Fuga de acasă (II)

În ziua în care urma să primesc drepturile de autor pentru cele zece poeme, publicate în „Flacăra”, adică puţin mai mult decât un salariu mediu lunar, mi-am propus să-l invit pe George Arion, la o „cinste”, în Restaurantul „Herăstrău”. Avea vreo două ceasuri libere, aşa că m-a însoţit bucuros. Şi ce festin a urmat, în ciuda faptului că George Arion era un taciturn, care ascultă atent, creionându-şi personajele romanelor sale poliţiste, care sunt mai mult decât atât. Semăna mult la înfăţişare cu Octavian Goga, dar era total diferit la fire. Sora lui, Anca Arion, lucra în televiziune, iar Adrian Păunescu, deşi un dur ca lider, îi purta o caldă prietenie; m-am ciocnit, adesea, cu uriaşul poet şi om de cultură, pe când băteam la uşa lui Arion, ieşind din biroul acestuia bine dispus şi surâzător:

– Poftiţi, domnule poet!

Eu, să mă prăbuşesc în neant, copleşit de tulburătoarea întâlnire, care, de fiecare dată, mă lua prin surprindere, chiar şi atunci când directorul Uzinelor „Vulcan”, Flutur, îmi transmisese rugămintea de a trece pe la el, ceea ce n-am îndrăznit, căutându-l, mai întâi, pe Arion şi dând, iarăşi, nas în nas, cu titanul. Mi s-a cerut un elaborat despre muzica uşoară românească şi, după ce mi-am procurat broşuri cu texte de la Magazinul „Muzica”, am scris „Dar lăsaţi-ni-i nouă pe Eminescu şi Labiş”, text care începea în prima pagină, cu titlul ţâşnind dintr-o maşină de scris. De câteva ori mi-a cerut Adrian Păunescu, prin intermediul lui George Arion, texte sau poezii pe diverse teme, de fiecare dată mi le-a publicat în prima pagină, dar niciodată nu mi-a spus vreo vorbă, alta decât „Poftiţi, domnule poet!”.

După aproape două ore de petrecut împreună, timp în care gura nu mi-a tăcut o clipă, vorba „Mioriţei”, George Arion mi-a întins mâna, ridicându-se, iar eu am chemat ospătarul.

– A plătit domnul, nu mai aveţi nimic de plătit…

George Arion zâmbea ostenit, întotdeauna are un zâmbet ostenit, şi, pentru că insistam să plătesc eu, mi-a zis:

– Tinere, când o să câştigi cât câştig eu, poate că vei plăti tu o masă…

Şi a plecat spre redacţie. L-am însoţit până la intrare, apoi am urcat la „Contemporanul”, care consemnase debutul meu real în literatură; în fond, „Flacăra”, care-mi mai publicase, ca şi alte reviste şi ziare, poeme, semnate cu diverse pseudonime, abia acum îmi făcea adevăratul debut. Nu am păstrat exemplarul, pentru că, sub cerul înstelat din Dealul Spirii, l-am ridicat spre cer, aşa cum făcusem şi cu Diploma „Nicolae Labiş”, apoi, rupându-l bucăţele, pe care le-am împrăştiat în noapte, întrebând în univers:

– Vezi, tată? Vezi?

