Întoarcerea fiului risipitor (II)

Cu organizatoarea Festivalului “Alexandru Sahia”

Îmi descoperisem un stil publicistic propriu, bazat pe începuturi care să capteze cititorul și pe finaluri care să atragă atenția asupra numelui autorului. Scriam portrete ale colegilor de prin secțiile IRE în care am lucrat, care pur și simplu mă fascinau, dar și reportaje insolite, care au atras atenția secretarului județean cu propaganda, Panaitiu, care, într-o dimineață, m-a chemat la el; avea biroul, la parter, pe colț, acolo unde, de-o vreme, sălășluiesc vicepreședinții Consiliului Județean Suceava. Era un om ceva mai scund decât mine, cu un început de calviție, care mă plăcea atât de mult, încât era gata să-mi uite toate greșelile trecutului apropiat, despre existența cărora habar nu aveam, dar aveam să mă lămuresc, în aceeași zi, stând de vorbă cu ziariștii de la „Zori noi”. Ei mi-au spus că, până în urmă cu vreo doi ani, exista un pseudonim colectiv pentru articolele periculoase, „I. Drăgușanu”. Primul îl folosise Mihai Țînțar, când dezvăluise abuzurile și afacerile necurate ale unui ștab fălticenean, frate cu o mărime județeană de partid. Apoi s-au folosit de același pseudonim și Victor Micu, și Nicolae Groza, Gheorghe Parascan și Mircea Sfichi, ba chiar și blajinul și disciplinatul Sava Bejenariu. Materialele publicate sub pseudonimul „I. Drăgușanu” erau atât de adevărate și reflectau atâta atitudine, încât redactorul-șef a fost chemat la partid și somat să-l dea afară pe indisciplinatul inexistent ziarist, ceea ce s-a și întâmplat, în următorii doi ani, când, până la întoarcerea mea de la București, semnătura respectivă nu a mai fost folosită.

Tovarășul Panaitiu dorea să fiu angajat la ziar și, tocmai de aceea, l-a chemat la ordin pe redactorul-șef adjunct de pe atunci, Costică Borș, iar până la sosirea domniei sale, am ciocnit câte un păhărel cu whisky, abia scos din sertar, ca să mai îndulcim gustul cafelei cu care ne servise secretara. Din nefericire pentru mine, peste doar câteva zile, Panaitiu avea să fie mutat la Botoșani, iar cariera mea de ziarist comunist s-a terminat înainte de a începe. Știu că elita culturală suceveană a vremii nu-l plăcea, dar mă întreb dacă a și existat cu adevărat o astfel de elită și nu prea găsesc puncte de sprijin în favoarea ei. Plecând Panaitiu, am rămas, iarăși, de izbeliște, abandonat într-o echipă cu oameni frumoși, condusă de polonezul catolic Vladimir Mețec – maistru, și de un meseriaș de o finețe cum rareori mi-a fost dat să întâlnesc în viață, pe nume Ghiță Agrigoroaie, care avea acasă patru feciorași și o nevastă vrednică de el. Acasă îl mai vizitam, uneori, și pe Ghiță Bilec, un fel de efigie umană a zâmbetului și speranței, cu care eram bun prieten. Dar îmi amintesc, cu reală plăcere, şi de Grigore din Udești, care mă ruga să-i „traduc” poeziile moderne, care apăreau prin revistele literare pe care le cumpăra, de Fănică Guliciuc, veșnic elegant, chiar și în salopetă, sau de Mihai Radu, din Dumbrăveni, un flăcău care atingea cerul cu fruntea. Iar cum șeful nostru direct era inginerul Humoreanu, om cu sufletul precum pâinea caldă și cu un simț al umorului ascuțit și expresiv, mă simțeam bine la Înaltă Tensiune, mai ales că, la fiecare revizie, lucram în altă localitate din întreg nordul Moldovei. La Darabani, de pildă, după ce am privit de sus spre satele de dincolo de graniţă, m-am întors cu faţa spre Moldova şi trăiam senzaţia că mă reazem nu în centura de siguranţă, ci în însăşi graniţa României, aşa că am scris un poem, acolo, între pământ şi cer, despre ţară, pentru că simţeam nevoia să o fac, deşi, în copilărie eram de părere că „numele patriei şi-al iubitei nu pot / să-l crestez pe un vers cu cuţitul: / tot mai des sunt o limbă de clopot / ruginind şi cântând ruginitul”.  Altădată, la staţia de la intrarea în Botoşani, în sătucul Hudum, am avut de lucru vreme de vreo două săptămâni; nopţile le petreceam în vagoane, în jurul unei găleţi cu vin de ţară, cumpărat de la un bătrân, din a doua sau a treia casă de lângă staţie, care izbutise, prin voia sorţii, să scape viu din încercuirea de la Stalingrad. Când a început să ne povestească, eu, în baza unei lecturi proaspete a unei cărţi cumpărate de la anticariat, am început să completez povestea lui cu o mulţime de detalii, ca şi cum aş fi descris totul din rândul poziţiilor sovietice. Bătrânul, uluit de exactitatea întâmplărilor, m-a privit atent şi a izbucnit:

– Imposibil să ştii, dar ştii! Nu aveai cum să fii acolo, eşti prea tânăr, dar este ca şi cum ai fi fost!

