„Luga suryanyya”,
în simbolistica românească
Pentru că nu prea cred că are rost să scriu o carte despre simbolistica sacră a civilizaţiei europene ancestrale, simbolistică păstrată doar de muntenii din Carpaţi, dar nu iniţiatic, ci mimetic, după regula lui „aşa am apucat”, pentru că nu am de gând să păşesc pragul televiziunii lui Bivolaru (chiar dacă mă tot roagă PIM) şi nici acel al inutilei clădiri a primarului Ion Lungu, numită pompos „Centrul Tradiţiilor Populare Bucovinene” sau cam aşa-ceva, voi încerca aici, în acest spaţiu al intimităţii mele (nicidecum blog sau site), câteva desluşiri, deşi rolul simbolisticii era acela de anulare a caracteristicilor vremelnicie (desluşirea şi cuvântul), deci a desprinderii de ceea ce cu toţii desluşim, egalizând desluşirile prin cuvinte.
Satul românesc a fost şi este preistorie, iar patrimoniul lui mitologico-totemic, păstrat, după regula lui „aşa am apucat” (deci, fără iniţieri), de ouăle încondeiate, de cusăturile de pe ii şi de ciopliturile totemice ale stâlpilor şi grinzilor-meşter, aparţine, de fapt, moş-strămoşilor tuturor popoarelor europene, „omului pelasg”, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, din „faza aurorară a omenirii” .
Simbolistica totemică şi simbolistica pur cosmică a oului încondeiat („Săteanul nostru ştie el cum s-a format lumea, dintr-un ou cosmic” ) s-au risipit, s-au disipat, au degenerat, de-a lungul veacurilor, în ornamentaţii, deci în banalităţi estetice, încântătoare („fier de plug” şi „talpa gâştii” pentru simbolurile Trinităţii, „grapă” pentru enigmatica literă preceltică „gn”, „cruciuliţă” pentru simbolul cerului apropiat, „zig-zag” pentru simbolul Timpului, „ape” pentru cele două porţi zodiacale, „spirale” pentru mişcarea celor doi aştri cereşti etc.), dar fără mesaj metafizic. Tehnicile străvechi de „încondeiere”, de scriere simbolică, s-au păstrat şi în înfrumuseţarea costumelor, ţesăturilor, vaselor, lăzilor cu zestre etc., dar iniţierile în transmiterea şi citirea mesajelor s-au pierdut. Oul încondeiat reprezintă, fără îndoială, prima carte religioasă a omenirii, din care derivă, prin regionalizări şi istoricizări (argumentarea sacră a statalităţilor), toate cărţile sfinte ale omenirii (vezi şi Povestea aşezărilor bucovinene ***) , şi ele mai fără mesaj, dar cu o banalitate estetică a pildelor înduioşătoare.
Simbolistica drept-liniară înseamnă, aşa cum o confirmă şi Tezaurul aşezării de la Baia, din anul 4100 înainte de Hristos, descoperită, recent, de arheologul sucevean Constantin Emil Ursu, un limbaj al ritmicităţii (ca şi colindele, ca incantaţii), al iluminării („luga suryanyya”), prin reverberare, prin vibraţie imaginativă multiplă, care să favorizeze extazul, ca intrare în armonie.
În fond, cele trei dimensiuni fenomenologice ale spiritului uman sunt desluşirea, ca golire de metafizic (postulatul înseamnă totala golire de metafizic), imaginaţia, ca tentaţie spre metafizic, şi extazul, ca stare metafizică aproape deplină.
Simbolistica străveche porneşte de la două elemente drept-liniare: Crucea, ca simbol al Cerului (Universului, Roţii Cerului sau Ur-Anu, cum i se spunea) şi Crucea Nordului (ulterior, Crucea Sfântului Andrei), cum era numită Constelaţia Lebăda, cea care, aflându-se deasupra meridianului locului, în mai, când începea anul nou al civilizaţiei boreale, marca, de fapt, şi „Cetatea” sau „Paradesha”, deci şi căsuţa zodiacală (vezi şi Datina, Biblia Românilor).
