Fuga de acasă (I)

1981, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând poemul în premieră

În vara anului 1980, fără nici o premeditare, am hotărât să fug de acasă. Simţeam cum lunecă viaţa pe lângă mine şi nici un rost nu mă atrăgea spre ceva anume. Mi-am pus, într-o valijoară de mucava, câteva haine şi lenjerie, apoi am urcat, noaptea, în trenul de Bucureşti. Dimineaţă, cu un ziar „Munca” în faţă, poposeam la „Hanul lui Manuc”, vag interesat de ofertele de muncă. Uzinele „Vulcan” din Bucureşti angajat tineri, pentru a-i califica în fel de fel de meserii, ceea ce ar fi însemnat că, pe viitor, aş fi putut scăpa de salariul minim pe economia naţională, care se acorda şi absolvenţilor de liceu cu bacalaureat. Am sunat, am primit lămuriri suplimentare şi, peste câteva ceasuri, primeam un pat din cele opt ale dormitorului de la etajul întâi al unui cămin muncitoresc. Am pus valijoara sub pat, la fel ca în armată, am făcut cunoştinţă cu colegii, apoi m-am întins în pat, cu gândul să mă odihnesc, dar n-a fost chip, pentru că nevoia spovedaniei îmi zvârcolea sufletul şi, cum ştiam din experienţă că nu mă voi linişti, până ce nu voi slobozi poemul în pagină, am scris titlul „Căminul de nefamilişti”, apoi mi-am privit neputincios degetele, din care se scurgeau însângeraţi picurii literelor:

Ospăţ târziu cu candeli de mătase

şi cu brocarturi roşii peste mese

la care dorm în somnuri princiare

figurile din cartea mea alese,

până în zori desigur o voi scrie

pe tălpile femeii somnoroase

şi-apoi murind voi fluiera cuvinte

prin galerii de carii şi prin oase,

încă e timp să mai visăm corăbii,

oceanele de jad ce le susţin,

dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii

cu palmele fuioare de venin

şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic

uitat în turn de zeii care mor

în filele cu colburi subsuoară

în cărţile cu zimbri pe cotor,

ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea

cu ierbi de leac presate sub călcâie,

literatura-i damful comestibil

ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie

într-un penet de îngeri, într-o stampă

prin care toţi visează că exişti

în timp ce eu rămân tot personajul

căminului cu calmi nefamilişti.

Am recitit poemul şi, pentru că sesizasem un altceva, o altă amplitudine a picturalului, nu neapărat şi a muzicalului, am continuat să scriu, apoi, copiindu-le, le-am pus pe toate zece într-un plic şi le-am expediat revistei „Flacăra”, scriindu-i lui George Arion că tocmai m-am mutat la Bucureşti, ca să învăţ o meserie. A doua zi, am mers la uzină, iar într-o secţie de mecanică grea un muncitor bătrân mi-a arătat cum funcţionează strungul, încredinţându-mi o lucrare cu cuţit şablon, în formă de semicerc. Am înţeles repede ce am de făcut şi am avut, încă din prima zi, productivitatea unui muncitor cu experienţă. Peste vreo lună, când strungul deja devenise o părticică din trupul meu, am fost mutat pe cea mai pare raboteză din ţară, care se încărca timp de o săptămână cu contragreutăţi de pompaj, care se centru timp de trei zile, apoi, timp de două săptămâni, zi şi noapte, deservenţii rabotezei nu prea aveau mare lucru de făcut, în afară de ascuţitul şi schimbarea cuţitelor din oţel rapid, atunci când rugozitatea se apropia de limita maximă admisă. Când totul era gata, venea o echipă de americani, cu nişte scanere, şi verificau uniformitatea compoziţiei de fontă, dar nu şi buclucaşa rugozitate, cu care ne bătuserăm capul atâta vreme. Când le-am cerut lămuriri, mi-au explicat că firma lor e interesată doar de excelenta calitate a fontei româneşti, care va fi retopită şi turnată în alte piese; şi, cum fonta, nu poate fi exportată ca atare, americanii comandă mereu contragreutăţi pentru unităţile de pompare a petrolului de suprafaţă, care impun prelucrări minime şi, deci, necostisitoare. Cândva, în biroul directorului general Flutur, aveam să-i întreb pe temuţii miniştri Avram şi Dincă dacă ştiau de escrocheria americană, iar ei au râs de naivitatea mea, spunându-mi că şmecheria păcăleşte normele mondiale de comerţ şi nicidecum România, care, ca şi America, are numai de câştigat din toată povestea.

