Surâsul dumnezeirii (II)

Adio, studenţie

În vremea în care la Iaşi se punea în scenă „Adio, studenţie”, piesă radiofonică, scrisă de Alexandr Vampilov, dramaturg cu un destin tragic, eu am plecat, pe neaşteptate, împreună cu impresarul Dan Dănciulescu şi cu un maşinist ieşean, Cornel, un băiat care a căzut de pe un bloc cu patru etaje, pe beton, şi nu s-a ales cu nici o rană, să organizăm un turneu de vară pe litoral. Tocmai îmi dusesem un maldăr cu poezii la „Zori noi”, cu gândul să le dactilografiez, pentru a onora cu o carte premiul de debut al Editurii „Albatros”, când am primit dispoziţia de a urca în tren, urmând să mă întâlnesc cu ieşenii la Constanţa, aşa că am dispărut, pur şi simplu, fără a anunţa pe nimeni, nici măcar pe Ghiţă Parascan, pe biroul căruia lăsasem maldărul de manuscrise. În absenţa mea, Victor Micu a răsfoit teancul şi a intrat la griji. De ce am adus toate poemele la redacţie şi am dispărut fără un cuvânt. Nu cumva aveam de gând să mă sinucid şi am salvat doar poeziile mele, încredinţând manuscrisele redacţiei?

După o săptămână şi mai bine de muncă în organizare, m-am întors la Suceava, ca să-mi iau un alt rând de haine, cu care să plec la Iaşi, ca să preiau spectacolul. La Constanţa, Dan Dănciulescu îmi spusese că repetiţiile merg greu, că nimeni nu e interesat de piesă şi că, probabil, se va amâna premiera. Venind la Suceava, am intrat pe la „Zori noi” şi m-a surprins primirea care mi s-a făcut. Mai întâi m-a îmbrăţişat, fericit, redactorul şef-adjunct, domnul Ion Nedelea, intelectual de clasă şi om de mare caracter, dar niciodată expansiv, deşi iubea oamenii într-un mod aproape dezarmant. Până în biroul ocupat de Parascan, Micu, Ştefuriuc şi Sfichi, îmbrăţişări peste îmbrăţişări, inclusiv din partea redactorului şef, poetul Ion Paranici, care, anunţat de domnul Nedelea că m-am întors, s-a grăbit să mă întâmpine. Nu pricepeam nimic. Eram întotdeauna bine primit la „Zori noi”, unde mi-am făcut ucenicia în jurnalism şi literatură, dar de întâmpinări atât de entuziaste nu avusesem parte vreodată. Mai mult, Victor Micu, de regulă strâns la pungă, m-a invitat la „Bachus”, să mâncăm ceva.

– Nu pot, domnule Victor, pentru că nu am un ban în buzunar…

– Asta contează? Am eu!

Crama „Bachus”, de lângă tipografie, era numită, în glumă, „subredacţia”, iar barmanul, nea Iliuţă, al doilea redactor şef-adjunct. Ne ştiau toţi ospătarii ca pe nişte prieteni apropiaţi şi ne întâmpinau cu bucurie. Victor a făcut o comandă atât de spectaculoasă, încât m-am ruşinat. Am vrut să refuz parte din bucate, pentru că în turnee şi în organizare te obişnuiai cu mâncarea pe sponci, dar Victor Micu nu a acceptat cu nici un preţ. Apoi am început să discutăm despre plănuitul lui roman, „Poarta Brandenburg”, pe care îl intuiam drept formidabil, dar Victor părea preocupat de altceva, de un subiect năstruşnic, pe care îl purta în minte ca pe o bucurie. Începuse să-mi explice cât de frumoasă e viaţa şi ce dar dumnezeiesc înseamnă ea – opinie pe care o împărtăşeam total, explicându-mi că sinuciderea este şi o blasfemie, şi o nebunie. Iar eu, care o aveam pe Cozmina drept rost fundamental în viaţă, drept pomuşorul meu cosmic, menit să-mi fixeze înnăscuta-mi cosmogonie, am perorat cu entuziasm pentru viaţă, lăsându-l pe Victor fără replică. Abia într-un târziu, după frământări ale minţii pitite sub tăcere, Victor Micu m-a întrebat uimit:

– Cum, nu ai intenţionat nici o clipă să te sinucizi?

