Surâsul dumnezeirii (III)

Şi dacă nu ar fi venit Revoluţia Română, teatrul din Suceava tot s-ar fi desfiinţat, din simplul motiv că Suceava nu poate asigura mai mult de două săli mici de spectatori. Locuiam în Suceava, după plecarea actorului Răzvan Popa la armată, la început într-o garsonieră, apoi într-un apartament cu două camere, repartiţia având o poveste amuzantă. Tocmai se eliberase, prin mutare la trei camere, un astfel de apartament şi, deşi aveam o cerere depusă la Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă, un prieten m-a sfătuit să merg în audienţă la preşedintele Alexandru Toma:

– Fii atent: dacă vrei să ai vreo şansă, cumpără-i un telefon cu taste, că nu are!

La consignaţia de lângă biserica Sfântului Dumitru existau telefoane cu taste, dar cel mai ieftin costa mai mult decât leafa mea pe o lună, aşa că nu mi-am putut permite un astfel de cadou. Am mers, totuşi, la Inspectorat, dar fără să îndrăznesc să intru. Dacă nu aveam telefonul cu taste, ce să fac! Ezitând între să intru şi să-mi văd de drum, numai ce dau nas în nas cu Alexandru Toma, care mă ia amical la rost:

– Tu de ce rezemi zidurile pe aici?

– Dacă nu-mi daţi altele, pe care să le reazem acasă…

– Păi, nu ţi-am promis că, la prima recepţie a unui bloc nou, îţi repartizez unul şi ţie?

– Da, dar acum aveţi un apartament liber, cel în care a locuit Marian Palade…

Alexandru Toma, care avea puzderii de probleme pe cap, şi-a amintit şi l-a strigat pe vicepreşedintele Mihai Ghergu:

– Fă-i o repartiţie pentru apartamentul din Grigore Ureche!

Şi a plecat, iar eu m-am mutat la două camere, fără să fie nevoie de un telefon cu taste. După Revoluţie, când am ajuns coleg cu Alexandru Toma, în redacţia „Crai nou”, i-am povestit toată tărăşenia, iar el a rămas pe gânduri.

– Deci aşa se explică, Ioane, cultul personalităţii, începând de la cel mai înalt nivel şi până la cel de jos…

– Exact, ca în „Piramida cu pigmei”, a lui Constantin Morariu…

În ciuda numelui, care putea fi blamat, Inspectoratul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă însemna o instituţie de cultură prestigioasă, cum nu vom mai avea vreodată. Alexandru Toma, Mihai Ghergu, Marcel Mureşeanu, Petre Drişcu, Ianoş Horvath, Costache Dumitriu au făcut atât de mult pentru cultura acestui judeţ şi în limitele permisive ale democraţiei minţii încât sunt greu de egalat. Am scris monografia instituţiilor de cultură ale judeţului Suceava, publicând-o în prefaţa cărţii „Un adaos de veşnicie la veşnicia lui Nicolae Labiş”, şi vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză.

