Surâsul dumnezeirii (I)

De când mă ştiu, am trăit în fiecare pruncuţ pe care l-am întâlnit în cale câte un surâs al dumnezeirii, pure şi neasemuite fiind sufletele din vecinătatea naşterilor. Iar în 7 august 1984, când mi s-a născut Ana Cozmina, şi în zilele de atunci, încoace, când am purtat-o după mine prin culise şi scene de spectacol, prin redacţii şi prin biblioteci, am priceput, unul câte unul, sensurile existenţiale fundamentale, pe care le-am trăit fără de risipă şi fără superficialitate. Beneficiam de o poveste fără de sfârşit, în care îi făceam loc cu răbdare şi cu o înţelepciune părintească pe care nu m-aş fi aşteptat să o am. Mă angajasem la Secţia Suceava a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, purtând toate slujbele scenei împreună cu Constantin Stănică şi Vasile Corduş, peste vreun an alăturându-ni-se maşiniştii Nicu Leizeriuc, Liviu Rebenciuc, Costică Stoleru, Vasile Burlă şi Liviu Badiu, şi câteva cabiniere.

Trupa de actori, formată în majoritate din promoţia 1984 a clasei Olga Tudorache şi din doi actori cu experienţă, Liviu Manoliu şi Sebastian Comăneci, ne întâmpinase cu o neaşteptată prietenie. Începusem munca preluând, de la Iaşi, piesa „Cabana”, de Mircea Radu Iacoban, cu Liviu Manoliu, Sebastian Comăneci, Dan Aciobăniţei şi Mioara Ifrim, iar la premieră, care a avut loc pe scena Casei Culturii din Suceava, au dat buzna în sală atâţia actori, critici de artă, scriitori, ziarişti şi cunoscători de teatru, încât mă apuca ameţeala în faţa strălucirii unei neaşteptate şi insolite pleiade. Oaspeţii cei mai importanţi treceau prin culise şi le urau actorilor din distribuţie „căcat”, făcându-mă să casc ochii de uimire, iar când distribuţia a ajuns în culise, i-am urat lui Sebastian Comăneci mult succes.

Actorul Sevastian Comăneci, în “Năpasta”

– Ptiu, ptiu! Nu se spune aşa, măi Ionică! Vrei să pice piesa la premieră?

– Nici vorbă… Dar cum se spune?

– N-ai auzit la cabine: căcat!

– Credeam că e o glumă între prieteni…

– Nu, e o urare în familia slujitorilor scenei româneşti…

Peste vreo câţiva ani, când s-a pus „Năpasta” lui Caragiale, cu Sebastian Comăneci, Liviu Manoliu, Dana Olaru şi Orodel Olaru sau Nicolae Manolache, în regia lui Constantin Moruzan, nimic nu se lega scenic, iar actorii, conştienţi de asta, au trecut la repetiţii secrete, de zi sau de noapte, folosindu-mă şi ca spectator de lux, nu doar ca posesor unic al cheii uşii de la scenă. Sforţări peste putinţă, dar piesa fusese concepută scenic atât de neinspirat, încât nu se mai putea salva mare lucru. La finalul repetiţiilor secrete, acelaşi Sebastian Comăneci m-a întrebat cum mi se pare.

– Din păcate, ca în urarea de început: căcat!

M-a crezut şi nu prea, dar cronicile ulterioare aveau să-mi dea dreptate, iar singura dramă a lui Caragiale a fost jucată, după aceea, drept comedie mare prin toate satele judeţului.

Adrian Păduraru

Am trăit, în teatrul sucevean, povestea unei familii adevărate, prin culise jucându-se vesele Casandra Păduraru şi cu prinţesa mea, Ana Cozmina, până ce Cozmina a rămas singură, nepricepând unde a dispărut minunata ei primă prietenă. Mai avea o fiinţă apropiată de sufletul ei, nepoata ziaristei Carmina Manolache şi a tehnoredactorului Nicolae Manolache, cu care aveam să fac, în timpul Revoluţiei Române, prima publicaţie particulară din România, „Tinerii Revoluţiei”, dar absenţa Casandrei părea să o fi bulversat, iar actorii, înţelegând drama ei, o copleşeau cu atenţia lor. Actriţa Carmen Ciorcilă o lua, să doarmă cu ea, în garsoniera de la etaj, veghind-o şi închipuindu-şi că-l veghează pe dragul ei băieţel, Tomiţă, rămas cu soţul la Ploieşti. Puşa Darie şi Marina Ştefanache intrau în jocurile ei copilăreşti, iar Nicolae Manolache, actorul care jucase în multe filme, înainte de tragedia cutremurului din 1977, când s-a comportat eroic, salvând mulţi copiii şi oameni, în căutarea lui Toma Caragiu, Nicolae Manolache, căruia noi îi spuneam Make, sărea gardurile livezilor de prin satele judeţului, ca să-i aducă fructe şi flori. Întotdeauna şi flori. Cu Puşa Darie, care juca zâna, într-un basm, intra în scorbura copacului în care zâna îşi avea palatul de cleştar, şi îi deschidea ceremonios uşa. Începuse să se teamă de muma-pădurii, pe care o juca Marina Ştefanache, şi de aceea, în pauza dintre acte, îi culegea flori de câmp, pe care i le dăruia Marinei la final, spre hazul nestăvilit al publicului la fel de tânăr, care îşi închipuia că le va oferi zânei. În autobuz, nu se mai apropia de Marina, deşi redevenea doar o fată veselă şi frumoasă, cu nici un preţ, dar o supraveghea cu atenţie, ca să nu rateze clipita în care s-ar transforma în muma pădurii. Doar cu fata directorului Vasile Cojocaru, cu vreo trei anişori mai mare, nu se împăca şi pace, aruncându-se în gâtul ei ori de câte ori o vedea, iar colegii din corpul tehnic izbucneau în hohote:

– Leit taică-său!

Cu Vasile Cojocaru

Vasile Cojocaru, actor, dramaturg, prozator, om de radio, fost director al Circului de Stat şi membru al delegaţiei de tineret a României, care s-a întâlnit cu Stalin, la Moscova, prin anii ’50, atrăgându-i acestuia atenţia prin asemănarea fizică cu fiul capturat de germani, mă impresiona prin cultură şi prin omenie. Îl rugam, de-a lungul anilor, să-şi povestească viaţa în scris, fie şi în faţa unui reportofon, angajându-mă să transcriu eu naraţiunile şi să-i îngrijesc ediţia, dar a lăsat totul de azi, pe mâine, şi astfel s-au pierdut mărturii valoroase ale istoriei şi ale istoriei culturale româneşti. Avea şi un stil de a povesti fascinant:

Cu Vasile Cojocaru

– Frate Ioane, într-o bună zi, acceptă maestrul Sadoveanu să vină la Radio şi să citească poeziile din opera lui Mihai Eminescu pe care le prefera… Vine, lumea intră-n pământ de emoţie şi teamă, iar Sadoveanu, de cum mă zăreşte, îmi zice molcom: „Băiete, cât citesc eu, matale îngrijeşte-te de nişte părăluţe!”. Să intru în pământ: de unde bani? Dar era Sadoveanu, aşa că am întrebat cu voce pierită: „Câte părăluţe, maestre?”. „Ei, cinci miişoare”. De unde să scot eu 5.000 lei, într-o vreme în care salariul mediu pe economie era de 270 lei? Am încercat o diversiune nevinovată: „Maestre, dar gloria de a încredinţa veşniciei poezia lui Eminescu?”. Sadoveanu m-a privit dispreţuitor şi cu mila cu care te uiţi la un nătâng: „Băiete, glorie am şi în beci; dar în beci nu am barabule şi cărbuni”.

