Veşnicia unor nume care merită totul (I)

Citind cu atenţie, de-a lungul anilor, pamfletele lui Victor Micu, publicate în „Zori noi”, am înţeles că pamfletul nu înseamnă un atac la persoană, ci la mentalităţi. În mare parte, pamfletul este un poem în proză sau măcar o tabletă literară, care are tot atât de multe de spus şi în care se vor regăsi multe, multe personaje ale zilei. Nici pamfletele interbelice ale lui Zaharia Stancu nu-mi erau necunoscute, dar, în ceea ce doream eu să scriu, nu încăpea şi duritatea expresiei lui, pe care o înlocuiam cu o ironie tristă, risipită prin atmosferă aidoma unei desfaceri a norilor sub respiraţia zefirului. Încă nu aveam de gând să scriu pamflete, dar în zilele Revoluţiei Române, în ciuda aglomerării atribuţiilor (trebuia să scriu mai mult de jumătate din conţinutul publicaţiei „Tinerii Revoluţiei” şi să conduc tehnoredactarea), aproape instinctual am formulat caracteristicile pamfletului meu, prin două texte, „Os de ros” şi „Doi comunişti”, primul text schiţând intuitiv, dar exact, deceniile următoare ale societăţii româneşti:

Tinerii Revoluţiei, a doua pagină

„Încă nu s-a uscat sângele, încă mai curge sânge, atmosfera se sufocă sub povara icoanelor însângerate, până şi cuvintele se preling, pe degetele celor care le scriu şi ale celor ce le citesc, în şiroaie de sânge, până şi pietrele în care odihnesc sufletele strămoşilor transpiră sângele lor, ţara însângerată se ridică din genunchi şi îşi vindecă rănile, redându-ne nouă, tuturor, demni­tatea şi mult aşteptate Libertate! În numele Libertăţii şi al Demnităţii, prin venele noastre pulsează sânge proaspăt aceeaşi inimă, inima cea mare, generoasă a Patriei.

Viitorul cere pluralism politic, cere sindicate libere, dar cere, mai ales, o uriaşă şi unitară concentrare de forţe pentru garantarea mersului înainte al istoriei. Putem trăi mai bine, putem fi liberi, doar în măsura în care fiecare om al acestui neam îndelung năpăstuit se poate bucura şi de bunăstare şi de liber­tate. Bunăstarea şi libertatea trebuie să devină bunuri cotidiene, eliberate de litera mare a lozincarismului politic. Sunt con­vins că majoritatea partidelor care se vor constitui vor avea ca prim scop binele nostru al tuturor, binele patriei; dar trebuie să ne păzim mai ales de cei care înţeleg din binele universal un plus de bine pentru ei, de cei care schimbă osul zgârcit al ceauşismului cu osul dolofan pe care li l-ar putea oferi alegerile li­bere şi democratice. Nu aveţi un os de ros?, întreabă fostul tre­păduş schimbându-şi numai masca. Nu aveţi un os de ros?, stri­gă fostul spoliator, din atât de perfecta mafie administrativă, dându-se, azi, drept un mare persecutat, dar locuind într-un apar­tament somptuos, posesor a două autoturisme şi al unei colecţii de tablouri de peste un milion de lei.

Nu aveţi un os de ros?, îşi arată patriotismul delapidatorul, cu vilă în Zamca, tremurând la gândul unei anume reforme… monetare. Nu aveţi un os de ros?, se înghesuie tot soiul de nulităţi şi de rataţi, care găsesc mult mai dulce să „se angajeze în democraţie”, decât să pună umărul la reconstrucţie. De Revoluţie scăpând „fără pierderi”, pentru că ea, Revoluţia, n-a mai avut vreme să plătească tribut năprasnic de sânge şi pe aceste locuri sfinţite şi de oameni si de Dumnezeu.

Şi în vremea asta mai mor oameni, şi în vremea asta po­porul trudeşte în fabrici, în uzine, pe câmpuri, pentru că le-o cere Patria şi Poporul prin glasul lor cel mai autorizat deocamdată, cel al Frontului Salvării Naţionale”.