– Ferească Dumnezeu! Eu am pentru ce şi pentru cine trăi, domnule Victor!

Şi nu am mai avut nici un farmec. Am terminat de mâncat în tăcere, iar Victor s-a întors în redacţie.

La Iaşi am ajuns în seara premierei. Domnul Achiţei mi-a predat spectacolul, explicându-mi că actorii nu prea ştiu rolurile şi că ar trebui să găsesc un loc cât mai bun pentru suflat. Mai era o jumătate de oră până la ridicarea cortinei, când am privit pe vizetă, deşi liniştea din sală era atât de densă, încât îmi închipuiam că nu a venit, încă, nici un spectator. Şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor: sala era arhiplină. Am fugit la cabine şi le-am vestit actorilor, care, după ce au pândit, unul după altul, prin vizeta cortinei, au intrat în panică. Nu prea ştiau rolurile, pentru că nu le plăcuse banalitatea piesei, scrisă de Vampilov la 19 ani, dar nu-şi puteau permite să se facă de râs în faţa publicului. I-am liniştit, spunându-le că voi pune câte o cabinieră sau maşinist la fiecare pantalon (draperiile de scenă), care să le spună replicile la timp. Cristi Rotaru, care interpreta un miliţian sovietic şi care ţinea enorm la evoluţiile sale scenice, mi-a cerut, căutând o salvare, să-i dau orice îl poate ajuta să se facă de nerecunoscut. Cum ne aflam la Iaşi, i-am adus o mustaţă mare, ca a lui Stalin, şi o burtă din burete şi l-am ajutat să se deghizeze. Când s-a privit în oglindă, a dat cu ochii de o caricatură a lui Stalin, care părea să nu mai aibă nimic din actorul Cristian Rotaru. A exersat câţiva paşi, iar cei crăcănaţi se potriveau de minune personajului.

S-a ridicat cortina, iar spectacolul a început cu un dialog între Mioara Ifrim (Maşa) şi Radu Duda (Kolea), care îşi ştiau bine replicile şi exersaseră, cu regizoarea Cristina Ioviţă, şi mişcările scenice necesare, apoi a dat buzna în scenă „studenţimea” Ada Gârţoman, Puşa Darie, Marina Ştefanache, Adrian Păduraru, Costică Florea, Bogdan Gheorghiu şi Doru Zaharia, de la Iaşi, care avea să-i încredinţeze rolul, după angajarea acestuia, lui „Make Manolache. O frenezie scenică normală acoperea replicile şoptite din toate părţile culiselor, iar tinerii actori îşi elaborau inspirat personajele din mers, mai ales după ivirea „miliţianului” Cristian Rotaru, care a improvizat fantastic, storcând râsete cu lacrimi: din tocul pistolului a scos un şerveţel, în care a adunat prăjituri de pe masă, pe care le-a îndesat în toc; procesul-verbal l-a scris cu degetul în palmă şi aşa mai departe. Cristi a slobozit atmosfera, o concepţie spectaculoasă de spectacol prinzând contur inspirat; la monologul de vreo şapte minute al lui Sebastian Comăneci, actor cu adevărat profesionist, care niciodată nu avea nevoie de sufleor, sala a împietrit şi abia după câteva chinuitoare secunde a izbucnit în urale, care, şi în viitor, aveau să dureze mult, Sebi fiind nevoit să-şi facă de lucru cu foarfeca de grădinar, până la ivirea liniştii, care să-i permită următoare replică, şi ea zăgăzuită, de restul spectacolului, de ropote de aplauze: „Ei, Kolea, Kolea, multă lume necăjită!”.

Existau, în „Adio, studenţie”, multe replici, care, bine potenţate, spuneau multe în acele vremuri şi oamenii le înţelegeau ca atare, mistuindu-le cu lăcomie. „Miliţianul” lui Cristian Rotaru ne aducea, uneori, neplăceri, tentative de arestare a tânărului actor, pentru „satirizarea miliţiei noastre socialiste”, făcându-se, începând de la Negreştii Iaşilor, până la… Constanţa, unde nu mă aşteptam la o astfel de reacţie, care a inclus şi prezenţa unor ofiţeri de securitate, puşi habotnic pe cenzură tâmpită.