În orele libere, obişnuiam să merg la Muzeul Naţional de Artă, pe care-l vizitam cameră cu cameră, petrecând măcar trei ceasuri în fiecare încăpere; erau tablouri care mă ţineau în faţa lor şi câte un ceas întreg, ba poate şi mai mult, apoi ieşeam şi priveam cu nesaţ fiecare clădire veche în parte, pe care o decupam cu imaginaţia din ansamblul arhitectonic al prezentului, pentru a o retrăi, întreagă, nouă şi strălucitoare, cu timpurile ei de glorie. În „Flacăra”, la poşta redacţiei, nu primisem nici un răspuns, după expedierea celor zece poeme „nefamiliste”, aşa că, într-o zi, pe când lucram de noapte, l-am sunat pe George Arion din incinta Muzeului Naţional de Artă, cu presupunerea că nu a ajuns plicul meu la el.

– Ba da, a ajuns. Unde sunteţi?

I-am explicat, iar el mi-a spus un număr de autobuz, cu care să ajung cât mai repede la Casa Scânteii, la parterul căreia, în aripa dreaptă – când stai cu faţa la palat, se află redacţia „Flacăra”. Imediat ce m-a zărit, George Arion, recunoscându-mă, deşi nu mă mai întâlnise vreodată, a pus să fiu îmbrăcat cu cămaşa şi cravata artistului fotograf Mihailopol (venisem într-un tricou) şi cu sacoul veşnic elegantului Tudor Octavian, apoi, după o scurtă pălăvrăgeală, a plecat la treburi. Habar nu aveam că pagina cu cele zece poeme fusese, deja, tehnoredactată şi că, după introducerea fotografiei şi a unei scurte prezentări, pagina intra sub tipar chiar atunci, în numărul în care, pe ultima pagină, Adrian Păunescu îşi publica magnificul poem „Iubiţi-vă pe tunuri!”. Cele zece poeme din „Flacăra” („Căminul de nefamilişti”, „Călătorie cu trenul”, „Cântec pentru Pablo Neruda” etc.) mi l-au scos în cale pe actorul Val Lefescu, „Lefi” cum îi spuneau mai toţi bucureştenii, pentru că mai toţi bucureştenii îl cunoşteau pe actorul de la „Ion Creangă”, idolul generaţiilor de copiii, vreme de vreo jumătate de veac. Jucase şi prin filme, dar rolurile acestea secundare (cow-boy-ul din „Aventurile lui Tom Sawyer”, de pildă) nu prea contau, pentru că, mai presus de toate, Val Lefescu era ultimul mare boem al Bucureştilor, cunoscut şi iubit de toată elita culturală a Capitalei, şi de actori, şi de scriitori, şi de artişti plastici.

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

Locuia, în vecinătatea Academiei de Ştiinţe Economice, pe strada Maior Ene Giurescu, în fosta casă a lui Corneliu Zelea Codreanu, o vilă sobră, înconjurată de ziduri masive, din piatră, ploaia scoţând la iveală, prin tencuială, lozinca „Trăiască Garda de Fier!”. La parter, încă mai trăia o nepoată a lui Codreanu, Lefi ocupând o garsonieră de la etaj, în care nu rămânea peste noapte (avea o prietenă, pe Calea Victoriei, bibliotecară, cu care îşi împărtăşea destinul).

În casa aceasta, fiecare nou venit căpăta dreptul de a se aşeza, întotdeauna, pe un singur scaun (eu, de pildă, fusesem repartizat în „fotoliul lui Andriţoiu”, iar când ne-am nimerit doar noi doi, ne-am înghesuit în acel fotoliu), iar singura băutură acceptată era vodca cu grapefruit – pentru că i se înşurubase lui Lefi ideea că numai o astfel de vodcă bea şi Corneliu Zelea Codreanu. De regulă, în fiecare joi, spre seară, se adunau, acolo, Iurie Darie, Silviu Stănculescu, Alexandru Clenciu, Nicolae Ghiţescu, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Alexandru Andriţoiu, Tudor Popescu, Arcadie Donos, Victor Bibicioiu, Vasile Blendea, Ştefan Iordache, Romulus Vulpescu, Dinu Ianculescu şi alţi scriitori, actori şi regizori, ba chiar şi nepotul eroului Ene Giurescu, istoricul Dinu C. Giurescu, cu casă, în megieşie.

