Fuga de acasă (II)

În ziua în care urma să primesc drepturile de autor pentru cele zece poeme, publicate în „Flacăra”, adică puţin mai mult decât un salariu mediu lunar, mi-am propus să-l invit pe George Arion, la o „cinste”, în Restaurantul „Herăstrău”. Avea vreo două ceasuri libere, aşa că m-a însoţit bucuros. Şi ce festin a urmat, în ciuda faptului că George Arion era un taciturn, care ascultă atent, creionându-şi personajele romanelor sale poliţiste, care sunt mai mult decât atât. Semăna mult la înfăţişare cu Octavian Goga, dar era total diferit la fire. Sora lui, Anca Arion, lucra în televiziune, iar Adrian Păunescu, deşi un dur ca lider, îi purta o caldă prietenie; m-am ciocnit, adesea, cu uriaşul poet şi om de cultură, pe când băteam la uşa lui Arion, ieşind din biroul acestuia bine dispus şi surâzător:

– Poftiţi, domnule poet!

Eu, să mă prăbuşesc în neant, copleşit de tulburătoarea întâlnire, care, de fiecare dată, mă lua prin surprindere, chiar şi atunci când directorul Uzinelor „Vulcan”, Flutur, îmi transmisese rugămintea de a trece pe la el, ceea ce n-am îndrăznit, căutându-l, mai întâi, pe Arion şi dând, iarăşi, nas în nas, cu titanul. Mi s-a cerut un elaborat despre muzica uşoară românească şi, după ce mi-am procurat broşuri cu texte de la Magazinul „Muzica”, am scris „Dar lăsaţi-ni-i nouă pe Eminescu şi Labiş”, text care începea în prima pagină, cu titlul ţâşnind dintr-o maşină de scris. De câteva ori mi-a cerut Adrian Păunescu, prin intermediul lui George Arion, texte sau poezii pe diverse teme, de fiecare dată mi le-a publicat în prima pagină, dar niciodată nu mi-a spus vreo vorbă, alta decât „Poftiţi, domnule poet!”.

După aproape două ore de petrecut împreună, timp în care gura nu mi-a tăcut o clipă, vorba „Mioriţei”, George Arion mi-a întins mâna, ridicându-se, iar eu am chemat ospătarul.

– A plătit domnul, nu mai aveţi nimic de plătit…

George Arion zâmbea ostenit, întotdeauna are un zâmbet ostenit, şi, pentru că insistam să plătesc eu, mi-a zis:

– Tinere, când o să câştigi cât câştig eu, poate că vei plăti tu o masă…

Şi a plecat spre redacţie. L-am însoţit până la intrare, apoi am urcat la „Contemporanul”, care consemnase debutul meu real în literatură; în fond, „Flacăra”, care-mi mai publicase, ca şi alte reviste şi ziare, poeme, semnate cu diverse pseudonime, abia acum îmi făcea adevăratul debut. Nu am păstrat exemplarul, pentru că, sub cerul înstelat din Dealul Spirii, l-am ridicat spre cer, aşa cum făcusem şi cu Diploma „Nicolae Labiş”, apoi, rupându-l bucăţele, pe care le-am împrăştiat în noapte, întrebând în univers:

– Vezi, tată? Vezi?

La „Contemporanul”, George Chirilă mi-a făcut cunoştinţă cu Platon Pardău şi, cum programul lor de lucru era pe terminate, i-am invitat la sărbătorirea debutului meu, tot la „Herăstrău”, apoi am străbătut Bucureştii, din cârciumă în cârciumă, plătind cu rândul, până în centru, colţ cu Cişmigiu, la cafeneaua „Tic-Tac”. Mă ştiam cu barmanul, „nea Costică”, un târgoveţ rotofei şi cu chelia ca un felinar interbelic, dar, din fericire, şi nea Costică mă ştia tot atât de vag, drept Ion şi atât. Am ciocnit paharele, iar de masa noastră s-a apropiat un maramureşean cu tacâmuri cioplite în lemn. Am vrut să cumpăr şi, pe când mă străduiam să aleg, Platon Pardău s-a ridicat de la masă, având nevoie de toaletă. Când să plătesc tacâmurile de lemn, numai ce l-am zărit pe Platon Pardău lovindu-l în chelie pe nea Costică, cu receptorul telefonului, pe care i-l smulsese din mână. Ospătarii şi bucătarii, vreo cinci vlăjgani, tocmai îl înconjurau crunţi pe marele prozator dornean şi, pricepând pericolul, m-am năpustit peste ei ca la rugbi, apoi l-am înşfăcat de braţ pe Platon Pardău, pescuindu-l din mers şi pe George Chirilă, pentru a-i urca în primul troleibuz care trecea pe acolo. A doua zi, când am trecut pe la „Contemporanul”, să văd dacă totul e în ordine, Platon Pardău mi s-a plâns că-l dor câteva coaste, în care apucaseră să-şi înfigă pumnii ospătarii de la „Tic-Tac”, şi, când l-am lămurit asupra cauzelor durerii, a vrut să sune la comandantul miliţiei capitalei, cu care se cunoştea, dar nu l-am lăsat. În fond, vina era a scriitorului, care, vrând să meargă la toaletă, s-a lăsat înşelat de faianţa bucătăriei şi, intrând în bucătărie, dar cu gândul la toaletă, tocmai se uşura liniştit, când barmanul l-a apucat brutal de braţ, îmbrâncindu-l până în dreptul telefonului, în încercarea de a chema miliţia.