Timp de vreo două decenii, inclusiv în anii în care era purtătorul de cuvânt al prefectului Vasile Ilie, mă vedeam cu Vasile Cojocaru de măcar două-trei ori pe săptămână, iar fetele noastre creşteau separat şi aveau să aibă parte de propriile lor împliniri.

Adrian Păduraru şi Liviu Manoliu

Adrian Păduraru însemna mult pentru mine, iar Radu Duda nu putea înţelege de ce sunt atât de bun prieten cu Adi, iar pe el îl evit. Nu ştiu ce s-a întâmplat, probabil că a fost doar un efect al văruirii, pentru prima dată în viaţă, a unui apartament. Adrian primise un astfel de apartament frumos, lângă autogară, dar la roşu, iar soţia lui, actriţa Georgeta Burdujan, urma să vină peste două zile. Cum nu găsea un profesionist pe care să îl angajeze, am mers eu să-l ajut. Adrian tapeta boxele şi cămările, iar eu, după ce cumpărasem var nestins şi o bidinea, încercam să-mi amintesc cum proceda mătuşa mea preferată, Lala, când avea de văruit o casă. Munceam din zi în noapte, uitând amândoi de foame, iar peste două zile, când a venit „George”, cum îi ziceau prietenii actriţei Georgeta Burdujan, cuibul lor strălucea de curăţenie, aşa că am pus de-un ospăţ cu salam şi pâine, bucurându-ne de reuşită. Atât de frumos şi de neted strălucea varul, încât am mărturisit cinstit:

– Nu v-am spus, dar eu, până la casa voastră, nu am mai dat vreodată cu bidineaua…

– Ştiu, Ioane. Am înţeles după neîndemânarea cu care ţineai bidineaua… Dar a ieşit? A ieşit – asta contează.

Cred că munca solidară de două zile, presărată din belşug cu sporovăială, ne-a apropiat, insinuând impresia unei prietenii. E drept că, atunci când lucrau „Nu sunt turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, de pildă, am discutat şi disputat, nopţi întregi, scenografia, eu urând tonajul inutil al unor scenografii aparent moderniste. Aveau nevoie de polemicile cu mine, pentru că moşteneam de la Val Lefescu onestitatea opiniei estetice, iar cultura strânsă pe cont propriu îmi permitea argumentări temeinice.

Între timp, la rugămintea lui Liviu Manoliu, scrisesem scenariul pentru spectacolul aniversar „Suceava – 600”, în care inclusesem şi trei „ţărani”: Aurel Tudose, Silvestru Lungoci şi Nicolae Păşnicuţ, toţi de la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”. Pe Silvestru îl ştiau şi admirau şi actorii, aşa că au stat multă vreme la sfat, timp în care Aurel Tudose a lecturat, o singură dată, cele 48 de strofe ale rolului său. Când s-a trecut la scenă, actorii ţinând scenariul în mână, doar Aurel Tudose nu avea nimic la el, iar când a început să spună, cu o copleşitoare duioşie, versurile, toată lumea a scăpat scenariile din mâini, iar a doua zi nu era actor care să nu-şi ştie textul destinat pe de rost. După premieră, i-au întins lui Aurel Tudose trei cărţi diferite de poezie, rugându-l să citească câte cinci poeme şi, după aceea, să le recite pe toate cincisprezece, un miracol pe care cântăreţul de folclor Aurel Tudose l-a săvârşit în faţa gurilor căscate.

Drept recompensă pentru scenariu, prim-secretarul Traian Gârba mi-a înmânat, prin intermediul lui Liviu Manoliu, repartiţia pentru un frigider, pe care nici cu preţ dublu nu l-aş fi putut cumpăra. A funcţionat ireproşabil până recent. A avut o valoare sentimentală pentru noi de fiinţă vie, nu de mecanism, deşi chiar şi mecanismele au blocaje la energii negative.

Dana Olaru “Make” Manolache şi Liviu Manoliu

În lumea teatrului nu există suficienţe şi superiorităţi false ale unor diplome. Ţin minte că, atunci când am preluat spectacolul „Deşteptarea primăverii”, de Frank Wedeking, uriaşa actriţă Carmen Tănase, pe care nu o mai întâlnisem vreodată, m-a rugat să-i aduc în culise familia mea, pe care a îmbrăţişat-o cu atâta sinceră afecţiune, încât mi-au dat lacrimile. Îi povestise despre noi Mioara Ifrim şi ne îndrăgise înainte de a ne cunoaşte. Carmen Tănase impunea nu doar prin talent şi cultură, ci şi prin omenescul sincer al afecţiunii, prin nobleţea inconfundabilă a sufletului ei, educat cu vocaţie princiară.

La Bucureşti, urma să jucăm la „Bulandra”. Electricianul Vasile Corduş, şoferul Constantin Stănică şi eu am descărcat, în curtea interioară, de cadre metalice şi tofle de lemn, cel mai mare TIR din Suceava, care trebuia să părăsească incinta, şi ne-am aşezat pe un element de decor, să prindem puteri din brânză, slănină, ceapă, sare şi pâine. Pofticios foarte, s-a apropiat de noi Mihai Mirăuţă, iar Vasile Cordoş la invitat să ni se alăture.

– Dar eu, care-s bucovineancă de-a voastră? Pe tine te ştiu, mi-ai dat cuţite rapide… Nu mai lucrezi la „Vulcan”?

amara Buciuceanu, veselă şi sporovăitoare, ajunsese al cincilea partener al unui clasic ospăţ moldovenesc, Mihai Mirăuţă fiind şi el de prin părţile Botoşanilor. Când a venit directorul Teatrului „Bulandra”, actorul Ion Besoiu, să ne întrebe câţi maşinişti avem, nouă fiindu-ne rezervată doar o oră pentru montarea decorului, şi-a pus mâinile în cap, aflând că nu avem nici un maşinist. Dacă nu ar fi prânzit cu noi marii şi respectaţii actori Tamara Buciuceanu şi Mihai Mirăuţă, probabil că ne-ar fi pus pe goană.

Seara, uriaşa podină, formată din câteva tone de cadre de fier şi tofle grele din dulapi de lemn, era montată, Vasile Corduş având timp să-şi facă şi sunetul, iar eu să distribui recuzita şi costumele. Urmau două spectacole, cu săli pline, timp în care mă ocupam şi de recuzită, şi de suflat, şi de ce mai era nevoie. Nu cred că Wedeking şi-a scris piesa pentru o interpretare dezlănţuit de modernă, care punea în valoare talentul fiecărui actor în parte, dar făcea pulberi întregul dramatic al piesei. Încet, încet, sala se golea, iar în partea a doua, în sală nu mai rămăsese decât… Olga Tudorache.

Nu-mi era dor de Bucureşti şi nici nu o să-mi mai fie vreodată. De câte ori plecam din Suceava, aveam la cine gândi şi pentru cine cumpăra, din diurne, hăinuţe şi jucării. Munca, ori cât de grea ar fi fost, trecea pe lângă mine, chiar dacă aşchiile îmi mai zdreleau palmele.

– Nu se poate: o oră montatul şi o oră demontatul şi încărcatul în TIR! Nici zece oameni nu puteau atinge o astfel de performanţă, iar voi, doar trei… Ce sunteţi voi, oameni buni?

