pasărea şi clipa

         La întâiul cântat al cocoşilor, oraşul îmbracă veşminte poleite, apoi se aşează tacticos la masa de scris pentru a-şi caligrafia mesajele adresate viitorimii.
        La al doilea cântat al cocoşilor, oraşul iese în stradă, respiră blajina răcoare a dimineţilor, apoi păşeşte hotărât în cotidian, bandajându-şi neliniştile cu speranţe.
        La al treilea cântat al cocoşilor, oraşul îşi adună în Agora băncilor din lemn putred, vopsit în galben, inteligenţele lui rostitoare şi începe să cugete cadenţat de parcă abia acum s-ar naşte pentru prima dală.
        Câtu-i ziulica de lungă, oraşul se anonimizează în Agora, îngenunchind supus la picioarele marilor bărbaţi ai zilei, care numai pentru binele cetăţii există.
        Dinspre veşnicie, viitorul iscodeşte cu priviri indiscrete şi se îndrăgosteşte definitiv şi iremediabil de marii agorieni ai prezentului. Pentru că toţi, dar absolut toţi, sunt de un altruism epopeic şi nu lasă clipită să le treacă prin carne fără a trage brazdă adâncă, în care să dea colţ patriotismul, spiritul comunitar şi veşnica preocupare faţă de prosperitatea naţiei.
        O dată la patru ani, şi încă în două reprize, oraşul recunoscător scoate în stradă afişele, icoane ale vrednicilor lui agorieni, determinând trecătorii de fiecare zi să se închine preasfinţiţilor binelui public, cu nedisimulată evlavie.
        – Cinste lor!, scandează imnic o anumită majoritate pietonală.
        – Osana, Nicanor Ţidulă, Mihai Metan, Ghiţă Poiană şi Mihai Bîtcă!
        – Osana, Vanea Plosneac, Adam Răiescu, Simion Cădelnic şi Bazil Piniuc!
        – Osana marilor luptători pentru binele public!
        Cuvintele, revenite în piatra vocaţiei lor ziditoare, se agaţă de ziduri, de paginile ziarelor, de scala aparatelor de radio şi se insinuează în conştiinţa publică asemeni mucigaiului. Deasupra lor, din rama geamului de sus al Palatului Administrativ, Nicanor Ţidulă presură peste creştetele aceleiaşi naţii pedestre petale de trandafir, cu gesturi ample, generoase, care-i îngăduie să-şi admire mâinile, atotputernicele şi magnificele lui mâini proprii şi personale, cu care struneşte dibaci, de mai bine de o veşnicie, frâiele putrede ale administraţiei ţinutale.
        Dinspre copacii din parc, câţiva guguştiuci trupeşi cobesc despre trecerea vremii, încătuşând cu ghearele eterna zbatere a sevelor.

        Un oraş fără cuiburi, abandonat de cocori, de rândunele, de guguştiuci şi de grauri, un oraş condamnat ruinării, bântuit deja de lilieci şi de fluturi cât palma plugarului. Un oraş hăituit de ideologii şi jefuit sistematic în numele ideologiilor. O aglomerare de pietre şi lespezi, lespezi mari, pe care se dansează frenetic, furios, disperant.
        Sus, pe deal, s-au uscat pădurile şi morţii din morminte, urmând să se prăbuşească iarăşi pe pământ, în vremea ploilor diluviene ale ultimului sfârşit.
        Jos, în valea râului bezmetic, mileniile se despovărează de deşeuri, iar în aglomerarea aceea de despovărări prăsesc, deja, molimele vestitoare ale ultimului sfârşit.
        Până atunci, oamenii se zbat în apocalipsele vieţilor lor.
        Până atunci, oamenii abat asupra naturii un adevărat convoi de apocalipse.
        Pe străzile oraşului, vorbim despre vise, dar fără a visa, ci numai încercând să spulberăm singurătăţi.
        – Mâine, poimâine, îmi cresc copiii şi scap de griji!, declară fiecare trecător, fără să realizeze că, în curând, va muri singur.
        Câţiva, fericiţii, îşi scot nepoţii la plimbare prin parcuri şi scuaruri. Ei mai au de trăit, ei se prelungesc dincolo de dealul cu copaci şi cu morţi uscaţi, dincolo de valea fetidă a molimelor ce vor fi să vină.
        Cei care nu mai au pe nimeni se înghesuie în liniştea răcoroasă a bisericilor. Se simt atât de osteniţi, încât nu-i mai ispiteşte nimic: nici viaţa, nici Dumnezeu. Teama, aburul îngheţat al însingurării, le încleştează sufletele şi-atunci, ca să se elibereze de teamă, îşi îndreaptă faţa spre icoane. Idolatrizează icoana, ridică un zid între ei şi Dumnezeu. Idolatrizează propăvăduitorul, fac danii şi se simt, apoi, oarecum împăcaţi, de parcă l-ar fi miluit pe Dumnezeu şi ar fi primit talonul care să-i îndreptăţească să culeagă fructele raiului.
        Apoi vine vremea cinei şi cinăm.
        Vine vremea dragostei şi iubim sau facem dragoste.
        Vine vremea responsabilităţilor şi ne iniţiem în ură şi în singurătate.
        Vine vremea somnului şi ascultăm neliniştile de dincolo de naştere.
        Vine vremea, trece vremea.
        Cândva, vom muta povara de pe sufletele noastre.
        Cândva, o sa fie bine, pentru că trebuie să existe, totuşi, un echilibru.
        – Hei, voi, urmaşilor! Cinaţi, iubiţi-vă, iniţiaţi-vă, odihniţi-vă!… Vine vremea, trece vremea.

