Întoarcerea fiului risipitor (I)

Gheorghe Parascan

Când am primit vestea organizării unui concurs de muzică folk la Botoşani, am ştiut că mă voi întoarce acasă. Aveam un grup bun, la Clubul „Vulcan”, pentru care scriam textele, muzica fiind compusă de Mihaela Mazilu. De regulă, Mihaela îmi cânta, la chitară, o nouă melodie, iar eu descifram tema şi îngrilam textul pe muzică. Una dintre piese, „Caii de vânt”, era atât de frumoasă, încât am mai auzit-o, ulterior, cântată de altcineva, care şi-o însuşise cu mici modificări melodice.

La Botoşani, am mers cu toată echipa, doi dintre poeţi, Dan Caunic şi Roman Dănilă, fiind din Botoşani. Dan urma să fie încorporat în curând şi, profitând de prilejul împlinirii datoriei faţă de patrie, avea să plece la o şcoală de ofiţeri, ajungând, după aceea, unul dintre cei mai buni ofiţeri criminalişti din ţară, care avea să-şi încheie cariera ca şef al poliţiştilor din judeţul lui natal. Cu puţină vreme înainte, avusese loc, la Clubul „Vulcan”, o întâlnire între cenaclul nostru şi cel al Întreprinderii de Reţele Electrice din Suceava, cu fraţii Doina şi Cornel Angelescu drept lideri de necontestat ai cântecului, întâlnire încheiată la Vasile Blendea, acasă, printr-un chef de pomină. Nu mai eram naivul de pe vremea lui Janos Fazekas, mă obişnuisem cu băutura, ceea ce, într-un fel, mă alarma, deşi însemna principala caracteristică a vieţii boeme. Dar pentru ce şi pentru cine să trăieşti? Prima băută o făcusem pe vremea liceului, după o „practică” făcută, la cules cartofi, pe ogoarele Litenilor lui Bogdan. De la cules cartofi plecam de acasă, ca să culeg cartofi pe lanurile unor alţi ţărani, care ne zâmbeau cu superioritate, afişând o sfidătoare şiretenie rurală. Am fugit de pe tarla, în ultima zi de practică, împreună cu Traian Huluţă, Mihai Cocieru, Gigi Moraru şi Codru Florişteanu, oprindu-ne, cu un litru de votcă „doi cai”, la popicăria din vecinătatea Restaurantului „Brădet”, unde s-au ivit şi câteva halbe de bere, din care am sorbit cu nesaţ, iar când am socotit că s-au terminat orele de practică, am mers pe terenul de fotbal al Liceului „Ştefan cel Mare”, să jucăm fotbal. Cădeam mai dihai ca popicele, rupându-ne pantalonii şi coatele vestoanelor, iar a doua zi, ruşinaţi ca toţi ţăranii care fac o boacănă, ne-am pitit prin preajma liceului, aşteptând să sune, ca să putem intra, cu capul în jos, în clasă. Colegii ne-au întâmpinat cu aplauze, iar în pauze veneau liceeni din tot felul de clase, să se laude cu băutele lor, făcute sub privegherea competentă a poetului Roman Istrati, care alegea scenografii stranii, inclusiv cavourile din partea nemţească a cimitirului „Pacea”, unde iniţiaţii în păcătoşenie interpretau scene din „Hamlet”. Bieţii de noi, care nu am fi participat, cu siguranţă, la un astfel de sacrilegiu, purtam umili vinovăţia încălcării moralei satului, iar statutul de vedete ale nonconformismului, pe care ni-l acordaseră alţii, ne deranja vizibil. Încercam să uităm boacăna, dar se vede treaba că fără succes.