Platon Pardău, aflând adevărul, a căzut pe gânduri:

– Şi cum facem ca să plătim consumaţia?

– Am plătit-o, pentru că am luat vodca direct de la bar…

A stat cât a mai stat îngândurat, a izbucnit în râs, apoi, după ce l-a sunat pe comandantul miliţiei Sectorului 5, căruia i-a dat întâlnire, peste vreo două ceasuri, la „Tic-Tac”, ne-a rugat să-l însoţim, invitaţie pe care sfielnicul George Chirilă a refuzat-o deznădăjduit. Eu am mers, iar nea Costică, de la bar, a exclamat, încă de cum am intrat pe uşă:

– Ăştia-s!

Ofiţerul de miliţie ne-a condus pe toţi trei într-un separeu-cameră, pe care-l ştia, iar acolo Platon Pardău i-a cerut scuze barmanului, care, aflând că autorul boacănei de aseară era, de fapt, prozatorul lui preferat, a dat fuga în bar, să aducă nişte cărţi, ca să obţină mult râvnitele autografe. A urmat un chefuleţ, pe care nu mai ştiu cine l-a decontat, şi totul s-a terminat cu bine.

După apariţia celor zece poeme în „Flacăra”, am mers la Clubul „Vulcan”, cu intenţia de a propune înfiinţarea unui cenaclu literar, dar directorul clubului, care citea şi el, ca toată lumea, revista lui Adrian Păunescu, m-a recunoscut şi mi-a zis:

– Şi eu sunt sucevean! Sau, mă rog, am fost pentru o vreme…

Se numea Alioşa Carastate, studiase baletul la Moscova şi fusese primul prim-solist al Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, până ce un accident al autobuzului Ansamblului, la Stroieşti, l-a îndepărtat brutal de scenă şi l-a obligat să se întoarcă, împreună cu soţia şi cu fetiţa care i se născuse la Suceava, în Bucureşti. În repertoriul de solist avea şi „Cozaceasca” lui Grigori Vindireu, care este, de fapt, cunoscutul dans ucrainean „Cercowcia”, şi izbutea să sară de deasupra a trei cercuri suprapuse de dansatori şi, când atingea scândura scenei, deja dansa pe vine ca un adevărat cazac. Ştia Alioşa Carastate că, prin elementele ruseşti şi, în primul rând, prin dansul în linii, se falsifică tradiţia românească şi că noile rădăcini ale coregrafiei ruseşti nu vor mai putea smulse vreodată, dar nu avusese ce face, respecta direcţia impusă de partid fără crâcnire.

Viorel Cata, Sofica, Ion Drăguşanul, Mihaela Mazilu, Dan Caunic – în rândul de sus; Marian Burcea-Vlăsceanu şi un băiat pe care nu mi-l reamintesc – în rândul de jos

Cenaclul s-a înfiinţat rapid, cu ucenicii moldoveni, ca şi mine, Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă, cu juristul Nicolae Liviu Stanciu, cu inginerul Costel Dumbravă, cu cântăreaţa folk Mihaela Mazilu, cu Marian Burcea-Vlăsceanu şi cu alţi câţiva, inclusiv fete, care iubeau activitatea de cenaclu în sine, cu spiritul ei de echipă, nu neapărat şi literatura. Cu Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă, şi ei fugiţi de acasă, eram invitat la tot felul de manifestări ale caselor de cultură din Bucureşti, dar şi la emisiuni ale TVR. Prima noastră apariţie la televiziune fusese condiţionată de tuns, dar am hotărât, de comun acord, să nu acceptăm, mai ales că Dan Caunic şi Viorel Cata aveau superbe plete blonde, iar Roman Dănilă, negre ca pana corbului. În ce mă priveşte, nu-mi prea păsa de păr, care şedea aidoma unei căpiţe de fân, dar nu puteam accepta condiţionarea, aşa că, pe când doream să plecăm, Puiu Stoicescu a găsit soluţia salvatoare:

– Staţi aşa: pentru ce avem atelierele de machiaj şi coafură? Să le prindă părul, în cocuri joase, cu cleme şi s-a rezolvat problema!

Multă lume ştia, deja, despre noi câte ceva, iar în satele Moldovei, în care cele două ore de program tv erau vizionate cu sfinţenie, în lipsa altor relaxări, băieţii au fost, unul câte unul, recunoscuţi, mai ales că apărea, pe burtieră, şi numele lor de acasă şi nicidecum vreun pseudonim, cum se întâmpla în cazul meu. Aşa se face faptul că, la sfârşitul săptămânii din nu mai ştiu care lună, pe când Dan, Viorel şi Romică plecaseră să vândă sticlele, ca să cumpere orez şi ţigări, iar eu rămăsesem în apartamentul din strada Sebastian, în care ne mutase conducerea uzinei, la uşa noastră s-au auzit bătăi timide, iar în cadrul ei, împovărat de bagaje, şedea un bărbat cu ochelari fumurii şi cu urme de cicatrici pe faţă. Cum obişnuiam să vorbim între noi despre părinţii noştri, imediat am înţeles că domnul cu pricina este tatăl lui Viorel Cata, care avusese un teribil accident de motocicletă, şi l-am poftit înăuntru, dar iar s-au auzit bătăi în uşă, de data asta mai puternice, iar în cadrul uşii şedeau doi bărbaţi voinici, tatăl lui Dan Caunic şi Roman Dănilă, care aveau, lângă picioare, şi nişte damigene cu vin de ţară. Toţi trei m-au îmbrăţişat, pentru că mă ştiau de la televizor, mulţumindu-mi că nu i-am lăsat pe băieţii lor să ajungă nişte derbedei, ci fala familiilor din rândurile cărora au plecat. Când au venit băieţii cu orezul (numai orez mâncam, când ni se terminau banii), fluturându-şi pletele în vânt, părinţii lor au împietrit de uimire:

– Dănuţ, dar la televizor erai tuns…

– A crescut la loc, tată. Sunt tânăr şi părul creşte repede.

Orezul a fost pus deoparte, pentru alt sfârşit de lună, iar seara i-am însoţit pe cei trei taţi la Gara de Nord, de unde plecau, deja înfrăţiţi, spre Moldova. Dan Caunic avea să ajungă, după o îndelungată carieră de criminalist la Braşov, şef mare şi respectat în Poliţia Judeţului Botoşani, dar eu nu am nici un merit în privinţa viitoarelor lor cariere, afară de cel al încrederii pe care am avut-o în inteligenţa şi în puterea lor de regăsire. Prietenia nu-i un merit, ci o aptitudine, pe care o aveam, deloc atrofiată, şi astăzi.

La televiziune apăream des, mai ales după ce făcusem, în locul lui Puiu Stoicescu, dar sub supravegherea lui, o emisiune de dialoguri cu Poetul Ioan Alexandru, care abia se întorsese din Italia, unde primise o bursă pe doi ani, odată cu Premiul „Johann Gottfried von Herder”. Puiu avea o mustaţă, asemănătoare cu cea a lui Ion Ţiriac, dar mult mai frumoasă şi mai îngrijită, şi era, la rândul lui pus să opteze: îşi păstrează mustaţa sau apare la televizor. Ca şi noi, mai adineauri, nu a vrut să cedeze, deşi i s-a spus că ordinul vine direct de la tovarăşa Elena Ceauşescu. Nu era chiar aşa. Elena Ceauşescu, care văzuse, într-o seară, la televizor pe un om cu mustaţă urâtă, i-a zis soţului ei, Nicolae:

– Nicule, ce urâtă mustaţă are acesta!

A doua zi, activul de partid deja recomanda interzicerea cu străşnicie a mustăţilor în media românească, iar Puiu Stoicescu, care avea programate dialogurile cu Ioan Alexandru, m-a chemat, ca să-l cunosc pe ilustrul cărturar şi poet şi ca să putem lua în discuţie tot felul de teme, inclusiv tema „Iubirii de patrie”, pe care Alexandru o tratase amplu într-o carte de eseuri, pe care o citisem. Pe atunci, se fuma în birouri, iar eu fumam, în absenţa „Naţionalelor”, ţigări „Mărăşeşti”, care scoteau un fum dens şi insistent, ignorând parcă ferestrele deschise. La a doua întâlnire cu Ioan Alexandru, când am scos pachetul cu „Mărăşeşti”, Poetul mi-a întins grăbit un pachet de „Kent”, iar când a făcut-o şi a doua oară, eu încercând să refuz, mi-a zis panicat:

– Ale dumneavoastră prea scot fum, aşa că le-am cumpărat pe astea, pentru dumneavoastră, că scot fum mai puţin…

Am înlemnit. În loc să-mi spună „Măi băiete, nu fuma, că nu suport duhoarea blestematelor tale ţigări!”, Ioan Alexandru mi-a cumpărat un pachet de „Kent”, pe care a trebuit să-l iau cu mine, deşi nu am mai fumat, nici măcar la a treia noastră întâlnire, cea care a precedat începerea filmărilor. Emisiunea semăna, cumva, cu dialogurile de astăzi ale Eugeniei Vodă, doar că era mai temperamentală, Ioan Alexandru fiind un vulcanic slobozitor de metafore şi de adevăruri neştiute, inclusiv religioase, pe care le aflase în arhivele Vaticanului. Dacă nu aş fi avut prospeţimea expresiei, m-ar fi strivit, pur şi simplu, dar am făcut faţă cu brio, încheind cu o parafrază după o replică finală din nu mai ştiu ce film al lui Zbigniew Cybulski:

– Ascultându-vă, am avut în fiecare clipită senzaţia că vă văd, ieşind la o fereastră larg deschisă, pentru a striga: Oameni, vă iubesc!