Val Lefescu nu era nici măcar simpatizant al legionarilor, dar ivirea lozincii cu Garda de Fier, pe vreme ploioasă, în zidul masiv al proprietăţii, îi provoca teribilismul, speriindu-l mai ales pe dramaturgul Tudor Popescu, căruia tocmai urma să i se joace, în regia lui Silviu Stănculescu, „Concurs de frumuseţe”, la Teatrul de Comedie, o satiră tăioasă la adresa vremurilor ceauşiste.

Cenaclul “Vulcan”, cu Lefi, deasupra mea, ca geniu protector

Între timp, ajutat de juristul întreprinderii, Nicolae Liviu Stanciu, izbutisem să pun pe picioare un cenaclu literar dinamic şi eficient, o adevărată familie pentru fiecare dintre noi, dar şi pentru Val Lefescu. Cei mai mulţi membri ai cenaclului, erau, ca şi mine, „nefamilişti”, fugiţi de acasă, iar apariţia ritmică a tinerilor noştri poeţi în emisiunile televiziunii române i-a determinat pe părinţii noştri să-şi cumpere, de urgenţă, televizoare noi.

A fost, pentru mine, o epocă şi anecdotică, dar şi a iniţierilor profunde, pe care nu o voi uita niciodată. Am să o relatez, încetul cu încetul, pentru că simt că trebuie să vă povestesc despre Radu Beligan, Nichita Stănescu, Tudor George, Fănuş Neagu, Arcadie Donos, Alexandru Clenciu, Dragoş Vicol, Eugen Jebeleanu, George Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ioanichie Olteanu, Adrian Păunescu, Platon Pardău, D. R. Popescu, Cezar Baltag, Petre Got etc., aşa cum şi erau şi cum se înfăţişau tânărului lipsit de importanţă, dar atent la toţi şi la toate, care eram atunci.

Pe verso-ul unei fotogrfii cu Cenaclul „Vulcan”, care a căzut dintr-un raft cu vechituri, provocându-mă la aceste mărturii răzleţe, am văzut şi „ştampila” regretatului artist Vasile Blendea (câte nu am a vă povesti şi despre el), dar şi un text, pe care l-am scris, cândva, uitând de el definitiv:

Un poem sălbatec tropotea prin frunze

schingiuit de greieri toropiţi de vânt,

pe cămaşa zilei izvorau luceferi,

desfăceau luceferi, mă chemau să cânt;

nu mai cunoscusem caii de pe-afară,

glezna lor subţire, liniştea lor gravă,

ci iubeam, iubire, şi muream, o oră

îmi turna în suflet dragostea otravă.

Un poem cu fluturi dărâmaţi din burguri

peste patul nostru ca o navă beată

presura şi tainic, calm prin încăpere

singura mea oră grea şi-adevărată

ghintuiam pe suflet, ţintuiam pe suflet

clipele acelea ce le simt că sunt

o poveste aspră, unica-mi poveste

şi mă fac poveste limpede şi cânt.

Chiar aşa: şi mă fac poveste limpede şi cânt.

Fără actorul Val Lefescu şi fără artistul fotograf Vasile Blendea, care mi-au intermediat cunoaşterea unor personalităţi ale culturii române, rătăcite, ca şi mine, în Bucureştii anilor ’80, nu ştiu dacă aş fi rezistat, mai mult de o lună, în pustietatea dâmboviţeană. E drept că ucenicia pe lângă revistele literare ale vremii îmi asigura accesul în vecinătatea unor uriaşi precum Cezar Baltag, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, D. R. Popescu, Ioanichie Olteanu, George Arion sau George Chirilă, dar şi în tinereţe eu eram o fire năvalnică şi neliniştită, gata să se ia la trântă cu viaţa, şi-mi doream, din răsputeri, să cunosc cât mai mult şi cât mai divers.