Cornel Angelescu

De la Botoşani, am mers la Suceava, pentru a evolua, în Clubul I. R. E., într-un spectacol comun. Exista, acolo, o întreagă pleiadă de artişti: trupa rock „Pegas”, cu Vasile Purice lider şi cu Anca Parghel vocalistă, muzicienii folk Cornel Angelescu, Carmen Macovei (Agoutin, mai târziu) şi Doina Boghean şi un poet bun, Liviu Popescu, care făcea eforturi serioase pentru transferul meu la Întreprinderea de Reţele Electrice Suceava. După spectacol, am stat de vorbă cu directorul I. R. E. Suceava, ing. Ovidiu Mustaţă, iar între timp, inginerul şef, neuitatul Traian Chiriac, îmi lucra cererea de transfer, pe care mi-a pus-o ca pe un trofeu în mână. Traian Chiriac avea să-mi devină, în scurt timp, prieten de nădejde şi de durată; scria poezie şi mă chema, uneori, la el, acasă, pentru câte o serată literară în doi. Avea o fetiţă, Irina, care-i semăna leit, împrumutând de la tatăl ei doar trăsăturile cu farmec.

La Bucureşti, pentru că îmi doream nepământeşte întoarcerea acasă, transferul s-a rezolvat rapid. În drum spre casă, legănat la nesfârşit de parcursul unui vagon de clasa a doua, încă mă încurca amărăciunea deciziei. „întoarcere cu urşi şi saltimbanci / cu maci decapitaţi încet pe şină, / ard vulpile prin târguri obosite, / locuitorii muşcă din lumină / şi li se face-ntotdeauna somn / la ore stabilite-ntotdeauna, / pe trotuare cu miţoase tălpi / se furişă cu liniştea minciuna, // prin parcuri se despică doi amanţi / mereu ei doi cu-aceleaşi declaraţii / şi nu observă nimeni din oraş / cum se prelinge trenul orb prin staţii, / doar pe estrade nalte muzicanţi / cântând pentru decorul existent / mai sugerează că se şi trăieşte / din când în când pe vechiul continent”.

Timp de doi ani, cât am trăit la Bucureşti, purtasem o deasă corespondenţă cu poetul George Damian, de la Radio „România”, şi cu ziariştii Niculae Groza, de la „Zori noi”, şi Sava Bejenariu, corespondentul „Scânteii”. Am mers să-i văd şi, fără să fiu pregătit pentru ceea ce sufletul tânjea, am descoperit în Redacţia „Zori noi” o nesperată familie. Toţi au venit să mă vadă şi să-mi ureze cele de cuviinţă, iar Mihai Ţînţar, corespondentul local al ziarului „Munca”, pe care îl ştiam drept Mihai Tandru, autorul inegalabilei povestiri „Crucilă”, m-a răpit larmei generale:

– Staţi, mă: e consăteanul meu, deci eu am întâietate.

L-am urmat în biroul lui, unde a intrat direct în subiect:

– Trebuie să te apuci şi de gazetărie; am vorbit cu directorul de la „Avicola” din Plopeni, care te aşteaptă, astăzi, după ora doisprezece, ca să documentezi un reportaj. Cred că reportajul îţi vine mănuşă, trebuie doar să-l descoperi.

George Damian, iniţiatorul nostru în iconarism

Nu ştiam nimic despre gazetărie, exceptând pamfletele şi foiletoanele lui Victor Micu, pe care, ca şi pe autor, le adoram. Victor Micu, însă, nu scria reportaje, iar orice recurs la Geo Bogza mi se părea, din start, măcar penibil, dacă nu cumva şi mai rău. Am plecat, am luat autobuzul şi am coborât la „Avicola” Plopeni. Directorul, din câte îmi amintesc, se numea Ţintilă şi m-a condus prin hale, în care, pe grilaje din sârmă inoxidabilă, trăiau năuce şi aproape tragic mii şi mii de vietăţi, toate bine hrănite şi îngrijite, dar lipsite de bucuria firească a ieşirii în natură. M-au înduioşat până la lacrimi „ouătoarele Albo 70”, care, de la ieşirea din captivitatea cojii de ou, doar de captivitate aveau parte. Mâncau cu lăcomie, de parcă mâncatul ar fi fost singura dimensiune a existenţei lor, încercând să fure hrană şi din jgheabul vecinelor lor, din celelalte colivii ale captivităţii, desăvârşind o alegorie a vieţii, în general, care mă înspăimânta.