La „Contemporanul”, George Chirilă mi-a făcut cunoştinţă cu Platon Pardău şi, cum programul lor de lucru era pe terminate, i-am invitat la sărbătorirea debutului meu, tot la „Herăstrău”, apoi am străbătut Bucureştii, din cârciumă în cârciumă, plătind cu rândul, până în centru, colţ cu Cişmigiu, la cafeneaua „Tic-Tac”. Mă ştiam cu barmanul, „nea Costică”, un târgoveţ rotofei şi cu chelia ca un felinar interbelic, dar, din fericire, şi nea Costică mă ştia tot atât de vag, drept Ion şi atât. Am ciocnit paharele, iar de masa noastră s-a apropiat un maramureşean cu tacâmuri cioplite în lemn. Am vrut să cumpăr şi, pe când mă străduiam să aleg, Platon Pardău s-a ridicat de la masă, având nevoie de toaletă. Când să plătesc tacâmurile de lemn, numai ce l-am zărit pe Platon Pardău lovindu-l în chelie pe nea Costică, cu receptorul telefonului, pe care i-l smulsese din mână. Ospătarii şi bucătarii, vreo cinci vlăjgani, tocmai îl înconjurau crunţi pe marele prozator dornean şi, pricepând pericolul, m-am năpustit peste ei ca la rugbi, apoi l-am înşfăcat de braţ pe Platon Pardău, pescuindu-l din mers şi pe George Chirilă, pentru a-i urca în primul troleibuz care trecea pe acolo. A doua zi, când am trecut pe la „Contemporanul”, să văd dacă totul e în ordine, Platon Pardău mi s-a plâns că-l dor câteva coaste, în care apucaseră să-şi înfigă pumnii ospătarii de la „Tic-Tac”, şi, când l-am lămurit asupra cauzelor durerii, a vrut să sune la comandantul miliţiei capitalei, cu care se cunoştea, dar nu l-am lăsat. În fond, vina era a scriitorului, care, vrând să meargă la toaletă, s-a lăsat înşelat de faianţa bucătăriei şi, intrând în bucătărie, dar cu gândul la toaletă, tocmai se uşura liniştit, când barmanul l-a apucat brutal de braţ, îmbrâncindu-l până în dreptul telefonului, în încercarea de a chema miliţia.

Platon Pardău, aflând adevărul, a căzut pe gânduri:

– Şi cum facem ca să plătim consumaţia?

– Am plătit-o, pentru că am luat vodca direct de la bar…

A stat cât a mai stat îngândurat, a izbucnit în râs, apoi, după ce l-a sunat pe comandantul miliţiei Sectorului 5, căruia i-a dat întâlnire, peste vreo două ceasuri, la „Tic-Tac”, ne-a rugat să-l însoţim, invitaţie pe care sfielnicul George Chirilă a refuzat-o deznădăjduit. Eu am mers, iar nea Costică, de la bar, a exclamat, încă de cum am intrat pe uşă:

– Ăştia-s!

Ofiţerul de miliţie ne-a condus pe toţi trei într-un separeu-cameră, pe care-l ştia, iar acolo Platon Pardău i-a cerut scuze barmanului, care, aflând că autorul boacănei de aseară era, de fapt, prozatorul lui preferat, a dat fuga în bar, să aducă nişte cărţi, ca să obţină mult râvnitele autografe. A urmat un chefuleţ, pe care nu mai ştiu cine l-a decontat, şi totul s-a terminat cu bine.

După apariţia celor zece poeme în „Flacăra”, am mers la Clubul „Vulcan”, cu intenţia de a propune înfiinţarea unui cenaclu literar, dar directorul clubului, care citea şi el, ca toată lumea, revista lui Adrian Păunescu, m-a recunoscut şi mi-a zis:

– Şi eu sunt sucevean! Sau, mă rog, am fost pentru o vreme…

Se numea Alioşa Carastate, studiase baletul la Moscova şi fusese primul prim-solist al Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, până ce un accident al autobuzului Ansamblului, la Stroieşti, l-a îndepărtat brutal de scenă şi l-a obligat să se întoarcă, împreună cu soţia şi cu fetiţa care i se născuse la Suceava, în Bucureşti. În repertoriul de solist avea şi „Cozaceasca” lui Grigori Vindireu, care este, de fapt, cunoscutul dans ucrainean „Cercowcia”, şi izbutea să sară de deasupra a trei cercuri suprapuse de dansatori şi, când atingea scândura scenei, deja dansa pe vine ca un adevărat cazac. Ştia Alioşa Carastate că, prin elementele ruseşti şi, în primul rând, prin dansul în linii, se falsifică tradiţia românească şi că noile rădăcini ale coregrafiei ruseşti nu vor mai putea smulse vreodată, dar nu avusese ce face, respecta direcţia impusă de partid fără crâcnire.