Să reproducem, pentru o sumară iniţiere în simbolistică, cele două cruci fundamentale pentru civilizaţia boreală (actuala Europă continentală), întâlnite şi pe ceramica din epoca Bronzului Mijlociu, cultura Wietenberg , desenând cu roşu Crucea (simbolul Cerului, al Universului) şi cu albastru Crucea Nordului (Lebăda), deşi fiecare dintre aceste două cruci ar trebui să fie desenate prin şnururi alb-roşii (precum cele ale „mărţişoarelor), ceea ce este prea complicat pentru mine ca desenator (dar imaginaţi-vă şnururile respective):
Dacă trasăm, imaginar, perimetrul Crucii Universale, vom obţine rombul – simbol al dublei naturi, pământeşti şi divine, dar şi al celor două iniţieri („în peşteră” şi „pe munte”, ambele în Netimp), iar dacă trasăm perimetrul Crucii Nordului, vom obţine pătratul, deci „Cetatea”, „Paradesha” sau căsuţa zodiacală europeană (Strabon relatează că, la sărbătorile şi ritualurile maiale, apăreau „stolurile de lebede”, care cântau de fermecau universul; cum Lebăda era desenată, în vechime, ca o horă cu şapte fecioare, îmbrăcate în alb, precum cele şapte zile ale săptămânii, cântecele lor, cu care fermecau Universul, nu pot fi decât colindele lunare, care, conform aceluiaşi Strabon, s-au mai numit „peanurile tracilor” sau „imnele Titanilor”).
În schimb, dacă trasăm, la cele două cruci primordiale sensul de mişcare a Soarelui (iniţial s-a făcut spiralat, apoi prin linii drepte, rezultând zvasticile), apoi şi sensul de mişcare al Lunii (am desenat cu roşu sensul de rotire solară şi cu albastru sensul de rotire solară), obţinem o floare, pe care folcloristica, dar şi filosofia culturii, au încetăţenit-o drept „sămânţa vieţii”, „floarea vieţii”, ba chiar şi „arborele vieţii”.
Simbolul este străvechi, iar dincolo de cele trei descifrări deja numite, mai admite şi o alta, cea de „Zeiţă a Vetrei”, pentru că Pământul a avut o fată, primăvara (Eftepir, în dacă, Lucia, în latină, Alba, în celtică), numită Maia (de către sciţi) – de aici, datina Malăncii, care era maială şi nicidecum hibernală – care, pentru tentaţia „logodnei cosmice”, a fost, mai întâi, întemniţată într-o peşteră, apoi transformată în Crăiasa Zăpezii, deci în Lună (Alba, Soarele fiind Aplu, adică Roşu). Luna este şi Crăiasa Florilor, dar şi a horelor, numai că, în simbolistica de mai sus, „floarea” înseamnă şi mai mult, înseamnă Calendarul Lunar, aşa cum este reprodus într-un mozaic din vremea lui Moise, dar şi pe oul încondeiat:
În Calendarul Lunar, Timpul este închipuit, precum puteţi vedea, sub formă de inimă, iar simbolistica se păstrează în timp, inclusiv pe grinda-meşter a casei lui Ioan Golembiovschi (unchiul lui Iraclie Porumbescu), durată la Breaza, în vara anului 1841, grindă achiziţionată de Gheorghe Flutur, în timpul mandatului său de Preşedinte al C.J. Suceava, şi dăruită Muzeului „Ciprian Porumbescu” din Stupca.
Pe grinda de la Breaza, simbolul Timpului (inima, cu tic-tacul ei intim, care măsoară… Timpul) este desenat şi mai explicit, prin trimitere la Cernunos (Cerul Îndepărtat, Negru sau Capricorn), cel închipuit de celţi, mai târziu, ca un om cu coarne de cerb. Deci, Inimii-Timp i se adaugă, lămuritor, şi coarnele de cerb ale lui Capricorn-Timp (în Capricorn moare şi învie Timpul, de unde şi Datina dansurilor cu măşti „Cerbul” sau „Capra”):
În ornamentaţia totemică a grinzii de la Breaza există şi alte simboluri (Crucea Universului, semnul solar şi cel lunar, iniţierea în astral), inclusiv „semnul lui Anu”, deci al Cerului, într-o variantă războinică, semnul lui Anu fiind reprezentat de coarnele de bour (pe care războinicii şi le puneau la coifuri):
Revenind la Oul Cosmic, rădăcina dezvoltărilor de simboluri în timp şi în spaţiu, acesta conţine, întotdeauna, trei planuri, trei „ceruri” (precum în simbolistica de la Baia), deşi dispunerea pe butoanele de capace de vase, descoperite de Constantin Emil Ursu, valorifică simbolistica iniţială şi iniţiatică într-un spaţiu plan, preluat, ulterior, şi de celţi:
În desfăşurările plane de simboluri, din anul 4100 înainte de Hristos, triunghiul, cu colţuri finalizate cu semnele lunare şi solare, care încadrează „muntele”, deci iniţierea în astral, delimitează, prin laturi, cele trei ceruri, Cerul Apropiat sau al zilei (Deaus, de unde şi elinul Zeus), Cerul Mediu sau înstelat (Roata Cerului Ur-Anu, de unde şi elinul Uranus) şi Cerul Îndepărtat sau întunecat (Cernunos, de unde şi elinul Cronos).
