Surâsul dumnezeirii (I)

De când mă ştiu, am trăit în fiecare pruncuţ pe care l-am întâlnit în cale câte un surâs al dumnezeirii, pure şi neasemuite fiind sufletele din vecinătatea naşterilor. Iar în 7 august 1984, când mi s-a născut Ana Cozmina, şi în zilele de atunci, încoace, când am purtat-o după mine prin culise şi scene de spectacol, prin redacţii şi prin biblioteci, am priceput, unul câte unul, sensurile existenţiale fundamentale, pe care le-am trăit fără de risipă şi fără superficialitate. Beneficiam de o poveste fără de sfârşit, în care îi făceam loc cu răbdare şi cu o înţelepciune părintească pe care nu m-aş fi aşteptat să o am. Mă angajasem la Secţia Suceava a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, purtând toate slujbele scenei împreună cu Constantin Stănică şi Vasile Corduş, peste vreun an alăturându-ni-se maşiniştii Nicu Leizeriuc, Liviu Rebenciuc, Costică Stoleru, Vasile Burlă şi Liviu Badiu, şi câteva cabiniere.

Trupa de actori, formată în majoritate din promoţia 1984 a clasei Olga Tudorache şi din doi actori cu experienţă, Liviu Manoliu şi Sebastian Comăneci, ne întâmpinase cu o neaşteptată prietenie. Începusem munca preluând, de la Iaşi, piesa „Cabana”, de Mircea Radu Iacoban, cu Liviu Manoliu, Sebastian Comăneci, Dan Aciobăniţei şi Mioara Ifrim, iar la premieră, care a avut loc pe scena Casei Culturii din Suceava, au dat buzna în sală atâţia actori, critici de artă, scriitori, ziarişti şi cunoscători de teatru, încât mă apuca ameţeala în faţa strălucirii unei neaşteptate şi insolite pleiade. Oaspeţii cei mai importanţi treceau prin culise şi le urau actorilor din distribuţie „căcat”, făcându-mă să casc ochii de uimire, iar când distribuţia a ajuns în culise, i-am urat lui Sebastian Comăneci mult succes.

Actorul Sevastian Comăneci, în “Năpasta”

– Ptiu, ptiu! Nu se spune aşa, măi Ionică! Vrei să pice piesa la premieră?

– Nici vorbă… Dar cum se spune?

– N-ai auzit la cabine: căcat!

– Credeam că e o glumă între prieteni…

– Nu, e o urare în familia slujitorilor scenei româneşti…

Peste vreo câţiva ani, când s-a pus „Năpasta” lui Caragiale, cu Sebastian Comăneci, Liviu Manoliu, Dana Olaru şi Orodel Olaru sau Nicolae Manolache, în regia lui Constantin Moruzan, nimic nu se lega scenic, iar actorii, conştienţi de asta, au trecut la repetiţii secrete, de zi sau de noapte, folosindu-mă şi ca spectator de lux, nu doar ca posesor unic al cheii uşii de la scenă. Sforţări peste putinţă, dar piesa fusese concepută scenic atât de neinspirat, încât nu se mai putea salva mare lucru. La finalul repetiţiilor secrete, acelaşi Sebastian Comăneci m-a întrebat cum mi se pare.

– Din păcate, ca în urarea de început: căcat!

M-a crezut şi nu prea, dar cronicile ulterioare aveau să-mi dea dreptate, iar singura dramă a lui Caragiale a fost jucată, după aceea, drept comedie mare prin toate satele judeţului.