În săptămâna de decembrie 1989, premergătoare Revoluţiei – eu nu pot nega jertfele miilor şi miilor de tineri, peste sângele cărora au tropotit profitorii – la Suceava urma să se ţină ediţia a XXI-a a Festivalului Naţional „Nicolae Labiş”. În 21 decembrie, în biroul noului şi ultimului director al teatrului sucevean, Marcel Mureşeanu, se adunaseră doar câţiva poeţi, care făceau parte din juriu, printre care şi sucevenii Adrian Dinu Rachieru, Ion Ţugui, George Damian şi Ion Beldeanu, hotărând, datorită situaţiei excepţionale din ţară, să acorde un singur premiu, de care a beneficiat ieşeanul Constantin Savin, pentru poemul „Trece soldatul”. O fotografie, pe care am folosit-o în menţionata antologie a festivalului, sugerează că preşedinte al ediţiei ar fi fost poetul Gheorghe Tomozei, dar în presa vremii şi în arhivele Centrului de Conservare şi Promovare a Tradiţiilor populare nu am găsit informaţii despre festival, pentru că, în 22 decembrie 1989, când trebuia să se facă premierea, sângele altora a deschis ferestre şi în Suceava. Îmi amintesc, însă, că actorii sunau prin ţară şi aflau de la colegii lor că se trage în Timişoara şi în Cluj-Napoca, iar mai târziu şi în Bucureşti. De câteva zile, actorul Dan Victor ne tot vorbea de şansa Revoluţiei şi ne implora să ieşim şi noi în stradă. Suceava, însă, paşnică şi patriarhală ca întotdeauna, adunase doar câteva pâlcuri în stradă, în vreme ce, în balconul Palatului Administrativ şi în cel al Casei Culturii era mare înghesuială cu foşti profitori ai regimului comunist, inclusiv informatori ai securităţii. I-am privit, o vreme, pe noii revoluţionari ai osului de ros, împreună cu domnul Costache Achiţei, apoi am plecat la redacţia „Zori noi”, aflată şi ea sub asalt, şi am jucat şah, până târziu, cu Mircea Sfichi. Şi în timpul rebeliunii de la Moscova aveam să procedăm la fel, chibiţaţi de speranţele deşarte ale foştilor activişti de partid, care rămăseseră în privilegii administrative. La drept vorbind, ei erau profesionişti ai administraţiei şi nu puteau fi înlocuiţi cu oricine; în plus, fiecare avea câte un dinte împotriva unui fost şef, ceea ce, în fond, însemna propria lor revoluţie, care consta în satisfacţia că-i vor putea zice ălora, de la obraz, câte o vorbă dură. Nu o făceau, dar acasă, înainte de a adormi, toţi îşi auzeau adrenalina crescând, pe fondul revoltei lor intime şi secrete.

În vreme ce tot felul de cârciumari şi de profesori anonimi şi netalentaţi încercau un puci împotriva redactorilor de la „Zori noi”, studenţii suceveni, care îl aveau lider pe Sorin Marius Avram, au cerut doar înlocuirea numelui ziarului, mai întâi în „Suceava”, iar după 24 de ore, în „Crai nou”, iar Dănuţ Burgheaua, consiliat de Gheorghe Parascan, tocmai punea bazele primei publicaţii particulare din România, „Tinerii Revoluţiei”. Şi cum, din lungul şirag de poeţi, doar eu aveam habar de tehnoredactare, mi s-a cerut să fac publicaţia, fără materiale, pentru că majoritatea poeţilor, cum avea să-mi şi mărturisească unul dintre ei, aşteptau, deocamdată, să vadă cum se aşează lucrurile. Pentru că una este să fi publicat o poezie şi alta să te fi dovedit tranşant duşman al regimului comunist. Scriam eu ce era de scris, semnând cu o puzderie de pseudonime şi cu prenumele cumnaţilor şi nepoţilor mei. Am făcut doar două numere din „Tinerii Revoluţiei”, pentru că, înfrânţi în disputa cu ziariştii profesionişti, puciştii s-au aciuat pe lângă noua publicaţie şi nu mă mai simţeam deloc confortabil. Am plecat la o altă nou înfiinţată publicaţie, „Glasul Bucovinei”, unde eram plătit cu mărunţiş, în vreme ce proprietarii ei se îmbogăţeau pe seama muncii mele. Între timp, am predat Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi toată gestiunea secţiei din Suceava (caiete program, decoruri, recuzită, costume etc.), urmând să solicit transferul într-un alt loc de muncă. Oferta de a mă muta la Iaşi nu mă atrăgea, deşi oraşul şi oamenii mi se lipiseră de suflet, în cinci ani de zile, în care petrecusem măcar câte trei luni pe an la Iaşi.

