Surâsul dumnezeirii (II)

Adio, studenţie

În vremea în care la Iaşi se punea în scenă „Adio, studenţie”, piesă radiofonică, scrisă de Alexandr Vampilov, dramaturg cu un destin tragic, eu am plecat, pe neaşteptate, împreună cu impresarul Dan Dănciulescu şi cu un maşinist ieşean, Cornel, un băiat care a căzut de pe un bloc cu patru etaje, pe beton, şi nu s-a ales cu nici o rană, să organizăm un turneu de vară pe litoral. Tocmai îmi dusesem un maldăr cu poezii la „Zori noi”, cu gândul să le dactilografiez, pentru a onora cu o carte premiul de debut al Editurii „Albatros”, când am primit dispoziţia de a urca în tren, urmând să mă întâlnesc cu ieşenii la Constanţa, aşa că am dispărut, pur şi simplu, fără a anunţa pe nimeni, nici măcar pe Ghiţă Parascan, pe biroul căruia lăsasem maldărul de manuscrise. În absenţa mea, Victor Micu a răsfoit teancul şi a intrat la griji. De ce am adus toate poemele la redacţie şi am dispărut fără un cuvânt. Nu cumva aveam de gând să mă sinucid şi am salvat doar poeziile mele, încredinţând manuscrisele redacţiei?

După o săptămână şi mai bine de muncă în organizare, m-am întors la Suceava, ca să-mi iau un alt rând de haine, cu care să plec la Iaşi, ca să preiau spectacolul. La Constanţa, Dan Dănciulescu îmi spusese că repetiţiile merg greu, că nimeni nu e interesat de piesă şi că, probabil, se va amâna premiera. Venind la Suceava, am intrat pe la „Zori noi” şi m-a surprins primirea care mi s-a făcut. Mai întâi m-a îmbrăţişat, fericit, redactorul şef-adjunct, domnul Ion Nedelea, intelectual de clasă şi om de mare caracter, dar niciodată expansiv, deşi iubea oamenii într-un mod aproape dezarmant. Până în biroul ocupat de Parascan, Micu, Ştefuriuc şi Sfichi, îmbrăţişări peste îmbrăţişări, inclusiv din partea redactorului şef, poetul Ion Paranici, care, anunţat de domnul Nedelea că m-am întors, s-a grăbit să mă întâmpine. Nu pricepeam nimic. Eram întotdeauna bine primit la „Zori noi”, unde mi-am făcut ucenicia în jurnalism şi literatură, dar de întâmpinări atât de entuziaste nu avusesem parte vreodată. Mai mult, Victor Micu, de regulă strâns la pungă, m-a invitat la „Bachus”, să mâncăm ceva.

– Nu pot, domnule Victor, pentru că nu am un ban în buzunar…

– Asta contează? Am eu!

Crama „Bachus”, de lângă tipografie, era numită, în glumă, „subredacţia”, iar barmanul, nea Iliuţă, al doilea redactor şef-adjunct. Ne ştiau toţi ospătarii ca pe nişte prieteni apropiaţi şi ne întâmpinau cu bucurie. Victor a făcut o comandă atât de spectaculoasă, încât m-am ruşinat. Am vrut să refuz parte din bucate, pentru că în turnee şi în organizare te obişnuiai cu mâncarea pe sponci, dar Victor Micu nu a acceptat cu nici un preţ. Apoi am început să discutăm despre plănuitul lui roman, „Poarta Brandenburg”, pe care îl intuiam drept formidabil, dar Victor părea preocupat de altceva, de un subiect năstruşnic, pe care îl purta în minte ca pe o bucurie. Începuse să-mi explice cât de frumoasă e viaţa şi ce dar dumnezeiesc înseamnă ea – opinie pe care o împărtăşeam total, explicându-mi că sinuciderea este şi o blasfemie, şi o nebunie. Iar eu, care o aveam pe Cozmina drept rost fundamental în viaţă, drept pomuşorul meu cosmic, menit să-mi fixeze înnăscuta-mi cosmogonie, am perorat cu entuziasm pentru viaţă, lăsându-l pe Victor fără replică. Abia într-un târziu, după frământări ale minţii pitite sub tăcere, Victor Micu m-a întrebat uimit:

– Cum, nu ai intenţionat nici o clipă să te sinucizi?

– Ferească Dumnezeu! Eu am pentru ce şi pentru cine trăi, domnule Victor!

Şi nu am mai avut nici un farmec. Am terminat de mâncat în tăcere, iar Victor s-a întors în redacţie.