        Vanea Plosneac cunoaşte ca nimeni altul şi marea artă a sindicalismului nirvănesc, pe care îl răsuceşte pe degete cu voluptate, fără să-i pese prea mult de icnete sau de ovaţii. Dumnealui iubeşte pătimaş jocul de-a şoarecele şi pisica, iar pentru o astfel de îndeletnicire nu există mediu mai prielnic decât cel sindical.
        Cu ştabii sindicali, tribunul nostru ţinutal se poartă când mai cumplit decât Ivan cel Groaznic, când mai blajin decât înţeleptul Solomon, pe care el singur, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, şi l-a ales drept model de viaţă politică. În consecinţă, izbucneşte imprevizibil:
        – „Există pentru toţi loc sub soare”, scrie Cartea Sfântă. Şi eu cred în acest adevăr. În Organizaţia Ţinutală Nirvana a Partidului nu vor avea loc „încăierări” pentru ocuparea locurilor eligibile, pe listele electorale. Şi chiar dacă ar fi să acceptăm o astfel de ipoteză, prin cunoscuta ipoteză a reducerii la absurd, atunci va intra în rol, cu întreaga-i autoritate şi intransigenţă antrenorul. În lotul de bază al fiecărei formaţiuni politice vor intra jucătorii aflaţi în formă maximă, cu mare priză la public, apţi să câştige competiţia. Alte reguli nu cunoaştem şi, chiar de cunoaştem, nu le acceptăm.
        Măreţ bărbat între trecătorii de rând este, în clipa aceasta, Vanea Plosneac!
        Seamănă, în vecinătatea băncii galbene, care trosneşte din încheieturile putrede, cu Colosul din Rodhos şi, de fapt chiar şi este Colosul politicii noastre ţinutale, la care toţi caută cu teamă, cu respect, ba chiar cu speranţă şi cu idolatrie.
        Şi dacă toţi o fac, de ce ar avea ezitări tocmai bieţii sindicalişti-şefi?
        Pentru că i-a târnosit Plosneac de le-au mers fulgii?
        Aş, târnosirea este regula jocului politic, adică unul supune, iar ceilalţi se îndeasă la resturi, după ce s-a îndestulat stăpânul.
        Drept urmare, la începutul anului de graţie 2000, şefii sindicalişti îşi reanalizează gândurile lăuntrice, le poziţionează în istorie şi decid:
        – Partidul plosneacilor este, într-adevăr, un partid naţional şi se dovedeşte pe deplin social democrat!
        Departe, în primăvara reală, stejarii cei vechi ai Nirvanei se trezesc asaltaţi, pe neaşteptate, de piţigoi, nişte păsări ciudate, cărora li se mai zice şi gaiţe de stejar, pentru că în ramurile stejarilor îşi fac cuiburi.

        Purtăm numai vina ignorării ferestrelor. Alte vini nu există. Există numai obloanele, începând cu cele zece porunci.
        – Dumnezeule, cum îl înduri?!, îl aud protestând pe sacerdotul care-mi ascultă gândurile, dar numai până acolo, până unde poale el să priceapă.
        Cele zece porunci au fost constituţia adolescenţei popoarelor, apoi s-au transformat în obloane. Zadarnic există ferestre, dacă uiţi obloanele trase.
        Apoi, şi mai întunecate, şi mai nepătrunse, s-au lăsat peste ferestre calendarele cu sfinţi şi despotismele cinstirii memoriei lor.
        – E prea mult!, strigă sacerdotul, astupându-şi urechile. Aici, trebuie să fie lucrătura necuratului sau a scârbavnicilor sectanţi!… Doar stă scris să cinstim iluminătorii…
        Nu-i poţi cere sacerdotului să priceapă că iluminător înseamnă fereastră şi că sărbătorile au fost create pentru oameni şi nu invers. El poartă lanţurile zornăitoare ale dogmelor şi nu face nici un efort să se lepede de trufia de a se considera unicul stăpânilor al adevărului.
        Cândva, vom şti cum i-ar fi plăcut bunului Dumnezeu să-l cinstim.
        Cândva, vom afla că, indiferent cum anume l-am cinstit, va fi fost pe placul său.
        Dumnezeu e unic, numai vanităţile noastre pământeşti ne dezbină.
        Undeva, pe creasta Mestecănişului, departe de lume, trăieşte un om, care, în aproape o viaţă, nu şi-a amintit de Dumnezeu decât de trei ori, dar fără a se închina vreodată.
        Omul acela nu rupe o frunză, decât dacă trebuie să-şi astupe o rană, nu vânează, decât dacă îi este foame.
        De când se ştie, el doar contemplă frumuseţea din jur şi e fericit.
        Când îi mai rămâne timp, îngrijeşte mormântul comun al eroilor primului măcel planetar, cinstindu-i şi plângându-i, în felul lui, pe toţi cei care au murit acolo, în munţi, pentru patriile lor îndepărtate.
        Nu s-a pedepsii cu singurătatea, ci s-a născut acolo şi s-a obişnuit. Când va muri, cu trupul lui se vor hrăni sălbăticiunile, iar lui i se pare nefiresc să se întâmple aşa.
        Ce se va întâmpla, însă, cu sufletul lui?
        Dacă aş încerca presupuneri, ar fi ca şi cum aş da cu piatra.
        În definitiv, cine mă îndreptăţeşte să-l judec?
        În definitiv, cine vă îndreptăţeşte să-l judecaţi?
        Ai!, şi ce fericiţi am fi fost, totuşi, de-a lungul istoriei, dacă ni s-ar fi dăruit, prin naşteri, harul lipsei lui de trufie!…