Se spune că fiecare copil vine pe lume cu norocul lui, pe care îl răsfrânge aură asupra familiei care urmează să-l crească. Odată cu naşterea Cozminei, am ajuns să lucrez în sistemul culturii – pălmaş, ce-i drept, adesea umilit pe nedrept – şi să capăt o locuinţă în Suceava, dar din 14 august 1990, aveam să-mi aflu cu adevărat rostul, trăind numai şi numai din scris. Dimineaţa, pe la ora nouă, am început negocierile cu Ion Paranici şi Dumitru Teodorescu pentru un post de redactor la „Crai nou”, iar pe la ora unsprezece, când am sunat la maternitate, mi s-a spus că tocmai mi s-a născut un băieţel frumos, sănătos şi cuminte. Două rânduri de îmbrăţişări sincere, din partea vechilor mei prieteni întru ale gazetăriei, mi-au luminat ziua, iar a doua zi, cu cererea de transfer în buzunar, am plecat la Iaşi. Pe drum, am scris un poem, „A doua zi după Christos”, conştient fiind că, în sfârşit, Iisus Hristos a înviat şi pentru mine, iar o astfel de şansă nu trebuia ratată cu nici un preţ. „Deasupra noastră grauri, grauri / bat calendarele în cuie, / iar anotimpul dovedeşte / că s-ar putea muri frumos, / sorbind din naltele potire / secunda asta care nu e, / căci iarăşi existăm, prieteni, / a doua zi după Christos”.

Peste câteva zile, împreună cu Mircea Sfichi, care avea să-l boteze, am mers să-mi iau băiatul din spital, „Lada” prietenului meu fiind cea dintâi maşină cu care a călătorit Andi. A ajuns pe lume printr-o întâmplare complicată, care era să-l lase fără mamă, care intrase în moarte clinică. Dacă nu s-ar fi aflat în Suceava, în acea zi, Domnul Doctor Fusa, Andi nu şi-ar fi cunoscut mama. Aflând despre dramă, am cumpărat, de la piaţă, o sticlă de whisky şi am mers, împreună cu Cozmina, la cabinetul particular al reputatului medic sucevean, doar ca să-mi rostesc recunoştinţa, pentru că de plătit nu o voi putea plăti vreodată. Domnul Doctor a râs, spunându-mi că nefericita întâmplare l-a convins că, într-adevăr, este un medic adevărat, iar Cozmina, care avea aproape şase anişori, s-a dus la Domnia Sa şi i-a sărutat mâna, fără să rostească o vorbă. Cutremurat de neaşteptatul gest îngeresc de recunoştinţă, Domnul Doctor şi-a strigat nora, care a apucat să vadă cum buzele unei fetiţe sărutau ca pe o icoană mâna chirurgului care i-a înviat mama. Există oameni prin care ni se arată bunătatea lui Iisus Christos, iar Domnul Doctor Fusa este şi va rămâne unul dintre aceştia.

Surâsul dumnezeirii (II)

Adio, studenţie

În vremea în care la Iaşi se punea în scenă „Adio, studenţie”, piesă radiofonică, scrisă de Alexandr Vampilov, dramaturg cu un destin tragic, eu am plecat, pe neaşteptate, împreună cu impresarul Dan Dănciulescu şi cu un maşinist ieşean, Cornel, un băiat care a căzut de pe un bloc cu patru etaje, pe beton, şi nu s-a ales cu nici o rană, să organizăm un turneu de vară pe litoral. Tocmai îmi dusesem un maldăr cu poezii la „Zori noi”, cu gândul să le dactilografiez, pentru a onora cu o carte premiul de debut al Editurii „Albatros”, când am primit dispoziţia de a urca în tren, urmând să mă întâlnesc cu ieşenii la Constanţa, aşa că am dispărut, pur şi simplu, fără a anunţa pe nimeni, nici măcar pe Ghiţă Parascan, pe biroul căruia lăsasem maldărul de manuscrise. În absenţa mea, Victor Micu a răsfoit teancul şi a intrat la griji. De ce am adus toate poemele la redacţie şi am dispărut fără un cuvânt. Nu cumva aveam de gând să mă sinucid şi am salvat doar poeziile mele, încredinţând manuscrisele redacţiei?