Ioan Alexandru a râs, copleşit, pentru că era un om cu adevărat mare, adică sfielnic, modest şi dezarmant de sociabil. Mi-a mulţumit, şi în timpul filmării, şi după aceea. După montaj şi cenzură, au rămas după noi vreo două ceasuri de dialoguri, aşa că emisiunea s-a difuzat în două episoade. Nu am văzut-o, vreodată, pentru că în căminul de nefamilişti nu aveam televizor, dar nici nu am simţit nevoia să o revăd, pentru că prea intens trăisem totul, ba chiar şi astăzi, după mai bine de patru decenii, începe sufletul să-mi zvâcnească sub vălurirea aproape materială a ideilor pe care creierul le-a păstrat cu sfinţenie. Când, după Revoluţie, Ioan Alexandru vestea, de Crăciun, că „Hristos a înviat” şi pentru poporul român, proştii au râs, închipuindu-şi că uriaşul cărturar al culturii române ar fi confundat Crăciunul cu Paştele, fără ca măcar un singur om să priceapă că Ioan Alexandru semnala, de fapt, o îndelung aşteptată „a doua zi după Hristos”, pe care noi, românii, nu am conştientizat-o ca atare şi am ratat-o pentru totdeauna.

Fuga de acasă (I)

1981, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

În vara anului 1980, fără nici o premeditare, am hotărât să fug de acasă. Simţeam cum lunecă viaţa pe lângă mine şi nici un rost nu mă atrăgea spre ceva anume. Mi-am pus, într-o valijoară de mucava, câteva haine şi lenjerie, apoi am urcat, noaptea, în trenul de Bucureşti. Dimineaţă, cu un ziar „Munca” în faţă, poposeam la „Hanul lui Manuc”, vag interesat de ofertele de muncă. Uzinele „Vulcan” din Bucureşti angajat tineri, pentru a-i califica în fel de fel de meserii, ceea ce ar fi însemnat că, pe viitor, aş fi putut scăpa de salariul minim pe economia naţională, care se acorda şi absolvenţilor de liceu cu bacalaureat. Am sunat, am primit lămuriri suplimentare şi, peste câteva ceasuri, primeam un pat din cele opt ale dormitorului de la etajul întâi al unui cămin muncitoresc. Am pus valijoara sub pat, la fel ca în armată, am făcut cunoştinţă cu colegii, apoi m-am întins în pat, cu gândul să mă odihnesc, dar n-a fost chip, pentru că nevoia spovedaniei îmi zvârcolea sufletul şi, cum ştiam din experienţă că nu mă voi linişti, până ce nu voi slobozi poemul în pagină, am scris titlul „Căminul de nefamilişti”, apoi mi-am privit neputincios degetele, din care se scurgeau însângeraţi picurii literelor:

Ospăţ târziu cu candeli de mătase

şi cu brocarturi roşii peste mese

la care dorm în somnuri princiare

figurile din cartea mea alese,

până în zori desigur o voi scrie

pe tălpile femeii somnoroase

şi-apoi murind voi fluiera cuvinte

prin galerii de carii şi prin oase,

încă e timp să mai visăm corăbii,

oceanele de jad ce le susţin,

dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii

cu palmele fuioare de venin

şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic

uitat în turn de zeii care mor

în filele cu colburi subsuoară

în cărţile cu zimbri pe cotor,

ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea

cu ierbi de leac presate sub călcâie,

literatura-i damful comestibil

ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie

într-un penet de îngeri, într-o stampă

prin care toţi visează că exişti

în timp ce eu rămân tot personajul

căminului cu calmi nefamilişti.

Am recitit poemul şi, pentru că sesizasem un altceva, o altă amplitudine a picturalului, nu neapărat şi a muzicalului, am continuat să scriu, apoi, copiindu-le, le-am pus pe toate zece într-un plic şi le-am expediat revistei „Flacăra”, scriindu-i lui George Arion că tocmai m-am mutat la Bucureşti, ca să învăţ o meserie. A doua zi, am mers la uzină, iar într-o secţie de mecanică grea un muncitor bătrân mi-a arătat cum funcţionează strungul, încredinţându-mi o lucrare cu cuţit şablon, în formă de semicerc. Am înţeles repede ce am de făcut şi am avut, încă din prima zi, productivitatea unui muncitor cu experienţă. Peste vreo lună, când strungul deja devenise o părticică din trupul meu, am fost mutat pe cea mai pare raboteză din ţară, care se încărca timp de o săptămână cu contragreutăţi de pompaj, care se centru timp de trei zile, apoi, timp de două săptămâni, zi şi noapte, deservenţii rabotezei nu prea aveau mare lucru de făcut, în afară de ascuţitul şi schimbarea cuţitelor din oţel rapid, atunci când rugozitatea se apropia de limita maximă admisă. Când totul era gata, venea o echipă de americani, cu nişte scanere, şi verificau uniformitatea compoziţiei de fontă, dar nu şi buclucaşa rugozitate, cu care ne bătuserăm capul atâta vreme. Când le-am cerut lămuriri, mi-au explicat că firma lor e interesată doar de excelenta calitate a fontei româneşti, care va fi retopită şi turnată în alte piese; şi, cum fonta, nu poate fi exportată ca atare, americanii comandă mereu contragreutăţi pentru unităţile de pompare a petrolului de suprafaţă, care impun prelucrări minime şi, deci, necostisitoare. Cândva, în biroul directorului general Flutur, aveam să-i întreb pe temuţii miniştri Avram şi Dincă dacă ştiau de escrocheria americană, iar ei au râs de naivitatea mea, spunându-mi că şmecheria păcăleşte normele mondiale de comerţ şi nicidecum România, care, ca şi America, are numai de câştigat din toată povestea.