La Iaşi am ajuns în seara premierei. Domnul Achiţei mi-a predat spectacolul, explicându-mi că actorii nu prea ştiu rolurile şi că ar trebui să găsesc un loc cât mai bun pentru suflat. Mai era o jumătate de oră până la ridicarea cortinei, când am privit pe vizetă, deşi liniştea din sală era atât de densă, încât îmi închipuiam că nu a venit, încă, nici un spectator. Şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor: sala era arhiplină. Am fugit la cabine şi le-am vestit actorilor, care, după ce au pândit, unul după altul, prin vizeta cortinei, au intrat în panică. Nu prea ştiau rolurile, pentru că nu le plăcuse banalitatea piesei, scrisă de Vampilov la 19 ani, dar nu-şi puteau permite să se facă de râs în faţa publicului. I-am liniştit, spunându-le că voi pune câte o cabinieră sau maşinist la fiecare pantalon (draperiile de scenă), care să le spună replicile la timp. Cristi Rotaru, care interpreta un miliţian sovietic şi care ţinea enorm la evoluţiile sale scenice, mi-a cerut, căutând o salvare, să-i dau orice îl poate ajuta să se facă de nerecunoscut. Cum ne aflam la Iaşi, i-am adus o mustaţă mare, ca a lui Stalin, şi o burtă din burete şi l-am ajutat să se deghizeze. Când s-a privit în oglindă, a dat cu ochii de o caricatură a lui Stalin, care părea să nu mai aibă nimic din actorul Cristian Rotaru. A exersat câţiva paşi, iar cei crăcănaţi se potriveau de minune personajului.

S-a ridicat cortina, iar spectacolul a început cu un dialog între Mioara Ifrim (Maşa) şi Radu Duda (Kolea), care îşi ştiau bine replicile şi exersaseră, cu regizoarea Cristina Ioviţă, şi mişcările scenice necesare, apoi a dat buzna în scenă „studenţimea” Ada Gârţoman, Puşa Darie, Marina Ştefanache, Adrian Păduraru, Costică Florea, Bogdan Gheorghiu şi Doru Zaharia, de la Iaşi, care avea să-i încredinţeze rolul, după angajarea acestuia, lui „Make Manolache. O frenezie scenică normală acoperea replicile şoptite din toate părţile culiselor, iar tinerii actori îşi elaborau inspirat personajele din mers, mai ales după ivirea „miliţianului” Cristian Rotaru, care a improvizat fantastic, storcând râsete cu lacrimi: din tocul pistolului a scos un şerveţel, în care a adunat prăjituri de pe masă, pe care le-a îndesat în toc; procesul-verbal l-a scris cu degetul în palmă şi aşa mai departe. Cristi a slobozit atmosfera, o concepţie spectaculoasă de spectacol prinzând contur inspirat; la monologul de vreo şapte minute al lui Sebastian Comăneci, actor cu adevărat profesionist, care niciodată nu avea nevoie de sufleor, sala a împietrit şi abia după câteva chinuitoare secunde a izbucnit în urale, care, şi în viitor, aveau să dureze mult, Sebi fiind nevoit să-şi facă de lucru cu foarfeca de grădinar, până la ivirea liniştii, care să-i permită următoare replică, şi ea zăgăzuită, de restul spectacolului, de ropote de aplauze: „Ei, Kolea, Kolea, multă lume necăjită!”.

Existau, în „Adio, studenţie”, multe replici, care, bine potenţate, spuneau multe în acele vremuri şi oamenii le înţelegeau ca atare, mistuindu-le cu lăcomie. „Miliţianul” lui Cristian Rotaru ne aducea, uneori, neplăceri, tentative de arestare a tânărului actor, pentru „satirizarea miliţiei noastre socialiste”, făcându-se, începând de la Negreştii Iaşilor, până la… Constanţa, unde nu mă aşteptam la o astfel de reacţie, care a inclus şi prezenţa unor ofiţeri de securitate, puşi habotnic pe cenzură tâmpită.

La sfârşitul premierei de la Iaşi, urmat de o jumătate de ceas de ovaţii şi de ieşiri la scenă, toţi plângeam şi ne strânsesem, în spatele cortinei, ca un ghem de furnici, strâns îmbrăţişaţi şi dând, astfel, expresia deplină a statutului de familie unită, pe care îl impune scena. Încă nu ştiam că prezenţa numeroasă la spectacolelor noastre se datora filmului „Declaraţie de dragoste”, care începuse să ruleze în ţară, film în care, alături de Adrian Păduraru, care, împreună cu Teodora Mareş, susţinea rolul principal masculin, mai jucaseră, cu roluri mai mari sau mai mici, mulţi dintre actorii noştri, în frunte cu minunata Mioara Ifrim. La Iaşi am fi putut juca, mereu cu săli arhipline, câte două spectacole pe zi, chiar şi o lună întreagă, dar turneul pe litoral fusese organizat, aşa că am plecat la mare, luându-mi şi fetele mele cu mine, pentru care cumpărasem al doilea pat dintr-o căsuţă a campingului „Zodiac” din Jupiter. Cozmina era în al nouălea cer, descoperind un univers fabulos, de care avea să rămână pentru totdeauna fascinată.

