Pictori sculptori I

Pictori şi sculptori din Bucovina (I)

AUTORI: Vincenţiu BABEŞ ¤ Adrian BONDAR ¤ Ioan CÂRDEI ¤ Traian CHELARIU ¤ Valentin CIUCĂ ¤ Gheorghe DAVID ¤ Ion DRĂGUŞANUL ¤ Aurel FEDIUC ¤ Vasile FORMINTE-ULIAN ¤ Corneliu GHEORGHIAN ¤ Vasile GHERASIM ¤ Ion GRĂMADĂ ¤ Al. LUPU ¤ Ion LUŢA ¤ Petre LUŢA ¤ Oreste LUŢIA ¤ Eugen MAXIMOVICI ¤ Procopie MILIŞTE ¤ Vladimir MIRONESCU ¤ Maximilian MONTER ¤ Leca MORARIU ¤ Ionel NEGURĂ ¤ Gheorghe NOVEANU ¤ Eugen I. PĂUNEL ¤ Eugen POHONŢU ¤ Sextil PUŞCARIU ¤ Emil SATCO ¤ Mircea STREINUL ¤ Neculai TĂUTU ¤ N. TCACIUC-ALBU ¤ Dragoş VITENCU ¤ Vladimir ZAGORODNICOV

O carte care exista

Istoria Artelor Plastice Bucovinene s-a scris şi publicat între anii 1891, anul morţii lui Epaminonda Bucevschi, 1946 (ianuarie-februarie, când apare ultimul număr al „Revistei Bucovinei”), numai că paginile acestei istorii au rămas uitate prin colecţiile incomplete ale gazetelor şi publicaţiilor vechi bucovinene. Ulterior, Istoria Artelor Plastice Bucovinene a fost răsfoită, fragmentar, funcţie de paginile care i-au ieşit în cale, doar de neostenitul slujitor al memoriei, regretatul Emil Satco, contemporanul nostru, care ne-a încredinţat o monumentală „Enciclopedia Bucovinei”, pe care numai trândavii şi netoţii nu o preţuiesc aşa cum merită să fie preţuită, şi care, peste câţiva ani, când se va tipări o nouă ediţie, va cuprinde şi bibliografia, şi o corectare a erorilor, datorate doar surselor de informare, nu şi lui Emil Satco, pentru că fata lui, Alis Nicolăică, a preluat, ca pe o datorie, dar şi ca pe un rost al vieţii, ştafeta memoriei.
Eu am nimerit din întâmplare în lumea pururi vie a pictorilor şi sculptorilor bucovineni (nu şi a operei lor, care-mi rămâne oarecum străină), provocat de o ştire, referitoare la acel „Caragiale al Bucovinei”, care s-a numit Mihai Teliman, singura ştire care menţionează câte ceva despre opera plastică a absolventului Academiei Artelor Frumoase din Viena, pentru scurtă vreme profesor de desen la gimnaziul din Suceava:

„Mihai Teliman a fost şi profesor de desemn. Activitatea lui plastică e şi mai puţin cunoscută decât cea literară. Reproducem, în acest număr al „Revistei Bucovinei”, două realizări ale desenatorului Teliman, puse nouă la dispoziţie de domnul prof. Leca Morariu” / D.V. („Revista Bucovinei”, nr. 7, Iulie 1953, Cernăuţi, pg. 352).

Cele două studii, la care se referă Dragoş Vitencu, un autoportret, numit, în „Revista Bucovinei”, „Portret de bătrân” şi un „Chip de femeie”, precum şi un „Peisaj din Lunca Sucevei”, care au rămas, doar în reproducere, după Mihai Teliman, l-au determinat pe reputatul critic de artă Valentin Ciucă să scrie, cu nedisimulată revelaţie, în exhaustiva lucrare „Un secol de arte frumoase în Bucovina” (pg. 93):

„Un alt vienez cu disponibilităţi reale, Mihai Teliman, s-a lăsat acaparat de tentaţiile jurnalisticii, în detrimentul timpului acordat adevăratei sale vocaţii: pictura. Verva imaginativă a desenatorului s-a transferat foiletonistului al cărui comentariu sagace devenea uneori pamflet. S-au păstrat, din păcate, destul de puţine mărturii despre potenţialul lui creator; dar ceea ce a ajuns la noi atestă calităţi de luat în consideraţie. Autoportretul invocat adesea şi un peisaj din Lunca Sucevei amplifică regretul că, în viaţă, a-ţi afla locul ţine de capriciile destinului”.