În orele libere, obişnuiam să merg la Muzeul Naţional de Artă, pe care-l vizitam cameră cu cameră, petrecând măcar trei ceasuri în fiecare încăpere; erau tablouri care mă ţineau în faţa lor şi câte un ceas întreg, ba poate şi mai mult, apoi ieşeam şi priveam cu nesaţ fiecare clădire veche în parte, pe care o decupam cu imaginaţia din ansamblul arhitectonic al prezentului, pentru a o retrăi, întreagă, nouă şi strălucitoare, cu timpurile ei de glorie. În „Flacăra”, la poşta redacţiei, nu primisem nici un răspuns, după expedierea celor zece poeme „nefamiliste”, aşa că, într-o zi, pe când lucram de noapte, l-am sunat pe George Arion din incinta Muzeului Naţional de Artă, cu presupunerea că nu a ajuns plicul meu la el.

– Ba da, a ajuns. Unde sunteţi?

I-am explicat, iar el mi-a spus un număr de autobuz, cu care să ajung cât mai repede la Casa Scânteii, la parterul căreia, în aripa dreaptă – când stai cu faţa la palat, se află redacţia „Flacăra”. Imediat ce m-a zărit, George Arion, recunoscându-mă, deşi nu mă mai întâlnise vreodată, a pus să fiu îmbrăcat cu cămaşa şi cravata artistului fotograf Mihailopol (venisem într-un tricou) şi cu sacoul veşnic elegantului Tudor Octavian, apoi, după o scurtă pălăvrăgeală, a plecat la treburi. Habar nu aveam că pagina cu cele zece poeme fusese, deja, tehnoredactată şi că, după introducerea fotografiei şi a unei scurte prezentări, pagina intra sub tipar chiar atunci, în numărul în care, pe ultima pagină, Adrian Păunescu îşi publica magnificul poem „Iubiţi-vă pe tunuri!”. Cele zece poeme din „Flacăra” („Căminul de nefamilişti”, „Călătorie cu trenul”, „Cântec pentru Pablo Neruda” etc.) mi l-au scos în cale pe actorul Val Lefescu, „Lefi” cum îi spuneau mai toţi bucureştenii, pentru că mai toţi bucureştenii îl cunoşteau pe actorul de la „Ion Creangă”, idolul generaţiilor de copiii, vreme de vreo jumătate de veac. Jucase şi prin filme, dar rolurile acestea secundare (cow-boy-ul din „Aventurile lui Tom Sawyer”, de pildă) nu prea contau, pentru că, mai presus de toate, Val Lefescu era ultimul mare boem al Bucureştilor, cunoscut şi iubit de toată elita culturală a Capitalei, şi de actori, şi de scriitori, şi de artişti plastici.

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

Locuia, în vecinătatea Academiei de Ştiinţe Economice, pe strada Maior Ene Giurescu, în fosta casă a lui Corneliu Zelea Codreanu, o vilă sobră, înconjurată de ziduri masive, din piatră, ploaia scoţând la iveală, prin tencuială, lozinca „Trăiască Garda de Fier!”. La parter, încă mai trăia o nepoată a lui Codreanu, Lefi ocupând o garsonieră de la etaj, în care nu rămânea peste noapte (avea o prietenă, pe Calea Victoriei, bibliotecară, cu care îşi împărtăşea destinul).

În casa aceasta, fiecare nou venit căpăta dreptul de a se aşeza, întotdeauna, pe un singur scaun (eu, de pildă, fusesem repartizat în „fotoliul lui Andriţoiu”, iar când ne-am nimerit doar noi doi, ne-am înghesuit în acel fotoliu), iar singura băutură acceptată era vodca cu grapefruit – pentru că i se înşurubase lui Lefi ideea că numai o astfel de vodcă bea şi Corneliu Zelea Codreanu. De regulă, în fiecare joi, spre seară, se adunau, acolo, Iurie Darie, Silviu Stănculescu, Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Alexandru Andriţoiu, Tudor Popescu, Arcadie Donos, Victor Bibicioiu, Vasile Blendea, Ştefan Iordache, Romulus Vulpescu, Dinu Ianculescu şi alţi scriitori, actori şi regizori, ba chiar şi nepotul eroului Ene Giurescu, istoricul Dinu C. Giurescu, cu casă, în megieşie.

Val Lefescu nu era nici măcar simpatizant al legionarilor, dar ivirea lozincii cu Garda de Fier, pe vreme ploioasă, în zidul masiv al proprietăţii, îi provoca teribilismul, speriindu-l mai ales pe dramaturgul Tudor Popescu, căruia tocmai urma să i se joace, în regia lui Silviu Stănculescu, „Concurs de frumuseţe”, la Teatrul de Comedie, o satiră tăioasă la adresa vremurilor ceauşiste.

Cenaclul “Vulcan”, cu Lefi, deasupra mea, ca geniu protector

Între timp, ajutat de juristul întreprinderii, Nicolae Liviu Stanciu, izbutisem să pun pe picioare un cenaclu literar dinamic şi eficient, o adevărată familie pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru Val Lefescu. Cei mai mulţi membri ai cenaclului, erau, ca şi mine, „nefamilişti”, fugiţi de acasă, iar apariţia ritmică a tinerilor noştri poeţi în emisiunile televiziunii române i-a determinat pe părinţii noştri să-şi cumpere, de urgenţă, televizoare noi.