În seara în care „Adio, studenţie” s-a jucat la grădina de vară din Neptun, s-a produs panică, la aflarea veştii că printre spectatori se află şi Nicu Ceauşescu. Printre oameni circulau basme despre violurile pe care le-ar comite şi, tocmai de aceea, nici o actriţă nu se simţea în siguranţă. L-am văzut, părea interesat doar de spectacol, de care s-a plictisit curând, pentru că, în fond, „Adio, studenţie” era o comedioară uşoară, în care doar oamenii obişnuiţi puteau descoperi, drept revelaţii, replici bine ascunse în interiorul fiecăruia. A plecat, lăsând în urmă un oftat general de uşurare. Aveam să-l văd, a doua oară, la Sibiu, când venise împreună cu Ion Gheorghe Maurer, şi a stat până la capăt, inclusiv pe durata aplauzelor.

Au urmat turnee lungi şi obositoare, pe care le organizam împreună cu maşinistul Nicu Leizeriuc, până la angajarea prozatorului Petrică Drişcu şi, apoi, a Ecaterinei Vasincu în postul de impresar. Prima organizare pe care a făcut-o Kati, la Botoşani, m-a avut drept co-părtaş. Pe drum şi prin oraş, i-am spus replicile piesei de la capăt, la capăt. Odată, la Piatra Neamţ, după un turneu obositor, adormisem, pe scaun, în culise, iar când Liviu Manoliu a avut un neaşteptat blocaj, i-am spus replica prin somn. M-a trezit, năpustindu-se peste mine ca să-mi mulţumească, iar sunetistul şi ceilalţi parteneri de culise m-au încredinţat că aşa a fost.

La Cluj-Napoca, actorii şi tehnicul puseseră mână de la mână pentru un cadou, Radu Duda împlinind, în acea zi, nu mai ştiu ce vârstă. Costică Florea, un actor care semăna în multe privinţe cu Mircea Diaconu, dar rămânând actorul Constantin Florea, a venit la mine, mi-a întins banii, rugându-mă să merg şi să aleg cadoul pentru Radu, timp în care se va ocupa el de obligaţiile mele de culise. Am ieşit în oraşul urmaşilor şi urmaşilor urmaşilor mei, chestie pe care nici nu o bănuiam pe atunci, şi am păşit pe străzi, privind atent vitrinele magazinelor. Curând am optat pentru nişte albume muzicale, gândind că dacă Radu le are, le poate dărui altcuiva, cu ocazia altor onomastici. Printre altele, am cumpărat „Anotimpurile” lui Antonio Vivaldi.

După sfârşitul celui de-al doilea spectacol, actorii, în frunte cu Radu Duda, ne-au ajutat să strângem decorurile, recuzita şi costumele (la fel avea să ni se întâmple şi în Ploieştii actriţei Carmen Ciorcilă), iar la hotel, pentru că noi, tehnicul, ne sfiam să mergem la petrecerea organizată în camera lui Radu Duda şi a lui Adrian Păduraru, sărbătoritul a mers, întâi, după cabiniere, apoi după toţi bărbaţii din serviciul tehnic. La sărbătorirea zilei de naştere a lui Radu Duda, într-un hotel din Cluj-Napoca, nu viitoarea Alteţă Regală, ci noi, truditorii anonimi ai scenei, am fost sărbătoriţi cu adevărat.

În turnee, împărţeam camera cu Constantin Stănică. Ne procuram, de unde puteam, câte o halcă de slănină, pe care o crestam cu cuţitul după numărul de zile pe care le avea turneul. Stănică ştia să facă şi nişte cartofi prăjiţi aproape delicioşi, dar în hoteluri nu eram primiţi cu reşouri şi tigăi, fiind controlaţi straşnic la bagaje. În geanta mea „Diplomat”, în care ţineam actele, nu căuta nimeni vreodată, dar tigaia nu încăpea din pricina cozii prea lungi, pe care am scurtat-o cu bomfaierul, aşa că Stănică îşi putea valorifica talentele bucătăreşti. Mirosea atât de frumos, încât, la Câmpina, după ce au scăpat de asaltul publicului, Radu Duda şi Adrian Păduraru au venit la noi, cu o puzderie de bunătăţi, oferindu-ni-le, la schimb, pentru câte o porţie de „friptură de cartofi”. Stănică a luat doar ceea ce putea folosi pentru creşterea calităţii „fripturii”, apoi am mâncat, în patru, într-un târziu de noapte.

Datorită spectacolelor, nu prea mai ştiam noi ce se întâmplă prin ţară. Aflasem, la Piteşti, că în Scorniceşti putem găsi conserve din carne de porc şi de vită, pepsi, pastramă şi orice lipsea de pe piaţa românească, dar Scorniceştii nu figurau în itinerariul nostru de spectacole. Trebuia găsită o idee, iar când Liviu Manoliu, şeful acelui turneu, l-a sunat pe directorul Mircea Radu Iacoban, ca să obţină acceptul ca, în drum spre Slatina, să facem un pelerinaj la casa natală a şefului statului, Iacoban a aprobat, întrebând doar a cui a fost ideea.