După o săptămână şi mai bine de muncă în organizare, m-am întors la Suceava, ca să-mi iau un alt rând de haine, cu care să plec la Iaşi, ca să preiau spectacolul. La Constanţa, Dan Dănciulescu îmi spusese că repetiţiile merg greu, că nimeni nu e interesat de piesă şi că, probabil, se va amâna premiera. Venind la Suceava, am intrat pe la „Zori noi” şi m-a surprins primirea care mi s-a făcut. Mai întâi m-a îmbrăţişat, fericit, redactorul şef-adjunct, domnul Ion Nedelea, intelectual de clasă şi om de mare caracter, dar niciodată expansiv, deşi iubea oamenii într-un mod aproape dezarmant. Până în biroul ocupat de Parascan, Micu, Ştefuriuc şi Sfichi, îmbrăţişări peste îmbrăţişări, inclusiv din partea redactorului şef, poetul Ion Paranici, care, anunţat de domnul Nedelea că m-am întors, s-a grăbit să mă întâmpine. Nu pricepeam nimic. Eram întotdeauna bine primit la „Zori noi”, unde mi-am făcut ucenicia în jurnalism şi literatură, dar de întâmpinări atât de entuziaste nu avusesem parte vreodată. Mai mult, Victor Micu, de regulă strâns la pungă, m-a invitat la „Bachus”, să mâncăm ceva.

– Nu pot, domnule Victor, pentru că nu am un ban în buzunar…

– Asta contează? Am eu!

Crama „Bachus”, de lângă tipografie, era numită, în glumă, „subredacţia”, iar barmanul, nea Iliuţă, al doilea redactor şef-adjunct. Ne ştiau toţi ospătarii ca pe nişte prieteni apropiaţi şi ne întâmpinau cu bucurie. Victor a făcut o comandă atât de spectaculoasă, încât m-am ruşinat. Am vrut să refuz parte din bucate, pentru că în turnee şi în organizare te obişnuiai cu mâncarea pe sponci, dar Victor Micu nu a acceptat cu nici un preţ. Apoi am început să discutăm despre plănuitul lui roman, „Poarta Brandenburg”, pe care îl intuiam drept formidabil, dar Victor părea preocupat de altceva, de un subiect năstruşnic, pe care îl purta în minte ca pe o bucurie. Începuse să-mi explice cât de frumoasă e viaţa şi ce dar dumnezeiesc înseamnă ea – opinie pe care o împărtăşeam total, explicându-mi că sinuciderea este şi o blasfemie, şi o nebunie. Iar eu, care o aveam pe Cozmina drept rost fundamental în viaţă, drept pomuşorul meu cosmic, menit să-mi fixeze înnăscuta-mi cosmogonie, am perorat cu entuziasm pentru viaţă, lăsându-l pe Victor fără replică. Abia într-un târziu, după frământări ale minţii pitite sub tăcere, Victor Micu m-a întrebat uimit:

– Cum, nu ai intenţionat nici o clipă să te sinucizi?

– Ferească Dumnezeu! Eu am pentru ce şi pentru cine trăi, domnule Victor!

Şi nu am mai avut nici un farmec. Am terminat de mâncat în tăcere, iar Victor s-a întors în redacţie.