A fost, pentru mine, o epocă şi anecdotică, dar şi a iniţierilor profunde, pe care nu o voi uita niciodată. Am să o relatez, încetul cu încetul, pentru că simt că trebuie să vă povestesc despre Radu Beligan, Nichita Stănescu, Tudor George, Fănuş Neagu, Arcadie Donos, Alexandru Clenciu, Dragoş Vicol, Eugen Jebeleanu, George Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ioanichie Olteanu, Adrian Păunescu, Platon Pardău, D. R. Popescu, Cezar Baltag, Petre Got etc., aşa cum şi erau şi cum se înfăţişau tânărului lipsit de importanţă, dar atent la toţi şi la toate, care eram atunci.

Pe verso-ul unei fotogrfii cu Cenaclul „Vulcan”, care a căzut dintr-un raft cu vechituri, provocându-mă la aceste mărturii răzleţe, am văzut şi „ştampila” regretatului artist Vasile Blendea (câte nu am a vă povesti şi despre el), dar şi un text, pe care l-am scris, cândva, uitând de el definitiv:

Un poem sălbatec tropotea prin frunze

schingiuit de greieri toropiţi de vânt,

pe cămaşa zilei izvorau luceferi,

desfăceau luceferi, mă chemau să cânt;

nu mai cunoscusem caii de pe-afară,

glezna lor subţire, liniştea lor gravă,

ci iubeam, iubire, şi muream, o oră

îmi turna în suflet dragostea otravă.

Un poem cu fluturi dărâmaţi din burguri

peste patul nostru ca o navă beată

presura şi tainic, calm prin încăpere

singura mea oră grea şi-adevărată

ghintuiam pe suflet, ţintuiam pe suflet

clipele acelea ce le simt că sunt

o poveste aspră, unica-mi poveste

şi mă fac poveste limpede şi cânt.

Chiar aşa: şi mă fac poveste limpede şi cânt.

Fără actorul Val Lefescu şi fără artistul fotograf Vasile Blendea, care mi-au intermediat cunoaşterea unor personalităţi ale culturii române, rătăcite, ca şi mine, în Bucureştii anilor ’80, nu ştiu dacă aş fi rezistat, mai mult de o lună, în pustietatea dâmboviţeană. E drept că ucenicia pe lângă revistele literare ale vremii îmi asigura accesul în vecinătatea unor uriaşi precum Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, D. R. Popescu, Ioanichie Olteanu, George Arion sau George Chirilă, dar şi în tinereţe eu eram o fire năvalnică şi neliniştită, gata să se ia la trântă cu viaţa, şi-mi doream, din răsputeri, să cunosc cât mai mult şi cât mai divers.

Vasile Blendea, nepot, după mamă, lui Constantin Brâncuşi şi, după tată, sculptorului… Vasile Blendea (specializat în busturi şi statui ale lui Tudor Vladimirescu), era ambasadorul nedezminţit al boemei bucureştene. Lucra, împreună cu Eugen Jebeleanu, o istorie în imagini a literaturii române (pe Geo Bogza îl pusese să se caţere într-un copac, fotografiindu-l, cu părul vâlvoi, ca personaj mitic al spaţiului carpatic; pe Marin Preda îl portretizase amănunţit, cu gândul la documentarea viitoarelor statui ale uriaşului prozator), o istorie despre care nu am auzit să mai fi apărut vreodată.

Eugen Jebeleanu, un aristocrat adevărat şi recunoscut ca atare, avea masă rezervată la terasa restaurantului Uniunii Scriitorilor, imediat, la intrare, pe stânga, întotdeauna drapată cu o faţă de masă din mătase albă. Sosea primul, iar peste vreun ceas, venea şi Carolina Ilica; uneori, venea şi fata lui Eugen Jebeleanu, o brunetă simpatică, dar cu un nas acvilin foarte ferm. Pentru că eram nedespărţit de Vasile Blendea, am stat, de două ori, la masa lui Eugen Jebeleanu (aveau de discutat despre istoria în imagini), iar prezenţa noastră a şocat asistenţa, „Ahoe” (poetul Tudor George) năpustindu-se să imortalizeze momentul „cu film nemţesc şi aparat rusesc”, dar habar nu am dacă a şi fotografiat ceva. E drept că, după aceea, aveam oricând loc la masa „urâţilor” (Pâcă, Pucă, Rauţchi, Pan Isverna etc.), iar pentru o foarte singură dată, am bătut Bucureştii, împreună cu Tudor George, din cârciumă în cârciumă, de la nord, spre sud, într-un răsfăţ al sufletului irepetabil.

Dinu Ianculescu, actor şi poet (scria superbe rondeluri), venea, întotdeauna, odată cu înserarea, împreună cu soţia, şi desfăşura, în faţa ochilor noştri, un adevărat ritual al manierelor înnăscute. Uneori, venea şi ginerele său, fotbalistul Sandu Boc, dar, deşi eram foarte apropiat de Dinu Ianculescu, niciodată nu am îndrăznit să mă apropii de masa familiei sale, pentru că mă simţeam stingherit, cu firea mea de ţăran grobian şi neîndemânatec.