– Moldoveni, maestre!, i-a răspuns Vasile Corduş directorului Ion Besoiu.

Vasile se născuse la Sfântu Ilie, făcuse parte, în tinereţe, din prima trupă de rock a Sucevei. Era un bărbat frumos, cu pielea ca arama şi cu plete negre, care frângea inima actriţelor de prin ţară, cu atât mai mult cu cât nu răspundea asalturilor lor. Avea trei fete acasă, soţia şi două copile, pe care le adora şi cărora le era de-o neprihănită credinţă. Era un om citit, care putea pune probleme chiar şi unui regizor, care, indiscutabil, are o cultură mult mai vastă decât un actor.

Constantin Stănică, născut la Vadu Moldovei, avea patru băieţi şi fusese, vreme de o viaţă, şofer în instituţiile de cultură ale judeţului. Intervenea, uneori, în discuţiile polemice din interiorul autobuzului, prilejuite de drumuri lungi, cu replici hotărâtoare, iar Adrian Păduraru, care băgase de seamă că omul de la volan intră în discuţii doar atunci când are ceva de spus, l-a felicitat.

– Bravo, nea Stănică! Ai dreptate. Înseamnă că şi dumneata ai lecturi serioase…

– Nu, domnule Păduraru, n-am citit nimic în viaţă; iar dacă nu o faci din copilărie, nu se mai poate mai târziu…

– Şi-atunci, de unde ştii atâtea?

– Timp de o viaţă, am dus în spate numai savanţi. Doi arheologi, de exemplu, mi-au cerut să-i aduc, de la Vatra Dornei, la Suceava. Aveau ceva de disputat, dar şi o damigeană cu vin de ţară. Când le-am spus că am ajuns la Suceava, mi-au cerut să merg la Botoşani, de acolo – la Dorohoi, iar din Dorohoi, la… Vatra Dornei. Erau atât de interesante discuţiile dintre ei, încât le-am ascultat cu atenţie şi am priceput multe…

Pe vremea aceea, nu era voie să se discute despre Bucovina, iar cărţile vechi de poezie care aveau măcar un poem dedicat acestui „leagăn de eroi”, fuseseră arse în curţile interioare ale închisorilor din ţară, ba chiar şi în grădina prozatorului insolit Toader Hrib din Arbore. Fără îndoială, există specificităţi bucovinene, pe fondul românesc al acestei vechi provincii moldoveneşti.

În actele de cancelarie medievală există o formulă care trece neobservată: „ţara românească a Moldovei”. Formula este preluată, de fapt, din actele cancelariilor polonă şi maghiară, în care ţara lui Bogdan Descălecătorul era numită diferit. Polonii o numeau Valahia, iar maghiarii – Moldova. De asta, de la Roman al II-lea, încoace, s-au folosit, în cancelaria moldovenească, ambele denumiri folosite de megieşi. Ştiam, şi pe atunci, chestiunile care au scăpat altora, dar nu mă băgam, pentru că aveam altceva de trăit.

vremea cu oameni No Comments Feb 1

Toată viaţa mea a fost o permanentă căutare şi o permanentă neîmplinire

Orice ziarist îţi poate spune că Ion Drăguşanul este cel puţin un tip ciudat. Prin felul de a gândi, de a trata sau discuta cu anumiţi oameni. Oricine îţi poate spune că Drăguşanul a făcut multe greşeli. Sau gafe. La fel ca noi, ceilalţi. Dar în cazul lui Drăguşanul, aşa după cum a zis „Voi face numeroase gafe, că am făcut destule, dar am făcut crezând că aşa e bine. Niciodată nu le-am făcut manevrat”. Că este şi va fi controversat, un lucru este sigur: a spus mereu ceea ce gândeşte. Indiferent că era bine sau rău.

Cu Dinu Ianculescu, la o şezătoare, în Bucureşti

Primul concurs de poezie, primul mare premiu – „Nicolae Labiş”

– Domnule Drăguşanul, când şi unde v-aţi născut?

– În general, fiecare dintre noi ne revendicăm dintr-un sat, iar cei care uită să se revendice dintr-un sat, de fapt, nu se mai revendică de nicăieri. Mie mi-ar plăcea să cred că m-am născut în toate satele bucovinene, nu doar în unul singur, deşi satul meu nici măcar nu este în Bucovina, ci este sub Cetate, Mereniul, Mireni cum se chema în vechime. Deşi nu a fost sat bucovinean, a fost populat cu bucovineni. Pe la 1300 şi ceva era un cneaz local, în zona Bacăului, Dragoş Viteazul, care a avut un fiu ce s-a numit Sima Drăguşanul şi care a înfiinţat Drăguşeniul. Cei din Drăguşeni au înfiinţat apoi Uideştiul, iar mai sus şi mai târziu, Udeştiul. În 1777, când s-a depus jurământul de credinţă către Bucovina, de fapt către Imperiu, 11.000 de udeşteni au trecut graniţa, conduşi de părintele Andrei, şi au înfiinţat satele acestea din Regat, Plopeni, Salcea, Dumbrăveni, Adâncata etc. Unul dintre străbunii mei, Nicolae, apicultor, s-a stabilit în Mereni. Pentru că se ocupa cu albinele, deci cu gâzele, la recensământ i s-a spus Gâză, nume pe care l-a moştenit jumătate din sat. Eu nu ştiu dacă atunci când am primit botezul literar la Drăguşeni, nu mi-am recuperat cumva numele obştesc de odinioară. Pentru că toţi ne tragem din obştea aceea, a Drăguşenilor.

– Când aţi început să scrieţi?

– Din copilărie. Când ai ceva din harul şi blestemul care se numeşte talent, acesta se manifestă chiar din copilărie. Întâmplarea a făcut ca, de copil, să înţeleg faptul că talentul se educă. Am scris caiete întregi, pe care ştiam că nu am să le public niciodată. Scriam epopei naţionale, adică, de fapt, exerciţii de versificare. Am scris şi despre daci şi despre Ştefan, tot felul de proiecte. Nu am păstrat nici un caiet din copilărie. Din poezia scrisă în tinereţe, poezia se scrie în primul rând în tinereţe, am selectat vreo 60 de poezii şi am scos un prim volum. Asta, după volumul de debut, la Editura „Albatros”, în 1890. Poezia m-a dus spre lumea jurnalisticii. Pseudonimul acesta de Drăguşanul l-am luat în 1978, la 23 de ani, când trebuia să particip la Concursul Naţional de poezie „Nicolae Labiş”, pe care l-am şi câştigat. Toţi îmi spuneau că trebuie să-mi caut un pseudonim, pentru că spaţiul poetic nu se poate numi gâzâiana. După ce mi-am consacrat puţin pseudonimul, mi-am luat numele, devenind rădăcină pentru un nou arbore genealogic. Am câştigat vreo 60 de concursuri de poezie, dar nu am păstrat nici o diplomă. O parte dintre ele întâmplător le am, pentru că le-am transformat în coperte de cărţi. Nu am păstrat nici ziarele în care am publicat, singurele care le păstrez sunt cărţile în care scriu.

– Să revenim la acest premiu, „Nicolae Labiş”, despre care am înţeles că a fost şi primul. Spuneaţi că aţi câştigat multe premii. Care îl consideraţi cel mai important?