Viorel Cata, Sofica, Ion Drăguşanul, Mihaela Mazilu, Dan Caunic – în rândul de sus; Marian Burcea-Vlăsceanu şi un băiat pe care nu mi-l reamintesc – în rândul de jos

Cenaclul s-a înfiinţat rapid, cu ucenicii moldoveni, ca şi mine, Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă, cu juristul Nicolae Liviu Stanciu, cu inginerul Costel Dumbravă, cu cântăreaţa folk Mihaela Mazilu, cu Marian Burcea-Vlăsceanu şi cu alţi câţiva, inclusiv fete, care iubeau activitatea de cenaclu în sine, cu spiritul ei de echipă, nu neapărat şi literatura. Cu Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă, şi ei fugiţi de acasă, eram invitat la tot felul de manifestări ale caselor de cultură din Bucureşti, dar şi la emisiuni ale TVR. Prima noastră apariţie la televiziune fusese condiţionată de tuns, dar am hotărât, de comun acord, să nu acceptăm, mai ales că Dan Caunic şi Viorel Cata aveau superbe plete blonde, iar Roman Dănilă, negre ca pana corbului. În ce mă priveşte, nu-mi prea păsa de păr, care şedea aidoma unei căpiţe de fân, dar nu puteam accepta condiţionarea, aşa că, pe când doream să plecăm, Puiu Stoicescu a găsit soluţia salvatoare:

– Staţi aşa: pentru ce avem atelierele de machiaj şi coafură? Să le prindă părul, în cocuri joase, cu cleme şi s-a rezolvat problema!

Multă lume ştia, deja, despre noi câte ceva, iar în satele Moldovei, în care cele două ore de program tv erau vizionate cu sfinţenie, în lipsa altor relaxări, băieţii au fost, unul câte unul, recunoscuţi, mai ales că apărea, pe burtieră, şi numele lor de acasă şi nicidecum vreun pseudonim, cum se întâmpla în cazul meu. Aşa se face faptul că, la sfârşitul săptămânii din nu mai ştiu care lună, pe când Dan, Viorel şi Romică plecaseră să vândă sticlele, ca să cumpere orez şi ţigări, iar eu rămăsesem în apartamentul din strada Sebastian, în care ne mutase conducerea uzinei, la uşa noastră s-au auzit bătăi timide, iar în cadrul ei, împovărat de bagaje, şedea un bărbat cu ochelari fumurii şi cu urme de cicatrici pe faţă. Cum obişnuiam să vorbim între noi despre părinţii noştri, imediat am înţeles că domnul cu pricina este tatăl lui Viorel Cata, care avusese un teribil accident de motocicletă, şi l-am poftit înăuntru, dar iar s-au auzit bătăi în uşă, de data asta mai puternice, iar în cadrul uşii şedeau doi bărbaţi voinici, tatăl lui Dan Caunic şi Roman Dănilă, care aveau, lângă picioare, şi nişte damigene cu vin de ţară. Toţi trei m-au îmbrăţişat, pentru că mă ştiau de la televizor, mulţumindu-mi că nu i-am lăsat pe băieţii lor să ajungă nişte derbedei, ci fala familiilor din rândurile cărora au plecat. Când au venit băieţii cu orezul (numai orez mâncam, când ni se terminau banii), fluturându-şi pletele în vânt, părinţii lor au împietrit de uimire:

– Dănuţ, dar la televizor erai tuns…

– A crescut la loc, tată. Sunt tânăr şi părul creşte repede.

Orezul a fost pus deoparte, pentru alt sfârşit de lună, iar seara i-am însoţit pe cei trei taţi la Gara de Nord, de unde plecau, deja înfrăţiţi, spre Moldova. Dan Caunic avea să ajungă, după o îndelungată carieră de criminalist la Braşov, şef mare şi respectat în Poliţia Judeţului Botoşani, dar eu nu am nici un merit în privinţa viitoarelor lor cariere, afară de cel al încrederii pe care am avut-o în inteligenţa şi în puterea lor de regăsire. Prietenia nu-i un merit, ci o aptitudine, pe care o aveam, deloc atrofiată, şi astăzi.