Publicaţia apărea într-o sută de mii de exemplare, tirajul epuizându-se în câteva ore. Cititorii erau oameni cu adevărat educaţi, indiferent de statutul lor social, pentru că la lecturi ample şi vindecătoare ne obligau constrângerile comuniste. Primul meu pamflet viza nu doar o temere, ci contura ameninţarea unei perspective, în care buluciţii în politică, toţi proveniţi din linia a doua a activismului, vor acapara totul. Profesorul Octavian Nestor, pricepând printre primii mesajul, a încercat să-şi facă o rubrică „Os de ros” în cotidianul „Crai nou”, dar pe adresa redacţiei au sosit atât de multe scrisori de protest, în care îl acuzau de plagiat, deşi nu era un plagiat, încât rubrica a fost abandonată. Eu nu puteam admite o dictatură a mulţimii şi, tocmai de aceea, am scris un al doilea pamflet, „Doi comunişti”, pornind de la faptele demne de admiraţie ale lui Ion Siminiceanu şi Ovidiu Mustaţă, dar fără să dau nici un nume. Militam doar împotriva mentalităţii bolşevice a culpabilizării colective, susţinând că fiecare om în parte, din fosta administraţie comunistă, trebuie privit din proprie perspectivă, în baza faptelor sale. Cunoşteam mulţi foşti comunişti, care chiar credeau în îndreptăţirea tuturor la egalitate, şi nu vroiam să devin complice în lapidarea lor cu pietre. Miu Dobrescu, Traian Gârba, Nicolae Moraru, Nelu Răcaru, Ileana Paranici, Alexandru Toma, Costache Achiţei, Ion Paranici, Ion Nedelea, Mihai Ghergu, Mihai Frunză, Ion Ţăranu, Petru Fasolă şi chiar „tovarăşa” Busuioc, pe care o întâlnisem pe la depozitele de grâne, contaminate cu fecale de şobolani, străduindu-se să păzească pâinea sucevenilor de astfel de contaminări, meritau, din punctul meu de vedere, un alt fel de tratament. Dar să iei apărarea unor comunişti, în vremurile tulburi şi aţâţate ale unei răzmeriţe, însemna un risc, pe care mi l-am asumat şi nu a protestat nimeni, pentru că oamenii începuseră să se dumirească şi asupra trecutului, şi asupra viitorului, şi îmi împărtăşeau opinia. Iar dacă venea vreun arţăgos la redacţie, ca să-şi verse otrava în dauna unuia dintre şefii lui de până atunci, refuzam textul, pentru că nu de răfuieli are nevoie timpul nostru, ci de echilibru şi de atitudini corecte.

Pamfletele pe care le-am publicat de-a lungul timpului au avut, uneori, şi rezolvări amuzante. Scrisesem, de pildă, fără să folosesc nici un nume sau situaţie concretă, despre ticăloasa primă privatizare, în care fiecare fura cât putea, iar la biroul redactorului şef Ion Paranici s-a făcut coadă cu „îndreptăţiţi la replică”, toţi recunoscându-se în textul pamfletului, deşi, în realitate, nu era vorba despre nici unul dintre ei. Iar când a sosit dorneanul de la exemplul căruia de lăcomie pornisem în elaborarea pamfletului, Ghiţă Parascan l-a trimis la coadă.

Grigore Vieru şi Vichenti Cosma

Şi mai amuzant a fost când, împreună cu Vichenti Cosma, căruia îi împrumutam volumul de pamflete al lui Zaharia Stancu, am decis să publicăm, în „NordPress”, unul dintre ele, „Bandiţii sub Tricolor”, dar fără semnătură, pentru că textul din 1933 se potrivea mănuşă şi găştilor politice din 1995. A doua zi, au început să curgă replicile din partea organizaţiilor judeţene ale tuturor partidelor, plus ameninţările cu depunerea unor plângeri în justiţie. Am lăsat să treacă vreo câteva zile şi-abia apoi am dezvăluit identitatea autorului şi data apariţiei pamfletului, iar penibilitatea recunoaşterii drept „bandiţi sub Tricolor” i-a făcut pe gălăgioşii lideri politici de atunci să-şi autoimpună o penitenţă de minimum o lună de zile.

Pe vremea aceea, jurnalism însemna să mergi în toate localităţile judeţului şi, discutând cu oamenii, să culegi primele informaţii despre o afacere neonorantă sau alta, pe care să o verifici, după aceea, şi în alte surse. Uneori, primeam şi informaţii anonime prin telefon, dar le verificam şi pe astea. De pildă, un cetăţean mă tot informa despre gândurile negre pe care mi le purta colonelul Vasile Vargan şi, deşi erau nemeritate, nu le-am pus la inimă, ci am mers la prim-procurorul Buzdugan, despre care ştiam că este prieten de familie cu Vasile Vargan, rugându-l să-l prevină pe acesta că unul dintre cei trei prieteni ai săi, în faţa cărora se răcorea împotriva lui Drăguşanul, mi-l toarnă. Curând după aceea, n-am mai primit telefoane, iar la prima întâlnire întâmplătoare, Vasile Vargan s-a convins că, de fapt, eu chiar îi port un fel de simpatie.