– Chiar primul, „Nicolae Labiş”, pentru că am primit diploma din mâinile lui D. R. Popescu, un om jignit pe nedrept după 1990, timp de câţiva ani. Clipa aceea în care mi-a dat diploma, nici pe asta nu am fost în stare să o păstrez, deci clipa aceea nu am uitat-o niciodată. Culmea este că, naiv cum eram, l-am invitat la o ţuică. Şi a mers la o ţuică, la un subsol, la un prieten, unde am băut în cinstea diplomei. Vedeţi, în tinereţe, glumeam, spunând că eu am făcut să cadă comunismul. Reculul economic al economiei comuniste s-a înregistrat prin 1984. Spuneam că până în 1989 a tot căutat să afle Ceauşescu se unde vine reculul acesta, dar nu a reuşit. Acum e timpul să mărturisesc. În 1984, m-am lăsat de băut, nu a mai avut cine plăti accizele la stat şi atunci economia comunistă a căzut.

– Spuneţi că v-aţi lăsat de băut, ca şi cum aţi fi băut mult până atunci.

– În tinereţe, în viaţa aceea boemă, am băut…

– De fapt, dacă stăm să ne gândim, poeţii sunt recunoscuţi ca…

– Da, dar nu aveam alte idealuri atunci. Întâlnirile noastre, adevăratele cenacluri literare, se făceau la crâşmă. Ne întâlneam 5-6 poeţi, discutam, ne citeam poeziile, scriam pe diverse teme.

– Pe colţul mesei…

– Da. Acolo se trăia. Acum nu mai există starea aceea boemă. Noi încercam să ne găsim tot felul de căi de eliberare. Până în 1989, trebuia scrisă poezie pentru că aveai ceva de spus. După 1989, când ni s-a dat ocazia să spunem ceea ce gândim, nu mai aveam nevoie de metafore. Metafora a fost, înainte, calea de a spune adevărul. Dacă vă uitaţi prin marii noştri istorici, o să vedeţi cu câtă delicateţe strecoară nişte adevăruri. Pentru că se temeau de reacţia ideologică, mai mult doctrină şi ideologie a fost în istoria noastră, în spiritualitatea noastră.

„În ţinuturile acestea cu care ne mândrim, statul a fost mereu o farsă”

– Revenind la viaţa dvs., când aţi debutat în presa scrisă?

Am debutat la „Zori Noi”. După ce am debutat cu poezie, mi s-a spus să încerc să scriu nişte tablete literare, şi, încetul cu încetul, descopeream satul românesc. Am scris o serie de reportaje pe Valea Moldovei, dincolo de celelalte, cu viaţa muncitorilor, cum se cerea pe vremea aceea. Pe atunci se întâmpla un lucru foarte interesant. „Zori Noi” a reuşit, pe lângă ideologicul de care nu puteai să scapi, să promoveze şi literatura. Avea pagini literare. Exerciţiul acesta de gazetărie era un exerciţiu de prozator, de fapt. Am avut o ocazie, prin „Zori Noi”, „Crai Nou” apoi, dar şi prin restul ziarelor la care am scris sau pe care le-am făcut, am avut ocazia să-mi exersez pana de prozator.

– Când a fost debutul la „Zori Noi”?

Tot prin 1978, când am luat premiul la „Nicolae Labiş”. Atunci am, debutat şi la „Flacăra”. Mi-au publicat nişte poezii semnate Ilie Adeli, pentru că tata era în sat Ilie, băiatul Adelei. Noi moşteneam asta. Nu am să uit tragedia, de-a lungul istoriei, noi, cei mulţi, nici măcar dreptul la nume nu am avut. Eram fiul lui cutare…

– Dar această situaţie este specifică satului românesc.

– Nu este specifică. Este un furt care se produce satului românesc. Trecutul a fost obştesc, toţi aveam o căpetenie, iar obştea păstra numele căpeteniei. După aceea, când obştea devine aservită, doar unul singur moşteneşte numele, iar celorlalţi ni se ia numele, ni se ia şi pământul, ni se ia tot. În ţinuturile acestea cu care ne mândrim, statul a fost mereu o farsă, prin care noi am fost asupriţi şi lăsaţi la sapă de lemn. Aceasta, în vremea în care nobilimea noastră construia biserici prin Polonia, Ucraina. Mereu şi-au dorit ai noştri să apară nobili de alte neamuri. Proverbul acela despre ţiganul care a ajuns împărat şi întâi pe tatăl său l-a spânzurat, de fapt la noi se referă, la români. De câte ori s-a ridicat o elită, de fapt şi-a dorit altceva. El trebuia să devină nobil altundeva. Aşa se întâmplă şi acum. Toată crema aceasta, toată scursura aceasta a politicienilor îşi revendică o imagine europeană, fără să-şi caute poporul, să-l implementeze european. Implementăm mitul acesta al lui Dracula care, cu siguranţă va deveni o bună afacere.

Alături de actorul Val Lefescu

– Dar de ce îl importăm. Nu este al nostru?

– Nu. Vlad Ţepeş este al nostru, dar mitul Dracula nu. Noi nu avem în trecutul nostru mitologic astfel de mituri înfricoşătoare. Avem numai lumină. Iar singurul teritoriu de sacralitate este limba. Noi îl importăm pentru că avem nevoie de turişti. Dar să ştiţi un lucru, în toată lumea turiştii se duc şi pentru specificul naţional. Dacă nu vom învăţa să scoatem specificul acesta naţional, reprezentat de folclor, de meşteşuguri, nu vor veni turiştii. Dacă vrem să devenim o ţintă turistică, trebuie să învăţăm să ne scoatem la iveală marile sărbători. De pildă, din Sărbătoarea Sf. Ioan de la Suceava, ar trebui să facem un festival. Avem vetre folclorice de primă mână, în care toată lumea participă la folclor. De altfel, cred că sunt câteva lucruri foarte importante, pe care ar trebui să le facem noi, ca judeţ. În primul rând, şi asta este o idee a domnului Gavril Mîrza, ar trebui făcut un centru cultural al Bucovinei, care să grupeze toate instituţiile culturale din judeţ. Al doilea lucru, o parte din sate, care au toate condiţiile necesare, ar trebui declarate sate muzeu în aer liber. Fundu Moldovei, spre exemplu, are toate condiţiile pentru a deveni un sat muzeu. Aici, unde oamenii au priceput înaintea altora rolul folclorului. Se face pentru turişti, hora gospodarului, la comandă.

Ion (al doilea din stânga), împreună cu scriitorii suceveni şi cu ministrul culturii din Republica Moldova, Valeriu Matei (al patrulea)

„Am vrut, mereu, sa fiu un om liber, să nu poată striga cineva la mine, să mă umilească iar eu să pun capul în jos”

– Până în 1989 aţi activat la „Zori Noi”…

– Nu, am colaborat. De fapt, toată viaţa mea a fost o permanentă căutare şi o permanentă neîmplinire. Eu ştiam un singur lucru, de când copilăream la sat. Că libertatea este calea de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi că libertatea nu ţi-o ia nimeni, ci renunţi la ea de bună voie. Am vrut, mereu, să fiu un om liber, să nu poată striga cineva la mine, să mă umilească, iar eu să pun capul în jos. Din acest motiv, am refuzat efectiv să mă duc să fac o facultate. După ce am terminat liceul, am spus că la mine nu mai ţipă nimeni în viaţă, eu voi trăi ca un om liber. Din acest motiv, în vremea comunismului, am lucrat în diverse locuri, dar nicăieri nu am rezistat mai mult de doi ani. Pentru că în clipa în care îşi permitea cineva să ţipe la mine, eu îl băgăm în mă-sa, fără nici un fel de reţineri. Şi plecam mai departe. Asta mi-a adus şi statutul de necomunist, nu pentru că nu mi-aş fi dorit. Cinstit să spun, în anii aceia în care am deschis ochii spre lume şi când vedeam că se toarnă o platformă de beton, iar până la primăvară era o fabrică, am crezut în comunism. De abia în clipa în care am început să cunosc, să văd ce înseamnă comunismul, mi-am dat seama că este o limitare a gândirii. Ciudat este un lucru. Cu cât se chinuiau ei să ne oblige să gândim mai puţin, cu atât gândeam mai mult. Mai degrabă acum nu mai gândim, pentru că ni se dau tot felul de comodităţi, care nu ne mai determină să gândim (Jupânu’, nr. 30, 11-16.12.2001).