La Iaşi am ajuns în seara premierei. Domnul Achiţei mi-a predat spectacolul, explicându-mi că actorii nu prea ştiu rolurile şi că ar trebui să găsesc un loc cât mai bun pentru suflat. Mai era o jumătate de oră până la ridicarea cortinei, când am privit pe vizetă, deşi liniştea din sală era atât de densă, încât îmi închipuiam că nu a venit, încă, nici un spectator. Şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor: sala era arhiplină. Am fugit la cabine şi le-am vestit actorilor, care, după ce au pândit, unul după altul, prin vizeta cortinei, au intrat în panică. Nu prea ştiau rolurile, pentru că nu le plăcuse banalitatea piesei, scrisă de Vampilov la 19 ani, dar nu-şi puteau permite să se facă de râs în faţa publicului. I-am liniştit, spunându-le că voi pune câte o cabinieră sau maşinist la fiecare pantalon (draperiile de scenă), care să le spună replicile la timp. Cristi Rotaru, care interpreta un miliţian sovietic şi care ţinea enorm la evoluţiile sale scenice, mi-a cerut, căutând o salvare, să-i dau orice îl poate ajuta să se facă de nerecunoscut. Cum ne aflam la Iaşi, i-am adus o mustaţă mare, ca a lui Stalin, şi o burtă din burete şi l-am ajutat să se deghizeze. Când s-a privit în oglindă, a dat cu ochii de o caricatură a lui Stalin, care părea să nu mai aibă nimic din actorul Cristian Rotaru. A exersat câţiva paşi, iar cei crăcănaţi se potriveau de minune personajului.

S-a ridicat cortina, iar spectacolul a început cu un dialog între Mioara Ifrim (Maşa) şi Radu Duda (Kolea), care îşi ştiau bine replicile şi exersaseră, cu regizoarea Cristina Ioviţă, şi mişcările scenice necesare, apoi a dat buzna în scenă „studenţimea” Ada Gârţoman, Puşa Darie, Marina Ştefanache, Adrian Păduraru, Costică Florea, Bogdan Gheorghiu şi Doru Zaharia, de la Iaşi, care avea să-i încredinţeze rolul, după angajarea acestuia, lui „Make Manolache. O frenezie scenică normală acoperea replicile şoptite din toate părţile culiselor, iar tinerii actori îşi elaborau inspirat personajele din mers, mai ales după ivirea „miliţianului” Cristian Rotaru, care a improvizat fantastic, storcând râsete cu lacrimi: din tocul pistolului a scos un şerveţel, în care a adunat prăjituri de pe masă, pe care le-a îndesat în toc; procesul-verbal l-a scris cu degetul în palmă şi aşa mai departe. Cristi a slobozit atmosfera, o concepţie spectaculoasă de spectacol prinzând contur inspirat; la monologul de vreo şapte minute al lui Sebastian Comăneci, actor cu adevărat profesionist, care niciodată nu avea nevoie de sufleor, sala a împietrit şi abia după câteva chinuitoare secunde a izbucnit în urale, care, şi în viitor, aveau să dureze mult, Sebi fiind nevoit să-şi facă de lucru cu foarfeca de grădinar, până la ivirea liniştii, care să-i permită următoare replică, şi ea zăgăzuită, de restul spectacolului, de ropote de aplauze: „Ei, Kolea, Kolea, multă lume necăjită!”.

Existau, în „Adio, studenţie”, multe replici, care, bine potenţate, spuneau multe în acele vremuri şi oamenii le înţelegeau ca atare, mistuindu-le cu lăcomie. „Miliţianul” lui Cristian Rotaru ne aducea, uneori, neplăceri, tentative de arestare a tânărului actor, pentru „satirizarea miliţiei noastre socialiste”, făcându-se, începând de la Negreştii Iaşilor, până la… Constanţa, unde nu mă aşteptam la o astfel de reacţie, care a inclus şi prezenţa unor ofiţeri de securitate, puşi habotnic pe cenzură tâmpită.