Adrian Păduraru

Am trăit, în teatrul sucevean, povestea unei familii adevărate, prin culise jucându-se vesele Casandra Păduraru şi cu prinţesa mea, Ana Cozmina, până ce Cozmina a rămas singură, nepricepând unde a dispărut minunata ei primă prietenă. Mai avea o fiinţă apropiată de sufletul ei, nepoata ziaristei Carmina Manolache şi a tehnoredactorului Nicolae Manolache, cu care aveam să fac, în timpul Revoluţiei Române, prima publicaţie particulară din România, „Tinerii Revoluţiei”, dar absenţa Casandrei părea să o fi bulversat, iar actorii, înţelegând drama ei, o copleşeau cu atenţia lor. Actriţa Carmen Ciorcilă o lua, să doarmă cu ea, în garsoniera de la etaj, veghind-o şi închipuindu-şi că-l veghează pe dragul ei băieţel, Tomiţă, rămas cu soţul la Ploieşti. Puşa Darie şi Marina Ştefanache intrau în jocurile ei copilăreşti, iar Nicolae Manolache, actorul care jucase în multe filme, înainte de tragedia cutremurului din 1977, când s-a comportat eroic, salvând mulţi copiii şi oameni, în căutarea lui Toma Caragiu, Nicolae Manolache, căruia noi îi spuneam Make, sărea gardurile livezilor de prin satele judeţului, ca să-i aducă fructe şi flori. Întotdeauna şi flori. Cu Puşa Darie, care juca zâna, într-un basm, intra în scorbura copacului în care zâna îşi avea palatul de cleştar, şi îi deschidea ceremonios uşa. Începuse să se teamă de muma-pădurii, pe care o juca Marina Ştefanache, şi de aceea, în pauza dintre acte, îi culegea flori de câmp, pe care i le dăruia Marinei la final, spre hazul nestăvilit al publicului la fel de tânăr, care îşi închipuia că le va oferi zânei. În autobuz, nu se mai apropia de Marina, deşi redevenea doar o fată veselă şi frumoasă, cu nici un preţ, dar o supraveghea cu atenţie, ca să nu rateze clipita în care s-ar transforma în muma pădurii. Doar cu fata directorului Vasile Cojocaru, cu vreo trei anişori mai mare, nu se împăca şi pace, aruncându-se în gâtul ei ori de câte ori o vedea, iar colegii din corpul tehnic izbucneau în hohote:

– Leit taică-său!

Cu Vasile Cojocaru

Vasile Cojocaru, actor, dramaturg, prozator, om de radio, fost director al Circului de Stat şi membru al delegaţiei de tineret a României, care s-a întâlnit cu Stalin, la Moscova, prin anii ’50, atrăgându-i acestuia atenţia prin asemănarea fizică cu fiul capturat de germani, mă impresiona prin cultură şi prin omenie. Îl rugam, de-a lungul anilor, să-şi povestească viaţa în scris, fie şi în faţa unui reportofon, angajându-mă să transcriu eu naraţiunile şi să-i îngrijesc ediţia, dar a lăsat totul de azi, pe mâine, şi astfel s-au pierdut mărturii valoroase ale istoriei şi ale istoriei culturale româneşti. Avea şi un stil de a povesti fascinant:

Cu Vasile Cojocaru

– Frate Ioane, într-o bună zi, acceptă maestrul Sadoveanu să vină la Radio şi să citească poeziile din opera lui Mihai Eminescu pe care le prefera… Vine, lumea intră-n pământ de emoţie şi teamă, iar Sadoveanu, de cum mă zăreşte, îmi zice molcom: „Băiete, cât citesc eu, matale îngrijeşte-te de nişte părăluţe!”. Să intru în pământ: de unde bani? Dar era Sadoveanu, aşa că am întrebat cu voce pierită: „Câte părăluţe, maestre?”. „Ei, cinci miişoare”. De unde să scot eu 5.000 lei, într-o vreme în care salariul mediu pe economie era de 270 lei? Am încercat o diversiune nevinovată: „Maestre, dar gloria de a încredinţa veşniciei poezia lui Eminescu?”. Sadoveanu m-a privit dispreţuitor şi cu mila cu care te uiţi la un nătâng: „Băiete, glorie am şi în beci; dar în beci nu am barabule şi cărbuni”.

Timp de vreo două decenii, inclusiv în anii în care era purtătorul de cuvânt al prefectului Vasile Ilie, mă vedeam cu Vasile Cojocaru de măcar două-trei ori pe săptămână, iar fetele noastre creşteau separat şi aveau să aibă parte de propriile lor împliniri.

Adrian Păduraru şi Liviu Manoliu

Adrian Păduraru însemna mult pentru mine, iar Radu Duda nu putea înţelege de ce sunt atât de bun prieten cu Adi, iar pe el îl evit. Nu ştiu ce s-a întâmplat, probabil că a fost doar un efect al văruirii, pentru prima dată în viaţă, a unui apartament. Adrian primise un astfel de apartament frumos, lângă autogară, dar la roşu, iar soţia lui, actriţa Georgeta Burdujan, urma să vină peste două zile. Cum nu găsea un profesionist pe care să îl angajeze, am mers eu să-l ajut. Adrian tapeta boxele şi cămările, iar eu, după ce cumpărasem var nestins şi o bidinea, încercam să-mi amintesc cum proceda mătuşa mea preferată, Lala, când avea de văruit o casă. Munceam din zi în noapte, uitând amândoi de foame, iar peste două zile, când a venit „George”, cum îi ziceau prietenii actriţei Georgeta Burdujan, cuibul lor strălucea de curăţenie, aşa că am pus de-un ospăţ cu salam şi pâine, bucurându-ne de reuşită. Atât de frumos şi de neted strălucea varul, încât am mărturisit cinstit:

– Nu v-am spus, dar eu, până la casa voastră, nu am mai dat vreodată cu bidineaua…

– Ştiu, Ioane. Am înţeles după neîndemânarea cu care ţineai bidineaua… Dar a ieşit? A ieşit – asta contează.

