1904: Corneliu Moldovanu: La mănăstirea Putna
Murise sfânt şi vrednic, încununat de slavă,
Voivodul ce domnise cu cinste şi ispravă
Cincizeci de ani aproape peste-un viteaz popor
Ştefan cel Bun şi Mare, şi-n veci biruitor,
Cu gândul de lumină şi braţul de oţel,
C-un singur dor în suflet şi-n minte-un singur ţel:
Să ţie neştirbită de-a pururi cinstea ţării.
Dar clopotele Putnei, în liniştea-nserării,
Şoptind o rugăciune cu glasul lor trudit,
Creşteau durerea morţii voivodului slăvit…
Şi ţara-ntreagă-n plânset tânguitor de clopot,
În freamăt trist de codri şi-n surdul apei ropot,
Îşi îngropa cu jale nădejdea ei vitează,
Norocul ei puternic, neadormita pază.
În sfintele odăjdii, toţi arhiereii ţării,
Veniţi ca să slujească prohodul îngropării,
L-au uns cu mir, cetindu-i din cărţile-nţelepte,
Sfinţindu-i pomenirea şi faptele lui drepte.
Boierii toţi în juru-i, cu frunţile plecate,
Trişti ascultau cântarea cuvintelor curate
Din sfinte Evanghelii, cerând Celui Puternic
Iertarea milostivă în somnul lui cucernic.
Lângă cosciug, pe treaptă, Domniţa-ngenunchiată
Alături de fecioru-i plângea nemângâiată,
Rugându-se-ntru Domnul spre dreapta izbăvire
A celui care doarme în mută nesimţire.
Şi ceara arde încă, topindu-se în sfeşnic…
Toţi plâng, el nu-i aude din somnu-i greu şi veşnic.
Tânguitor şi jalnic plâng clopotele ţării
Împrăştiind durere în negurile zării.
Prelung şi trist răsună un glas de corn departe:
E semnul că Suceava de Domnu-i se desparte.
Convoiul se porneşte în faptul dimineţii
Spre mănăstirea Putnei; în frunte, călăreţii
Purtând năframe albe ce flutură în vânt,
Sunând din corn cu jale un cântec de mormânt.
Apoi vin arhiereii şi preoţii Moldovei
Şoptind din cărţi bătrâne înţelepciunea slovei,
Spre blânda izbăvire a Domnului iubit;
În urmă vine carul cu mirt împodobit,
În care e cosciugul cu flori săpate-n lemn;
Pe el, sabia, schiptrul, al stăpânirii semn,
Pecetea domnească şi scutul de-apărare…
După cosciug boierii, în haine de zi mare,
Şi căpitanii oastei păşesc încet şi rar,
Cu frunţile plecate şi cugetul amar.
Apoi oştirea curţii, mulţime de norod,
Tot însoţind la groapă viteazul voivod.
Veniţi de-i daţi acuma obşteasca sărutare
Şi-ngenunchiaţi, cu gândul senin spre închinare;
Rugaţi-vă-ntru Domnul pentru a sa odihnă,
Să-i fie somnul dulce şi adormirea-n tihnă.
Veniţi acum noroade, slăviţi-i pomenirea,
Cu marile lui fapte-nzestrându-vă-amintirea,
Lăsând ca moştenire acelor ce-or să vie
Poveştile mai mândre-n isprăvi de vitejie;
Şi doinele mai triste şi-n grai mai fermecate
De dorul altor vremuri, în fapte mari bogate.
Veniţi cu toţi, priviţi-l!… E cea din urmă dată…
Cu fala şi lumina a stăpânit poporul,
Orânduind dreptate, fiind în veci izvorul
De bine şi credinţă, în lunga lui domnie…
În vremuri de restrişte, lupta cu bărbăţie
În fruntea oastei sale, cu paloşul deştept
Şi-şi chibzuia izbânda cu gândul înţelept.
În ani puţini de pace, în loc de buzdugan,
Nedezlipit tovarăş al vieţii de oştean,
Umbla cu crucea-n mână şi-n loc de cetăţui
Zidea lăcaşuri sfinte în cinstea Domnului.
Veniţi de-i daţi acuma obşteasca sărutare
Şi-ngenunchiaţi cu gândul senin spre închinare!
Sub bolta mănăstirii, săpatu-i-au mormânt,
Să-i fie codrii-aproape şi prieten al lor cânt.
Şi-o lespede de piatră i-au pus drept străjuire,
Cu horboda de slove neştearsă pomenire!
Şi-o candelă ce-şi plânge lumina în veghere,
Urzind singurătate şi tainică tăcere…
În timp de patru veacuri, tu, slugă credincioasă,
Ai răspândit smerita, lumină prietenoasă
Peste mormântul celui mai glorios voivod!
O, candela! Tovarăş din viaţa după moarte,
Izvor de-nţelepciune, a mângâierii carte!
Din vremuri legendare de sârg şi vrednicie,
Tu singura ramas-ai curată mărturie,
Să ne hrăneşti simţirea, dând zbor închipuirii,
Şi sufletului pace, evlavie gândirii…
Tu ne aprinzi în minte mai limpede-amintirea
Măreaţă şi senină a marelui voivod;
Ne făureşti icoane după-un bogat izvod
Al vremurilor stinse, ce numai tu le ştii,
Vremi rodnice-n credinţă, bogate-n străşnicii,
Când crucea şi hangerul erau de-acelaşi sânge,
Iar legea strămoşească nimic n-o putea-nfrânge.
Când vorba era vorbă şi îşi avea temei,
Iar datina-n putere, avându-şi rostul ei…
Măreţ, voivod, Ştefane!… îmbătrânit de mult
În amintirea noastră, zadarnic mai ascult
Tot ce-mi şopteşte gândul, în clipe de visare…
Noi am venit aicea cu dor de închinare,
Să ne trezim în suflet simţiri noi şi curate,
Avânt de viaţă nouă, de-adâncă pietate;
Mărirea ta şi fala isprăvitorul de bine
Să ne deştepte iarăşi credinţa-n noi şi-n tine;
Să dobândim nădejdea-n minunile credinţei,
Privind cu dor şi râvnă la zorii biruinţei…
Noi am venit aicea să ne-nchinăm măririi
Şi slavei tale, Doamne! Evlavia simţirii
Şi-a gândurilor cinste le-aducem drept prinos
La groapa ta, stăpâne, îngenunchind pios…
Cu smirnă şi tămâie, sfinţindu-ţi amintirea,
Nălţăm pretutindeni imnuri curate-ntru slăvirea
Şi lauda ta, Doamne!…
Noi am venit aicea, ca să luăm lumină
Din faima-ţi depărtată ţi gloria-ţi deplină,
Crescându-ne puterea din sufleteşti izvoară,
Să învăţăm iubirea de datină şi ţară
Redobândind în suflet puterea vitejiei,
Hrănindu-ne simţirea cu dragostea moşiei;
Şi-mbărbătaţi în inimi şi-n gândurile noastre,
Să ne-nturnăm, în urmă, sub bolţile albastre,
În plaiurile mândre a dulcii Bucovine,
Ca să-ţi scăpăm lăcaşul tău sfânt din mâini străine!…[1]
[1] Literatură şi artă română, Anul VIII, Bucureşti 1904, pp. 309-312
