Şi dacă nu ar fi venit Revoluţia Română, teatrul din Suceava tot s-ar fi desfiinţat, din simplul motiv că Suceava nu poate asigura mai mult de două săli mici de spectatori. Locuiam în Suceava, după plecarea actorului Răzvan Popa la armată, la început într-o garsonieră, apoi într-un apartament cu două camere, repartiţia având o poveste amuzantă. Tocmai se eliberase, prin mutare la trei camere, un astfel de apartament şi, deşi aveam o cerere depusă la Comitetul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă, un prieten m-a sfătuit să merg în audienţă la preşedintele Alexandru Toma:
– Fii atent: dacă vrei să ai vreo şansă, cumpără-i un telefon cu taste, că nu are!
La consignaţia de lângă biserica Sfântului Dumitru existau telefoane cu taste, dar cel mai ieftin costa mai mult decât leafa mea pe o lună, aşa că nu mi-am putut permite un astfel de cadou. Am mers, totuşi, la Inspectorat, dar fără să îndrăznesc să intru. Dacă nu aveam telefonul cu taste, ce să fac! Ezitând între să intru şi să-mi văd de drum, numai ce dau nas în nas cu Alexandru Toma, care mă ia amical la rost:
– Tu de ce rezemi zidurile pe aici?
– Dacă nu-mi daţi altele, pe care să le reazem acasă…
– Păi, nu ţi-am promis că, la prima recepţie a unui bloc nou, îţi repartizez unul şi ţie?
– Da, dar acum aveţi un apartament liber, cel în care a locuit Marian Palade…
Alexandru Toma, care avea puzderii de probleme pe cap, şi-a amintit şi l-a strigat pe vicepreşedintele Mihai Ghergu:
– Fă-i o repartiţie pentru apartamentul din Grigore Ureche!
Şi a plecat, iar eu m-am mutat la două camere, fără să fie nevoie de un telefon cu taste. După Revoluţie, când am ajuns coleg cu Alexandru Toma, în redacţia „Crai nou”, i-am povestit toată tărăşenia, iar el a rămas pe gânduri.
– Deci aşa se explică, Ioane, cultul personalităţii, începând de la cel mai înalt nivel şi până la cel de jos…
– Exact, ca în „Piramida cu pigmei”, a lui Constantin Morariu…
În ciuda numelui, care putea fi blamat, Inspectoratul judeţean pentru cultură şi educaţie socialistă însemna o instituţie de cultură prestigioasă, cum nu vom mai avea vreodată. Alexandru Toma, Mihai Ghergu, Marcel Mureşeanu, Petre Drişcu, Ianoş Horvath, Costache Dumitriu au făcut atât de mult pentru cultura acestui judeţ şi în limitele permisive ale democraţiei minţii încât sunt greu de egalat. Am scris monografia instituţiilor de cultură ale judeţului Suceava, publicând-o în prefaţa cărţii „Un adaos de veşnicie la veşnicia lui Nicolae Labiş”, şi vorbesc în deplină cunoştinţă de cauză.
În săptămâna de decembrie 1989, premergătoare Revoluţiei – eu nu pot nega jertfele miilor şi miilor de tineri, peste sângele cărora au tropotit profitorii – la Suceava urma să se ţină ediţia a XXI-a a Festivalului Naţional „Nicolae Labiş”. În 21 decembrie, în biroul noului şi ultimului director al teatrului sucevean, Marcel Mureşeanu, se adunaseră doar câţiva poeţi, care făceau parte din juriu, printre care şi sucevenii Adrian Dinu Rachieru, Ion Ţugui, George Damian şi Ion Beldeanu, hotărând, datorită situaţiei excepţionale din ţară, să acorde un singur premiu, de care a beneficiat ieşeanul Constantin Savin, pentru poemul „Trece soldatul”. O fotografie, pe care am folosit-o în menţionata antologie a festivalului, sugerează că preşedinte al ediţiei ar fi fost poetul Gheorghe Tomozei, dar în presa vremii şi în arhivele Centrului de Conservare şi Promovare a Tradiţiilor populare nu am găsit informaţii despre festival, pentru că, în 22 decembrie 1989, când trebuia să se facă premierea, sângele altora a deschis ferestre şi în Suceava. Îmi amintesc, însă, că actorii sunau prin ţară şi aflau de la colegii lor că se trage în Timişoara şi în Cluj-Napoca, iar mai târziu şi în Bucureşti. De câteva zile, actorul Dan Victor ne tot vorbea de şansa Revoluţiei şi ne implora să ieşim şi noi în stradă. Suceava, însă, paşnică şi patriarhală ca întotdeauna, adunase doar câteva pâlcuri în stradă, în vreme ce, în balconul Palatului Administrativ şi în cel al Casei Culturii era mare înghesuială cu foşti profitori ai regimului comunist, inclusiv informatori ai securităţii. I-am privit, o vreme, pe noii revoluţionari ai osului de ros, împreună cu domnul Costache Achiţei, apoi am plecat la redacţia „Zori noi”, aflată şi ea sub asalt, şi am jucat şah, până târziu, cu Mircea Sfichi. Şi în timpul rebeliunii de la Moscova aveam să procedăm la fel, chibiţaţi de speranţele deşarte ale foştilor activişti de partid, care rămăseseră în privilegii administrative. La drept vorbind, ei erau profesionişti ai administraţiei şi nu puteau fi înlocuiţi cu oricine; în plus, fiecare avea câte un dinte împotriva unui fost şef, ceea ce, în fond, însemna propria lor revoluţie, care consta în satisfacţia că-i vor putea zice ălora, de la obraz, câte o vorbă dură. Nu o făceau, dar acasă, înainte de a adormi, toţi îşi auzeau adrenalina crescând, pe fondul revoltei lor intime şi secrete.