Purtam, în tinereţe, întotdeauna cu mine un carneţel, în care, când îmi aduceam aminte, îmi rugam prietenii să scrie ceva. Ce? Orice. Un gând oarecare, care să-mi aducă aminte de ei. Peste o vreme, întorcându-mă la Suceava, am uitat, cu totul, de acel carneţel, şi-abia târziu, în 25 octombrie 1998, când căutam altceva, a căzut, din raftul de bibliotecă în care îmi ţin manuscrisele, deschis la pagina în care am putut citi: „lui Ion Drăguşanul, „mână” bună, mereu inimă caldă, pentru ca versul să-i fie… fierbinte. / Silviu Stănculescu / 30 mai 1982”. În clipa aceea, mi-am şi amintit, dar am şi ştiut că Silviu Stănculescu a murit. Venise doar ca să-şi ia la revedere, pentru că n-ar fi plecat niciodată undeva, fără să-şi ia la revedere de la toţi prietenii.

În 30 mai 1982, făcusem, împreună cu Ionică Asaftei, pe atunci prim secretar UTC la Sectorul 5, acum proprietarul „Hanului Răzeşilor”, de lângă „Hanul Ancuţei”, un uriaş spectacol pe stadionul „Vulcan!, şi, pentru că nu aveam voie să semnez singur regia, l-am trecut regizor şi pe Silviu Stănculescu, care, oricum, făcea parte din spectacol. Eram cunoştinţe vechi, îl divinizam din copilărie, şi aveam să încheiem ziua într-o cârciumă veche, în care cânta Gil Dobrică.

Cu câteva zile în urmă, dacă nu mă înşeală memoria, fusesem la premiera spectacolului „Concurs de frumuseţe”, de Tudor Popescu, cu Silviu Stănculescu, directorul Teatrului de Comedie, în rolul Şefului, cu Cornel Vulpe şi Candid Stoica în rolurile cadriştilor, şi cu Aurel Giurumia, în rolul arbitrului-pensionar incoruptibil (pentru că era pensionar; butelie, casă şi maşină avea). Am văzut spumoasa satiră a lui Tudor Popescu, la adresa slugărniciei comuniste, împreună cu premierul de atunci, Constantin Dăscălescu (ne cunoşteam de la Teatrul „Ion Creangă”, unde venea cu nepoţelele, şi nu putea ocoli, din pricina lor, cabina lui Val Lefescu), iar premierul s-a plecat, în toiul „haiului”, spre mine, şoptindu-mi: „Ăştia fac băşcălie de şefu’!”. „Şi de dumneavoastră!”, i-am răspuns, apoi, pentru că rămăsese total nedumerit, am adăugat: „Şi de toţi şefii, mai mici decât dumneavoastră!”.

În pauză, când am mers la cabina lui Silviu Stănculescu, ca să îi mulţumesc pentru invitaţie, i-am întâlnit, pe hol, aşezaţi pe scaune de lemn, pe Cornel Vulpe şi pe Candid Stoica. Erau leoarcă de sudoare şi respirau greu, sacadat. În cabina lui, şi Silviu Stănculescu era epuizat, deşi nu trecuse decât un act. Până atunci, îmi închipuisem că meseria de actor înseamnă un nesfârşit drum triumfal. Abia în seara aceea, veselă şi frumoasă, aveam să înţeleg că şi actoria, precum toate celelalte „meşteşuguri” artistice creatoare înseamnă muncă de ocnaş. Vorba lui Marin Preda: „Trebuie să rezişti şi să uiţi de tine, măcar zece ore pe zi!”. Marin Preda a spus-o mai direct şi mai dur, dar prefer să-l parafrazez.

Şi Mihaela Bustuchină, cant-autor sensibil, care, în acea zi, îşi încheia studiile universitare de medicină, notase ceva în notesul meu (o cunoşteam din emisiunile regretatelor realizatoare de emisiuni de televiziune Betis Mondanos şi Jeana Gheorghiu, la care participam, adesea, împreună) şi-mi aduc aminte despre un dialog nostim între noi. Purtam, în ziua aceea de mai, mocasini mov, pantaloni mov şi o cămaşă din pânză topită, de un mov străveziu. Mihaela era atât de fascinată de „aranjamentul floral” al subsemnatului, încât ţinea morţiş să afle de unde mi-am „luat” hainele, ca să-i dăruiască tânărului ei soţ ceva asemănător.

– Costă mult?, m-a întrebat Mihaela, după ce mi-a înmânat notesul.

– Un fleac: o sticlă de vodcă!

– E de contrabandă…

– Nu. Dar o jumătate de vodcă le-am promis colegilor de la căminul de nefamilişti, când am văzut cât de ocoş m-au costumat.

În ultima vreme, mai şi răsfoiesc notesul din perioada mea bucureşteană şi, uneori, izbutesc să-mi amintesc de întâmplări atât de îndepărtate, încât parcă ar fi ale altuia. Văd, de pildă, schiţa de scenariu pentru sărbătorirea actorului Gheorghe Cozorici. Nu-mi mai aminteam cu ce ocazie au fost la Clubul „Vulcan” fraţii Doina şi Cornel Angelescu, soţii Ion şi Tania Cozmei, şi nici nu sunt sigur că sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici s-a făcut în prezenţa lor. Nici de Vasile Mentzel nu-mi aduc aminte să fi cântat atunci. Oricum, povestea a început la Altarele Neamului.