– Revenind, însă, la activitatea dvs de după 1989…

– În acea vreme, la Suceava, la un moment dat, s-a hotărât să se facă un ziar nou. Întâmplarea a făcut ca liderul acelei mişcări pentru cuvânt liber să fie un student, Sorin Avram, împreună cu Dan Burgheaua. Printre cei cooptaţi era PIM, dar şi alţii. Am primit misiunea, eu, Manole, să facem acest ziar. Misiunea… Era o plăcere să faci un ziar în care să spui ce gândeşti. Pe 25 decembrie am scos noi primul număr din „Tinerii Revoluţiei”, în care am scris cam jumătate din el. Aveau oamenii emoţii, nu se puteau aduna. Am făcut întâi „Tinerii Revoluţiei”, apoi „Glasul Bucovinei”…

– Dar de ce aţi renunţat la „Tinerii Revoluţiei”?

– Atunci era o perioadă foarte bună. Dacă am fi ştiut noi ce urmează, dacă împrumutai nişte bani şi făceai un ziar pe cont propriu, puteai să devii mai bogat ca Romulus Nicolae. Chiar mă miră, în condiţiile actuale, să faci un ziar şi să-ţi iei şi Mercedes, când la ziar nu-ţi acoperi nici costurile… Dar acesta e alt subiect. Eu am făcut, la „Tinerii Revoluţiei”, primele două numere. Apoi am plecat din nişte motive personale. Deja pătrunseseră foşti ideologi ai propagandei comuniste. Categoric, nu mă refer la Dan Burgheaua, că el a fost un tip modern şi democrat şi pe vremea comunismului şi aşa a rămas şi aşa va muri. Dar veniseră tot felul de profesoare de socialism ştiinţific, care impuneau tot felul de reguli. Şi atunci am plecat, pentru că nu mai vroiam să las pe cineva să pună oprelişti la modul meu de a gândi. O să mor şi nu o să mă oblige nimeni să gândesc într-un anumit fel. Voi face numeroase gafe, că am făcut destule, dar am făcut crezând că aşa e bine. Niciodată nu le-am făcut manevrat. Destul de rapid după aceea, eu m-am angajat la „Crai Nou”. Am continuat aceeaşi politică care o începusem la „Tinerii Revoluţiei”. Între timp, „Crai Nou” devenise ziarul Prefecturii, iar eu l-am atacat pe prefect, pe Catargiu. Era îngroşat articolul, în sensul că exista o chestie reală, iar eu îi dădusem mai multă importanţă decât avea. Iar Catargiu, în loc să se supere, ca alţi dobitoci ulterior, a venit şi m-a felicitat primul. Mi-a spus: „Domnule, ştiu că ai „îngroşat”, că nu este adevărat tot ce ai scris acolo. Dar este bine că, în sfârşit, v-aţi hotărât să spuneţi adevărul, deoarece fără presă liberă nu va exista democraţie”.

Înainte de a deveni ţinta şpăgarilor de publicitate

Cea mai frumoasă amintire din presă, legată de lacrimile lui Florin Piersic

– De la „Crai Nou” de ce aţi plecat?

Eu mă supărasem pe ei, pentru că nu înţelegeam că un ziar, ca să reziste, trebuie să facă anumite compromisuri. Acum am înţeles că viaţa întreagă este un compromis, dar atunci nu înţelegeam lucrul acesta. Şi am plecat şi am făcut „Minciuna”.

– „Minciuna lui Drăguşanul”, ziarul scris de un singur om…

– Da, dar după cum ştii, că doar ştii, că doar ai scris în „Evenimentul zilei”, nu-mi venea să cred atunci că s-a vândut tirajul integral. Am făcut vreo patru numere din „Minciuna”, apoi am făcut „Echilibrul”, după aceea am trecut la „Nord Press”. Aceea a fost o perioadă foarte frumoasă. Din păcate, la „Nord Press” a trebuit să mă las schimbat din cauza din cauza presiunilor asupra patronatului, făcute de către Procuratură, Poliţie, Direcţia Sanitară. Scrisesem eu despre „Rechinii justiţiei”, despre mafia de la frontieră. Atunci era să o încurc. M-au dat vameşii în judecată, dar noroc că i-au arestat la timp şi nu am mai avut cu cine să mă judec. Ei cumpăraseră tot ce era de cumpărat. Cred că o încurcam. Din perioada aceea de la „Nord Press” datează cea mai frumoasă amintire a mea din domeniul jurnalisticii. Urma să vină Florin Piersic, la Suceava. Am scris o tabletă de câteva rânduri în care, printre altele, spuneam că „dacă nu ar fi existat Florin Piersic, nu am fi avut de la cine învăţa cum se poate umbla descheiat la suflet”. Şi atât de mult l-a impresionat, încât, când a citit tableta aceea, a plâns. Oamenii mei erau acolo, plecaseră să facă un interviu şi fotografii. Doru Halip l-a fotografiat exact după ce a citit articolul, când a început să plângă. În aceeaşi zi, Florin Piersic mi-a trimis o fotografie cu dedicaţie, iar când a ajuns la Cluj mi-a trimis o telegramă. Când ne-a întâlnit peste un an, la mare, încă purta articolul cu el. Îl xeroxase, îl dăduse la toată lumea. Din când în când ne mai sunăm pentru că am rămas prieteni pe viaţă. Recent i-am descoperit şi primul străbun venit în Moldova. Se chema Florin Piersiec, venea din Leşu, de lângă Rodna, în 1765.

„Pe mine, un om mă poate face să tac doar când îl preţuiesc pentru ceea ce face”

– Ce a urmat după „Nord Press”?

– Tot ce am crezut eu în 1990 a fost o tâmpenie. Eu chiar crezusem că ceea ce spune domnul Iliescu în balcon chiar aşa va fi. Că va urma o societate dreaptă, că avem datoria să ne batem pentru ea şi aşa mai departe. În primul rând nu cunoşteam istoria, că să-mi dau seama că totul este o afacere şi nimic nu este ideal. Numai mulţimea are idealuri. Elita are ţinte precise. Numai noi, mulţimea, visăm, ne extaziem în faţa martirilor. Ăştia nu se extaziază deloc. Nu-mi era teamă să mă iau de justiţie, mă băteam pentru adevăr. E ciudat, nu ştiu ce aţi păţit voi, dar pe mine nu m-a dat în judecată nici un om pe care îl calomniasem sau insultasem. Am şi calomniat oameni, influenţat de unii sau de alţii. Dar nu conştient. Ei bine, cei care au fost insultaţi sau calomniaţi nu m-au dat în judecată. Cei despre care am scris doar 5 % din câte ştiam despre ei, lucruri adevărate, aceia m-au dat în judecată. Vroiau să mă pedepsească pentru că îi arăt lumii aşa cum sunt.