I-am vorbit despre cartea cumpărată şi, în prima luni, i-am adus-o; avea cu ce-şi confrunta propriile amintiri, mai ales că şi lunetistul de pe poziţiile duşmane relatase totul cu onestitate, mai puţin elementele de propagandă sovietică, în baza cărora bieţii ostaşi români erau catalogaţi drept „moşierii imperialişti”.

Ca gazetar, deşi începusem o suită de articole despre aşezările de pe apa Moldovei, de la izvoare şi până la părăsirea judeţului de către undele tulburătoare ale apei noastre fundamentale, toate preluate, traduse în germană şi publicate în cărţile lui de către cel mai mare bucovinolog din lume, domnul profesor Erich Beck, înţelesesem că nimeni nu scrisese cu adevărat despre povestea acestor aşezări, că nu exista o colecţie sistematică a documentelor veacurilor care făceau trimiteri la ele, iar în cazul rarelor monografii, datele erau atât de fabulate şi de obturate de lozincarism, încât înţelesesem că, odată şi odată, va trebui să mă strădui pentru o astfel de istorie obştească, dar nici prin gând nu-mi trecea că o să le-o iau înainte, şi ca temă, şi ca gen de istorie, distinşilor cercetători de la Augsburg. În general, deşi toată lumea se lustruia cu „Ţara de Sus” (Bucovina era un cuvânt interzis), buzunarele memoriei erau goale şi zdrenţuite, deşi nu se pusese nimic în ele, de-a lungul vremii. Marii artişti plastici şi mărturisitori cu condeiul ai Bucovinei de altădată muriseră definitiv, fiind îngropaţi, vorba lui Leca Morariu, de prin 1933, în câte două morminte, cel mai tragic fiind cel al operei şi al memoriei lor. Mi-aş fi dorit să pot porni o investigaţie, cu metode jurnalistice, încă de pe atunci, dar patria suceveană avea nevoie, atunci, să-i vopsesc transformatoarele de înaltă tensiune în gri, iar în ziua decisă pentru pregătirea materialelor să fac sluj în faţa unui ingineraş incult, cu nume de femeie. Ceea ce era peste puterile mele. I-am zis vreo două vorbe creştineşti, apoi am plecat pedestru în oraş. M-am oprit la fosta casă a lui Miu Dobrescu, unde funcţiona Inspectoratul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă, condus de un cărturar rasat şi cu o măreţie cu atât mai vizibilă, cu cât se străduia să nu o afişeze vreodată, pe nume Alexandru Toma. Lucrau acolo oameni remarcabili, precum prozatorii Mihai Ghergu şi Petre Drişcu, poetul Marcel Mureşeanu şi admirabilii dedicaţi săvârşirilor culturale Ianoş Horvath, Costache Dumitriu şi Doamna Pătraşcu. Am cerut o coală albă şi un pix şi mi-am scris demisia, pe care i-am înmânat-o, pentru că ne-am întâlnit întâmplător, directorului Ovidiu Mustaţă, care, cică, tocmai mă căuta. A citi-o, urmând să o discutăm a doua zi, atunci fiind nevoie de mine la Casa Culturii, unde trupa de rock a întreprinderii avea o piesă nouă, care suna frumos melodic, dar nu avea versuri şi era musai să le fac. Din trupă îl ştiam, din vedere, dar numai din vedere, pe Mircea Slic, nu şi pe ceilalţi instrumentişti. Nici numele trupei, deşi avusese rezultate notabile, nu-mi era cunoscut, dar văd, acum, dintr-un comentariu al lui Mircea, la capitolul pe care îl public în foileton, pe site-ul meu, pentru a primi precizări suplimentare, atunci când este cazul, că trupa se numea „Solaris” (şi eu, care-o confundam cu „Pegas”!) şi că-i avea în componenţă pe muzicienii „Vili Pancu, Mircea Slic, Magda Axon, Sorin Revnic, Nelu Grozavu, Cornel Angelescu, Doina Angelescu, Costică Dragnea, toţi sub oblăduirea lui Teo Ghionea”. Am ascultat atent melodia, de două ori, ca să pot nota şi corecta ritmicitatea, apoi am mers la terasa Restaurantului „Naţional”, mi-am cumpărat o halbă cu bere şi, închizând ochii, am reascultat melodia cu mintea, stabilind un titlu, „Menestrelul”, graţie dangătelor cosmice de la început, splendid reverberate, care îţi duceau imaginaţia spre veşnicia cântecului şi, prin el, a celor care l-au slujit, de-a lungul vremii. Nu ţin minte textul şi nici să fi scris şi alte texte, deşi e posibil, relaţiile mele cu Mircea Slic fiind, de-a lungul vremii, reci, dar cordiale. Am dus textul, am ascultat interpretarea şi, cum nu erau forţări silabice la ritm, am plecat pentru totdeauna, deşi, în toamnă, aveam să mă reîntâlnesc cu trupa şi cu Anca Parghel, în cadrul celor două spectacole, de la Casele de Cultură din Vatra Dornei şi Câmpulung Moldovenesc.

