Fuga de acasă (III)

Bodor Pall, la întâlnirea Uniunii Scriitorilor cu Cenaclul “Vulcan”

Încercam, de multă vreme, să scriu un poem despre rătăcirile şi reperele mele, despre nelinişte şi resemnare, dar nu izbuteam, pentru că nici măcar nelămuritul nu avea un contur, pe care să-l aştern melodios în cuvinte. Nu-l citisem pe Mircea Streinul, pus la index pe atunci, dar intuiam, aidoma lui, că dumnezeirea ni se arată, clipă de clipă, prin trei dimensiuni, prin inefabil, prin melodic şi prin pictural, şi tocmai de aceea fiecare poem care-mi poposea pe masă trebuia să cânte şi să vizualizeze, în vibraţia inefabilă a simţirii lirice. Într-o noapte, în atmosfera de haltă cenuşie a căminului de nefamilişti, poemul acela s-a ivit, fără premeditări, ci într-o curgere neaşteptată şi tumultoasă, în care m-am zărit, uimit, ca într-o oglindă. Era ca şi cum mi-aş fi pipăit sufletul rană cu rană, fără să aflu leacuri vindecătoare, dar având conştiinţa fiecărei răni în parte, însăşi viaţa, cu lipsa ei de rosturi fireşti, fiind o imensă şi sângerândă rană, deschisă între cer şi pământ, din care aş fi vrut să mă rup, fără să-mi pese de netimp şi dacă în netimp se întâmplă sau nu ceva. Nu mă bântuiau gânduri negre, ci, aidoma lui Marin Sorescu, în „Iona”, îmi doream încă o naştere, ba poate că şi mai multe, atâtea naşteri încât viaţa de după una dintre ele să-mi reuşească şi să fiu fericit.

Cu câteva zile înainte, venise la directorul general al Uzinelor „Vulcan”, domnul inginer Flutur, poetul Dan Deşliu, care propunea o întâlnire între o echipă a Uniunii Scriitorilor şi Cenaclul „Vulcan”, şi tocmai se negociau preferinţele muncitoreşti, când am ajuns eu în biroul directorului. În anticameră, secretara, o fată desăvârşită, cu excepţia ochilor, care nu spunea nimic, îmi reproşase că n-am scris niciodată o poezie despre ea şi am asigurat-o că se va rezolva în timpul şedinţei. M-a anunţat şi, când am intrat, l-am văzut pe prietenul meu Nicolae Liviu Stanciu, juristul întreprinderii, roşu ca sfecla, scufundat, de parcă s-ar fi ascuns, într-un fotoliu, în vreme ce bibliotecara clubului perora fericită:

– Ce bine, tovarăşe Deşliu, că aţi hotărât să ne aduceţi nişte scriitori. Cititorii îşi doresc de mult o astfel de întâlnire, dar cei mai mulţi cu Alexandre Dumas…

Nicolae Liviu Stanciu să facă infarct, nu alta, iar Dan Deşliu, vag amuzat, ţinea să rămână un cavaler pe deplin stăpân pe reacţiile sale:

– Cum să vă spun eu, scumpă tovarăşă… e cam dificil, pentru că Franţa ar trebui să ne aprobe un certificat de deshumare…

Nea Romică, şeful serviciului de protocol, care cocheta pătimaş cu versificarea, tocmai revenise cu o butelie de coniac „Bourbon”, din care a turnat cu eleganţă în pahare. Eu îmi deschisesem notesul şi trecusem titlul „Patologică”, apoi am slobozit strofele, vreme în care Liviu Stanciu s-a plecat uşor spre mine, întrebându-mă:

– Cum adică patologică?

– Adică logică de pat…

Tot nu a înţeles, dar eu scriam de zor, iar din strofele celor două „Patologice”, I şi II, pe care avea să mi le confişte, în manuscris, Romulus Vulpescu, pentru o plănuită antologie a poeziei senzuale din România, îmi mai amintesc doar o strofă: „vreau să iubesc nebun ca un pitic / în abstinenţa lui înfricoşată; / e patul pregătit, cobzarii orbi / se spânzură de lampă cu-o cravată”.