La sfârşitul premierei de la Iaşi, urmat de o jumătate de ceas de ovaţii şi de ieşiri la scenă, toţi plângeam şi ne strânsesem, în spatele cortinei, ca un ghem de furnici, strâns îmbrăţişaţi şi dând, astfel, expresia deplină a statutului de familie unită, pe care îl impune scena. Încă nu ştiam că prezenţa numeroasă la spectacolelor noastre se datora filmului „Declaraţie de dragoste”, care începuse să ruleze în ţară, film în care, alături de Adrian Păduraru, care, împreună cu Teodora Mareş, susţinea rolul principal masculin, mai jucaseră, cu roluri mai mari sau mai mici, mulţi dintre actorii noştri, în frunte cu minunata Mioara Ifrim. La Iaşi am fi putut juca, mereu cu săli arhipline, câte două spectacole pe zi, chiar şi o lună întreagă, dar turneul pe litoral fusese organizat, aşa că am plecat la mare, luându-mi şi fetele mele cu mine, pentru care cumpărasem al doilea pat dintr-o căsuţă a campingului „Zodiac” din Jupiter. Cozmina era în al nouălea cer, descoperind un univers fabulos, de care avea să rămână pentru totdeauna fascinată.

În seara în care „Adio, studenţie” s-a jucat la grădina de vară din Neptun, s-a produs panică, la aflarea veştii că printre spectatori se află şi Nicu Ceauşescu. Printre oameni circulau basme despre violurile pe care le-ar comite şi, tocmai de aceea, nici o actriţă nu se simţea în siguranţă. L-am văzut, părea interesat doar de spectacol, de care s-a plictisit curând, pentru că, în fond, „Adio, studenţie” era o comedioară uşoară, în care doar oamenii obişnuiţi puteau descoperi, drept revelaţii, replici bine ascunse în interiorul fiecăruia. A plecat, lăsând în urmă un oftat general de uşurare. Aveam să-l văd, a doua oară, la Sibiu, când venise împreună cu Ion Gheorghe Maurer, şi a stat până la capăt, inclusiv pe durata aplauzelor.

Au urmat turnee lungi şi obositoare, pe care le organizam împreună cu maşinistul Nicu Leizeriuc, până la angajarea prozatorului Petrică Drişcu şi, apoi, a Ecaterinei Vasincu în postul de impresar. Prima organizare pe care a făcut-o Kati, la Botoşani, m-a avut drept co-părtaş. Pe drum şi prin oraş, i-am spus replicile piesei de la capăt, la capăt. Odată, la Piatra Neamţ, după un turneu obositor, adormisem, pe scaun, în culise, iar când Liviu Manoliu a avut un neaşteptat blocaj, i-am spus replica prin somn. M-a trezit, năpustindu-se peste mine ca să-mi mulţumească, iar sunetistul şi ceilalţi parteneri de culise m-au încredinţat că aşa a fost.

La Cluj-Napoca, actorii şi tehnicul puseseră mână de la mână pentru un cadou, Radu Duda împlinind, în acea zi, nu mai ştiu ce vârstă. Costică Florea, un actor care semăna în multe privinţe cu Mircea Diaconu, dar rămânând actorul Constantin Florea, a venit la mine, mi-a întins banii, rugându-mă să merg şi să aleg cadoul pentru Radu, timp în care se va ocupa el de obligaţiile mele de culise. Am ieşit în oraşul urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor mei, chestie pe care nici nu o bănuiam pe atunci, şi am păşit pe străzi, privind atent vitrinele magazinelor. Curând am optat pentru nişte albume muzicale, gândind că dacă Radu le are, le poate dărui altcuiva, cu ocazia altor onomastici. Printre altele, am cumpărat „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi.

După sfârşitul celui de-al doilea spectacol, actorii, în frunte cu Radu Duda, ne-au ajutat să strângem decorurile, recuzita şi costumele (la fel avea să ni se întâmple şi în Ploieştii actriţei Carmen Ciorcilă), iar la hotel, pentru că noi, tehnicul, ne sfiam să mergem la petrecerea organizată în camera lui Radu Duda şi a lui Adrian Păduraru, sărbătoritul a mers, întâi, după cabiniere, apoi după toţi bărbaţii din serviciul tehnic. La sărbătorirea zilei de naştere a lui Radu Duda, într-un hotel din Cluj-Napoca, nu viitoarea Alteţă Regală, ci noi, truditorii anonimi ai scenei, am fost sărbătoriţi cu adevărat.