A doua zi, când am mers să-mi iau cartea de muncă, Ovidiu Mustaţă mi-a cerut să trec la uzină, sub conducerea inginerului Cornel Orezeanu, cu care eram prieten vechi, datorită preocupărilor culturale comune. Nu avea hazul inginerului Humoreanu, ci mai curând rutina enciclopedică a doctorului Ioan Ieţcu, iar prietenia care ne unea mă obliga la disciplină. Cornel m-a pus să devin învăţăcelul lui Stelică Bărbosu în repararea şi reglarea oromax-urilor, nişte declanşatoare automate, mai complicate decât cel mai sofisticat ceasornic, iar dificultăţile mă provocau într-atât, încât, în scurtă vreme, mă descurcam tot atât de bine ca şi Stelică Bărbosu. Un singur declanşator, destinat micro-hidrocentralei de la Putna, ne dădea atâtea bătăi de cap, încât, după o zi de trudă zadarnică, m-am înfuriat şi am zvârlit cu şurubelniţa în el, care a nimerit… într-o piuliţă nestrânsă din fabricaţie. Era de faţă şi directorul adjunct Roman, la fel de uimit, ca şi noi, de magica melodie a piuliţei buclucaşe. A strâns-o Stelică, iar la probe şi, a doua zi, la Putna, declanşatorul a funcţionat ireproşabil. Mă simţeam atât de bine lângă Stelică Bărbosu, cu care devenisem bun prieten, încât s-a ivit o reorganizare şi m-am trezit izgonit de lângă el, la atelierul mecanic, împreună cu Stelică Bolohan şi cu Cezar Dura, acum inginer energetician prin Canada. Nouă ni s-au dat în lucru şenilele utilajelor grele şi tamburii cilindrici dintre ele; intram, câte doi, de o parte şi de alta a şenilei, cu o scară din bare de fier pe piept, sub tambur (nu-mi mai amintesc cum se chemau) şi desfăceam şuruburile; multe dintre ele se rupeau, dar tot ne trezeam cu imensa greutate a cilindrilor din fontă pe piept. Primisem termen de trei săptămâni, în care era inclusă şi demontarea, şi recondiţionarea, şi montarea tamburilor şi şenilelor, pentru o puzderie de utilaje grele. Când am dus munţii de role în secţia de strungărie, Cezar Dura s-a pregătit să dea găuri noi, la distanţele potrivite, şi să le filetăm apoi, dar mi-a venit o idee, care nu se punea în practică datorită şuruburilor rupte. Am căutat un burghiu uzat, pe stânga, l-am pus în bormaşina industrială şi, potrivind rola, astfel încât burghiul să atace şurubul rupt, l-am pus pe Cezar să atace cu viteză de rotaţie mică. Şuruburile rupte se desfiletau atât de rapid, încât, în câteva ceasuri, toate rolele erau recondiţionate şi cu filetele refăcute cu tarodul. Am mers să ne spălăm, dar Norocel, urechistul uzinei, ne-a pârât şi numai ce vedem noi cum apare întreg aliotmanul birocratic şi, după ce se convinge ştăbimea că, în trei zile, noi am făcut munca programată de ea pentru trei săptămâni, a luat foc. Doar un subinginer, ca „să nu moară prost”, ne-a întrebat cum am procedat şi i-am explicat. Îi ştiu numele, aşa cum le ştiu şi pe cele ale ştăbimii care m-a făcut să plec definitiv din Întreprinderea de Reţele Electrice Suceava, spre marea părere de rău a inginerilor Traian Chiriac şi Hopulele, de la sediul central, singurii care mă respectau cu adevărat. Nu am mai păşit pe la IRE decât atunci când am mers să-mi cer transferul la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, Secţia Suceava, unde aveam să rămân, de la înfiinţare, până la spulberare.

În timpul acesta, acasă, la Mereni, părintele Sava, pe atunci la Văratec, oficia, una după cealaltă, slujbele celor trei taine: botezul fetiţei mele, cununia mea religioasă şi ultima împărtăşanie pentru mama, care a mai trăit câteva zile, apoi a plecat, lăsându-mă cu povara că, deşi nu fusesem un copil rău, nici nu izbutisem să mă arăt pe atât de bun pe cât mă îndemna sufletul.