La sfârşitul premierei de la Iaşi, urmat de o jumătate de ceas de ovaţii şi de ieşiri la scenă, toţi plângeam şi ne strânsesem, în spatele cortinei, ca un ghem de furnici, strâns îmbrăţişaţi şi dând, astfel, expresia deplină a statutului de familie unită, pe care îl impune scena. Încă nu ştiam că prezenţa numeroasă la spectacolelor noastre se datora filmului „Declaraţie de dragoste”, care începuse să ruleze în ţară, film în care, alături de Adrian Păduraru, care, împreună cu Teodora Mareş, susţinea rolul principal masculin, mai jucaseră, cu roluri mai mari sau mai mici, mulţi dintre actorii noştri, în frunte cu minunata Mioara Ifrim. La Iaşi am fi putut juca, mereu cu săli arhipline, câte două spectacole pe zi, chiar şi o lună întreagă, dar turneul pe litoral fusese organizat, aşa că am plecat la mare, luându-mi şi fetele mele cu mine, pentru care cumpărasem al doilea pat dintr-o căsuţă a campingului „Zodiac” din Jupiter. Cozmina era în al nouălea cer, descoperind un univers fabulos, de care avea să rămână pentru totdeauna fascinată.

În seara în care „Adio, studenţie” s-a jucat la grădina de vară din Neptun, s-a produs panică, la aflarea veştii că printre spectatori se află şi Nicu Ceauşescu. Printre oameni circulau basme despre violurile pe care le-ar comite şi, tocmai de aceea, nici o actriţă nu se simţea în siguranţă. L-am văzut, părea interesat doar de spectacol, de care s-a plictisit curând, pentru că, în fond, „Adio, studenţie” era o comedioară uşoară, în care doar oamenii obişnuiţi puteau descoperi, drept revelaţii, replici bine ascunse în interiorul fiecăruia. A plecat, lăsând în urmă un oftat general de uşurare. Aveam să-l văd, a doua oară, la Sibiu, când venise împreună cu Ion Gheorghe Maurer, şi a stat până la capăt, inclusiv pe durata aplauzelor.

Au urmat turnee lungi şi obositoare, pe care le organizam împreună cu maşinistul Nicu Leizeriuc, până la angajarea prozatorului Petrică Drişcu şi, apoi, a Ecaterinei Vasincu în postul de impresar. Prima organizare pe care a făcut-o Kati, la Botoşani, m-a avut drept co-părtaş. Pe drum şi prin oraş, i-am spus replicile piesei de la capăt, la capăt. Odată, la Piatra Neamţ, după un turneu obositor, adormisem, pe scaun, în culise, iar când Liviu Manoliu a avut un neaşteptat blocaj, i-am spus replica prin somn. M-a trezit, năpustindu-se peste mine ca să-mi mulţumească, iar sunetistul şi ceilalţi parteneri de culise m-au încredinţat că aşa a fost.

La Cluj-Napoca, actorii şi tehnicul puseseră mână de la mână pentru un cadou, Radu Duda împlinind, în acea zi, nu mai ştiu ce vârstă. Costică Florea, un actor care semăna în multe privinţe cu Mircea Diaconu, dar rămânând actorul Constantin Florea, a venit la mine, mi-a întins banii, rugându-mă să merg şi să aleg cadoul pentru Radu, timp în care se va ocupa el de obligaţiile mele de culise. Am ieşit în oraşul urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor mei, chestie pe care nici nu o bănuiam pe atunci, şi am păşit pe străzi, privind atent vitrinele magazinelor. Curând am optat pentru nişte albume muzicale, gândind că dacă Radu le are, le poate dărui altcuiva, cu ocazia altor onomastici. Printre altele, am cumpărat „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi.