– Şi cum vă explicaţi aceste lucruri, pentru că, lărgind puţin aria, situaţia menţionată este, într-un fel, caracteristică societăţii româneşti.

– În primul rând, acolo este vorba şi de prostie. Un om deştept niciodată nu o să te dea în judecată. El va găsi dialogul. Un tip inteligent este predispus dialogului, un dobitoc nu ştie decât justiţia. Având dreptul la replică, dreptul de a te lupta… Iar tu să te duci să te plângi justiţiei. Iar oamenii politici de astăzi… Un om politic nu are voie să dea un ziarist în judecată. Un om politic nu a fost pus de nimeni să se caţere în funcţiile acestea de pe urma cărora are atâtea beneficii. Dar el se teme, vrea să intimideze presa. Eu am văzut, de pildă, procesul domnului Grozavu cu Sorin Avram. Domnul Grozavu ţine prea mult la imaginea lui, deşi nu l-a obligat nimeni să devină om public. El vrea să intimideze presa pentru că, este drept, a fost şi victimă nevinovată a unei întârzieri a presei. Domnul Grozavu unde a fost neînţeles? Citeam că vrea să introducă gaz metan în judeţ, cu nişte arabi. Domnule, poate să folosească şi trafic de influenţă pentru că dacă îmi convine preţul îmi pun şi eu gaz, la casa mea de la Breaza. Dacă nu îmi convine preţul, nu pun. El de ce se teme? Se teme ca nu cumva să ne apucăm să răscolim cazul fratelui său, care nu este încheiat. Să nu răscolim pe unde şi-a încadrat toate rubedeniile. Pariez pe cât vreţi că la direcţia aceasta de protecţie a minorilor se vor înfiinţa două servicii noi, ca să fie şef de serviciu, pentru că fata domnului Grozavu nu poate deveni director adjunct, deoarece este începătoare. Şi acestea sunt de înţeles. Dar ei au un fix. Să nu se afle, să nu se scrie. Şi atunci, Drăguşanul trebuie dat afară, cum îşi permite să scrie despre noi?

– Vorbiţi astfel deşi sunteţi angajat al Consiliului Judeţean…

– Perfect spus, dar nu sunt al lui Grozavu. Iar dacă îşi închipuie un tip ca Grozavu sau Cocuz că el este Consiliul Judeţean, se înşală. Consiliul Judeţean este judeţul acesta, mulţimea aceasta care astăzi are câţiva vremelnici, mâine va avea alţi vremelnici. Eu, când m-am angajat la Centrul de Creaţie, m-am angajat aşa cum am promis în disputa aceea cu Sorin Avram, ca să facem nişte lucruri, că încercăm să punem în valoare ceea ce există. Nu m-am angajat ca să tac. Pe mine, un om mă poate face să tac doar când îl preţuiesc pentru ceea ce face. Iar atunci îi trec cu vederea şi micile defecte. Dar oamenii aceştia, care nu fac lumină nicăieri, au ei o autoritate, ei sunt Consiliul Judeţean, ei sunt Guvernul. Cine o să-i mai ştie peste un număr de ani? Acum au posibilitatea asta, să ne dea în judecată. Toţi sunt o apă şi un pământ. Din păcate, şi noi, ca gazetari, ne-am obişnuit să avem nişte ţinte fixe. Nu ar trebui să avem nişte ţinte fixe, ci nişte mentalităţi fixe.

– Încep să vă recunosc pe deplin, aşa cum vă ştiu ca ziarist. Această atitudine v-a adus de-a lungul vremii destule necazuri.

– Nu. Nu mi-a adus nici un fel de necazuri. Niciodată nu mi-a fost teamă. Ce-mi pasă mie de un post cu 3 milioane pe lună, când eu am trăit, timp de 8 ani, fără nici un fel de post. Eu am acceptat să mă angajez ca să fiu util, dovada aţi avut-o recent. S-au întâmplat nişte lucruri. Acolo, la Centru, există nişte oameni de primă mână, dar dacă nu are cine să se bată pentru ei, pentru că toţi sunt timizi, la locul lor. Maestrul Sîrbu este ca o floare, Ciornei la fel, doamna Rodica Dominte, Alma Blănaru. Unul mai frumos ca celălalt. Şi trebuie să fie cineva care să se bată pentru ei, iar prin ei pentru tot ceea ce înseamnă cultură în judeţul acesta.

– E frumos ce spuneţi, planul în care aţi transferat răspunsul, că libertatea de gândire nu a putut să o ia cineva.

– Cei care au fost suficient de inteligenţi, cum este domnul Mîrza, de pildă, tocmai pentru asta l-am preţuit.

„Nu sînt terminat ca ziarist. Dacă am chef, eu îmi fac un ziar”

– Să revenim iar la activitatea jurnalistică…

– Am făcut tot felul de publicaţii ocazionale. Dar „Bucovina”, pe care am făcut-o, mi-a schimbat, oarecum, viaţa. Făceam un supliment în care încercam să public copii, foarte talentaţi, care nu au unde să publice. Pentru că „Bucovina literară” este revista lui Beldeanu şi cei 3 -4 prieteni ai lui. Rar când răzbate vreun tânăr. Este felia lor, o scot în 500 de exemplare, vând 25, se citesc unul pe altul. De fapt, fiecare citeşte doar ce a scris el, nu mai citeşte ce a scris celălalt. Am făcut suplimentul acela, adunasem vreo 150 de autori, în tot felul de manuscrise, şi am scos „Bucovina viitoare – 111 copii şi adolescenţi scriitori”, o carte. De acolo mi-am selectat, încetul cu încetul, o serie de tineri pe care i-am publicat în volumele viitoare. Tinerii aceştia îmi aduc o mulţime de satisfacţii.

– Le-aţi tipărit şi cărţi.

– Da, imediat ce mi-am dat seama că gazetăria nu mai face doi bani. Şi am să vă spun de ce. Pentru că au reuşit tot politicienii aceştia, lumea aceasta murdară şi lunecoasă, au reuşit să ne izoleze, să ne grupeze.

– Să ne dezbine.

– Exact. Noi nu mai suntem o mână de oameni care se luptă pentru dreptate. Acum, fiecare are interesele lui. Mai mult, chiar am băgat de seamă. Nu ştiau cum să mă izoleze. Este o surpriză teribilă pentru mine faptul că îmi luaţi un interviu. Chiar eram „interzis”. Spunea Laur Guraliuc la un moment dat că „Drăguşanul este terminat ca ziarist”. Şi când am auzit, i-am spus că, dacă am chef, eu îmi fac un ziar. Dar, efectiv, am fost interzis în ziare. Şi acum mi se pun condiţii. Vrei publicitate? Nu cumva să-l publici pe Drăguşanul vreodată. Şi atunci am să-mi cumpăr pagini publicitare. De pildă, dacă spăimosul acesta de domn Grozavu… Eu vă declar că îl pot face să nu doarmă. Îl pot pensiona medical. Dar nu mă grăbesc. Atât timp cât mă lasă în pace, nu am nimic cu el.

– Chiar nu aveţi, că prea îi menţionaţi numele?

– Nu am, doar că mă înfurie pentru că dă în judecată ziariştii. Dar dacă nu o să înţeleagă faptul că ziariştii nu trebuie daţi în judecată, cât timp este personaj politic, dacă nu o să înţeleagă, probabil că o să-l pensionez medical, pornind un serial. În câteva rânduri am vrut să o fac, să cumpăr pagini publicitare la „Crai Nou”. Şi cred că am să o fac, începând cu 8 martie 2002. Ştiu eu de ce 8 martie.