În vremea în care trudeam la IRE, iar nevestele de miliţieni şi de activişti de partid huzureau în funcţii de bibliotecare sau de angajaţi în sistemul culturii, fără să lase după ele nici o urmă, am câştigat o puzderie de concursuri literare pentru poezie, ba şi un important premiu pentru reportaj, la Călăraşi, în cadrul Concursului „Alexandru Sahia”. M-am amuzat teribil la un festival de muzică folk şi poezie, care se ţinea la Râmnicu Sărat, sub titulatura de „Partid, Columnă Infinită a Ţării”. Organizare excelentă, gazde primitoare. Plecasem, din partea judeţului Suceava, împreună cu frăţiorii Nicoleta şi Amedeo Grigorean, ambii elevi de şcoală generală, dar muzicieni înnăscuţi. Îi luasem în grija mea, primind, uneori, ajutor din partea poetului botoşănean Ozolin Duşa şi a poetesei din Galaţi, astăzi şi o excelentă romancieră, Luminiţa Potârniche, dar copiii aceştia cu adevărat talentaţi erau atâta de cuminţi, încât mă urmau pretutindeni precum puişorii. Îmi erau tare, tare dragi, la fel ca şi în amintirea pe care le-o port. Ştiu că au dobândit şi un premiu, dar nu-mi mai aduc aminte care anume.

În Gala Laureaţilor, în faţa unui public mai mult decât numeros, cântăreţii folk erau ascultaţi cu sfinţenie, iar poeţii, care citeau câte un poem, după ce primeau diplomele şi premiile în obiecte (pentru Marele Premiu eu am primit un… ceas cu cuc), într-o zarvă de zile mari. Şi-atunci am pariat cu toţi, şi cu poeţii, şi cu folkiştii, că, atunci când voi citi eu, nu doar că va fi tăcere deplină, dar şi că se va aplauda, cu aclamaţii, la fiecare patru versuri. Şi a venit vremea să merg pe scenă, înaintea folkistului care lua Marele Premiu pentru muzică. Încă nu pornise zgomotul, după ce am luat diploma şi ceasul cu cuc, şi am zis, cu obiectele în mâini, că, dacă fiecare sărbătoare a patriei înseamnă un prilej de bucurie, atunci haideţi să ne bucurăm împreună cu nişte… epigrame. Oferta părea ademenitoare şi cum prima epigramă a cucerit publicul, următoarele erau ascultate într-o linişte cum nici măcar în timpul cântecelor nu era la fel de curată. Când am terminat şi am vrut să mă retrag, publicul a început să strige: „Epigrame! Epigrame!”, aşa că am fost nevoit să continuu, iar când nu-mi mai aminteam epigramele mele, am spus câteva ale lui Nicolae Ghiţescu, pe care, cum am mai menţionat, îl adoram. Şi, astfel, am câştigat pariul.

La Călăraşi am mers împreună cu fotoreporterul Dumitru Vintilă, iar în prima zi de după cazare, am fost duşi cu toţii în satul natal al lui Alexandru Sahia, Mânăstirea, la mormântul marelui omagiat. Am scris, acolo, în timpul rememorărilor, un poem închinat memoriei lui Sahia şi l-am citit, atunci când mi-a venit rândul să spun ceva. Probabil că mi-a izbutit, pentru că, atunci când am ridicat ochii, toată lumea era înlăcrimată, iar un bătrân gârbovit de ani a întins mâna tremurătoare, cu gest de închinare:

– Sunt fratele lui Alexandru, Stănescu… Nu-mi dăruiţi mie cântecul acesta?

Îl împături ca pe un pomelnic sacru şi mă invită, împreună cu Dumitru Vinţilă, acasă la el, la două-trei case dincoace de cimitir. Avea un pridvor frumos, neîngrădit, vegheat de viţă de vie cu struguri de o rară frumuseţe. Bătrânul s-a scuzat, a intrat în casă şi s-a întors cu două găleţi şi cu trei mari căni de lut. Într-o găleată avea tescovină, iar în cealaltă vin roşu. Am scufundat cănile în găleata cu rachiu, am închinat şi am dat duşca peste cap, apoi repede, după exemplul lui bădiţa Stănescu, am înhăţat câte o jumătate de cană de vin roşu, cu care ne-am clătit gurile.

– Va să zică aşa: chefuiţi fără mine, Ioane!

În poartă se proţăpise Vasile Baran, preşedintele juriului. Ne cunoscusem prin Bucureşti, dar cum, până atunci la Călăraşi, nu dăduse semne că-şi aminteşte de mine şi mai avea şi o funcţie oficială, nu-l abordasem. În urmă, veneau calmi pe cale oficialii şi ceilalţi concurenţi, majoritatea redactori şefi ai unor reviste literare. O doamnă blondă din Călăraşi, care coordona festivalul şi cunoştea bine regulile casei, a adus cănile necesare pentru un început domol de chef, care avea să-şi atingă apogeul după decernarea diplomelor şi premiilor. Premiul meu însemna un grătar electric pentru fleici, dar l-am vândut rapid redactorului şef de la „Orizont”, căruia îi era ruşine să se întoarcă la domiciliu doar cu o banală de flori. Fiind duminică, magazinele erau închise şi nu putea cumpăra, deci, decât de la mine. Marele premiu la reportaj l-a primit cineva din Călăraşi, David, care scrisese uluitor de sec despre marele combinat din urbea lui, iar la fotografie, Dumitru Vinţilă, ziarul „Zori noi” din Suceava, fiind, prin reprezentanţi săi, cel care dobândea premiul pentru publicaţii. A fost frumos, cu bucate pescăreşti care curgeau valuri, valuri şi, după aceea, cu tot felul de produse culinare rafinate, încât scâncea bietul Vinţilă:

– Tovule, de ce nu ne-au prevenit că se aduc atâtea bucate, pentru că m-aş mai fi păstrat şi eu…

După câteva ceasuri, doar eu şi Vasile Baran ne mai aflam pe baricade, aşa că ne-am mutat alături, ca să mai povestim despre câte ni s-au întâmplat în ultima vreme. Ceilalţi, oficiali şi concurenţi, cu excepţia minunatei organizatoare de festival, dormeau cu capul pe mese.