Vasile Blendea, nepot, după mamă, lui Constantin Brâncuşi şi, după tată, sculptorului… Vasile Blendea (specializat în busturi şi statui ale lui Tudor Vladimirescu), era ambasadorul nedezminţit al boemei bucureştene. Lucra, împreună cu Eugen Jebeleanu, o istorie în imagini a literaturii române (pe Geo Bogza îl pusese să se caţere într-un copac, fotografiindu-l, cu părul vâlvoi, ca personaj mitic al spaţiului carpatic; pe Marin Preda îl portretizase amănunţit, cu gândul la documentarea viitoarelor statui ale uriaşului prozator), o istorie despre care nu am auzit să mai fi apărut vreodată.

Eugen Jebeleanu, un aristocrat adevărat şi recunoscut ca atare, avea masă rezervată la terasa restaurantului Uniunii Scriitorilor, imediat, la intrare, pe stânga, întotdeauna drapată cu o faţă de masă din mătase albă. Sosea primul, iar peste vreun ceas, venea şi Carolina Ilica; uneori, venea şi fata lui Eugen Jebeleanu, o brunetă simpatică, dar cu un nas acvilin foarte ferm. Pentru că eram nedespărţit de Vasile Blendea, am stat, de două ori, la masa lui Eugen Jebeleanu (aveau de discutat despre istoria în imagini), iar prezenţa noastră a şocat asistenţa, „Ahoe” (poetul Tudor George) năpustindu-se să imortalizeze momentul „cu film nemţesc şi aparat rusesc”, dar habar nu am dacă a şi fotografiat ceva. E drept că, după aceea, aveam oricând loc la masa „urâţilor” (Pâcă, Pucă, Rauţchi, Pan Isverna etc.), iar pentru o foarte singură dată, am bătut Bucureştii, împreună cu Tudor George, din cârciumă în cârciumă, de la nord, spre sud, într-un răsfăţ al sufletului irepetabil.

Dinu Ianculescu, actor şi poet (scria superbe rondeluri), venea, întotdeauna, odată cu înserarea, împreună cu soţia, şi desfăşura, în faţa ochilor noştri, un adevărat ritual al manierelor înnăscute. Uneori, venea şi ginerele său, fotbalistul Sandu Boc, dar, deşi eram foarte apropiat de Dinu Ianculescu, niciodată nu am îndrăznit să mă apropii de masa familiei sale, pentru că mă simţeam stingherit, cu firea mea de ţăran grobian şi neîndemânatec.

Purtam, în tinereţe, întotdeauna cu mine un carneţel, în care, când îmi aduceam aminte, îmi rugam prietenii să scrie ceva. Ce? Orice. Un gând oarecare, care să-mi aducă aminte de ei. Peste o vreme, întorcându-mă la Suceava, am uitat, cu totul, de acel carneţel, şi-abia târziu, în 25 octombrie 1998, când căutam altceva, a căzut, din raftul de bibliotecă în care îmi ţin manuscrisele, deschis la pagina în care am putut citi: „lui Ion Drăguşanul, „mână” bună, mereu inimă caldă, pentru ca versul să-i fie… fierbinte. / Silviu Stănculescu / 30 mai 1982”. În clipa aceea, mi-am şi amintit, dar am şi ştiut că Silviu Stănculescu a murit. Venise doar ca să-şi ia la revedere, pentru că n-ar fi plecat niciodată undeva, fără să-şi ia la revedere de la toţi prietenii.

În 30 mai 1982, făcusem, împreună cu Ionică Asaftei, pe atunci prim secretar UTC la Sectorul 5, acum proprietarul „Hanului Răzeşilor”, de lângă „Hanul Ancuţei”, un uriaş spectacol pe stadionul „Vulcan!, şi, pentru că nu aveam voie să semnez singur regia, l-am trecut regizor şi pe Silviu Stănculescu, care, oricum, făcea parte din spectacol. Eram cunoştinţe vechi, îl divinizam din copilărie, şi aveam să încheiem ziua într-o cârciumă veche, în care cânta Gil Dobrică.