În turnee, împărţeam camera cu Constantin Stănică. Ne procuram, de unde puteam, câte o halcă de slănină, pe care o crestam cu cuţitul după numărul de zile pe care le avea turneul. Stănică ştia să facă şi nişte cartofi prăjiţi aproape delicioşi, dar în hoteluri nu eram primiţi cu reşouri şi tigăi, fiind controlaţi straşnic la bagaje. În geanta mea „Diplomat”, în care ţineam actele, nu căuta nimeni vreodată, dar tigaia nu încăpea din pricina cozii prea lungi, pe care am scurtat-o cu bomfaierul, aşa că Stănică îşi putea valorifica talentele bucătăreşti. Mirosea atât de frumos, încât, la Câmpina, după ce au scăpat de asaltul publicului, Radu Duda şi Adrian Păduraru au venit la noi, cu o puzderie de bunătăţi, oferindu-ni-le, la schimb, pentru câte o porţie de „friptură de cartofi”. Stănică a luat doar ceea ce putea folosi pentru creşterea calităţii „fripturii”, apoi am mâncat, în patru, într-un târziu de noapte.

Datorită spectacolelor, nu prea mai ştiam noi ce se întâmplă prin ţară. Aflasem, la Piteşti, că în Scorniceşti putem găsi conserve din carne de porc şi de vită, pepsi, pastramă şi orice lipsea de pe piaţa românească, dar Scorniceştii nu figurau în itinerariul nostru de spectacole. Trebuia găsită o idee, iar când Liviu Manoliu, şeful acelui turneu, l-a sunat pe directorul Mircea Radu Iacoban, ca să obţină acceptul ca, în drum spre Slatina, să facem un pelerinaj la casa natală a şefului statului, Iacoban a aprobat, întrebând doar a cui a fost ideea.

În Scorniceşti, există obiceiul ca, atunci când moare o rudă sau o cunoştinţă, să se pună pe casă, pe peretele dinspre stradă, o cruce din pânză neagră; şi cum mor, zilnic, oriunde, mulţi oameni, nu am întâlnit casă care să nu fie însemnată cu câte 3-5 cruci de doliu. În autobuz, am început să fremătăm de speranţă, mai toţi opinând că ar fi bine dacă toate acele cruci ar vesti moartea Elenei Ceauşescu. Când am oprit lângă pârâiaşul mocirlos, care trecea pe lângă fântâna şi casa Ceauşeştilor, Vasile Corduş a întrebat-o, neinspirat, pe o bătrânică, dacă a murit Nicolae sau Elena. Bătrânica, înspăimântată, şi-a dus mâna la gură, şoptind cu fereală:

– Măi băiete, ai grijă ce spui: aici nici mugurii nu-s muguri, ci microfoane!

– Dar crucile?

Cumva relaxată, localnica ne-a povestit despre obiceiul aşezării, apoi am mers la fântână, cioplită de Corneliu Baba şi Ion Jalea – altă ironie involuntară a întâmplării, şi am scos o găleată cu apă, dar nu am putut bea, pentru că avea un gust imposibil. Peste vreo doi ani, când aveam să revenim la Scorniceşti, pârâul mocirlos se transformase într-un râuleţ cu albia betonată, în care înotau vesele gâştele şi raţele. Din diurnele, pentru tot turneul şi, eventual, din salarii, dacă trebuiau încasate în timpul turneului, fiecare dintre noi şi-a cumpărat cele necesare pentru câte măcar o lună de confort casnic. Eu era să rămân fără cumpărături, pentru că priveam fascinat palmele bătătorite şi pline de crăpături ale localnicilor, care nu puteau pleca din Scorniceşti decât la mină sau la facultate. Aveau galantarele pline, dar munceau ca sclavii. Pământul era prost, dar trebuia să rodească mai mult decât mănoasa glie a Dumbrăvenilor.