În prima mea săptămână de lucru ca salariat la „Crai nou”, participând la şedinţa de machetă, s-a pus în discuţie, la sesizarea unei ziariste, demiterea lui Constantin Ştefuriuc pentru indisciplină. Când s-a pus propunerea la vot, nu am ridicat mâna, iar când domnul Ion Paranici mi-a spus că am voie să votez, chiar dacă sunt nou, am spus că nu îndrăznesc să mă fac vinovat de condamnarea la moarte a unui poet prin înfometare. Pentru că, dacă îl dăm afară pe Ştefuriuc, asta ar însemna, să-l condamnăm la moarte. Toţi ne lăudăm că dacă Eminescu ar fi trăit în timpul nostru l-am fi răsfăţat cu de toate, iar blamarea poetului Constantin Ştefuriuc nu înseamnă decât o dezminţire a acestei inutile trufii. Toţi, inclusiv denunţătoarea, au rămas pe gânduri, iar hotărârea finală a desemnat o echipă, formată din Dumitru Teodorescu, Mircea Sfichi şi eu, care să meargă acasă la Ştefuriuc şi să-l convingă să mai şi treacă pe la serviciu. L-am căutat, în aceiaşi zi, la „Central”, unde ştiam că obişnuieşte să-şi facă veacul, cu o foaie albă şi un pix lângă cana de cafea. Când m-a zărit, m-a salutat bucuros cu formula lui tradiţională:

– Salut! Dai o votculiţă şi o cafeluţă?

– Dau.

– Atunci ia loc… Şi ce mai citeşti, ce mai scrii?

De fiecare dată, indiferent de conviv, era interesat doar de lecturi şi de preocupările scriitoriceşti. Jurnalismul ajunsese să-i repugne, chiar dacă nu ştia să facă nimic altceva în viaţă. De asta, de fapt, nu trecea pe la redacţie, iar când o făcea, juca şah cu Gheorghe Parascan sau cu Victor Micu, iar când intram în arenă noi, greii, adică Mircea Sfichi, Ion Mândrescu şi eu, chibiţa, urmărind atent fiecare partidă în parte. Când Dumitru Vinţilă se pregătea să ne pozeze, Ştefuriuc făcea giumbuşlucuri – într-o astfel de fotografie arăta scorul cu degetele. Scria puţin, doar atât cât să-i acopere minimumul normei lunare, iar poezie nici măcar atât. Nimic nu-l mai interesa, nimic nu mai avea sens pentru el. Păşise pe prima treaptă a îmbătrânirii trupului, iar sufletul lui de veşnic adolescent răzvrătit nu putea accepta îmbătrânirea. În cele din urmă, şi-a cerut transferul la ziarul patriotard al unui potentat local, năimit fiind cu un salariu uriaş, pe care nu l-a încasat niciodată. Ultima oară l-am întâlnit pe o canapea de pe holul redacţiei „NordPress”, cotidian pe care urma să-l preiau:

– Ioane, spune-mi că vii, ca să ştiu dacă mai am pentru ce trăi…

A doua zi, a fost internat în spital, de unde a evadat în veşnicie. Peste nici şase luni, sculptorul Cezar Popescu, pe atunci student la arte plastice, îi amplasase un bust în şcoala generală din Udeşti, pe care avea să-l dezvelească Grigore Vieru, cu ocazia primei ediţii a Festivalului literar „Constantin Ştefuriuc”, numit, din păcate, la rugămintea unor localnici, „Eusebiu Cămilar – Magda Isanos – Constantin Ştefuriuc”, ulterior numele Poetului fiind răşpăluit de pe afişe, din pricina pasiunii amorelnice a unei culturnice. În 2004, aveam să-i scot o carte a cărţilor lui de poezie, „Cineva mi-a împuşcat sufletul”, cu o prefaţă pe care am scris-o eu, „Prinţii adolescenţei şi posesorii de suflete”, şi cu o alta a lui Emil Satco, „Poetul”, prefaţă pe care Emil Satco o scrisese pentru cartea de poeme inedite ale lui Constantin Ştefuriuc, pe care el o lucrase, dar s-au lustruit alţii cu munca lui, îmbrâncindu-i şi prefaţa dincolo de coperţile unei îndelungate trude. Cele două texte de prefaţă înseamnă şi nişte mărturii despre schimbarea de atitudine faţă de autorii suceveni contemporani, dar şi despre susţineri publice care merită menţionate, şi tocmai de aceea le reproduc.