Aflasem, de la fosta glorie a fotbalului românesc, Titus Ozon (cu care eram coleg, la Clubul „Vulcan”), că Gheorghe Cozorici, fiul unui maistru de la sculerie, a fost, cândva, ucenic la marea uzină bucureşteană şi că plănuia să devină inginer. Am vorbit cu directorul general al „Vulcanului”, care se numea… Flutur (am, undeva, o fotografie cu domnia sa; era prieten cu miniştrii Avram şi Dincă, pe care i-am cunoscut şi nu mi s-au părut deloc fioroşi şi inumani, cum i-au înfăţişat post-revoluţionarii media) şi care mi-a recomandat să solicit colaborarea Teatrului Naţional, unde Gheorghe Cozorici era angajat.

M-am dus la directorul economic de atunci al Teatrului, Val Plătăreanu, i-am spus că vrem să-i înmânăm lui Gheorghe Cozorici Cheia de Aur a „Vulcanului” şi o plachetă omagială, solicitând şi participarea altor actori (au mai venit Adela Mărculescu, Florina Cercel, George Motoi şi Eugen Cristea), iar Val, pragmatic şi inspirat, m-a dus la Radu Beligan.

Radu Beligan nu este un maestru, ci un Mare Preot al Culturii Române, poate că mai copleşitor şi decât Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu sau Cezar Baltag. Radu Beligan s-a născut Sfânt şi Spirit, şi doar amintindu-mi de acea unică întrevedere, mă simt microscopic şi fără de nici un rost. Ca şi Nichita Stănescu, Radu Beligan era de o modestie devoratoare, generos şi plin de curiozitate, de parcă ar tot fi cules, de-a lungul vieţii, cu aceeaşi fascinaţie, toate flecuşteţele care i s-au ivit în cale. Pe atunci, Teatrul Naţional punea în scenă „Ploşniţa”, de Vladimir Maiakovski, într-o scenografie grandioasă, dar greu de realizat. Pentru că secretarul de partid al Uzinelor „Vulcan” era un om cum nu am mai întâlnit în viaţă, domnul Bunea, am ieşit în întâmpinarea premierei Teatrului Naţional cu cei mai buni meseriaşi din uzină şi cu toate materialele şi uneltele de care realizarea scenografiei avea nevoie. Impresionat, Radu Beligan a oferit, cu acces gratuit, Uzinelor „Vulcan” premiera piesei „Ploşniţa”. Doar eu nu am fost nici la premieră, nici într-o vizită ulterioară la directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, deşi sunt singur că m-ar fi primit, cumsecădenia lui Radu Beligan fiind nepământească, de Sacerdot rătăcit printre oameni.

Gheorghe Cozorici a ajuns actor din… gelozie. Pe când era ucenic la „Vulcan”, se îndrăgostise de o fată, care cânta în corul clubului. A mers şi el la club, cu doar câteva zile înainte de a sosi Ştefan Ciubotăraşu, în căutare de figuranţi pentru un film. Fata s-a înscris la concurs, iar Gheorghe Cozorici a urmat-o. Fata nu avea talent, dar Cozorici a primit un rolişor (între timp, a dat examen la Facultatea de Inginerie Mecanică şi a reuşit), pe care l-a trăit atât de adevărat, încât Ştefan Ciubotăraşu l-a sunat, la „Vulcan”, şi i-a cerut să se prezinte, din toamnă, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde, de asemeni, fusese declarat admis, deşi nici nu candidase. Dar ce examen însemna un film cu Ştefan Ciubotăraşu!

Cu fata visurilor tinereţii sale, Gheorghe Cozorici nu s-a mai întâlnit vreodată. O dragoste phoenix a clădit un destin artistic. Li s-a mai întâmplat şi altora. Parcurg, încet, paginile notesului de odinioară. În faţa ochilor, deasupra risipirii unui uriaş buchet de flori, Gheorghe Cozorici şi prietenul lui din tinereţe, Nea Costică, de la Sculerie, se îmbrăţişează tânguit, rotit ca într-o horă cosmică. Şi paginile… Paginile notesului meu îşi trăiesc propria lor poveste, dar atât de îndepărtat de mine, încât nici nu le mai simt prospeţimea odihnitoare de odinioară. Şi asta, probabil şi pentru faptul că văd cum se scufundă totul în nepăsarea vremuirilor unui neam fără memorie. Pentru că nu am păstrat fotografii (nu ştiam că o să am nevoie; eu îmi închipuiam că o să mor la 43 de ani, pentru că tata s-a dus la 44, bunicul Mihai, la 45, iar străbunicul Ion, la 46), văd că peste oameni care mi-au luminat tinereţea s-a aşternut, gros şi de neînlăturat, colbul pietrificat al uitării.

Ultimul actor care a jucat Chiriţa, în travesti, Arcadie Donos, poet cu operă şi personaj cultural de primă mână, a rămas mărturisit doar de o placă de marmură, pusă pe zidul casei, de lângă Biserica Italiană, în care am poposit adesea, Arcaşa fiind un basarabean cu suflet de aur, care nu trăia mai clocotitor, decât atunci când îl vizita un moldovean de-al lui. Prea puţin pentru memorie, prea puţin pentru vremea cu oameni. Prea puţin în alte locuri, iar la Suceava, nimic!