Cu câteva zile în urmă, dacă nu mă înşeală memoria, fusesem la premiera spectacolului „Concurs de frumuseţe”, de Tudor Popescu, cu Silviu Stănculescu, directorul Teatrului de Comedie, în rolul Şefului, cu Cornel Vulpe şi Candid Stoica în rolurile cadriştilor, şi cu Aurel Giurumia, în rolul arbitrului-pensionar incoruptibil (pentru că era pensionar; butelie, casă şi maşină avea). Am văzut spumoasa satiră a lui Tudor Popescu, la adresa slugărniciei comuniste, împreună cu premierul de atunci, Constantin Dăscălescu (ne cunoşteam de la Teatrul „Ion Creangă”, unde venea cu nepoţelele, şi nu putea ocoli, din pricina lor, cabina lui Val Lefescu), iar premierul s-a plecat, în toiul „haiului”, spre mine, şoptindu-mi: „Ăştia fac băşcălie de şefu’!”. „Şi de dumneavoastră!”, i-am răspuns, apoi, pentru că rămăsese total nedumerit, am adăugat: „Şi de toţi şefii, mai mici decât dumneavoastră!”.

În pauză, când am mers la cabina lui Silviu Stănculescu, ca să îi mulţumesc pentru invitaţie, i-am întâlnit, pe hol, aşezaţi pe scaune de lemn, pe Cornel Vulpe şi pe Candid Stoica. Erau leoarcă de sudoare şi respirau greu, sacadat. În cabina lui, şi Silviu Stănculescu era epuizat, deşi nu trecuse decât un act. Până atunci, îmi închipuisem că meseria de actor înseamnă un nesfârşit drum triumfal. Abia în seara aceea, veselă şi frumoasă, aveam să înţeleg că şi actoria, precum toate celelalte „meşteşuguri” artistice creatoare înseamnă muncă de ocnaş. Vorba lui Marin Preda: „Trebuie să rezişti şi să uiţi de tine, măcar zece ore pe zi!”. Marin Preda a spus-o mai direct şi mai dur, dar prefer să-l parafrazez.

Şi Mihaela Bustuchină, cant-autor sensibil, care, în acea zi, îşi încheia studiile universitare de medicină, notase ceva în notesul meu (o cunoşteam din emisiunile regretatelor realizatoare de emisiuni de televiziune Betis Mondanos şi Jeana Gheorghiu, la care participam, adesea, împreună) şi-mi aduc aminte despre un dialog nostim între noi. Purtam, în ziua aceea de mai, mocasini mov, pantaloni mov şi o cămaşă din pânză topită, de un mov străveziu. Mihaela era atât de fascinată de „aranjamentul floral” al subsemnatului, încât ţinea morţiş să afle de unde mi-am „luat” hainele, ca să-i dăruiască tânărului ei soţ ceva asemănător.

– Costă mult?, m-a întrebat Mihaela, după ce mi-a înmânat notesul.

– Un fleac: o sticlă de vodcă!

– E de contrabandă…

– Nu. Dar o jumătate de vodcă le-am promis colegilor de la căminul de nefamilişti, când am văzut cât de ocoş m-au costumat.

În ultima vreme, mai şi răsfoiesc notesul din perioada mea bucureşteană şi, uneori, izbutesc să-mi amintesc de întâmplări atât de îndepărtate, încât parcă ar fi ale altuia. Văd, de pildă, schiţa de scenariu pentru sărbătorirea actorului Gheorghe Cozorici. Nu-mi mai aminteam cu ce ocazie au fost la Clubul „Vulcan” fraţii Doina şi Cornel Angelescu, soţii Ion şi Tania Cozmei, şi nici nu sunt sigur că sărbătorirea lui Gheorghe Cozorici s-a făcut în prezenţa lor. Nici de Vasile Mentzel nu-mi aduc aminte să fi cântat atunci. Oricum, povestea a început la Altarele Neamului.

Aflasem, de la fosta glorie a fotbalului românesc, Titus Ozon (cu care eram coleg, la Clubul „Vulcan”), că Gheorghe Cozorici, fiul unui maistru de la sculerie, a fost, cândva, ucenic la marea uzină bucureşteană şi că plănuia să devină inginer. Am vorbit cu directorul general al „Vulcanului”, care se numea… Flutur (am, undeva, o fotografie cu domnia sa; era prieten cu miniştrii Avram şi Dincă, pe care i-am cunoscut şi nu mi s-au părut deloc fioroşi şi inumani, cum i-au înfăţişat post-revoluţionarii media) şi care mi-a recomandat să solicit colaborarea Teatrului Naţional, unde Gheorghe Cozorici era angajat.

M-am dus la directorul economic de atunci al Teatrului, Val Plătăreanu, i-am spus că vrem să-i înmânăm lui Gheorghe Cozorici Cheia de Aur a „Vulcanului” şi o plachetă omagială, solicitând şi participarea altor actori (au mai venit Adela Mărculescu, Florina Cercel, George Motoi şi Eugen Cristea), iar Val, pragmatic şi inspirat, m-a dus la Radu Beligan.