Întoarcerea fiului risipitor (I)

Gheorghe Parascan

Când am primit vestea organizării unui concurs de muzică folk la Botoşani, am ştiut că mă voi întoarce acasă. Aveam un grup bun, la Clubul „Vulcan”, pentru care scriam textele, muzica fiind compusă de Mihaela Mazilu. De regulă, Mihaela îmi cânta, la chitară, o nouă melodie, iar eu descifram tema şi îngrilam textul pe muzică. Una dintre piese, „Caii de vânt”, era atât de frumoasă, încât am mai auzit-o, ulterior, cântată de altcineva, care şi-o însuşise cu mici modificări melodice.

La Botoşani, am mers cu toată echipa, doi dintre poeţi, Dan Caunic şi Roman Dănilă, fiind din Botoşani. Dan urma să fie încorporat în curând şi, profitând de prilejul împlinirii datoriei faţă de patrie, avea să plece la o şcoală de ofiţeri, ajungând, după aceea, unul dintre cei mai buni ofiţeri criminalişti din ţară, care avea să-şi încheie cariera ca şef al poliţiştilor din judeţul lui natal. Cu puţină vreme înainte, avusese loc, la Clubul „Vulcan”, o întâlnire între cenaclul nostru şi cel al Întreprinderii de Reţele Electrice din Suceava, cu fraţii Doina şi Cornel Angelescu drept lideri de necontestat ai cântecului, întâlnire încheiată la Vasile Blendea, acasă, printr-un chef de pomină. Nu mai eram naivul de pe vremea lui Janos Fazekas, mă obişnuisem cu băutura, ceea ce, într-un fel, mă alarma, deşi însemna principala caracteristică a vieţii boeme. Dar pentru ce şi pentru cine să trăieşti? Prima băută o făcusem pe vremea liceului, după o „practică” făcută, la cules cartofi, pe ogoarele Litenilor lui Bogdan. De la cules cartofi plecam de acasă, ca să culeg cartofi pe lanurile unor alţi ţărani, care ne zâmbeau cu superioritate, afişând o sfidătoare şiretenie rurală. Am fugit de pe tarla, în ultima zi de practică, împreună cu Traian Huluţă, Mihai Cocieru, Gigi Moraru şi Codru Florişteanu, oprindu-ne, cu un litru de votcă „doi cai”, la popicăria din vecinătatea Restaurantului „Brădet”, unde s-au ivit şi câteva halbe de bere, din care am sorbit cu nesaţ, iar când am socotit că s-au terminat orele de practică, am mers pe terenul de fotbal al Liceului „Ştefan cel Mare”, să jucăm fotbal. Cădeam mai dihai ca popicele, rupându-ne pantalonii şi coatele vestoanelor, iar a doua zi, ruşinaţi ca toţi ţăranii care fac o boacănă, ne-am pitit prin preajma liceului, aşteptând să sune, ca să putem intra, cu capul în jos, în clasă. Colegii ne-au întâmpinat cu aplauze, iar în pauze veneau liceeni din tot felul de clase, să se laude cu băutele lor, făcute sub privegherea competentă a poetului Roman Istrati, care alegea scenografii stranii, inclusiv cavourile din partea nemţească a cimitirului „Pacea”, unde iniţiaţii în păcătoşenie interpretau scene din „Hamlet”. Bieţii de noi, care nu am fi participat, cu siguranţă, la un astfel de sacrilegiu, purtam umili vinovăţia încălcării moralei satului, iar statutul de vedete ale nonconformismului, pe care ni-l acordaseră alţii, ne deranja vizibil. Încercam să uităm boacăna, dar se vede treaba că fără succes.

Cornel Angelescu

De la Botoşani, am mers la Suceava, pentru a evolua, în Clubul I. R. E., într-un spectacol comun. Exista, acolo, o întreagă pleiadă de artişti: trupa rock „Pegas”, cu Vasile Purice lider şi cu Anca Parghel vocalistă, muzicienii folk Cornel Angelescu, Carmen Macovei (Agoutin, mai târziu) şi Doina Boghean şi un poet bun, Liviu Popescu, care făcea eforturi serioase pentru transferul meu la Întreprinderea de Reţele Electrice Suceava. După spectacol, am stat de vorbă cu directorul I. R. E. Suceava, ing. Ovidiu Mustaţă, iar între timp, inginerul şef, neuitatul Traian Chiriac, îmi lucra cererea de transfer, pe care mi-a pus-o ca pe un trofeu în mână. Traian Chiriac avea să-mi devină, în scurt timp, prieten de nădejde şi de durată; scria poezie şi mă chema, uneori, la el, acasă, pentru câte o serată literară în doi. Avea o fetiţă, Irina, care-i semăna leit, împrumutând de la tatăl ei doar trăsăturile cu farmec.