În vreme ce tot felul de cârciumari şi de profesori anonimi şi netalentaţi încercau un puci împotriva redactorilor de la „Zori noi”, studenţii suceveni, care îl aveau lider pe Sorin Marius Avram, au cerut doar înlocuirea numelui ziarului, mai întâi în „Suceava”, iar după 24 de ore, în „Crai nou”, iar Dănuţ Burgheaua, consiliat de Gheorghe Parascan, tocmai punea bazele primei publicaţii particulare din România, „Tinerii Revoluţiei”. Şi cum, din lungul şirag de poeţi, doar eu aveam habar de tehnoredactare, mi s-a cerut să fac publicaţia, fără materiale, pentru că majoritatea poeţilor, cum avea să-mi şi mărturisească unul dintre ei, aşteptau, deocamdată, să vadă cum se aşează lucrurile. Pentru că una este să fi publicat o poezie şi alta să te fi dovedit tranşant duşman al regimului comunist. Scriam eu ce era de scris, semnând cu o puzderie de pseudonime şi cu prenumele cumnaţilor şi nepoţilor mei. Am făcut doar două numere din „Tinerii Revoluţiei”, pentru că, înfrânţi în disputa cu ziariştii profesionişti, puciştii s-au aciuat pe lângă noua publicaţie şi nu mă mai simţeam deloc confortabil. Am plecat la o altă nou înfiinţată publicaţie, „Glasul Bucovinei”, unde eram plătit cu mărunţiş, în vreme ce proprietarii ei se îmbogăţeau pe seama muncii mele. Între timp, am predat Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi toată gestiunea secţiei din Suceava (caiete program, decoruri, recuzită, costume etc.), urmând să solicit transferul într-un alt loc de muncă. Oferta de a mă muta la Iaşi nu mă atrăgea, deşi oraşul şi oamenii mi se lipiseră de suflet, în cinci ani de zile, în care petrecusem măcar câte trei luni pe an la Iaşi.
Se spune că fiecare copil vine pe lume cu norocul lui, pe care îl răsfrânge aură asupra familiei care urmează să-l crească. Odată cu naşterea Cozminei, am ajuns să lucrez în sistemul culturii – pălmaş, ce-i drept, adesea umilit pe nedrept – şi să capăt o locuinţă în Suceava, dar din 14 august 1990, aveam să-mi aflu cu adevărat rostul, trăind numai şi numai din scris. Dimineaţa, pe la ora nouă, am început negocierile cu Ion Paranici şi Dumitru Teodorescu pentru un post de redactor la „Crai nou”, iar pe la ora unsprezece, când am sunat la maternitate, mi s-a spus că tocmai mi s-a născut un băieţel frumos, sănătos şi cuminte. Două rânduri de îmbrăţişări sincere, din partea vechilor mei prieteni întru ale gazetăriei, mi-au luminat ziua, iar a doua zi, cu cererea de transfer în buzunar, am plecat la Iaşi. Pe drum, am scris un poem, „A doua zi după Christos”, conştient fiind că, în sfârşit, Iisus Hristos a înviat şi pentru mine, iar o astfel de şansă nu trebuia ratată cu nici un preţ. „Deasupra noastră grauri, grauri / bat calendarele în cuie, / iar anotimpul dovedeşte / că s-ar putea muri frumos, / sorbind din naltele potire / secunda asta care nu e, / căci iarăşi existăm, prieteni, / a doua zi după Christos”.
Peste câteva zile, împreună cu Mircea Sfichi, care avea să-l boteze, am mers să-mi iau băiatul din spital, „Lada” prietenului meu fiind cea dintâi maşină cu care a călătorit Andi. A ajuns pe lume printr-o întâmplare complicată, care era să-l lase fără mamă, care intrase în moarte clinică. Dacă nu s-ar fi aflat în Suceava, în acea zi, Domnul Doctor Fusa, Andi nu şi-ar fi cunoscut mama. Aflând despre dramă, am cumpărat, de la piaţă, o sticlă de whisky şi am mers, împreună cu Cozmina, la cabinetul particular al reputatului medic sucevean, doar ca să-mi rostesc recunoştinţa, pentru că de plătit nu o voi putea plăti vreodată. Domnul Doctor a râs, spunându-mi că nefericita întâmplare l-a convins că, într-adevăr, este un medic adevărat, iar Cozmina, care avea aproape şase anişori, s-a dus la Domnia Sa şi i-a sărutat mâna, fără să rostească o vorbă. Cutremurat de neaşteptatul gest îngeresc de recunoştinţă, Domnul Doctor şi-a strigat nora, care a apucat să vadă cum buzele unei fetiţe sărutau ca pe o icoană mâna chirurgului care i-a înviat mama. Există oameni prin care ni se arată bunătatea lui Iisus Christos, iar Domnul Doctor Fusa este şi va rămâne unul dintre aceştia.