La televiziune apăream des, mai ales după ce făcusem, în locul lui Puiu Stoicescu, dar sub supravegherea lui, o emisiune de dialoguri cu Poetul Ioan Alexandru, care abia se întorsese din Italia, unde primise o bursă pe doi ani, odată cu Premiul „Johann Gottfried von Herder”. Puiu avea o mustaţă, asemănătoare cu cea a lui Ion Ţiriac, dar mult mai frumoasă şi mai îngrijită, şi era, la rândul lui pus să opteze: îşi păstrează mustaţa sau apare la televizor. Ca şi noi, mai adineauri, nu a vrut să cedeze, deşi i s-a spus că ordinul vine direct de la tovarăşa Elena Ceauşescu. Nu era chiar aşa. Elena Ceauşescu, care văzuse, într-o seară, la televizor pe un om cu mustaţă urâtă, i-a zis soţului ei, Nicolae:

– Nicule, ce urâtă mustaţă are acesta!

A doua zi, activul de partid deja recomanda interzicerea cu străşnicie a mustăţilor în media românească, iar Puiu Stoicescu, care avea programate dialogurile cu Ioan Alexandru, m-a chemat, ca să-l cunosc pe ilustrul cărturar şi poet şi ca să putem lua în discuţie tot felul de teme, inclusiv tema „Iubirii de patrie”, pe care Alexandru o tratase amplu într-o carte de eseuri, pe care o citisem. Pe atunci, se fuma în birouri, iar eu fumam, în absenţa „Naţionalelor”, ţigări „Mărăşeşti”, care scoteau un fum dens şi insistent, ignorând parcă ferestrele deschise. La a doua întâlnire cu Ioan Alexandru, când am scos pachetul cu „Mărăşeşti”, Poetul mi-a întins grăbit un pachet de „Kent”, iar când a făcut-o şi a doua oară, eu încercând să refuz, mi-a zis panicat:

– Ale dumneavoastră prea scot fum, aşa că le-am cumpărat pe astea, pentru dumneavoastră, că scot fum mai puţin…

Am înlemnit. În loc să-mi spună „Măi băiete, nu fuma, că nu suport duhoarea blestematelor tale ţigări!”, Ioan Alexandru mi-a cumpărat un pachet de „Kent”, pe care a trebuit să-l iau cu mine, deşi nu am mai fumat, nici măcar la a treia noastră întâlnire, cea care a precedat începerea filmărilor. Emisiunea semăna, cumva, cu dialogurile de astăzi ale Eugeniei Vodă, doar că era mai temperamentală, Ioan Alexandru fiind un vulcanic slobozitor de metafore şi de adevăruri neştiute, inclusiv religioase, pe care le aflase în arhivele Vaticanului. Dacă nu aş fi avut prospeţimea expresiei, m-ar fi strivit, pur şi simplu, dar am făcut faţă cu brio, încheind cu o parafrază după o replică finală din nu mai ştiu ce film al lui Zbigniew Cybulski:

– Ascultându-vă, am avut în fiecare clipită senzaţia că vă văd, ieşind la o fereastră larg deschisă, pentru a striga: Oameni, vă iubesc!

Ioan Alexandru a râs, copleşit, pentru că era un om cu adevărat mare, adică sfielnic, modest şi dezarmant de sociabil. Mi-a mulţumit, şi în timpul filmării, şi după aceea. După montaj şi cenzură, au rămas după noi vreo două ceasuri de dialoguri, aşa că emisiunea s-a difuzat în două episoade. Nu am văzut-o, vreodată, pentru că în căminul de nefamilişti nu aveam televizor, dar nici nu am simţit nevoia să o revăd, pentru că prea intens trăisem totul, ba chiar şi astăzi, după mai bine de patru decenii, începe sufletul să-mi zvâcnească sub vălurirea aproape materială a ideilor pe care creierul le-a păstrat cu sfinţenie. Când, după Revoluţie, Ioan Alexandru vestea, de Crăciun, că „Hristos a înviat” şi pentru poporul român, proştii au râs, închipuindu-şi că uriaşul cărturar al culturii române ar fi confundat Crăciunul cu Paştele, fără ca măcar un singur om să priceapă că Ioan Alexandru semnala, de fapt, o îndelung aşteptată „a doua zi după Hristos”, pe care noi, românii, nu am conştientizat-o ca atare şi am ratat-o pentru totdeauna.