În Scorniceşti, există obiceiul ca, atunci când moare o rudă sau o cunoştinţă, să se pună pe casă, pe peretele dinspre stradă, o cruce din pânză neagră; şi cum mor, zilnic, oriunde, mulţi oameni, nu am întâlnit casă care să nu fie însemnată cu câte 3-5 cruci de doliu. În autobuz, am început să fremătăm de speranţă, mai toţi opinând că ar fi bine dacă toate acele cruci ar vesti moartea Elenei Ceauşescu. Când am oprit lângă pârâiaşul mocirlos, care trecea pe lângă fântâna şi casa Ceauşeştilor, Vasile Corduş a întrebat-o, neinspirat, pe o bătrânică, dacă a murit Nicolae sau Elena. Bătrânica, înspăimântată, şi-a dus mâna la gură, şoptind cu fereală:

– Măi băiete, ai grijă ce spui: aici nici mugurii nu-s muguri, ci microfoane!

– Dar crucile?

Cumva relaxată, localnica ne-a povestit despre obiceiul aşezării, apoi am mers la fântână, cioplită de Corneliu Baba şi Ion Jalea – altă ironie involuntară a întâmplării, şi am scos o găleată cu apă, dar nu am putut bea, pentru că avea un gust imposibil. Peste vreo doi ani, când aveam să revenim la Scorniceşti, pârâul mocirlos se transformase într-un râuleţ cu albia betonată, în care înotau vesele gâştele şi raţele. Din diurnele, pentru tot turneul şi, eventual, din salarii, dacă trebuiau încasate în timpul turneului, fiecare dintre noi şi-a cumpărat cele necesare pentru câte măcar o lună de confort casnic. Eu era să rămân fără cumpărături, pentru că priveam fascinat palmele bătătorite şi pline de crăpături ale localnicilor, care nu puteau pleca din Scorniceşti decât la mină sau la facultate. Aveau galantarele pline, dar munceau ca sclavii. Pământul era prost, dar trebuia să rodească mai mult decât mănoasa glie a Dumbrăvenilor.

Nu mi-am propus să scriu o monografie a teatrului sucevean, al cărui prim şi ultim salariat am fost, tematica premeditatei cărţi „Vremea cu oameni” vizând doar trăirile mele, de-a lungul vremii, şi dobândirile de omenesc de care am avut parte. Am avut norocul de a mă intersecta cu mari personalităţi ale culturii române, dar nici o întâmplare nu înseamnă o lustruire, ci doar o conştientizare a câştigurilor sufleteşti în necontenita căutare de sine, care a fost viaţa mea. Viaţa în teatru a însemnat ceva. Îl cunoscusem pe admirabilul actor Teofil Vâlcu, care m-a dus la inginerul care, pornind de la un compot de prune, a descoperit metoda de a salva Veneţia, dar şi clădirea Teatrului Naţional din Iaşi, durată din piatră moale, prin ionizare inversă controlată. Cu Dionisie Vitcu împărţeam adesea câte o sticlă cu apă minerală, fie la magazinul specializat din Iaşi, fie cu ocazia turneelor prin ţară. În cafeneaua teatrului din Iaşi am jucat şah cu mai toţi artiştii de teatru şi de operă, iar directorul adjunct Ioan Puha m-a dus chiar şi la Casa Oamenilor de Ştiinţă, ca să-i bat şi pe ei, aşa cum îl băteam pe domnia sa. Eram bun la şah: poetul Victor Ionescu, din Câmpulung Moldovenesc, care deţinea statutul de candidat de maestru, nu a izbutit niciodată să mă bată, nici măcar mai târziu, când s-a mutat la Bucureşti, şi m-a găzduit o noapte. Chiar şi cu maestrul Ghilea am izbutit câteva victorii, până ce am aflat cine este; mă păcălise Ghiţă Parascan, care, în timpul unei şedinţe de machetă, m-a pus să joc cu „un domn de la ţară”. Şedinţa nu a durat mult, pentru că toată lumea era curioasă să vadă cum mă striveşte maestrul Ghilea; când au dat buzna în sala de şah, tocmai încheiam o partidă cu remiză şi câştigasem alte două.

– Cum, remizaţi cu maestrul Ghilea!, a exclamat domnul Ion Nedelea şi m-am blocat.