Cred că munca solidară de două zile, presărată din belşug cu sporovăială, ne-a apropiat, insinuând impresia unei prietenii. E drept că, atunci când lucrau „Nu sunt turnul Eiffel”, de Ecaterina Oproiu, de pildă, am discutat şi disputat, nopţi întregi, scenografia, eu urând tonajul inutil al unor scenografii aparent moderniste. Aveau nevoie de polemicile cu mine, pentru că moşteneam de la Val Lefescu onestitatea opiniei estetice, iar cultura strânsă pe cont propriu îmi permitea argumentări temeinice.

Între timp, la rugămintea lui Liviu Manoliu, scrisesem scenariul pentru spectacolul aniversar „Suceava – 600”, în care inclusesem şi trei „ţărani”: Aurel Tudose, Silvestru Lungoci şi Nicolae Păşnicuţ, toţi de la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”. Pe Silvestru îl ştiau şi admirau şi actorii, aşa că au stat multă vreme la sfat, timp în care Aurel Tudose a lecturat, o singură dată, cele 48 de strofe ale rolului său. Când s-a trecut la scenă, actorii ţinând scenariul în mână, doar Aurel Tudose nu avea nimic la el, iar când a început să spună, cu o copleşitoare duioşie, versurile, toată lumea a scăpat scenariile din mâini, iar a doua zi nu era actor care să nu-şi ştie textul destinat pe de rost. După premieră, i-au întins lui Aurel Tudose trei cărţi diferite de poezie, rugându-l să citească câte cinci poeme şi, după aceea, să le recite pe toate cincisprezece, un miracol pe care cântăreţul de folclor Aurel Tudose l-a săvârşit în faţa gurilor căscate.

Drept recompensă pentru scenariu, prim-secretarul Traian Gârba mi-a înmânat, prin intermediul lui Liviu Manoliu, repartiţia pentru un frigider, pe care nici cu preţ dublu nu l-aş fi putut cumpăra. A funcţionat ireproşabil până recent. A avut o valoare sentimentală pentru noi de fiinţă vie, nu de mecanism, deşi chiar şi mecanismele au blocaje la energii negative.

Dana Olaru “Make” Manolache şi Liviu Manoliu

În lumea teatrului nu există suficienţe şi superiorităţi false ale unor diplome. Ţin minte că, atunci când am preluat spectacolul „Deşteptarea primăverii”, de Frank Wedeking, uriaşa actriţă Carmen Tănase, pe care nu o mai întâlnisem vreodată, m-a rugat să-i aduc în culise familia mea, pe care a îmbrăţişat-o cu atâta sinceră afecţiune, încât mi-au dat lacrimile. Îi povestise despre noi Mioara Ifrim şi ne îndrăgise înainte de a ne cunoaşte. Carmen Tănase impunea nu doar prin talent şi cultură, ci şi prin omenescul sincer al afecţiunii, prin nobleţea inconfundabilă a sufletului ei, educat cu vocaţie princiară.

La Bucureşti, urma să jucăm la „Bulandra”. Electricianul Vasile Corduş, şoferul Constantin Stănică şi eu am descărcat, în curtea interioară, de cadre metalice şi tofle de lemn, cel mai mare TIR din Suceava, care trebuia să părăsească incinta, şi ne-am aşezat pe un element de decor, să prindem puteri din brânză, slănină, ceapă, sare şi pâine. Pofticios foarte, s-a apropiat de noi Mihai Mirăuţă, iar Vasile Cordoş la invitat să ni se alăture.

– Dar eu, care-s bucovineancă de-a voastră? Pe tine te ştiu, mi-ai dat cuţite rapide… Nu mai lucrezi la „Vulcan”?

amara Buciuceanu, veselă şi sporovăitoare, ajunsese al cincilea partener al unui clasic ospăţ moldovenesc, Mihai Mirăuţă fiind şi el de prin părţile Botoşanilor. Când a venit directorul Teatrului „Bulandra”, actorul Ion Besoiu, să ne întrebe câţi maşinişti avem, nouă fiindu-ne rezervată doar o oră pentru montarea decorului, şi-a pus mâinile în cap, aflând că nu avem nici un maşinist. Dacă nu ar fi prânzit cu noi marii şi respectaţii actori Tamara Buciuceanu şi Mihai Mirăuţă, probabil că ne-ar fi pus pe goană.