După sfârşitul celui de-al doilea spectacol, actorii, în frunte cu Radu Duda, ne-au ajutat să strângem decorurile, recuzita şi costumele (la fel avea să ni se întâmple şi în Ploieştii actriţei Carmen Ciorcilă), iar la hotel, pentru că noi, tehnicul, ne sfiam să mergem la petrecerea organizată în camera lui Radu Duda şi a lui Adrian Păduraru, sărbătoritul a mers, întâi, după cabiniere, apoi după toţi bărbaţii din serviciul tehnic. La sărbătorirea zilei de naştere a lui Radu Duda, într-un hotel din Cluj-Napoca, nu viitoarea Alteţă Regală, ci noi, truditorii anonimi ai scenei, am fost sărbătoriţi cu adevărat.

În turnee, împărţeam camera cu Constantin Stănică. Ne procuram, de unde puteam, câte o halcă de slănină, pe care o crestam cu cuţitul după numărul de zile pe care le avea turneul. Stănică ştia să facă şi nişte cartofi prăjiţi aproape delicioşi, dar în hoteluri nu eram primiţi cu reşouri şi tigăi, fiind controlaţi straşnic la bagaje. În geanta mea „Diplomat”, în care ţineam actele, nu căuta nimeni vreodată, dar tigaia nu încăpea din pricina cozii prea lungi, pe care am scurtat-o cu bomfaierul, aşa că Stănică îşi putea valorifica talentele bucătăreşti. Mirosea atât de frumos, încât, la Câmpina, după ce au scăpat de asaltul publicului, Radu Duda şi Adrian Păduraru au venit la noi, cu o puzderie de bunătăţi, oferindu-ni-le, la schimb, pentru câte o porţie de „friptură de cartofi”. Stănică a luat doar ceea ce putea folosi pentru creşterea calităţii „fripturii”, apoi am mâncat, în patru, într-un târziu de noapte.

Datorită spectacolelor, nu prea mai ştiam noi ce se întâmplă prin ţară. Aflasem, la Piteşti, că în Scorniceşti putem găsi conserve din carne de porc şi de vită, pepsi, pastramă şi orice lipsea de pe piaţa românească, dar Scorniceştii nu figurau în itinerariul nostru de spectacole. Trebuia găsită o idee, iar când Liviu Manoliu, şeful acelui turneu, l-a sunat pe directorul Mircea Radu Iacoban, ca să obţină acceptul ca, în drum spre Slatina, să facem un pelerinaj la casa natală a şefului statului, Iacoban a aprobat, întrebând doar a cui a fost ideea.

În Scorniceşti, există obiceiul ca, atunci când moare o rudă sau o cunoştinţă, să se pună pe casă, pe peretele dinspre stradă, o cruce din pânză neagră; şi cum mor, zilnic, oriunde, mulţi oameni, nu am întâlnit casă care să nu fie însemnată cu câte 3-5 cruci de doliu. În autobuz, am început să fremătăm de speranţă, mai toţi opinând că ar fi bine dacă toate acele cruci ar vesti moartea Elenei Ceauşescu. Când am oprit lângă pârâiaşul mocirlos, care trecea pe lângă fântâna şi casa Ceauşeştilor, Vasile Corduş a întrebat-o, neinspirat, pe o bătrânică, dacă a murit Nicolae sau Elena. Bătrânica, înspăimântată, şi-a dus mâna la gură, şoptind cu fereală:

– Măi băiete, ai grijă ce spui: aici nici mugurii nu-s muguri, ci microfoane!

– Dar crucile?

Cumva relaxată, localnica ne-a povestit despre obiceiul aşezării, apoi am mers la fântână, cioplită de Corneliu Baba şi Ion Jalea – altă ironie involuntară a întâmplării, şi am scos o găleată cu apă, dar nu am putut bea, pentru că avea un gust imposibil. Peste vreo doi ani, când aveam să revenim la Scorniceşti, pârâul mocirlos se transformase într-un râuleţ cu albia betonată, în care înotau vesele gâştele şi raţele. Din diurnele, pentru tot turneul şi, eventual, din salarii, dacă trebuiau încasate în timpul turneului, fiecare dintre noi şi-a cumpărat cele necesare pentru câte măcar o lună de confort casnic. Eu era să rămân fără cumpărături, pentru că priveam fascinat palmele bătătorite şi pline de crăpături ale localnicilor, care nu puteau pleca din Scorniceşti decât la mină sau la facultate. Aveau galantarele pline, dar munceau ca sclavii. Pământul era prost, dar trebuia să rodească mai mult decât mănoasa glie a Dumbrăvenilor.