Gheorghe Parascan, Cozmina şi Ion Drăguşanul

În general, în viaţă am evitat blocajele. Nu am crezut vreodată în rău şi răul nu m-a atins. Respectam oamenii şi mă bucuram de respect. Şi n-am minţit, pentru că Mark Twain mă învăţase, încă din copilărie, că o minciună trebuie memorată, încărcându-ţi inutil memoria, pe când adevărul nu. Multe dintre adevărurile vieţii mele mi s-au şters din memorie, pentru că nu prea le-am dat importanţă şi pentru că nu mi-am imaginat că voi scrie, cândva, şi o carte de amintiri. Dacă aş fi ştiut, aş fi ţinut un jurnal, iar în clipe cu adevărat însemnate, mai toate petrecute în prezenţa lui Vasile Blendea, i-aş fi cerut acestuia să-mi facă poze. De ce? Pentru ce? Nici o fotografie nu înseamnă nimic şi nu ţine loc de trăirile dintr-o clipită doldora sau alta. Fotografiile nu înseamnă dovezi, ci trufii. Poate că şi literatura nu-i decât o trufie a sufletului:

cărţile, aceste trufii întrupate, numerotate,

aceste infatuări ale sufletului sub povara

târzie a cântecelor, tipăriturile, cărţile

au de ispăşit caznele efemerităţii: seara

liniştilor şi dimineaţa trezirii buimace,

inutila risipă de după aceea, de după

năvala în strada infatuată, rapace;

abia când nu mai poţi duce cântecul apar cărţile

inutil să-ţi vehiculeze făptura prin lume,

lăuntric rămâi o cămară deja pustiită,

inima ta e un gol ancestral, un adânc fără nume,

nimeni nu te poate vindeca de senzaţia golului

conturat precum pasărea în balans peste cer,

astfel ţi-i sufletul când se mută-ntr-un cântec

inima ta, cântecul tău lepădat şi stingher.

Surâsul dumnezeirii (I)

De când mă ştiu, am trăit în fiecare pruncuţ pe care l-am întâlnit în cale câte un surâs al dumnezeirii, pure şi neasemuite fiind sufletele din vecinătatea naşterilor. Iar în 7 august 1984, când mi s-a născut Ana Cozmina, şi în zilele de atunci, încoace, când am purtat-o după mine prin culise şi scene de spectacol, prin redacţii şi prin biblioteci, am priceput, unul câte unul, sensurile existenţiale fundamentale, pe care le-am trăit fără de risipă şi fără superficialitate. Beneficiam de o poveste fără de sfârşit, în care îi făceam loc cu răbdare şi cu o înţelepciune părintească pe care nu m-aş fi aşteptat să o am. Mă angajasem la Secţia Suceava a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, purtând toate slujbele scenei împreună cu Constantin Stănică şi Vasile Corduş, peste vreun an alăturându-ni-se maşiniştii Nicu Leizeriuc, Liviu Rebenciuc, Costică Stoleru, Vasile Burlă şi Liviu Badiu, şi câteva cabiniere.

Trupa de actori, formată în majoritate din promoţia 1984 a clasei Olga Tudorache şi din doi actori cu experienţă, Liviu Manoliu şi Sebastian Comăneci, ne întâmpinase cu o neaşteptată prietenie. Începusem munca preluând, de la Iaşi, piesa „Cabana”, de Mircea Radu Iacoban, cu Liviu Manoliu, Sebastian Comăneci, Dan Aciobăniţei şi Mioara Ifrim, iar la premieră, care a avut loc pe scena Casei Culturii din Suceava, au dat buzna în sală atâţia actori, critici de artă, scriitori, ziarişti şi cunoscători de teatru, încât mă apuca ameţeala în faţa strălucirii unei neaşteptate şi insolite pleiade. Oaspeţii cei mai importanţi treceau prin culise şi le urau actorilor din distribuţie „căcat”, făcându-mă să casc ochii de uimire, iar când distribuţia a ajuns în culise, i-am urat lui Sebastian Comăneci mult succes.

Actorul Sevastian Comăneci, în “Năpasta”

– Ptiu, ptiu! Nu se spune aşa, măi Ionică! Vrei să pice piesa la premieră?

– Nici vorbă… Dar cum se spune?

– N-ai auzit la cabine: căcat!

– Credeam că e o glumă între prieteni…

– Nu, e o urare în familia slujitorilor scenei româneşti…

Peste vreo câţiva ani, când s-a pus „Năpasta” lui Caragiale, cu Sebastian Comăneci, Liviu Manoliu, Dana Olaru şi Orodel Olaru sau Nicolae Manolache, în regia lui Constantin Moruzan, nimic nu se lega scenic, iar actorii, conştienţi de asta, au trecut la repetiţii secrete, de zi sau de noapte, folosindu-mă şi ca spectator de lux, nu doar ca posesor unic al cheii uşii de la scenă. Sforţări peste putinţă, dar piesa fusese concepută scenic atât de neinspirat, încât nu se mai putea salva mare lucru. La finalul repetiţiilor secrete, acelaşi Sebastian Comăneci m-a întrebat cum mi se pare.

– Din păcate, ca în urarea de început: căcat!

M-a crezut şi nu prea, dar cronicile ulterioare aveau să-mi dea dreptate, iar singura dramă a lui Caragiale a fost jucată, după aceea, drept comedie mare prin toate satele judeţului.