– Scrii o listă a scriitorilor pe care îi preferi, Ionică?, m-a întrebat directorul general, trimiţând-o pe bibliotecară la treabă, că doar o aşteaptă cititorii.

– Nu, domnule director. Scriu două poezii pentru şefa dumneavoastră de cabinet, care mă tot roagă de ceva vreme…

– Şi cum se cheamă?

– Patologică I şi Patologică !!

– Adică logică de pat, în două viziuni!, s-a prins directorul, care era niţel ceacâr, dar sclipitor de inteligent.

– Ne poţi citi şi nouă?, a întrebat Dan Deşliu, iar eu i-am răspuns citindu-i integral prima poezie, pe care deja o terminasem; în fond, nu era decât o joacă.

Dan Deşliu a ascultat atent, apoi mi-a cerut carnetul şi a citit singur acel text năstruşnic, stăruind asupra strofei pe care am reprodus-o.

– Ce inspirată dispunere de planuri: pe de o parte „vreau să iubesc nebun ca un pitic, în abstinenţa lui înfricoşată”, în plan existenţial, iar pe de altă parte, în metafizicul lui ars poetica, „cobzarii orbi / se spânzură de lampă cu-o cravată”… Domnule, dumneata eşti poet (apoi, privindu-mă prin ochelarii cu lentile groase şi cu rame de baga)… A, dumneata eşti tânărul debutat de Păunescu în „Flacăra”; te recunosc după poză…

Şefei de cabinet, pe fundul căreia s-au încheiat cele mai avantajoase contracte internaţionale ale Uzinelor „Vulcan”, nu i-au plăcut poeziile, pe motiv că, şi fără să văd, am văzut şi am descris prea mult: „te mai visez cu sexul dezgolit, / cu ţâţele obraznice şi grele, / cu ochi scăpărători ca nişte stele / şi te doresc cum nu te-am mai dorit; / îţi mai visez buricul senzual, / triunghiul de mătase de pe-aproape, / te-aş consuma din talpă până-n pleoape / ca pe-o friptură bună de batal”. Mai departe chiar nu-mi mai aduc aminte, dar nu-i nici o pagubă; am rămas dator doar cu o precizare: bibliotecara de la Clubul „Vulcan” era nepoata unui şef atât de mare, încât, la sugestia ministrului Ioan Avram, trebuia „ascunsă undeva, să nu facă uzinele de râs: de pildă la bibliotecă”. Era atât de fericită şi chiar că nu făcea cuiva vreun rău nici măcar cu fericirea ei atotcuprinzătoare şi, cumva, suficientă; întotdeauna am admirat-o sincer, pentru că, spre deosebire de mine, îşi aflase împlinirea şi, vorba unui proverb ardelenesc, dacă s-a născut proastă de mică, n-a avut treabă, a fluierat toată viaţa.

În ziua convenită pentru întâlnirea dintre „solia” Uniunii Scriitorilor şi Cenaclul „Vulcan”, în sala de şedinţe a clubului, în care încăpeau doar 50-60 de oameni, au venit, ca invitaţi ai mei, Ana Blandiana, Cezar Baltag şi Romulus Vulpescu, iar ca prieteni ai lui Dan Deşliu, Dorin Tudoran şi Bodor Pall (singurul a cărui fotografie o mai am). Participa elita administrativă a uzinelor, inclusiv brigada artistică – cea mai bună din ţară, cu un umor cu mult peste „Divetis”, dar nu şi cu atâta noroc. Venise şi un tovarăş, Trelea, care se pretindea a fi „consilier ştiinţific al tovarăşei Elena Ceauşescu”, dar care avea să recunoască, într-o seară, când actorul Iurie Darie a vrut să-l arunce de la etajul şase al unui bloc de pe Calea Victoriei, în care locuia iubita lui Val Lefescu, că nu era decât securist. Deocamdată, nu ştiam nimic despre el şi nici despre buclucul în care aveam să nimeresc, ci eram concentrat asupra poemului pe care îl scrisesem în noaptea anterioară şi pe care l-am memorat fără efort, pentru a nu-l mai uita vreodată, pentru că, în fond, „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” e o alegorie fidelă a sufletului meu.