Ion Drăguşanul: „Poet pur-sânge, existând între Apă şi Cer. Prinţ al adolescenţei. Mesteacăn. Condamnat la adolescenţă, incapabil să pună la cale evadări.

În Bucovina, cărţile lui sunt rare. Lipsesc din mai toate bibliotecile. Bucovina există din ce în ce mai fără Ştefuriuc, deşi i se rosteşte anual numele, cu ocazia concursului literar de la Udeşti.

Numele poetului a devenit, deja, un pretext, o ocazie de a se lustrui unii, alţii, cu numele lui Ştefuriuc.

Într-un anume fel, Constantin Ştefuriuc împărtăşeşte soarta ostaşului udeştean Zamfir Nicoară din Rus-Mănăstioara. Nicoară, proaspăt absolvent al Gimnaziului greco-ortodox din Suceava, a fost încorporat în armata austriacă şi trimis să lupte, împreună cu colegul lui de liceu, Dumitru Catană, la Săcele, lângă Braşov. Când au priceput că „inamicii” sunt ostaşii români, cei doi tineri învăţători au început să-­şi sape mormintele. Nu aveau de ales: trebuiau să tragă în fraţii lor români sau să-şi sape singuri mormintele. După respingerea asaltului, Nicoară şi Catană au fost împuşcaţi şi uitaţi pentru totdeauna. Nici măcar la Liceul „Ştefan cel Mare” din Suceava, nici măcar la Udeşti, nu s-a pus o piatră mărturisitoare a eroismului-martiriu care apropie atât de tulburător de Iisus.

La Udeşti, există un bust în ipsos al Prinţului adolescenţei, lucrat de artistul plastic Cezar Popescu, şi el prinţ al adolescenţei, în primăvara anului 1995, când omagia opera poetului din Udeşti printr-o operă. Bustul acela n-a mai fost turnat în bronz, ba nici măcar de o banală lăcuire nu s-a mai ocupat nimeni.

Cu sau fără busturi, cu sau fără dedicări de concursuri de poezie, poeţii pot supravieţui prin operă. În fond, ei au trupuri de litere şi, câtă vreme literele vor vibra în toată splendoarea fiinţei lor reale.

„Cineva mi-a împuşcat sufletul” este o carte a cărţilor lui Constantin Ştefuriuc. În bibliotecile Bucovinei îşi vor afla locul pe care îl merită 400 exemplare ale acestei cărţi, alte 600 exemplare urmând să fie dăruite celor care mai au nevoie de poezie, purtătorii dec suflete. „Cineva mi-a împuşcat sufletul” este concretizarea îndemnului „Hai să facem ceva pentru Titi!”, pe care l-au rostit prietenii lui de odinioară, Dan Fîrţescu şi Dănuţ Burgheaua. Prieteni de odinioară, prieteni pentru totdeauna, cărora li se datorează apariţia acestei cărţi a cărţilor lui Constantin Ştefuriuc.

A urmat un alt îndemn: „Hai să facem ceva şi pentru tinerii scriitori din Bucovina!”, rostit de Gavril Mîrza şi de Petrică Ştirbu, oamenii cărora li se datorează şi debutul Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, „Cartea sângelui” fiind tipărită, la 85 ani de la sacrificiu, tot prin contribuţii particulare, într-un tiraj de 5.000 exemplare, toate dăruite contemporanilor noştri.

Datorită lui Gavril Mîrza, datorită lui Petrică Ştirbu, datorită inegalabililor slujitori ai culturii de la Centrul de Creaţie Suceava şi datorită poetului şi profesorului Gheorghe Cîrstean, alţi prinţi ai adolescenţei, tinerii autori suceveni Iorestina FLOREA, Adina Loredana NISTOR şi Ioan Petru COROMA debutează editorial în primăvara lui Constantin Ştefuriuc (poetul s-a născut pe 5 mai şi avem datoria să nu-1 lăsăm să moară vreodată). Cele trei premii de debut (Premiul „Eusebiu Camilar” – Iorestina Florea, Premiul „Magda Isanos” – Ioan Petru Coroma, Premiul „Constantin Ştefuriuc” –  Adina Loredana Nistor), premii ale primăverii udeştene a literaturii bucovinene, vor fi urmate, în toamna mălineană a literaturii bucovinene, de alte trei debuturi.