Ajuns acasă, în Mereni, am privit lung spre găinile din curte, toate purtând câte un nume, la care răspundeau, chiar şi când erau preocupate cu scăldatul în colb, dacă insistai. Se lăsau mângâiate, cârâind discret de plăcere, apoi se ţineau după tine, de parcă ar fi cerşit răsfăţul altor mângâieri. Pe când „Albo 70”, rasă de găini ouătoare, nu ştiau nimic despre rudimentele vieţii. Făceau parte dintr-o industrie şi sfârşeau într-o procesare industrială. Nu erau vietăţi, ci produse, dar eu nu puteam scrie nimic din ceea ce gândeam, pentru că menirea jurnalismului era alta, aceea de a glorifica omul, golit de sine, dar pururi biruitor în întrecerea socialistă pe cincinale. Şi-am scris vreo două pagini şi jumătate, la două rânduri, nu la cinci, cum impunea regula – pentru a lăsa loc pentru corectură şi, eventual, cenzură, apoi, în ziua următoare, i-am dus textul lui Mihai Ţînţar, care l-a citit cu atenţie, apoi, potrivind o coală albă în maşina de scris, mi-a zis:

– Fii atent: o să-l rescriu eu; dacă vei înţelege din prima, înseamnă că nu m-am înşelat asupra ta, văzând, dincolo de poet, şi pe un altcineva. Dacă, însă, după trei rescrieri, va fi nevoie şi de a patra, lasă-te păgubaş, pentru că ar însemna că nu eşti predispus spre aşa-ceva.

Materialul publicat s-a numit „Albo 70 şi ouăle de aur”, dar, deşi purta semnătura mea, nu era scris de mine, ci de Mihai Ţînţar. Profesionist, dar cu o pistă pe care nu vroiam să o încerc. Ca să pot fi eu în jurnalism, aveam să înţeleg încă de atunci, trebuie să-mi aleg singur subiectele, dar şi stilul narativ. Ţînţar avea un prieten de excepţie, pe nume Gheorghe Parascan, pe atunci corespondent local la „Scânteia”, care avea să-mi devină cel mai bun şi mai adevărat prieten, implicat în toate încercările şi bucuriile mele. Avea un profil de lună nouă, părul des şi vâlvoi deja grizonat, şi un zâmbet poznaş neîntrerupt ca un fel de efigie a unui optimism incurabil. Era prieten cu prim-secretarul Traian Gârba, datorită unor întâmplări care ar fi încheiat cariera oricărui om cult, dar nu şi pe a lui Parascan, care ştiuse sau avusese harul de a păstra în sine anume faţete ale copilăriei, şi anume pe cele ale candorii şi ale sincerităţii. Şi era un om cu adevărat cult, cu temeinice studii filosofice, dar de care nu făcea niciodată paradă, şi cu o experienţă de viaţă atât de atotcuprinzătoare, încât numai în prezenţa muncitorilor se simţea bine. Scrisese, în „Scânteia”, înainte de a fi mutat disciplinar la „Zori noi”, despre inginerul condamnat la moarte, pe motiv că ar fi delapidat un milion de lei, dar cu sentinţa anulată în ultima clipă, datorită ivirii adevăratelor dovezi, care îl disculpau în totalitate, iar „Europa liberă” şi „Vocea Americii” numai despre articolul lui vorbea, făcând rechizitoriul cuvenit slugarnicei justiţii a vremii, când s-a dus la Traian Gârba să obţină aprobarea pentru o călătorie în Germania Federală, unde trăia un cumnat al lui. Habar nu avea Ghiţă Parascan despre tămbălăul politic revărsat asupra Europei de articolul lui, iar când i-a întins cererea lui Traian Gârba, deja îşi freca mâinile de satisfacţie. Acesta era felul lui de a fi: indiferent de răspunsurile vieţii, Gheorghe Parascan le întâmpina pe toate frecându-şi palmele de bucurie. Traian Gârba l-a privit atent.