La Bucureşti, pentru că îmi doream nepământeşte întoarcerea acasă, transferul s-a rezolvat rapid. În drum spre casă, legănat la nesfârşit de parcursul unui vagon de clasa a doua, încă mă încurca amărăciunea deciziei. „întoarcere cu urşi şi saltimbanci / cu maci decapitaţi încet pe şină, / ard vulpile prin târguri obosite, / locuitorii muşcă din lumină / şi li se face-ntotdeauna somn / la ore stabilite-ntotdeauna, / pe trotuare cu miţoase tălpi / se furişă cu liniştea minciuna, // prin parcuri se despică doi amanţi / mereu ei doi cu-aceleaşi declaraţii / şi nu observă nimeni din oraş / cum se prelinge trenul orb prin staţii, / doar pe estrade nalte muzicanţi / cântând pentru decorul existent / mai sugerează că se şi trăieşte / din când în când pe vechiul continent”.

Timp de doi ani, cât am trăit la Bucureşti, purtasem o deasă corespondenţă cu poetul George Damian, de la Radio „România”, şi cu ziariştii Niculae Groza, de la „Zori noi”, şi Sava Bejenariu, corespondentul „Scânteii”. Am mers să-i văd şi, fără să fiu pregătit pentru ceea ce sufletul tânjea, am descoperit în Redacţia „Zori noi” o nesperată familie. Toţi au venit să mă vadă şi să-mi ureze cele de cuviinţă, iar Mihai Ţînţar, corespondentul local al ziarului „Munca”, pe care îl ştiam drept Mihai Tandru, autorul inegalabilei povestiri „Crucilă”, m-a răpit larmei generale:

– Staţi, mă: e consăteanul meu, deci eu am întâietate.

L-am urmat în biroul lui, unde a intrat direct în subiect:

– Trebuie să te apuci şi de gazetărie; am vorbit cu directorul de la „Avicola” din Plopeni, care te aşteaptă, astăzi, după ora doisprezece, ca să documentezi un reportaj. Cred că reportajul îţi vine mănuşă, trebuie doar să-l descoperi.

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

Nu ştiam nimic despre gazetărie, exceptând pamfletele şi foiletoanele lui Victor Micu, pe care, ca şi pe autor, le adoram. Victor Micu, însă, nu scria reportaje, iar orice recurs la Geo Bogza mi se părea, din start, măcar penibil, dacă nu cumva şi mai rău. Am plecat, am luat autobuzul şi am coborât la „Avicola” Plopeni. Directorul, din câte îmi amintesc, se numea Ţintilă şi m-a condus prin hale, în care, pe grilaje din sârmă inoxidabilă, trăiau năuce şi aproape tragic mii şi mii de vietăţi, toate bine hrănite şi îngrijite, dar lipsite de bucuria firească a ieşirii în natură. M-au înduioşat până la lacrimi „ouătoarele Albo 70”, care, de la ieşirea din captivitatea cojii de ou, doar de captivitate aveau parte. Mâncau cu lăcomie, de parcă mâncatul ar fi fost singura dimensiune a existenţei lor, încercând să fure hrană şi din jgheabul vecinelor lor, din celelalte colivii ale captivităţii, desăvârşind o alegorie a vieţii, în general, care mă înspăimânta.

Ajuns acasă, în Mereni, am privit lung spre găinile din curte, toate purtând câte un nume, la care răspundeau, chiar şi când erau preocupate cu scăldatul în colb, dacă insistai. Se lăsau mângâiate, cârâind discret de plăcere, apoi se ţineau după tine, de parcă ar fi cerşit răsfăţul altor mângâieri. Pe când „Albo 70”, rasă de găini ouătoare, nu ştiau nimic despre rudimentele vieţii. Făceau parte dintr-o industrie şi sfârşeau într-o procesare industrială. Nu erau vietăţi, ci produse, dar eu nu puteam scrie nimic din ceea ce gândeam, pentru că menirea jurnalismului era alta, aceea de a glorifica omul, golit de sine, dar pururi biruitor în întrecerea socialistă pe cincinale. Şi-am scris vreo două pagini şi jumătate, la două rânduri, nu la cinci, cum impunea regula – pentru a lăsa loc pentru corectură şi, eventual, cenzură, apoi, în ziua următoare, i-am dus textul lui Mihai Ţînţar, care l-a citit cu atenţie, apoi, potrivind o coală albă în maşina de scris, mi-a zis:

– Fii atent: o să-l rescriu eu; dacă vei înţelege din prima, înseamnă că nu m-am înşelat asupra ta, văzând, dincolo de poet, şi pe un altcineva. Dacă, însă, după trei rescrieri, va fi nevoie şi de a patra, lasă-te păgubaş, pentru că ar însemna că nu eşti predispus spre aşa-ceva.