Adrian Păduraru

Am trăit, în teatrul sucevean, povestea unei familii adevărate, prin culise jucându-se vesele Casandra Păduraru şi cu prinţesa mea, Ana Cozmina, până ce Cozmina a rămas singură, nepricepând unde a dispărut minunata ei primă prietenă. Mai avea o fiinţă apropiată de sufletul ei, nepoata ziaristei Carmina Manolache şi a tehnoredactorului Nicolae Manolache, cu care aveam să fac, în timpul Revoluţiei Române, prima publicaţie particulară din România, „Tinerii Revoluţiei”, dar absenţa Casandrei părea să o fi bulversat, iar actorii, înţelegând drama ei, o copleşeau cu atenţia lor. Actriţa Carmen Ciorcilă o lua, să doarmă cu ea, în garsoniera de la etaj, veghind-o şi închipuindu-şi că-l veghează pe dragul ei băieţel, Tomiţă, rămas cu soţul la Ploieşti. Puşa Darie şi Marina Ştefanache intrau în jocurile ei copilăreşti, iar Nicolae Manolache, actorul care jucase în multe filme, înainte de tragedia cutremurului din 1977, când s-a comportat eroic, salvând mulţi copiii şi oameni, în căutarea lui Toma Caragiu, Nicolae Manolache, căruia noi îi spuneam Make, sărea gardurile livezilor de prin satele judeţului, ca să-i aducă fructe şi flori. Întotdeauna şi flori. Cu Puşa Darie, care juca zâna, într-un basm, intra în scorbura copacului în care zâna îşi avea palatul de cleştar, şi îi deschidea ceremonios uşa. Începuse să se teamă de muma-pădurii, pe care o juca Marina Ştefanache, şi de aceea, în pauza dintre acte, îi culegea flori de câmp, pe care i le dăruia Marinei la final, spre hazul nestăvilit al publicului la fel de tânăr, care îşi închipuia că le va oferi zânei. În autobuz, nu se mai apropia de Marina, deşi redevenea doar o fată veselă şi frumoasă, cu nici un preţ, dar o supraveghea cu atenţie, ca să nu rateze clipita în care s-ar transforma în muma pădurii. Doar cu fata directorului Vasile Cojocaru, cu vreo trei anişori mai mare, nu se împăca şi pace, aruncându-se în gâtul ei ori de câte ori o vedea, iar colegii din corpul tehnic izbucneau în hohote:

– Leit taică-său!

Cu Vasile Cojocaru

Vasile Cojocaru, actor, dramaturg, prozator, om de radio, fost director al Circului de Stat şi membru al delegaţiei de tineret a României, care s-a întâlnit cu Stalin, la Moscova, prin anii ’50, atrăgându-i acestuia atenţia prin asemănarea fizică cu fiul capturat de germani, mă impresiona prin cultură şi prin omenie. Îl rugam, de-a lungul anilor, să-şi povestească viaţa în scris, fie şi în faţa unui reportofon, angajându-mă să transcriu eu naraţiunile şi să-i îngrijesc ediţia, dar a lăsat totul de azi, pe mâine, şi astfel s-au pierdut mărturii valoroase ale istoriei şi ale istoriei culturale româneşti. Avea şi un stil de a povesti fascinant:

Cu Vasile Cojocaru

– Frate Ioane, într-o bună zi, acceptă maestrul Sadoveanu să vină la Radio şi să citească poeziile din opera lui Mihai Eminescu pe care le prefera… Vine, lumea intră-n pământ de emoţie şi teamă, iar Sadoveanu, de cum mă zăreşte, îmi zice molcom: „Băiete, cât citesc eu, matale îngrijeşte-te de nişte părăluţe!”. Să intru în pământ: de unde bani? Dar era Sadoveanu, aşa că am întrebat cu voce pierită: „Câte părăluţe, maestre?”. „Ei, cinci miişoare”. De unde să scot eu 5.000 lei, într-o vreme în care salariul mediu pe economie era de 270 lei? Am încercat o diversiune nevinovată: „Maestre, dar gloria de a încredinţa veşniciei poezia lui Eminescu?”. Sadoveanu m-a privit dispreţuitor şi cu mila cu care te uiţi la un nătâng: „Băiete, glorie am şi în beci; dar în beci nu am barabule şi cărbuni”.

Timp de vreo două decenii, inclusiv în anii în care era purtătorul de cuvânt al prefectului Vasile Ilie, mă vedeam cu Vasile Cojocaru de măcar două-trei ori pe săptămână, iar fetele noastre creşteau separat şi aveau să aibă parte de propriile lor împliniri.