Nu mi-am propus să scriu o monografie a teatrului sucevean, al cărui prim şi ultim salariat am fost, tematica premeditatei cărţi „Vremea cu oameni” vizând doar trăirile mele, de-a lungul vremii, şi dobândirile de omenesc de care am avut parte. Am avut norocul de a mă intersecta cu mari personalităţi ale culturii române, dar nici o întâmplare nu înseamnă o lustruire, ci doar o conştientizare a câştigurilor sufleteşti în necontenita căutare de sine, care a fost viaţa mea. Viaţa în teatru a însemnat ceva. Îl cunoscusem pe admirabilul actor Teofil Vâlcu, care m-a dus la inginerul care, pornind de la un compot de prune, a descoperit metoda de a salva Veneţia, dar şi clădirea Teatrului Naţional din Iaşi, durată din piatră moale, prin ionizare inversă controlată. Cu Dionisie Vitcu împărţeam adesea câte o sticlă cu apă minerală, fie la magazinul specializat din Iaşi, fie cu ocazia turneelor prin ţară. În cafeneaua teatrului din Iaşi am jucat şah cu mai toţi artiştii de teatru şi de operă, iar directorul adjunct Ioan Puha m-a dus chiar şi la Casa Oamenilor de Ştiinţă, ca să-i bat şi pe ei, aşa cum îl băteam pe domnia sa. Eram bun la şah: poetul Victor Ionescu, din Câmpulung Moldovenesc, care deţinea statutul de candidat de maestru, nu a izbutit niciodată să mă bată, nici măcar mai târziu, când s-a mutat la Bucureşti, şi m-a găzduit o noapte. Chiar şi cu maestrul Ghilea am izbutit câteva victorii, până ce am aflat cine este; mă păcălise Ghiţă Parascan, care, în timpul unei şedinţe de machetă, m-a pus să joc cu „un domn de la ţară”. Şedinţa nu a durat mult, pentru că toată lumea era curioasă să vadă cum mă striveşte maestrul Ghilea; când au dat buzna în sala de şah, tocmai încheiam o partidă cu remiză şi câştigasem alte două.

– Cum, remizaţi cu maestrul Ghilea!, a exclamat domnul Ion Nedelea şi m-am blocat.

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

În general, în viaţă am evitat blocajele. Nu am crezut vreodată în rău şi răul nu m-a atins. Respectam oamenii şi mă bucuram de respect. Şi n-am minţit, pentru că Mark Twain mă învăţase, încă din copilărie, că o minciună trebuie memorată, încărcându-ţi inutil memoria, pe când adevărul nu. Multe dintre adevărurile vieţii mele mi s-au şters din memorie, pentru că nu prea le-am dat importanţă şi pentru că nu mi-am imaginat că voi scrie, cândva, şi o carte de amintiri. Dacă aş fi ştiut, aş fi ţinut un jurnal, iar în clipe cu adevărat însemnate, mai toate petrecute în prezenţa lui Vasile Blendea, i-aş fi cerut acestuia să-mi facă poze. De ce? Pentru ce? Nici o fotografie nu înseamnă nimic şi nu ţine loc de trăirile dintr-o clipită doldora sau alta. Fotografiile nu înseamnă dovezi, ci trufii. Poate că şi literatura nu-i decât o trufie a sufletului:

cărţile, aceste trufii întrupate, numerotate,

aceste infatuări ale sufletului sub povara

târzie a cântecelor, tipăriturile, cărţile

au de ispăşit caznele efemerităţii: seara

liniştilor şi dimineaţa trezirii buimace,

inutila risipă de după aceea, de după

năvala în strada infatuată, rapace;

abia când nu mai poţi duce cântecul apar cărţile

inutil să-ţi vehiculeze făptura prin lume,

lăuntric rămâi o cămară deja pustiită,

inima ta e un gol ancestral, un adânc fără nume,

nimeni nu te poate vindeca de senzaţia golului

conturat precum pasărea în balans peste cer,

astfel ţi-i sufletul când se mută-ntr-un cântec

inima ta, cântecul tău lepădat şi stingher.