„Au fost mulţi cu care am avut dispute, dar care la ora actuală îmi sunt prieteni foarte buni”

– Acum vă ocupaţi de acest Centru Cultural…

– Nu pot spune că eu sunt cel care mă ocup. Acolo sunt foarte multe aspiraţii, foarte multe idealuri. Dacă ne lasă ăştia în pace să continuăm, veţi vedea că anul viitor va fi unul cultural de excepţie pentru Suceava.

– Care ăştia?

– Politrucii ăştia, gen Grozavu, Cocuz şi aşa mai departe. Nu aş vrea să se înţeleagă să îi pun pe toţi în aceeaşi oală. În Consiliul Judeţean sunt nişte oameni superbi, dr. Ieţcu, Mihai Iacobescu. Dacă am menţionat numele lui Minai Iacobescu, pe 20 octombrie a fost făcut praf în presă domnul profesor şi istoric Mihai Iacobescu, de către Ioan Băncescu. Până acum nu am văzut pe nimeni să ia atitudine împotriva acestei impietăţi. Mihai Iacobescu este un bun naţional. Şi-şi permite un cetăţean ca Băncescu, un plimbător de câini pe aici şi prin politică, îşi permite să insulte un asemenea om, numindu-l şi oportunist şi în tot felul, în „Crai Nou”. Nimeni nu a luat atitudine. Eu am scris un material, l-am trimis, dar văd că nu am şansa să-l public. Asta mă doare, că aşa zisa libertate egalizează nişte mari valori, nişte oameni pe care îi respect şi în faţa cărora mă închin, cu mulţimea, cu prostimea. Aşa i s-a întâmplat şi Sofiei Vicoveanca. A fost gonită de la Ansamblu, şi iată, acum este sigur că toamna viitoare va fi concursul „Sofia Vicoveanca”. Iar decernarea premiilor se va face pe 23 septembrie, când este ziua ei de naştere, indiferent că va fi luni, miercuri sau joi. Ziua ei de naştere va deveni, pentru Bucovina, o sărbătoare în sine.

– Aţi avut, ca ziarist, dispute cu foarte mulţi oameni…

– Da, aşa este. Au fost mulţi cu care am avut dispute, dar care la ora actuală îmi sunt prieteni foarte buni. De pildă, Mihai Chiriac, Vasile Ilie, Constantin Sofroni şi aşa mai departe. Am ţinut să subliniez, la ultima lansare de carte, că voi rămâne totdeauna prieten cu Vasile Ilie, fostul prefect, şi cu Constantin Sofroni, pentru că asta nu exclude alte prietenii. Eu nu înţeleg că, dacă nu mai este prefect, să mă dezic de un om la care ţin efectiv.

– Cea mai mare satisfacţie în presă aţi menţionat-o. Dar cea mai mare dezamăgire?

– Am mai avut o satisfacţie foarte mare. Am scos o carte, „Dosarele suferinţei”, de Ilie Ilisei, din Câmpulung Moldovenesc, fost agent de Siguranţă, şi Ioan D. Popescu, din Rădăuţi, fost chestor şef, care au făcut minuni în timpul războiului, în ceea ce priveşte eroismul acesta umanitar. Au salvat zeci de vieţi în timpul războiului, fără să se întrebe cine este omul acesta. Printre alţii au fost şi evrei. Anul trecut au venit nişte evrei la Rădăuţi, pentru a ţine un simpozion pe tema genocidului în Bucovina. Cineva le-a dat cartea asta. A doua zi au vorbit despre Bucovina ca de un spaţiu interetnic exemplar, iar anul acesta au pus o placă la Rădăuţi, în cinstea lui Ioan D. Popescu. Am câştigat şi eu foarte mult din aceste gesturi, pentru că am învăţat că nu trebuie să mă mai iau după demagogi ai naţionalismului, ci să îi judec pe toţi oamenii, indiferent de religie şi credinţă, după ceea ce înseamnă ei, fiecare în parte, nu după culpe colective, cum obişnuieşte istoria. Deziluzii în presă? Este însăşi starea actuală a presei. O parte a presei care se face numai pentru şantaj şi o parte extrem de cuminte.

– Ce vă doriţi în viitor, ca ziarist, ca poet, ca scriitor, ca om de cultură?

– Ca ziarist, ca poet, ca scriitor, ce îmi doresc, fac. Aici nu există condiţionări. Am nişte proiecte, care vă garantez că le voi pune în practică. Ceea ce mi-aş dori este să regăsim spiritul de odinioară de aici, din Bucovina. Sunt foarte multe lucruri de recuperat. A fi român bucovinean înseamnă o stare de spirit.

– Şi ce ne lipseşte să avem această stare de spirit?

– Tocmai dezbinările acestea la care ne supun. Eu nu înţeleg să urăşti un om pentru că este liberal sau pedeserist. Toţi sunt o apă şi un pământ. Un om îl poţi urî pentru răul pe care îl produce. Pe mine mă deranjează doar lucruri în viaţa asta: prostia agresivă şi minciuna.

– Revenind la întrebare, ca om de cultură ce vă doriţi?

– Mi-e greu, mi-e imposibil să spun că sunt un om de cultură. Eu nu mi-am căutat o identitate culturală. Încerc să aflu, din toate direcţiile, drumul spre ceea ce reprezintă adevărul. Nu am orgolii că aş însemna mai mult. Nu însemn nimic. Dar caut. Spre deosebire de alţii, eu caut…

Tiberiu Avram

Jurnalism No Comments Jan 30

Florin Pintescu: Note despre istoria Bucovinei

Datorită istoriei şi poziţiei sale geopolitice speciale ce a prilejuit convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina este o regiune unică de interferenţe culturale, situata „între Orient şi Occident”. Această fericită expresie a fost mediatizată de cunoscutul cercetător german, realizator al unei bibliografii exhaustive a scrierilor despre Bucovina, Erik Beck. Trecutul cu totul aparte al acestei provincii istorice româneşti a constituit un subiect de cercetare de primă importanţă pentru numeroşi pasionaţi de istorie, români sau străini. În acest context, cunoscutul om de condei Ion Drăguşanul a publicat recent o lucrare ce oferă cititorului prilejul unor reflecţii interesante despre istoria Bucovinei (Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Bucovinei. Grupul editorial Muşatinii, Bucovina Viitoare, Suceava, 2000. 271 pagini).

Titlul bine ales al acestei lucrări este limpede motivat pe parcursul naraţiunii. Autorul condamnă frecvent naţionalismele, adevărate „deturnări de identitate”, conturând totodată o schiţă de istorie „anecdotică” a Bucovinei, diferită de abordările (inevitabil mai mult sau mai puţin rigide) ale istoricilor de profesie. Identificându-se cu mulţimea oamenilor obişnuiţi şi constituindu-se într-un apărător al acestora, autorul conchide că „noi doar am murit, generaţie cu generaţie, pentru idealurile numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, am murit pentru prosperitatea unora-altora, care se lăfăiesc prin filele cronicilor, sfidându-ne, dispreţuindu-ne şi dincolo de moarte” (pag. 3). De asemenea, este arătată deturnarea omului simplu de către elitele conducătoare de la rosturile sale creştine. „Adevărurile lui Iisus au fost transformate în mit, adică în îndepărtare de Iisus şi creştinism. Bisericile şi statele au funcţionat ca afaceri mai mult sau mai puţin înfloritoare pe seama îndepărtării omului de la rosturile sale, pe seama unei permanente deturnări de identitate” (pag 8). Sugerându-se explicaţia cuvintelor „istorie anecdotică”, incluse în titlul lucrării şi aplicate la conţinutul acesteia, autorul conchide că „fapta cotidiană, cea reprezentată de cumpărarea unei sfori de pământ, de o iubire împlinită sau nu, de o naştere sau de o moarte, nu înseamnă istorie, ci anecdotă” (pag. 95).