Primii au citit oaspeţii, apoi colegii mei de la „Vulcan”, iar la urmă, când Dan Deşliu a vrut să încheie manifestarea cu un poem de-al meu, am şoptit, de parcă aş fi fost singur, în dialog doar cu mine însumi, poemul scris în noaptea anterioară. Se făcuse o linişte atât de încăpătoare, încât mi se părea dangăt de clopot fiecare cuvânt care-mi luneca de pe buze. Doar ultimul vers, care era şi titlul poemului, şi nu spusesem titlul, l-am transformat într-un fel de răcnet disperat. Şi s-a făcut o tăcere ca o prăpastie, până ce Romulus Vulpescu a răbufnit:

– Extraordinar poem! Domnilor, realizaţi la ce am fost noi martori astăzi?

Tăcerea încă stăruia, când l-am auzit pe Dorin Tudoran şoptind parcă cu vocea mea de adineauri, dar aparent fără nici o legătură cu poemul:

– Duminica trecută, am fost să-mi văd mama… La ţară. Am găsit-o zâmbind „cu gura ca o crimă”, cum inspirat a formulat tânărul nostru coleg, şi mi-a spus: „Măi băiete, eu îs bătrână şi bolnavă, iar cu cota de zahăr şi de ulei nu cred că voi supravieţui…”. Şi a zâmbit iar, „cu gura ca o crimă”…

A oftat Dorin Tudoran cu oftatul mamei lui, apoi s-a trecut la protocol, iar tovarăşul Trelea m-a tras deoparte, scrâşnind din fălci:

– Cum ţi-ai permis, tovarăşe, să-l aduci aici pe Dorin Tudoran?

Nu-l adusesem eu, ci Dan Deşliu, dar am întrebat naiv:

– Dar ce are? Doar e membru al Uniunii Scriitorilor…

– Da, dar e disident.

– Adică?, am întrebat, pentru că nu cunoşteam termenul, care nu desemnează un oponent politic, ci un om care doreşte doar modernizarea sistemului politic.

– Adică e duşmanul Partidului Comunist Român!

– Şi s-a scris chestia asta în „Scânteia” sau în „România liberă”, ca să aflu şi eu?

– Cum să se scrie?! Dar dumneata nu asculţi „Europa liberă”?

Răspunsul, deşi era deosebit de sincer, l-a dat peste cap pe tovarăşul Trelea, care probabil că m-a considerat retardat:

– Nu ascult, pentru că e un post de radio subversiv.

Între timp, a dat peste noi Romulus Vulpescu, care m-a luat prieteneşte de după umeri şi m-a condus în sala de protocol. Cu Romulus Vulpescu am rămas multă vreme în legătură, iar când avea ocazia, mă invitata, să spun versuri, la emisiunile lui de cultură generală, desfăşurate sub formă de concursuri gen „vreau să ştiu”. Între noi, mă punea să-i spun poemul „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!”, pe care i-l dăruisem în dactilogramă, şi parcă nu-mi prea venea să-l spun iarăşi.

– Când îl spui tu, e altceva, Ionică: se despică parcă ceva şi în mine; când îl citesc, e altfel, sunt numai eu acolo şi parcă-mi lipseşte tovărăşia de pe cale…

Revenind la tovarăşul Trelea, mi-aduc aminte că, într-o noapte de vară, ne adunasem pe terasa iubitei lui Val Lefescu, directoarea Bibliotecii „Ion Creangă”, câţiva prieteni: actorii Ştefan Mihăilescu-Brăila, Arcadie Donos şi Iurie Darie, epigramistul şi caricaturistul Alexandru Clenciu şi Victor Bibicioiu, şeful secţiei cărţi şi tipărituri în Ministerul Culturii, care fusese coleg de clasă cu Valentin Ceauşescu şi cu Mircea Lucescu, pe care aveam să-i întâlnim, altcândva, la „Grădiniţa”, eu fiind atât de preocupat de marele fotbalist, încât nici prin gând nu mi-a trecut că modestul lor coleg ar putea fi băiatul mai mare al lui Nicolae Ceauşescu. În seara aceea, pe terasa iubitei lui Val Lefescu, venise şi tovarăşul Trelea, dar atmosfera era destul de posacă. Nu din pricina lui, dar nimeni nu avea nici un chef, deşi nu eram obligaţi să bem votcă grape-fruit, precum în fosta casă a lui Corneliu Codreanu, în care locuia Val. Şi, pe neaşteptate, tovarăşul Trelea a început să spună bancuri cu „tovarăşul şi tovarăşa”, majoritatea bune, dar noi zâmbeam mânzeşte, cu gândul la bancul care insinua că individul care spune bancuri politice ia un an de închisoare, iar cei care ascultă, câte cinci. Şi numai ce-l vedem pe Iurie Darie, om veşnic vesel, surâzător şi cumsecade, că ţâşneşte din scaunul împletit, îl înşfacă pe Trelea de gât, zvârlindu-l spre înşiruirea de ţevi groase, care închideau terasa, apoi, ca în filme, l-a răsturnat pe spate, dincolo de ţevi, cu intenţia să-i dea drumul în bulevard. În glumă, poate, spuse, întorcând capul, peste umăr, spre noi:

– Nu-i aşa că a căzut singur de pe terasă, de beat ce era?

Nu a răspuns nimeni, pentru că gândul unei crime ne îngrozea; iar Trelea, cu capul în jos, ţinut strâns doar de curea, părea să nu-şi fi pierdut cumpătul.

– Mă, tu ai vrut să ne provoci?, a scrâşnit Iurie Darie.

– Nu, am brut să înviorez atmosfera…

– Şi chiar eşti consilierul tovarăşei?

– Sunt, dar ca ofiţer de securitate…

– Şi dacă te las să pici?

– Nu mă laşi, pentru că eşti om bun: fraier de bun!

Iurie l-a tras înapoi pe balcon, i-a aranjat amuzat hainele, plesnindu-l uşor peste obraji:

– Fir-ai tu al dracului!

Şi petrecerea a continuat, deja înviorată. Nici unul dintre noi nu a mai avut necazuri cu tovarăşul Trelea, dimpotrivă, părea să se bucure sincer când ne întâlnea întâmplător. Doar pe mine m-a întrebat, o singură dată, dacă, într-adevăr, nu ascult „Europa liberă”. Nu o ascultam, pentru că întotdeauna am considerat-o un post de radio subversiv. Nu promova ura împotriva comunismului, ci împotriva românismului. Cel puţin asta era şi a rămas părerea mea.

Între timp, împreună cu nemţenii Daniel Corbu şi Aurel Dumitraşcu, cu botoşăneanul Gelu Dorian, cu ieşeanul Lucian Vasiliu şi cu alţi câţiva, câştigasem, cu „Cornul de vânătoare”, un premiu de debut al Editurii „Albatros”, care îmi garanta apariţia unei cărţi de poezie în trei ani, dar care nu a mai apărut nici în zece. Când am mers, în 24 ianuarie 1990, să întreb, redactorul de carte Rusalim Mureşeanu a scos, încă înfricoşat, dactilograma dintr-un fişet metalic, scuzându-se:

– Mi-a fost frică. Dacă o publicam, ajungeam amândoi în închisoare…

Cartea purta titlul „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” şi aveam s-o scot, pe cont propriu, mult mai târziu, adică la sfârşitul anului 1997, abia după ce terminasem de publicat cărţile de poezie ale foştilor deţinuţi politici Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga. Aveam înnăscut respectul faţă de lacrima pe nedrept ruptă cu cazmaua din suflet şi am încercat, după puteri, să o vindec şi-abia după aceea să văd, să cântăresc şi să încerc să pricep ce s-a mai întâmplat şi cu mine. Nu se întâmplase, totuşi, nimic, încă mai simţeam cum, aproape apocaliptic…

mi se desface cobza grea în ierburi

decapitând şi-ngenunchind înfrântă,

ţărâna are gura-nsângerată

şi fulgeră cuvintele, şi cântă;

până la tălpi mă-ncenuşez albastru

amanetând în veac singurătate

şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna

cât încă-mi reazăm tâmplele pe coate;

femei schiţate pe un zid de cretă

m-ademenesc năprasnic şi m-alungă,

pe bulevardul care nu mă-ncape

câte-o iubire leneşă mă-ndungă