Iar toate acestea se întâmplă pentru că în Bucovina au existat, există şi vor exista mereu autori care merită cinstirea posesorilor de suflet”.

Emil Satco: „S-au scurs aproape zece ani de când nu mai este printre noi poetul cu blonde plete, care n-a putut, n-a vrut să iasă din adolescenţă. „Când eram băiat subţire / Şi umblam desculţ pe cer…”. A apărut, nu ştiu de unde, nu ştiu când şi a tulburat, cu chipul său angelic, multe inimi de fete. La rându-i, se lăsa „furat” de farmecul trecător. „Când treci se clatină şi lacrima / De frumuşele şi de dor/ Chiar dacă cerul locuieşte-n nor /Eu nu-ndrăznesc, eu nu-ndrăznesc şi… mor!”. A avut, ca orice murilor, o primă, mare iubire. „A trebuit să vină lacom Stela, / Să ies şi eu odată din copilărie / Într-un hotel, cu sângele acela / Băiatul era plug peste câmpie”. Şi sufletu-i de mesteacăn tânăr, mustind de seva primăverii, a izbucnit într-un chiot de supremă fericire: „O, cum aş răvăşi această noapte / Cu flautul trupului meu!… / Mă las neliniştii şi gurii nimănui / Această noapte, iubito, să fi-o pui în sân / Sau într-un loc mai sfânt, dacă-l mai ai / (…) Această noapte să o ţii în tine / Să nu o naşti nici dacă-ar fi să mori” (…). „Când te sărut, se clatină lumina, / O orgă arde stelele pe gură”.

Înaripat de gânduri juvenile, necontaminat de canoane, aşterne pe hârtie versuri în care ritmurile muzicii, setea de viaţă, dorul de necuprins se topesc în creuzetul „metrului clasic sau al prozodiei modeme”: „Trupul meu curat îl ţin ascuns în munţi / Numai Luna mi-l pofteşte, numai ea mi-l vlăguieşte – / Joacă-mă pe sâni, leagă-mă de soare / Spune-i Lunii că mă doare, / Laptele de mamă, frunza din oglindă / Noaptea mă îndeamnă, moartea mă colindă”. „M-am culcat în cer / Îmi săreau stele prin păr, ca greiereii /Un înger cu aripe de iarbă eram / Nu ştiam / Că două, câte două, păsările / Treceau peste fluviul sângelui meu”. Scurgerea timpului, învăţarea „alfabetului interogărilor lucide” nu-i alunga sentimentul „tinereţii fără bătrâneţe”, himera adolescenţei îi bântuie gândurile, iar viaţa, cu bucuriile şi mai ales cu necazurile ei, nu reuşeşte să-i stârpească recuzita romantică. Câte o notaţie fugară surprinde prin laconismul său şi prin ceea ce se poate citi dincolo de el: „Gesturile epocii, gesturile istorici, în cădelniţa gândului, tainul de bine şi de tău, trecând din fiind în nefiind (…). Şi râul, ca o lamă … Secretul liric divin, dincolo de real, dincolo de obiectiv şi obiectivitate”. Pătrunde în sanctuarul literaturii, cartea „Frumosul în piele de tigru” fiind considerată ca fiind „unul dintre cele mai frumoase volume de versuri de dragoste”, apărute în acel timp (1983). Se împlinise urarea lui Geo Bogza, făcută cu câţiva ani înainte? „Îţi doresc să te auzi în lume ca un râu limpede de munte!”. Poate da, poate nu. E convins de ideea că „Poetul sculptează cerul şi-l apropie de perfecţiune”. Viaţa merge mai departe. Gândul, uneori, devine dureros de lucid. „Secol cărunt / Nişte orbi conduc alţi orbi / Păsările se anunţă înainte de a începe zborul / Măgarul cântă la liră / Boii desenează/ Oraşul Lui Dumnezeu a intrat în Iad!… Vin apele unui vis rău / Vine roua / Scapă cine poate!”. Dar tenebrele trec repede, alungate ca nişte harpii, în împărăţia subterană din care au scos o clipă capul la lumină. Şi poetul redevine el însuşi. „Încă mai sunt curat, / Ied îndrăgostit, împărat, / Creangă de măr înflorit / Rezervat pentru melancolie, / Nebun la curtea unui Rege bun; / Îngeri cu flaute / Cântă prin suflet / Încă mai sunt curat”. Visează la puritatea adolescentină, în imnuri înaripate cântă dragostea pură, neîntinată: „Femeii să-i dăm numele Iubire / Lumină fără umbră, stea de dor. / O, dac-aş fi încă o dată mire / Tot lângă ea aş înflori de dor”.  După 1989, amăgit de speranţe deşarte, ar vrea să plece, să vadă şi alte meleaguri, indiferent care, fie ele şi ale Albaniei (!), dar abia reuşeşte să supravieţuiască în oraşul de care nu s-a putut despărţi niciodată. Scrie despre „Nume de prieteni”, la ziarele unde este angajat sau colaborator, mai publică şi versuri scoase din sertare prăfuite, dar nu reuşeşte să-şi vadă un nou volum la vreo editură. „Îmi pun iar sângele în vâslele iubirii / Adolescent în stingere, bărbat în răsărit / Neruşinaţi de tineri, frumoşii nemuririi / încarcă sângele cu-n trup pentru iubit. / Sunt nopţi în care malurile ard / Şi când aştepţi ca Luna să se facă apă / Stâncos şi tânăr în hazard / Adâncul foşnitor să te încapă”. Sfârşitul e neverosimil de aproape. Îl intuia? N-avem de unde şti. Am descoperit, pe o bucată de hârtie rătăcită printre sutele de manuscrise, această „poezie” cu iz de ritual mitic: „Timpul trece, / te petrece, / dinspre leagăn, / înspre rece”… Ultimele clipe, petrecute pe un pat de spital. Şi ultimele cuvinte: „Doctore, te rog, dă-mi o pilulă de muzică!”.