Lucrarea autorului sucevean încearcă să acrediteze un punct de vedere sensibil diferit de cei al istoricilor „oficiali”, români sau străini, asupra istoriei Bucovinei. Menirea principală a lucrării se constituie în oferirea unei perspective noi de percepere a trecutului istoric al Bucovinei, trecut care, ca şi în majoritatea statelor subdezvoltate, ajută la construirea unui fel de mitologie naţională care să justifice eşecurile şi neîmplinirile prezentului preponderent pe seama străinilor care la un moment sau altul al istoriei au cucerit şi controlat parţial sau în întregime teritoriul acelor state. În aceste condiţii, nu sunt menţionate greşelile, neîmplinirile şi conduita improprie a unor popoare, realităţi ce au condus inexorabil la dominarea lor de către alte popoare. Ion Drăguşanul respinge acest gen de istorie, atacând cu vigoare trei idei-forţă ce apar des în istoriografia românească despre Bucovina: caracterul negativ al stăpânirii austriece în această provincie, colonizarea de către austrieci a populaţiei ucrainene în Bucovina, unitatea de monolit a elitelor şi poporului român din Bucovina împotriva germanizării culturale sau slavizării etnice. De asemenea, sunt demascate diferitele tertipuri cu ajutorul cărora elitele şi-au subordonat întotdeauna masele. În cele ce urmează, vom oferi cititorului câteva citate semnificative care ilustrează aceste idei, citate ce au şi rostul de a incita cititorul la citirea acestei cărţi.

Analizându-se setea de parvenire a elitelor româneşti, fapt ce a avut consecinţe păgubitoare asupra istoriei noastre, se conchide că „a fi în prezidiu, a aspira la un loc de vază ne-a adus pierzania. Noi, prin străbunii noştri, n-am mai avut alte idealuri decât acela de a sta în faţă. Ne-am vrut cât mai galonaţi şi, când nu ne-au mai ajuns demnităţile autohtone, am bătut cale lungă după demnităţi străine” (pag. 16). Într-un capitol sugestiv intitulat „Noi, împotriva noastră”, este dezvăluită o listă întocmită de istoricul Ion Nistor, ce conţine 43 de învăţători români care, la începutul secolului nostru, îşi trădaseră etnia din care făceau parte, devenind zeloşi propagatori ai limbii rutene (ucrainene) în Bucovina (pag. 70). Simpla prezentare a acestei liste face inoperante consideraţiile ce pun nenorocirile istorice ale românilor exclusiv pe seama străinilor. Tabloul acestei triste situaţii este întregit de menţionarea expresiei „Me Rusniake” (Noi, rusnacii), cu care îşi începea orice discurs un celebru apărător şi ucrainenilor, fost urmaş al boierilor de viţă română (Cantemireştii).

În ceea ce priveşte caracterul stăpânirii austriece în Bucovina, autorul face o serie de consideraţii ce au menirea de a pune în valoare, pe bază de mărturii istorice, dorinţa austriecilor de a moderniza Bucovina şi de a realiza o creştere a nivelului de trai al locuitorilor acestei provincii. „Fără îndoială, raptul acesta (răpirea Bucovinei, nota noastră) , merită să fie condamnat de istorie, deşi, pentru locuitorii din nordul Moldovei, pe care statul nu-i mai apărase vreme de vreo două veacuri, cucerirea ţinutului a însemnat mai curând schimbarea unei administraţii ineficiente cu una extrem de riguroasă şi care avea să le îmbunătăţească viaţa prin punerea în practică a unui adevărat program de dezvoltare economică” (p. 51).

Vorbind de colonizarea populaţiei huţule şi ucrainene în Bucovina, autorul se ridică împotriva părerii conform căreia această colonizare a fost rezultatul dominaţiei austriece, prezentând câteva mărturii istorice care atestă că această colonizare a început mult mai degrabă, datorită proprietarilor de moşii şi mănăstirilor care au dorit să-şi aducă mână de lucru ieftină. „Colonizarea Bucovinei cu neamuri străine, pe care istoricii o pun în cârca austriecilor, s-a făcut de către mănăstiri şi de către proprietarii de moşii… Colonizarea a început odată cu întemeierea statului feudal Moldova, a continuat de-a lungul veacurilor, inclusiv în vremea ocupaţiei austro-ungare, dar, în mod cert, nu se datorează imperialilor, care nu aveau nici un interes ca, peste timp, datorită noii compoziţii etnice a Bucovinei să legitimeze pretenţiile teritoriale ale unui imperiu de talia celui ţarist” (p. 46). Facem totuşi cuvenita îndreptare ce nu ţine de vreo consideraţie naţionalistă, că în vremea stăpânirii austriece în Bucovina documentele consemnează un aflux mai mare de populaţie slavă în această regiune decât în epocile anterioare.

O serie de consideraţii ce ţin de filosofia istoriei punctează opera, consacrându-i originalitate şi savoare. Redăm cititorului o astfel de consideraţie, ce are menirea de a ilustra şi mesajul autorului pentru cititorii săi. „Istoria are vicleşugurile ei, se păzeşte să rostească adevăruri, care pot fi interpretate în beneficiul altora. Popoarele nu câştigă niciodată nimic din astfel de interpretări. Popoarele îşi sacrifică doar generaţii întregi pentru bunăstarea celor care, ocârmuindu-le, fac o afacere ca oricare alta, dar incomparabil mai profitabilă. De fapt, asta este şi singura idee pe care vreau s-o slujesc scriind această carte, ideea că mie, deci şi dumneavoastră, nu mi-i nimeni duşman, cu excepţia celui care nu mă lasă cu nici un chip să trăiesc după cum mă îndeamnă sufletul, liber şi cinstindu-l pe Dumnezeu, pe cel care m-a creat pentru a-l descoperi ca libertate” (pag. 23). Din paginile cărţii răzbate cu prisosinţă ideea necesităţii colaborării paşnice a tuturor etniilor, indiferent de eforturile de învrăjbire depuse de către diferiţi „doctrinarzi”, idee cu desăvârşire creştină şi în conformitate cu ideile de toleranţă ale lumii contemporane. În finalul lucrării, autorul ne oferă un binevenit dicţionar de localităţi din Bucovina istorică. Sunt trecute în revistă date interesante din istoria a 179 localităţi bucovinene, începând cu Adâncată şi încheind cu Zeleneu.

Lucrarea succint analizată în aceste rânduri reprezintă o reuşită încercare de popularizare a unor probleme istorice delicate din istoria Bucovinei şi, totodată, o subtilă analiză a raporturilor dintre elite şi mase. De aceea, o recomandăm cititorilor cu toată căldura şi considerăm că autorul acesteia, Ion Drăguşanul, merită omagiul cititorilor îndrăgostiţi de Bucovina şi de trecutul ei. / FLORIN PINTESCU (Crai nou, miercuri 31 ianuarie 2001, p. 5).