Triunghiul înseamnă, după celtişti, cele trei momente fundamentale ale vieţii (naştere, viaţă şi moarte), sinonimia lor mai precisă fiind desluşirea, imaginaţia şi extazul (mai multe, puteţi afla din „Texte Taoiste”).
În desfăşurările spaţiale ale Oului Cosmic, cele trei ceruri capătă şi desfăşurări mai ample, dar şi o amplificare a conotaţiilor. De fapt, cerurile înseamnă iniţieri în timp şi în veşnicie, cu sublinierea vieţii veşnice.
Pe Oul Cosmic, cele trei ceruri sunt delimitate de două porţi solstiţiale, pytr-yana (poarta taţilor, a părinţilor), în rac, lunară, şi deva-yana (poarta zeilor), în capricorn (solară). Cele două capete ale oului încondeiat, împodobite întotdeauna cu o floare în opt petale, deci cu Calendarul Lunar, simbolizează iniţierea subpământeană, de dinainte de naştere, şi iniţierea în astral, de după moarte (precum în Mitul Primăverii, numit Malanca). Cu alte cuvinte, omul intră, din veşnicie, în lumea cunoscută (echinocţială) prin „poarta părinţilor” („pytr-yana), şi se întoarce în veşnicie prin „poarta zeilor” („deva-yana”).
Între cele două veşnicii, ambele deplin metafizice, există Hora Oamenilor Sfinţi (romburile, marcate şi cu Crucea Nordului în interior), prin care ni se arată şi străbunii (pitarii sau, ca într-o datină care mai supravieţuieşte prin Haţeg şi prin Mehedinţi, piţărăii), simbolizaţi de X-urile, care, în scrierea preceltică înseamnă litera P:
Spiralele aveau, în vechime, şi sugestia explicită a simbolului rotirii Soarelui (zvastica spre dreapta) şi a rotirii Lunii (zvastica spre stânga), ulterior spirala simplă, spre dreapta sau spre stânga, fiind simbolul Soarelui sau al Lunii în mişcare.
Simbolurile străvechi sunt fragmente degenerate de memorie (reguli) a omului deplin, în egală măsură respirări ale „visurilor colective ale popoarelor” , dar „care nu există numai în orizontul lumii date, ci şi în orizontul misterului (pentru revelare) şi este structural echipat cu categorii stilistice” , prin credinţe revelându-se „straturi de cultură, mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile „clasice” greacă şi romană” , ştiut fiind faptul că „timpul preistoric s-ar caracteriza prin procese specifice, adânci şi lăuntrice, aparţinând conştiinţei umane” , omul preistoric fiind, de fapt, omul metafizic, imposibil de descifrat, cu aura lui corolară de simboluri, de către omul contemporan, total golit de metafizic, dar doldora de civilizare, deci de un pragmatism logic până la extremism.
Aceleaşi simboluri, folosite totemic („fac bine; aşa am apucat şi fac bine”), se regăsesc, în schematizări relative, şi pe costumele populare româneşti (chiar şi „culorile cucuteniene”, roşu, negru şi alb, supravieţuiesc pe aceste costume), dar şi pe alte cusături, cel mai adesea golite de semnificaţiile metafizice ancestrale.
Probabil că istoricul antic avea dreptate, atunci când susţinea că „ţăranii care locuiesc în ţinutul de munte… ne întrec pe noi, romanii, în deplinătatea puterilor trupeşti şi a privilegiului unei vieţi mai îndelungate, iar lucrul acesta, cred ei, stă în legătură cu faptul că nu se îmbuibă cu necurăţenia mâncărurilor calde, ci mereu în puterea vârstei, îşi răcoresc trupurile cu stropii de rouă, sunt stăpâni pe dulceaţa unui aer mai curat şi simt, înaintea tuturor, razele soarelui dătător de viaţă, rămânând până acum neatinşi de relele civilizaţiei umane” .
Probabil că relele istoricităţii civilizatorii nu ne-au prea atins, dar şi de bunele înţelepciunii ancestrale pare-se că ne-am cam lepădat.