Nu mi-am propus să scriu o monografie a teatrului sucevean, al cărui prim şi ultim salariat am fost, tematica premeditatei cărţi „Vremea cu oameni” vizând doar trăirile mele, de-a lungul vremii, şi dobândirile de omenesc de care am avut parte. Am avut norocul de a mă intersecta cu mari personalităţi ale culturii române, dar nici o întâmplare nu înseamnă o lustruire, ci doar o conştientizare a câştigurilor sufleteşti în necontenita căutare de sine, care a fost viaţa mea. Viaţa în teatru a însemnat ceva. Îl cunoscusem pe admirabilul actor Teofil Vâlcu, care m-a dus la inginerul care, pornind de la un compot de prune, a descoperit metoda de a salva Veneţia, dar şi clădirea Teatrului Naţional din Iaşi, durată din piatră moale, prin ionizare inversă controlată. Cu Dionisie Vitcu împărţeam adesea câte o sticlă cu apă minerală, fie la magazinul specializat din Iaşi, fie cu ocazia turneelor prin ţară. În cafeneaua teatrului din Iaşi am jucat şah cu mai toţi artiştii de teatru şi de operă, iar directorul adjunct Ioan Puha m-a dus chiar şi la Casa Oamenilor de Ştiinţă, ca să-i bat şi pe ei, aşa cum îl băteam pe domnia sa. Eram bun la şah: poetul Victor Ionescu, din Câmpulung Moldovenesc, care deţinea statutul de candidat de maestru, nu a izbutit niciodată să mă bată, nici măcar mai târziu, când s-a mutat la Bucureşti, şi m-a găzduit o noapte. Chiar şi cu maestrul Ghilea am izbutit câteva victorii, până ce am aflat cine este; mă păcălise Ghiţă Parascan, care, în timpul unei şedinţe de machetă, m-a pus să joc cu „un domn de la ţară”. Şedinţa nu a durat mult, pentru că toată lumea era curioasă să vadă cum mă striveşte maestrul Ghilea; când au dat buzna în sala de şah, tocmai încheiam o partidă cu remiză şi câştigasem alte două.

– Cum, remizaţi cu maestrul Ghilea!, a exclamat domnul Ion Nedelea şi m-am blocat.

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

În general, în viaţă am evitat blocajele. Nu am crezut vreodată în rău şi răul nu m-a atins. Respectam oamenii şi mă bucuram de respect. Şi n-am minţit, pentru că Mark Twain mă învăţase, încă din copilărie, că o minciună trebuie memorată, încărcându-ţi inutil memoria, pe când adevărul nu. Multe dintre adevărurile vieţii mele mi s-au şters din memorie, pentru că nu prea le-am dat importanţă şi pentru că nu mi-am imaginat că voi scrie, cândva, şi o carte de amintiri. Dacă aş fi ştiut, aş fi ţinut un jurnal, iar în clipe cu adevărat însemnate, mai toate petrecute în prezenţa lui Vasile Blendea, i-aş fi cerut acestuia să-mi facă poze. De ce? Pentru ce? Nici o fotografie nu înseamnă nimic şi nu ţine loc de trăirile dintr-o clipită doldora sau alta. Fotografiile nu înseamnă dovezi, ci trufii. Poate că şi literatura nu-i decât o trufie a sufletului:

cărţile, aceste trufii întrupate, numerotate,

aceste infatuări ale sufletului sub povara

târzie a cântecelor, tipăriturile, cărţile

au de ispăşit caznele efemerităţii: seara

liniştilor şi dimineaţa trezirii buimace,

inutila risipă de după aceea, de după

năvala în strada infatuată, rapace;

abia când nu mai poţi duce cântecul apar cărţile

inutil să-ţi vehiculeze făptura prin lume,

lăuntric rămâi o cămară deja pustiită,

inima ta e un gol ancestral, un adânc fără nume,

nimeni nu te poate vindeca de senzaţia golului