Materialul publicat s-a numit „Albo 70 şi ouăle de aur”, dar, deşi purta semnătura mea, nu era scris de mine, ci de Mihai Ţînţar. Profesionist, dar cu o pistă pe care nu vroiam să o încerc. Ca să pot fi eu în jurnalism, aveam să înţeleg încă de atunci, trebuie să-mi aleg singur subiectele, dar şi stilul narativ. Ţînţar avea un prieten de excepţie, pe nume Gheorghe Parascan, pe atunci corespondent local la „Scânteia”, care avea să-mi devină cel mai bun şi mai adevărat prieten, implicat în toate încercările şi bucuriile mele. Avea un profil de lună nouă, părul des şi vâlvoi deja grizonat, şi un zâmbet poznaş neîntrerupt ca un fel de efigie a unui optimism incurabil. Era prieten cu prim-secretarul Traian Gârba, datorită unor întâmplări care ar fi încheiat cariera oricărui om cult, dar nu şi pe a lui Parascan, care ştiuse sau avusese harul de a păstra în sine anume faţete ale copilăriei, şi anume pe cele ale candorii şi ale sincerităţii. Şi era un om cu adevărat cult, cu temeinice studii filosofice, dar de care nu făcea niciodată paradă, şi cu o experienţă de viaţă atât de atotcuprinzătoare, încât numai în prezenţa muncitorilor se simţea bine. Scrisese, în „Scânteia”, înainte de a fi mutat disciplinar la „Zori noi”, despre inginerul condamnat la moarte, pe motiv că ar fi delapidat un milion de lei, dar cu sentinţa anulată în ultima clipă, datorită ivirii adevăratelor dovezi, care îl disculpau în totalitate, iar „Europa liberă” şi „Vocea Americii” numai despre articolul lui vorbea, făcând rechizitoriul cuvenit slugarnicei justiţii a vremii, când s-a dus la Traian Gârba să obţină aprobarea pentru o călătorie în Germania Federală, unde trăia un cumnat al lui. Habar nu avea Ghiţă Parascan despre tămbălăul politic revărsat asupra Europei de articolul lui, iar când i-a întins cererea lui Traian Gârba, deja îşi freca mâinile de satisfacţie. Acesta era felul lui de a fi: indiferent de răspunsurile vieţii, Gheorghe Parascan le întâmpina pe toate frecându-şi palmele de bucurie. Traian Gârba l-a privit atent.

– Sigur, „Europa liberă” şi „Vocea Americii” au să te aştepte la aeroport; e clar că vrei să rămâi în Germania!

– Nu rămân, tovarăşe prim-secretar! Aş rămâne doar dacă mi-ar da, în mărci, un salariu egal cu cel de aici în lei. Dumneavoastră n-aţi face-o?

– Zece mii de mărci pe lună – l-a luat gura pe dinainte pe Traian Gârba, apoi, amuzat şi nicidecum supărat de întâmplare: Ieşi, afară, măi saltimbancule!

După aceea, nu exista meci internaţional de fotbal, transmis doar de basarabeni, pe care Traian Gârba să nu îl vadă, la Releul din Mihoveni, împreună cu Ghiţă Parascan. Pe vremea unui campionat mondial, după finală, prim-secretarul l-a întrebat pe prietenul lui ziarist ce părere are, iar răspunsul a fost, şi de această dată, emblematic pentru omul Gheorghe Parascan:

– Am o singură părere, tovarăşe prim: încă un campionat mondial netransmis de televiziunea română şi învăţăm limba rusă fără profesor şi de bunăvoie!