Seara, uriaşa podină, formată din câteva tone de cadre de fier şi tofle grele din dulapi de lemn, era montată, Vasile Corduş având timp să-şi facă şi sunetul, iar eu să distribui recuzita şi costumele. Urmau două spectacole, cu săli pline, timp în care mă ocupam şi de recuzită, şi de suflat, şi de ce mai era nevoie. Nu cred că Wedeking şi-a scris piesa pentru o interpretare dezlănţuit de modernă, care punea în valoare talentul fiecărui actor în parte, dar făcea pulberi întregul dramatic al piesei. Încet, încet, sala se golea, iar în partea a doua, în sală nu mai rămăsese decât… Olga Tudorache.

Nu-mi era dor de Bucureşti şi nici nu o să-mi mai fie vreodată. De câte ori plecam din Suceava, aveam la cine gândi şi pentru cine cumpăra, din diurne, hăinuţe şi jucării. Munca, ori cât de grea ar fi fost, trecea pe lângă mine, chiar dacă aşchiile îmi mai zdreleau palmele.

– Nu se poate: o oră montatul şi o oră demontatul şi încărcatul în TIR! Nici zece oameni nu puteau atinge o astfel de performanţă, iar voi, doar trei… Ce sunteţi voi, oameni buni?

– Moldoveni, maestre!, i-a răspuns Vasile Corduş directorului Ion Besoiu.

Vasile se născuse la Sfântu Ilie, făcuse parte, în tinereţe, din prima trupă de rock a Sucevei. Era un bărbat frumos, cu pielea ca arama şi cu plete negre, care frângea inima actriţelor de prin ţară, cu atât mai mult cu cât nu răspundea asalturilor lor. Avea trei fete acasă, soţia şi două copile, pe care le adora şi cărora le era de-o neprihănită credinţă. Era un om citit, care putea pune probleme chiar şi unui regizor, care, indiscutabil, are o cultură mult mai vastă decât un actor.

Constantin Stănică, născut la Vadu Moldovei, avea patru băieţi şi fusese, vreme de o viaţă, şofer în instituţiile de cultură ale judeţului. Intervenea, uneori, în discuţiile polemice din interiorul autobuzului, prilejuite de drumuri lungi, cu replici hotărâtoare, iar Adrian Păduraru, care băgase de seamă că omul de la volan intră în discuţii doar atunci când are ceva de spus, l-a felicitat.

– Bravo, nea Stănică! Ai dreptate. Înseamnă că şi dumneata ai lecturi serioase…

– Nu, domnule Păduraru, n-am citit nimic în viaţă; iar dacă nu o faci din copilărie, nu se mai poate mai târziu…

– Şi-atunci, de unde ştii atâtea?

– Timp de o viaţă, am dus în spate numai savanţi. Doi arheologi, de exemplu, mi-au cerut să-i aduc, de la Vatra Dornei, la Suceava. Aveau ceva de disputat, dar şi o damigeană cu vin de ţară. Când le-am spus că am ajuns la Suceava, mi-au cerut să merg la Botoşani, de acolo – la Dorohoi, iar din Dorohoi, la… Vatra Dornei. Erau atât de interesante discuţiile dintre ei, încât le-am ascultat cu atenţie şi am priceput multe…

Pe vremea aceea, nu era voie să se discute despre Bucovina, iar cărţile vechi de poezie care aveau măcar un poem dedicat acestui „leagăn de eroi”, fuseseră arse în curţile interioare ale închisorilor din ţară, ba chiar şi în grădina prozatorului insolit Toader Hrib din Arbore. Fără îndoială, există specificităţi bucovinene, pe fondul românesc al acestei vechi provincii moldoveneşti.

În actele de cancelarie medievală există o formulă care trece neobservată: „ţara românească a Moldovei”. Formula este preluată, de fapt, din actele cancelariilor polonă şi maghiară, în care ţara lui Bogdan Descălecătorul era numită diferit. Polonii o numeau Valahia, iar maghiarii – Moldova. De asta, de la Roman al II-lea, încoace, s-au folosit, în cancelaria moldovenească, ambele denumiri folosite de megieşi. Ştiam, şi pe atunci, chestiunile care au scăpat altora, dar nu mă băgam, pentru că aveam altceva de trăit.