Pe Mihai Teliman, scriitorul şi, din această postură, un mare câştig pentru literatura română, îl cunoşteam bine, iar picturalul din scrierile sale l-am încredinţat, şi prin mărturii de odinioară, altei tentative de revigorare a memoriei, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, care întregea o bază de date despre istoria obştească bucovineană, „Identităţi deturnate” şi „Bucovina faptului divers”, prin care trec, cu tragică sfinţenie, şi pictori de legendă ai provinciei noastre.
Şi mă mai întâlnisem, într-o carte pe care doar o organizasem, „Puneţi un pahar cu vin şi pentru mine!”, de Ciprian Porumbescu, şi cu Epaminonda Bucevschi, un om de o frumuseţe exemplară, despre care am mai povestit şi cu alte ocazii.
Din păcate, mai familiari decât pictorii români ai Bucovinei îmi erau, prin ce-au lăsat după ei, acuareliştii germani care au ilustrat o „Bucovina iluminată” surprinzătoare (Franz Jaschke, I. Schumirsz, Franz Xaver Knapp, Julius Zuber, Mattias Adolf Charlemont, Rudolf Bernt), operele lor însemnând şi mărturii iconografice extrem de importante, apoi, căutându-l pe Mircea Streinul, pe care îl tot trăiesc, aidoma poetului şi, cu adevărat, istoricului literar Mircea A. Deaconu, drept sfânt al spiritualităţii româneşti din Bucovina, am început să întrezăresc un segment de viaţă reală, de o frumuseţe desăvârşită, de care m-am simţit ademenit, şi pe care vreau să o încredinţez, exact aşa cum am aflat-o, celor cu o fărâmă de neastâmpăr în suflet, prin filele acestei cărţi, scrisă între anii 1891-1946, dar adunată între aceleaşi coperţi abia astăzi, 31 ianuarie 2009, când Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, înfiinţată în 31 ianuarie 1932, poate renaşte sau nu.
Cartea aceasta nu îmi aparţine, decât în măsura în care voi fi putut face cunoscute şi numele mărturisitorilor, prin scris, de spiritualitate, ea fiind premeditată cu un titlu iniţial, „Poeţii Bucovinei, despre pictorii bucovineni”, la care m-am văzut obligat să renunţ, atunci când am înţeles că memoria se sprijină pe stâlpi mult mai temeinici decât vocaţia sau prefăcătoria lenevoasă a liricului, chiar dacă există şi un filon liric în acest edificiu.
Cartea aceasta este o fărâmă de trecut, un ciob de piesă arheologică, pe care se mai pot desluşi doar câteva rune, înţelese şi de Emil Satco, şi de Valentin Ciucă, iar descifrările domniilor lor le alătur, târziu, după ce am terminat organizarea, pe capitole, a mărturiilor vechi, descifrările acelea fiind probe ale învrednicirii de trecut. / Ion Drăguşanul.

1. „Penelul iscusit al zugravilor
de pe acele cărunte vremuri”

