiţer de miliţie, devenit cadrist, urmat îndeaproape de Tavi Cova, Eugen Şuhan, Mitică Tucaliuc, Eugen Zaiţ, Vasile Brăescu, Dumitru Busuioc, Nicolae Iacobuţ şi Dumitru Furtună.

Între timp, verii şi verişoarele mele au întemeiat familii, la nunţi încredinţându-mi-se, mereu şi mereu, rolul de vornicel, pe care mi-l asumam, întotdeauna cu gândul la copilărie. Şi vărul-frate, Mihai, ajuns profesor de matematici, se însurase cu Rodica, aşa că nenea Gheorghe putea fi mulţumit de făgaşul spre care îşi îndrumase nepoţii, iar prinţesa lui, Maria-Brânduşa, îl vindeca de toate aleanurile lumii. Ar fi trebuit să mă leapăd de nelinişte, dar încă nu aveam suficientă forţă să o fac, aşa că am decis să fug, să-mi caut altundeva răscrucea din care să ţâşnească domoale calea şi rosturile întoarcerii.