„Valea cea mai frumoasă de pe pământ”, Udeştiul, a dat, în timp, literaturii, trei poeţi: Gavril Rotică, Eusebiu Camilar şi Constantin Ştefuriuc”.

Constantin Ştefuriuc, în copilărie

După nopţi nesfârşite, pe care i le închinasem, iar cervicea înţepenită începuse să doară, am zis spre o fotografie a lui Constantin Ştefuriuc, aflată pe masa mea de lucru:

– Titi, doar cartea şi gata!

Şi-atunci am auzit, de pe faianţa albă a bucătărie, în care se reflecta un George Damian viu, în costum grena, o voce arhicunoscută:

– Nu, zău?

– Ai dreptate, naşule! Am să fac şi cartea ta, apoi gata!

Dar nu m-am putut ţine de cuvânt, pentru că rafturile bibliotecilor erau doldora de goluri, care trebuiau umplute, aşa că, din 2004, încoace, o puzderie de nopţi mi s-au îngemănat cu veşnicia unor nume care merită totul.

Surâsul dumnezeirii (III)

Şi dacă nu ar fi venit Revoluţia Română, teatrul din Suceava tot s-ar fi desfiinţat, din simplul motiv că Suceava nu poate asigura mai mult de două săli mici de spectatori. Locuiam în Suceava, după plecarea actorului Răzvan Popa la armată, la început într-o garsonieră, apoi într-un apartament cu două camere, repartiţia având o poveste amuzantă. Tocmai se eliberase, prin mutare la trei camere, un astfel de apartament şi, deşi aveam o cerere depusă la Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă, un prieten m-a sfătuit să merg în audienţă la preşedintele Alexandru Toma:

– Fii atent: dacă vrei să ai vreo şansă, cumpără-i un telefon cu taste, că nu are!

La consignaţia de lângă biserica Sfântului Dumitru existau telefoane cu taste, dar cel mai ieftin costa mai mult decât leafa mea pe o lună, aşa că nu mi-am putut permite un astfel de cadou. Am mers, totuşi, la Inspectorat, dar fără să îndrăznesc să intru. Dacă nu aveam telefonul cu taste, ce să fac! Ezitând între să intru şi să-mi văd de drum, numai ce dau nas în nas cu Alexandru Toma, care mă ia amical la rost:

– Tu de ce rezemi zidurile pe aici?

– Dacă nu-mi daţi altele, pe care să le reazem acasă…

– Păi, nu ţi-am promis că, la prima recepţie a unui bloc nou, îţi repartizez unul şi ţie?

– Da, dar acum aveţi un apartament liber, cel în care a locuit Marian Palade…

Alexandru Toma, care avea puzderii de probleme pe cap, şi-a amintit şi l-a strigat pe vicepreşedintele Mihai Ghergu:

– Fă-i o repartiţie pentru apartamentul din Grigore Ureche!