Adrian Păduraru şi Liviu Manoliu

Adrian Păduraru însemna mult pentru mine, iar Radu Duda nu putea înţelege de ce sunt atât de bun prieten cu Adi, iar pe el îl evit. Nu ştiu ce s-a întâmplat, probabil că a fost doar un efect al văruirii, pentru prima dată în viaţă, a unui apartament. Adrian primise un astfel de apartament frumos, lângă autogară, dar la roşu, iar soţia lui, actriţa Georgeta Burdujan, urma să vină peste două zile. Cum nu găsea un profesionist pe care să îl angajeze, am mers eu să-l ajut. Adrian tapeta boxele şi cămările, iar eu, după ce cumpărasem var nestins şi o bidinea, încercam să-mi amintesc cum proceda mătuşa mea preferată, Lala, când avea de văruit o casă. Munceam din zi în noapte, uitând amândoi de foame, iar peste două zile, când a venit „George”, cum îi ziceau prietenii actriţei Georgeta Burdujan, cuibul lor strălucea de curăţenie, aşa că am pus de-un ospăţ cu salam şi pâine, bucurându-ne de reuşită. Atât de frumos şi de neted strălucea varul, încât am mărturisit cinstit:

– Nu v-am spus, dar eu, până la casa voastră, nu am mai dat vreodată cu bidineaua…

– Ştiu, Ioane. Am înţeles după neîndemânarea cu care ţineai bidineaua… Dar a ieşit? A ieşit – asta contează.

Cred că munca solidară de două zile, presărată din belşug cu sporovăială, ne-a apropiat, insinuând impresia unei prietenii. E drept că, atunci când lucrau „Nu sunt turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, de pildă, am discutat şi disputat, nopţi întregi, scenografia, eu urând tonajul inutil al unor scenografii aparent moderniste. Aveau nevoie de polemicile cu mine, pentru că moşteneam de la Val Lefescu onestitatea opiniei estetice, iar cultura strânsă pe cont propriu îmi permitea argumentări temeinice.

Între timp, la rugămintea lui Liviu Manoliu, scrisesem scenariul pentru spectacolul aniversar „Suceava – 600”, în care inclusesem şi trei „ţărani”: Aurel Tudose, Silvestru Lungoci şi Nicolae Păşnicuţ, toţi de la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”. Pe Silvestru îl ştiau şi admirau şi actorii, aşa că au stat multă vreme la sfat, timp în care Aurel Tudose a lecturat, o singură dată, cele 48 de strofe ale rolului său. Când s-a trecut la scenă, actorii ţinând scenariul în mână, doar Aurel Tudose nu avea nimic la el, iar când a început să spună, cu o copleşitoare duioşie, versurile, toată lumea a scăpat scenariile din mâini, iar a doua zi nu era actor care să nu-şi ştie textul destinat pe de rost. După premieră, i-au întins lui Aurel Tudose trei cărţi diferite de poezie, rugându-l să citească câte cinci poeme şi, după aceea, să le recite pe toate cincisprezece, un miracol pe care cântăreţul de folclor Aurel Tudose l-a săvârşit în faţa gurilor căscate.

Drept recompensă pentru scenariu, prim-secretarul Traian Gârba mi-a înmânat, prin intermediul lui Liviu Manoliu, repartiţia pentru un frigider, pe care nici cu preţ dublu nu l-aş fi putut cumpăra. A funcţionat ireproşabil până recent. A avut o valoare sentimentală pentru noi de fiinţă vie, nu de mecanism, deşi chiar şi mecanismele au blocaje la energii negative.

Dana Olaru “Make” Manolache şi Liviu Manoliu

În lumea teatrului nu există suficienţe şi superiorităţi false ale unor diplome. Ţin minte că, atunci când am preluat spectacolul „Deşteptarea primăverii”, de Frank Wedeking, uriaşa actriţă Carmen Tănase, pe care nu o mai întâlnisem vreodată, m-a rugat să-i aduc în culise familia mea, pe care a îmbrăţişat-o cu atâta sinceră afecţiune, încât mi-au dat lacrimile. Îi povestise despre noi Mioara Ifrim şi ne îndrăgise înainte de a ne cunoaşte. Carmen Tănase impunea nu doar prin talent şi cultură, ci şi prin omenescul sincer al afecţiunii, prin nobleţea inconfundabilă a sufletului ei, educat cu vocaţie princiară.

La Bucureşti, urma să jucăm la „Bulandra”. Electricianul Vasile Corduş, şoferul Constantin Stănică şi eu am descărcat, în curtea interioară, de cadre metalice şi tofle de lemn, cel mai mare TIR din Suceava, care trebuia să părăsească incinta, şi ne-am aşezat pe un element de decor, să prindem puteri din brânză, slănină, ceapă, sare şi pâine. Pofticios foarte, s-a apropiat de noi Mihai Mirăuţă, iar Vasile Cordoş la invitat să ni se alăture.