Altădată, cei doi au mers la hramul pe stil vechi al mănăstirii Râşca, la volan aflându-se Traian Gârba, care nu a exagerat cu degustarea bunătăţilor viticole, spre deosebire de Ghiţă Parascan, care, când au ajuns la degustarea vinului călugăresc atât de vechi, încât se prefăcuse în melasă, a cerut o felie de pâine, a uns-o cu melasă şi a înfulecat-o, fără să ştie ce putere înşelătoare stă pitită în produsul acela care semăna cu un gem de gutui. La întoarcere, Parascan a adormit pe scaunul din spate, iar Traian Gârba conducea prudent, încercând să evite postul „generalului” Sava, un plutonier major de la miliţia din Fălticeni, care îl lăsase fără carnet şi pe un general al armatei române, care circula pe linia continuă, şi căruia i-a răspuns, după ce acesta a scos legitimaţia: „Aici, pe stradă, eu sunt general, iar dumneavoastră nu sunteţi decât un conducător auto oarecare!”. Eu îl admiram şi îi admir memoria „generalului” Sava, plutonierul major de miliţie şi, apoi, de poliţie, care nu a avut decât două compromisuri în viaţa lui. Prima, prin 1975, când, intrând la „Peco” din Fălticeni, într-un fapt de seară, Comandantul Pompierilor, generalul Gheorghe Briceag, şi a încălcat o regulă măruntă de circulaţie, primind o amendă de 500 lei. În vreme ce scria procesul-verbal de sancţiune, Sava a aprins un chibrit, ca să desluşească datele din buletinului generalului, iar când i-a înmânat acestuia documentul, pentru semnare, generalul Briceag i-a dat un altul, cu o amendă de… 5.000 lei pentru folosirea focului deschis în apropierea unei pompe de benzină. Instinctul de conservare al unui subofiţer conştiincios şi onest, care avea o leafă de doar vreo două mii lei pe lună şi numai Dumnezeu ştie ce obligaţii faţă de familie, se vede că şi-a spus cuvântul, Sava încercând anularea ambelor procese-verbale, pe considerentul că „amândoi suntem militari”, dar n-a ţinut. A doua oară, compromisul s-a petrecut în noaptea hramului de la mănăstirea Râşca, atunci când, deşi Traian Gârba nu prea băuse, din maşina lui se revărsau valuri-valuri de arome viticole, mai ales dinspre bancheta din spate, pe care încerca un somn îngeresc ziaristul Gheorghe Parascan. Pentru plutonierul major Sava legitimaţia de prim-secretar a lui Traian Gârba nu însemna mare lucru, aşa că a scos cele necesare pentru întocmirea actelor, dar cum dulcea legănare încetase, Gheorghe Parascan s-a trezit şi a început să mormăie.

– Cine-i tovarăşul?, a întrebat, brusc speriat, plutonierul major Sava.

Iar Traian Gârba, luminoasă rămâne-i-ar amintirea, era un om inteligent şi cu replică vie la purtător, aşa că a întrebat, la rândul lui:

– Dacă eu, prim-secretar de judeţ, sunt şofer, atunci cine crezi dumneata că este tovarăşul?

În întuneric, Ghiţă Parascan semăna, oarecum, cu Ceauşescu, iar „generalul” Sava nu-şi putea permite să ajungă cu dreptatea chiar atât de sus. Ca fript i-a înmânat actele lui Traian Gârba, cerându-şi iertare:

– Dar conduceţi prudent, dacă tot aţi gustat din înşelătorul vin călugăresc…

Constantin Ştefuriuc şi Dumitru Teodorescu

În felul de a vorbi şi povesti al lui Gheorghe Parascan am identificat eu elementele de pitoresc şi de nonşalanţă, care să-mi conducă peniţa, atunci când am de scris materiale jurnalistice; e drept că şi stilul narativ al lui Henryk Sienkiewicz din romanul „Potopul”, pe care l-am citit de sute de ori, pentru a desluşi elementele de tehnică, a avut un rol important în formarea mea ca jurnalist, aşa cum, pentru împrospătarea expresiei lirice, m-am folosit adesea de romanul „Nicoară Potcoavă”, al lui Sadoveanu, în care, şi într-o singură pagină, există mai multă poezie decât în rafturi întregi de biblioteci. Odată, când Constantin Ştefuriuc insista să-i spun ce citeam, pe atunci, aveam să constat că nu eram singurul care apela la astfel de procedee de formare a unui stil propriu.

– Nu-ţi spun, că ai să râzi.

– Nu râd. Promit că n-am să râd.

În fine, după stăruitoare insistenţe, i-am zis că lecturez, iarăşi, câte cinci pagini pe zi din „Nicoară Potcoavă”, iar Ştefuriuc a izbucnit într-un râs atât de zgomotos şi de lung, încât imediat s-a înfăţişat în birou redactorul şef adjunct de la „Zori noi”, universitarul Ion Nedelea, curios de originea hazului, care, în cazul nostru, nu putea fi decât serioasă.

– M-a întrebat ce citesc şi, cum nu ştie că eu am revenit la „Nicoară Potcoavă” pentru nu ştiu a câta suta oară, râde ca ţaţa-n târg!

– Nu de asta râd, Ioane, ci pentru că şi eu, ca şi tine, m-am întors la acelaşi roman, în care poezia poezie stă ca mierea pe fagure…

Peste ani, când i-am cerut lui Ghiţă Parascan să scrie aşa cum vorbeşte şi să se rupă de rigorile severe şi impersonale ale jurnalismului îndătinat, redactorul şef, domnul Ion Paranici, i-a notat splendidul material cu o notă mică; revoltat de nedreptate, am mers să pun întrebări.

– Îi dădeam notă maximă, dar mi-am dat seama că l-ai scris tu, pentru el, Ioane…

I-am povestit totul pe îndelete, iar domnul Paranici, care mă ştia de multă vreme drept om care nu minte niciodată, i-a dat nota (echivalentul retribuirii) maximă, dar Ghiţă Parascan, deşi s-a străduit să mai scrie în stilul splendidei sale oralităţi, nu a mai izbutit să o facă; a revenit la stilul rigid, dobândit într-o viaţă întreagă de gazetărie.