Şi a plecat, iar eu m-am mutat la două camere, fără să fie nevoie de un telefon cu taste. După Revoluţie, când am ajuns coleg cu Alexandru Toma, în redacţia „Crai nou”, i-am povestit toată tărăşenia, iar el a rămas pe gânduri.

– Deci aşa se explică, Ioane, cultul personalităţii, începând de la cel mai înalt nivel şi până la cel de jos…

– Exact, ca în „Piramida cu pigmei”, a lui Constantin Morariu…

În ciuda numelui, care putea fi blamat, Inspectoratul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă însemna o instituţie de cultură prestigioasă, cum nu vom mai avea vreodată. Alexandru Toma, Mihai Ghergu, Marcel Mureşeanu, Petre Drişcu, Ianoş Horvath, Costache Dumitriu au făcut atât de mult pentru cultura acestui judeţ şi în limitele permisive ale democraţiei minţii încât sunt greu de egalat. Am scris monografia instituţiilor de cultură ale judeţului Suceava, publicând-o în prefaţa cărţii „Un adaos de veşnicie la veşnicia lui Nicolae Labiş”, şi vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză.

În săptămâna de decembrie 1989, premergătoare Revoluţiei – eu nu pot nega jertfele miilor şi miilor de tineri, peste sângele cărora au tropotit profitorii – la Suceava urma să se ţină ediţia a XXI-a a Festivalului Naţional „Nicolae Labiş”. În 21 decembrie, în biroul noului şi ultimului director al teatrului sucevean, Marcel Mureşeanu, se adunaseră doar câţiva poeţi, care făceau parte din juriu, printre care şi sucevenii Adrian Dinu Rachieru, Ion Ţugui, George Damian şi Ion Beldeanu, hotărând, datorită situaţiei excepţionale din ţară, să acorde un singur premiu, de care a beneficiat ieşeanul Constantin Savin, pentru poemul „Trece soldatul”. O fotografie, pe care am folosit-o în menţionata antologie a festivalului, sugerează că preşedinte al ediţiei ar fi fost poetul Gheorghe Tomozei, dar în presa vremii şi în arhivele Centrului de Conservare şi Promovare a Tradiţiilor populare nu am găsit informaţii despre festival, pentru că, în 22 decembrie 1989, când trebuia să se facă premierea, sângele altora a deschis ferestre şi în Suceava. Îmi amintesc, însă, că actorii sunau prin ţară şi aflau de la colegii lor că se trage în Timişoara şi în Cluj-Napoca, iar mai târziu şi în Bucureşti. De câteva zile, actorul Dan Victor ne tot vorbea de şansa Revoluţiei şi ne implora să ieşim şi noi în stradă. Suceava, însă, paşnică şi patriarhală ca întotdeauna, adunase doar câteva pâlcuri în stradă, în vreme ce, în balconul Palatului Administrativ şi în cel al Casei Culturii era mare înghesuială cu foşti profitori ai regimului comunist, inclusiv informatori ai securităţii. I-am privit, o vreme, pe noii revoluţionari ai osului de ros, împreună cu domnul Costache Achiţei, apoi am plecat la redacţia „Zori noi”, aflată şi ea sub asalt, şi am jucat şah, până târziu, cu Mircea Sfichi. Şi în timpul rebeliunii de la Moscova aveam să procedăm la fel, chibiţaţi de speranţele deşarte ale foştilor activişti de partid, care rămăseseră în privilegii administrative. La drept vorbind, ei erau profesionişti ai administraţiei şi nu puteau fi înlocuiţi cu oricine; în plus, fiecare avea câte un dinte împotriva unui fost şef, ceea ce, în fond, însemna propria lor revoluţie, care consta în satisfacţia că-i vor putea zice ălora, de la obraz, câte o vorbă dură. Nu o făceau, dar acasă, înainte de a adormi, toţi îşi auzeau adrenalina crescând, pe fondul revoltei lor intime şi secrete.