– Dar eu, care-s bucovineancă de-a voastră? Pe tine te ştiu, mi-ai dat cuţite rapide… Nu mai lucrezi la „Vulcan”?

amara Buciuceanu, veselă şi sporovăitoare, ajunsese al cincilea partener al unui clasic ospăţ moldovenesc, Mihai Mirăuţă fiind şi el de prin părţile Botoşanilor. Când a venit directorul Teatrului „Bulandra”, actorul Ion Besoiu, să ne întrebe câţi maşinişti avem, nouă fiindu-ne rezervată doar o oră pentru montarea decorului, şi-a pus mâinile în cap, aflând că nu avem nici un maşinist. Dacă nu ar fi prânzit cu noi marii şi respectaţii actori Tamara Buciuceanu şi Mihai Mirăuţă, probabil că ne-ar fi pus pe goană.

Seara, uriaşa podină, formată din câteva tone de cadre de fier şi tofle grele din dulapi de lemn, era montată, Vasile Corduş având timp să-şi facă şi sunetul, iar eu să distribui recuzita şi costumele. Urmau două spectacole, cu săli pline, timp în care mă ocupam şi de recuzită, şi de suflat, şi de ce mai era nevoie. Nu cred că Wedeking şi-a scris piesa pentru o interpretare dezlănţuit de modernă, care punea în valoare talentul fiecărui actor în parte, dar făcea pulberi întregul dramatic al piesei. Încet, încet, sala se golea, iar în partea a doua, în sală nu mai rămăsese decât… Olga Tudorache.

Nu-mi era dor de Bucureşti şi nici nu o să-mi mai fie vreodată. De câte ori plecam din Suceava, aveam la cine gândi şi pentru cine cumpăra, din diurne, hăinuţe şi jucării. Munca, ori cât de grea ar fi fost, trecea pe lângă mine, chiar dacă aşchiile îmi mai zdreleau palmele.

– Nu se poate: o oră montatul şi o oră demontatul şi încărcatul în TIR! Nici zece oameni nu puteau atinge o astfel de performanţă, iar voi, doar trei… Ce sunteţi voi, oameni buni?

– Moldoveni, maestre!, i-a răspuns Vasile Corduş directorului Ion Besoiu.

Vasile se născuse la Sfântu Ilie, făcuse parte, în tinereţe, din prima trupă de rock a Sucevei. Era un bărbat frumos, cu pielea ca arama şi cu plete negre, care frângea inima actriţelor de prin ţară, cu atât mai mult cu cât nu răspundea asalturilor lor. Avea trei fete acasă, soţia şi două copile, pe care le adora şi cărora le era de-o neprihănită credinţă. Era un om citit, care putea pune probleme chiar şi unui regizor, care, indiscutabil, are o cultură mult mai vastă decât un actor.

Constantin Stănică, născut la Vadu Moldovei, avea patru băieţi şi fusese, vreme de o viaţă, şofer în instituţiile de cultură ale judeţului. Intervenea, uneori, în discuţiile polemice din interiorul autobuzului, prilejuite de drumuri lungi, cu replici hotărâtoare, iar Adrian Păduraru, care băgase de seamă că omul de la volan intră în discuţii doar atunci când are ceva de spus, l-a felicitat.

– Bravo, nea Stănică! Ai dreptate. Înseamnă că şi dumneata ai lecturi serioase…

– Nu, domnule Păduraru, n-am citit nimic în viaţă; iar dacă nu o faci din copilărie, nu se mai poate mai târziu…

– Şi-atunci, de unde ştii atâtea?

– Timp de o viaţă, am dus în spate numai savanţi. Doi arheologi, de exemplu, mi-au cerut să-i aduc, de la Vatra Dornei, la Suceava. Aveau ceva de disputat, dar şi o damigeană cu vin de ţară. Când le-am spus că am ajuns la Suceava, mi-au cerut să merg la Botoşani, de acolo – la Dorohoi, iar din Dorohoi, la… Vatra Dornei. Erau atât de interesante discuţiile dintre ei, încât le-am ascultat cu atenţie şi am priceput multe…

Pe vremea aceea, nu era voie să se discute despre Bucovina, iar cărţile vechi de poezie care aveau măcar un poem dedicat acestui „leagăn de eroi”, fuseseră arse în curţile interioare ale închisorilor din ţară, ba chiar şi în grădina prozatorului insolit Toader Hrib din Arbore. Fără îndoială, există specificităţi bucovinene, pe fondul românesc al acestei vechi provincii moldoveneşti.

În actele de cancelarie medievală există o formulă care trece neobservată: „ţara românească a Moldovei”. Formula este preluată, de fapt, din actele cancelariilor polonă şi maghiară, în care ţara lui Bogdan Descălecătorul era numită diferit. Polonii o numeau Valahia, iar maghiarii – Moldova. De asta, de la Roman al II-lea, încoace, s-au folosit, în cancelaria moldovenească, ambele denumiri folosite de megieşi. Ştiam, şi pe atunci, chestiunile care au scăpat altora, dar nu mă băgam, pentru că aveam altceva de trăit.