– Sigur, „Europa liberă” şi „Vocea Americii” au să te aştepte la aeroport; e clar că vrei să rămâi în Germania!

– Nu rămân, tovarăşe prim-secretar! Aş rămâne doar dacă mi-ar da, în mărci, un salariu egal cu cel de aici în lei. Dumneavoastră n-aţi face-o?

– Zece mii de mărci pe lună – l-a luat gura pe dinainte pe Traian Gârba, apoi, amuzat şi nicidecum supărat de întâmplare: Ieşi, afară, măi saltimbancule!

După aceea, nu exista meci internaţional de fotbal, transmis doar de basarabeni, pe care Traian Gârba să nu îl vadă, la Releul din Mihoveni, împreună cu Ghiţă Parascan. Pe vremea unui campionat mondial, după finală, prim-secretarul l-a întrebat pe prietenul lui ziarist ce părere are, iar răspunsul a fost, şi de această dată, emblematic pentru omul Gheorghe Parascan:

– Am o singură părere, tovarăşe prim: încă un campionat mondial netransmis de televiziunea română şi învăţăm limba rusă fără profesor şi de bunăvoie!

Altădată, cei doi au mers la hramul pe stil vechi al mănăstirii Râşca, la volan aflându-se Traian Gârba, care nu a exagerat cu degustarea bunătăţilor viticole, spre deosebire de Ghiţă Parascan, care, când au ajuns la degustarea vinului călugăresc atât de vechi, încât se prefăcuse în melasă, a cerut o felie de pâine, a uns-o cu melasă şi a înfulecat-o, fără să ştie ce putere înşelătoare stă pitită în produsul acela care semăna cu un gem de gutui. La întoarcere, Parascan a adormit pe scaunul din spate, iar Traian Gârba conducea prudent, încercând să evite postul „generalului” Sava, un plutonier major de la miliţia din Fălticeni, care îl lăsase fără carnet şi pe un general al armatei române, care circula pe linia continuă, şi căruia i-a răspuns, după ce acesta a scos legitimaţia: „Aici, pe stradă, eu sunt general, iar dumneavoastră nu sunteţi decât un conducător auto oarecare!”. Eu îl admiram şi îi admir memoria „generalului” Sava, plutonierul major de miliţie şi, apoi, de poliţie, care nu a avut decât două compromisuri în viaţa lui. Prima, prin 1975, când, intrând la „Peco” din Fălticeni, într-un fapt de seară, Comandantul Pompierilor, generalul Gheorghe Briceag, şi a încălcat o regulă măruntă de circulaţie, primind o amendă de 500 lei. În vreme ce scria procesul-verbal de sancţiune, Sava a aprins un chibrit, ca să desluşească datele din buletinului generalului, iar când i-a înmânat acestuia documentul, pentru semnare, generalul Briceag i-a dat un altul, cu o amendă de… 5.000 lei pentru folosirea focului deschis în apropierea unei pompe de benzină. Instinctul de conservare al unui subofiţer conştiincios şi onest, care avea o leafă de doar vreo două mii lei pe lună şi numai Dumnezeu ştie ce obligaţii faţă de familie, se vede că şi-a spus cuvântul, Sava încercând anularea ambelor procese-verbale, pe considerentul că „amândoi suntem militari”, dar n-a ţinut. A doua oară, compromisul s-a petrecut în noaptea hramului de la mănăstirea Râşca, atunci când, deşi Traian Gârba nu prea băuse, din maşina lui se revărsau valuri-valuri de arome viticole, mai ales dinspre bancheta din spate, pe care încerca un somn îngeresc ziaristul Gheorghe Parascan. Pentru plutonierul major Sava legitimaţia de prim-secretar a lui Traian Gârba nu însemna mare lucru, aşa că a scos cele necesare pentru întocmirea actelor, dar cum dulcea legănare încetase, Gheorghe Parascan s-a trezit şi a început să mormăie.