Radu Beligan nu este un maestru, ci un Mare Preot al Culturii Române, poate că mai copleşitor şi decât Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu sau Cezar Baltag. Radu Beligan s-a născut Sfânt şi Spirit, şi doar amintindu-mi de acea unică întrevedere, mă simt microscopic şi fără de nici un rost. Ca şi Nichita Stănescu, Radu Beligan era de o modestie devoratoare, generos şi plin de curiozitate, de parcă ar tot fi cules, de-a lungul vieţii, cu aceeaşi fascinaţie, toate flecuşteţele care i s-au ivit în cale. Pe atunci, Teatrul Naţional punea în scenă „Ploşniţa”, de Vladimir Maiakovski, într-o scenografie grandioasă, dar greu de realizat. Pentru că secretarul de partid al Uzinelor „Vulcan” era un om cum nu am mai întâlnit în viaţă, domnul Bunea, am ieşit în întâmpinarea premierei Teatrului Naţional cu cei mai buni meseriaşi din uzină şi cu toate materialele şi uneltele de care realizarea scenografiei avea nevoie. Impresionat, Radu Beligan a oferit, cu acces gratuit, Uzinelor „Vulcan” premiera piesei „Ploşniţa”. Doar eu nu am fost nici la premieră, nici într-o vizită ulterioară la directorul general al Teatrului Naţional din Bucureşti, deşi sunt singur că m-ar fi primit, cumsecădenia lui Radu Beligan fiind nepământească, de Sacerdot rătăcit printre oameni.

Gheorghe Cozorici a ajuns actor din… gelozie. Pe când era ucenic la „Vulcan”, se îndrăgostise de o fată, care cânta în corul clubului. A mers şi el la club, cu doar câteva zile înainte de a sosi Ştefan Ciubotăraşu, în căutare de figuranţi pentru un film. Fata s-a înscris la concurs, iar Gheorghe Cozorici a urmat-o. Fata nu avea talent, dar Cozorici a primit un rolişor (între timp, a dat examen la Facultatea de Inginerie Mecanică şi a reuşit), pe care l-a trăit atât de adevărat, încât Ştefan Ciubotăraşu l-a sunat, la „Vulcan”, şi i-a cerut să se prezinte, din toamnă, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, unde, de asemeni, fusese declarat admis, deşi nici nu candidase. Dar ce examen însemna un film cu Ştefan Ciubotăraşu!

Cu fata visurilor tinereţii sale, Gheorghe Cozorici nu s-a mai întâlnit vreodată. O dragoste phoenix a clădit un destin artistic. Li s-a mai întâmplat şi altora. Parcurg, încet, paginile notesului de odinioară. În faţa ochilor, deasupra risipirii unui uriaş buchet de flori, Gheorghe Cozorici şi prietenul lui din tinereţe, Nea Costică, de la Sculerie, se îmbrăţişează tânguit, rotit ca într-o horă cosmică. Şi paginile… Paginile notesului meu îşi trăiesc propria lor poveste, dar atât de îndepărtat de mine, încât nici nu le mai simt prospeţimea odihnitoare de odinioară. Şi asta, probabil şi pentru faptul că văd cum se scufundă totul în nepăsarea vremuirilor unui neam fără memorie. Pentru că nu am păstrat fotografii (nu ştiam că o să am nevoie; eu îmi închipuiam că o să mor la 43 de ani, pentru că tata s-a dus la 44, bunicul Mihai, la 45, iar străbunicul Ion, la 46), văd că peste oameni care mi-au luminat tinereţea s-a aşternut, gros şi de neînlăturat, colbul pietrificat al uitării.

Ultimul actor care a jucat Chiriţa, în travesti, Arcadie Donos, poet cu operă şi personaj cultural de primă mână, a rămas mărturisit doar de o placă de marmură, pusă pe zidul casei, de lângă Biserica Italiană, în care am poposit adesea, Arcaşa fiind un basarabean cu suflet de aur, care nu trăia mai clocotitor, decât atunci când îl vizita un moldovean de-al lui. Prea puţin pentru memorie, prea puţin pentru vremea cu oameni. Prea puţin în alte locuri, iar la Suceava, nimic!