În vreme ce tot felul de cârciumari şi de profesori anonimi şi netalentaţi încercau un puci împotriva redactorilor de la „Zori noi”, studenţii suceveni, care îl aveau lider pe Sorin Marius Avram, au cerut doar înlocuirea numelui ziarului, mai întâi în „Suceava”, iar după 24 de ore, în „Crai nou”, iar Dănuţ Burgheaua, consiliat de Gheorghe Parascan, tocmai punea bazele primei publicaţii particulare din România, „Tinerii Revoluţiei”. Şi cum, din lungul şirag de poeţi, doar eu aveam habar de tehnoredactare, mi s-a cerut să fac publicaţia, fără materiale, pentru că majoritatea poeţilor, cum avea să-mi şi mărturisească unul dintre ei, aşteptau, deocamdată, să vadă cum se aşează lucrurile. Pentru că una este să fi publicat o poezie şi alta să te fi dovedit tranşant duşman al regimului comunist. Scriam eu ce era de scris, semnând cu o puzderie de pseudonime şi cu prenumele cumnaţilor şi nepoţilor mei. Am făcut doar două numere din „Tinerii Revoluţiei”, pentru că, înfrânţi în disputa cu ziariştii profesionişti, puciştii s-au aciuat pe lângă noua publicaţie şi nu mă mai simţeam deloc confortabil. Am plecat la o altă nou înfiinţată publicaţie, „Glasul Bucovinei”, unde eram plătit cu mărunţiş, în vreme ce proprietarii ei se îmbogăţeau pe seama muncii mele. Între timp, am predat Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi toată gestiunea secţiei din Suceava (caiete program, decoruri, recuzită, costume etc.), urmând să solicit transferul într-un alt loc de muncă. Oferta de a mă muta la Iaşi nu mă atrăgea, deşi oraşul şi oamenii mi se lipiseră de suflet, în cinci ani de zile, în care petrecusem măcar câte trei luni pe an la Iaşi.

Se spune că fiecare copil vine pe lume cu norocul lui, pe care îl răsfrânge aură asupra familiei care urmează să-l crească. Odată cu naşterea Cozminei, am ajuns să lucrez în sistemul culturii – pălmaş, ce-i drept, adesea umilit pe nedrept – şi să capăt o locuinţă în Suceava, dar din 14 august 1990, aveam să-mi aflu cu adevărat rostul, trăind numai şi numai din scris. Dimineaţa, pe la ora nouă, am început negocierile cu Ion Paranici şi Dumitru Teodorescu pentru un post de redactor la „Crai nou”, iar pe la ora unsprezece, când am sunat la maternitate, mi s-a spus că tocmai mi s-a născut un băieţel frumos, sănătos şi cuminte. Două rânduri de îmbrăţişări sincere, din partea vechilor mei prieteni întru ale gazetăriei, mi-au luminat ziua, iar a doua zi, cu cererea de transfer în buzunar, am plecat la Iaşi. Pe drum, am scris un poem, „A doua zi după Christos”, conştient fiind că, în sfârşit, Iisus Hristos a înviat şi pentru mine, iar o astfel de şansă nu trebuia ratată cu nici un preţ. „Deasupra noastră grauri, grauri / bat calendarele în cuie, / iar anotimpul dovedeşte / că s-ar putea muri frumos, / sorbind din naltele potire / secunda asta care nu e, / căci iarăşi existăm, prieteni, / a doua zi după Christos”.

Peste câteva zile, împreună cu Mircea Sfichi, care avea să-l boteze, am mers să-mi iau băiatul din spital, „Lada” prietenului meu fiind cea dintâi maşină cu care a călătorit Andi. A ajuns pe lume printr-o întâmplare complicată, care era să-l lase fără mamă, care intrase în moarte clinică. Dacă nu s-ar fi aflat în Suceava, în acea zi, Domnul Doctor Fusa, Andi nu şi-ar fi cunoscut mama. Aflând despre dramă, am cumpărat, de la piaţă, o sticlă de whisky şi am mers, împreună cu Cozmina, la cabinetul particular al reputatului medic sucevean, doar ca să-mi rostesc recunoştinţa, pentru că de plătit nu o voi putea plăti vreodată. Domnul Doctor a râs, spunându-mi că nefericita întâmplare l-a convins că, într-adevăr, este un medic adevărat, iar Cozmina, care avea aproape şase anişori, s-a dus la Domnia Sa şi i-a sărutat mâna, fără să rostească o vorbă. Cutremurat de neaşteptatul gest îngeresc de recunoştinţă, Domnul Doctor şi-a strigat nora, care a apucat să vadă cum buzele unei fetiţe sărutau ca pe o icoană mâna chirurgului care i-a înviat mama. Există oameni prin care ni se arată bunătatea lui Iisus Christos, iar Domnul Doctor Fusa este şi va rămâne unul dintre aceştia.