– Cine-i tovarăşul?, a întrebat, brusc speriat, plutonierul major Sava.

Iar Traian Gârba, luminoasă rămâne-i-ar amintirea, era un om inteligent şi cu replică vie la purtător, aşa că a întrebat, la rândul lui:

– Dacă eu, prim-secretar de judeţ, sunt şofer, atunci cine crezi dumneata că este tovarăşul?

În întuneric, Ghiţă Parascan semăna, oarecum, cu Ceauşescu, iar „generalul” Sava nu-şi putea permite să ajungă cu dreptatea chiar atât de sus. Ca fript i-a înmânat actele lui Traian Gârba, cerându-şi iertare:

– Dar conduceţi prudent, dacă tot aţi gustat din înşelătorul vin călugăresc…

Constantin Ştefuriuc şi Dumitru Teodorescu

În felul de a vorbi şi povesti al lui Gheorghe Parascan am identificat eu elementele de pitoresc şi de nonşalanţă, care să-mi conducă peniţa, atunci când am de scris materiale jurnalistice; e drept că şi stilul narativ al lui Henryk Sienkiewicz din romanul „Potopul”, pe care l-am citit de sute de ori, pentru a desluşi elementele de tehnică, a avut un rol important în formarea mea ca jurnalist, aşa cum, pentru împrospătarea expresiei lirice, m-am folosit adesea de romanul „Nicoară Potcoavă”, al lui Sadoveanu, în care, şi într-o singură pagină, există mai multă poezie decât în rafturi întregi de biblioteci. Odată, când Constantin Ştefuriuc insista să-i spun ce citeam, pe atunci, aveam să constat că nu eram singurul care apela la astfel de procedee de formare a unui stil propriu.

– Nu-ţi spun, că ai să râzi.

– Nu râd. Promit că n-am să râd.

În fine, după stăruitoare insistenţe, i-am zis că lecturez, iarăşi, câte cinci pagini pe zi din „Nicoară Potcoavă”, iar Ştefuriuc a izbucnit într-un râs atât de zgomotos şi de lung, încât imediat s-a înfăţişat în birou redactorul şef adjunct de la „Zori noi”, universitarul Ion Nedelea, curios de originea hazului, care, în cazul nostru, nu putea fi decât serioasă.

– M-a întrebat ce citesc şi, cum nu ştie că eu am revenit la „Nicoară Potcoavă” pentru nu ştiu a câta suta oară, râde ca ţaţa-n târg!

– Nu de asta râd, Ioane, ci pentru că şi eu, ca şi tine, m-am întors la acelaşi roman, în care poezia poezie stă ca mierea pe fagure…

Peste ani, când i-am cerut lui Ghiţă Parascan să scrie aşa cum vorbeşte şi să se rupă de rigorile severe şi impersonale ale jurnalismului îndătinat, redactorul şef, domnul Ion Paranici, i-a notat splendidul material cu o notă mică; revoltat de nedreptate, am mers să pun întrebări.

– Îi dădeam notă maximă, dar mi-am dat seama că l-ai scris tu, pentru el, Ioane…

I-am povestit totul pe îndelete, iar domnul Paranici, care mă ştia de multă vreme drept om care nu minte niciodată, i-a dat nota (echivalentul retribuirii) maximă, dar Ghiţă Parascan, deşi s-a străduit să mai scrie în stilul splendidei sale oralităţi, nu a mai izbutit să o facă; a revenit la stilul rigid, dobândit într-o viaţă întreagă de gazetărie.