Există în noi o trufie indecentă, insultătoare şi devoratoare, care transformă „cuvinte potrivite”, deci metafore sau doar sintagme cu rare capacităţi sugestive („dulcea Bucovină”, „rai pământesc” sau, mai incoloră, dar şi mai trufaşă, „monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor”) în platitudini ale mult prea desei şi neimplicatei uzitări. În fond, de mult prea multe veacuri, noi trăim, pe aceste locuri, aidoma viermelui în măr, într-un incredibil confort al vremelniciei, sumar schiţat, în octombrie 1644, de misionarul catolic Marco Bandini, cel care preciza că, şi în acele vremuri, pentru moldoveni, „originea, virtutea şi gloria strămoşilor nu se bucură de nici o preţuire. Ei preţuiesc doar situaţia prezentă” („Călători străini prin Ţările Române”, V, pg. 344). Ceea ce înseamnă că noi nu durăm, nu avem istorie, ci doar o înşiruire de vremelnicii, de „situaţii prezente”, din moment ce indiferenţa faţă de devenire, drept consecinţă a netezaurizărilor de memorie, se repetă, generaţie după generaţie, până şi mai ales astăzi.
Fără îndoială, ţinutul în care ni s-a întâmplat naşterea este de o tulburătoare, ba chiar de o dureroasă frumuseţe, iar capodoperele arhitectonice ale unor „cărunte vremuri” (Eugen Maximovici), deşi nu ne reprezintă, ne spuzesc, discret, cu o aură sacră, pe care am purtat-o, de-a lungul vremilor, cu o dogmatică şi păgână indiferenţă. Lucian Blaga s-a străduit să disimuleze tradiţionala lipsă de poftă de viaţă şi de divin a românilor într-o aparentă identitate preistorică („satul românesc şi-a însuşit multe din motivele ce constituiesc patrimoniul marii culturi bizantine, care era istorie în sensul deplin al cuvântului; dar cultura aceasta istorică a fost asimilată stilului preistoric al satelor; „Trilogia cosmologică”, 391), dar şi într-un anume statut, în confruntarea dintre istorie şi preistorie („popor cu jăraticul ţinut sub spuză”; op. cit., 417). Cu alte cuvinte, ceea ce aparent s-ar fi durat, pe aceste meleaguri, ar fi fost, oarecum, nespecific „sufletului profund” al românilor, aflaţi, mereu, la „răspântie, în care se întretaie influenţe diverse”, cele mai multe refuzate, datorită unui fond şi stil preistoric de valori, refuzurile acestea definindu-ne, conform explicaţiei lui Mircea Eliade („De la Zalmoxis la Gengis Han”, pg. 208), drept încrâncenaţi ai tradiţiei, care acceptă greu valorile care nu-l definesc („Adeziunea unui popor la unul sau la altul dintre scenariile mitice, la una sau alta dintre imaginile exemplare, spune mai multe despre sufletul lui profund decât un mare număr de întâmplări istorice”).
Stilul preistoric al românilor, mai curând instinctiv, subconştient, îl reprezintă tradiţia şi specificul satului, în vreme ce tentativele de istoricizare rezultă din aderenţa mai mult sau mai puţin plenară şi onestă la statalitate şi la religia statală, dar şi la expresiile artei culte. Statalitatea şi religia de stat apar târziu, ezitant şi neconsistent (fără tentaţia aderenţei), drept „descălecări” de feude predestinate unei veşnice vasalităţi şi nicidecum ca o asumare dârză de istorie, în vreme ce arta, cu formulele ei de comunicare, a avut şi încă mai are un statut elitist, care o sorteşte memoriei de seră, răsadniţei numită istorie şi critică de artă.
Primul, dacă nu cumva şi singurul stăpânitor de feudă, care avea să încerce anularea acelui statut şi întemeierea unei statalităţi adevărate, a fost Ştefan cel Mare, singurul voievod „ales de popor”, pe Câmpia Direptăţii, această „alegere” însemnând mai mult decât presupusele drepturi ereditare, de care însuşi Ştefan pare să se fi îndoit, din moment ce şi-a început domnia, din voia lui, ca o asumare dârză de istorie din partea tuturor.
Ştefan însemna o tentativă de ieşire din preistorie, prin constituirea unei statalităţi distincte, pe temelia iluzorie a feudelor de până la el. Iar biserica de stat, întemeiată, după lungi ezitări în a accepta catolicismul, de Alexandru cel Bun, prin impunerea fratelui lui Petru Muşat, „Iosif, de mitropolit adevărat”, în 26 iulie 1401, şi, mai ales, prin închinarea celor 50 de biserici, în 11 iulie 1428, mănăstirii Bistriţa, capătă forţă, credibilitate şi durabilitate abia sub sceptrul lui Ştefan cel Mare, cel care îi va primi, la curţile sale, pe meşterii Bizanţului, căzut, în 1453, pentru totdeauna, sub stăpânire turcească.
Meşterii bizantini durează şi înzestrează cu spirit divin bisericile ctitorite de Ştefan cel Mare, încredinţând viitorimii şi chipul viteazului făptuitor de istorie, drept „icoană de ctitor”, ulterior uitată şi aproape pierdută, odată cu ruinarea sfintelor şi minunatelor lăcaşuri dumnezeieşti. Şi tot meşterii veniţi din tragicul Constantinopole par să fi întemeiat, la Rădăuţi, ba chiar şi la Putna, o primă şcoală de pictură religioasă (mă păzesc să-i zic românească), care avea să supravieţuiască până după ocuparea Bucovinei de austrieci. Cel puţin asta susţine Dimitrie Dan, în „Junimea Literară” (nr. 1, ianuarie 1908, pg. 16), vorbind despre o rubedenie de a sa, cu rădăcini galiţiene:

„Familia preoţească-română Bunciac se trăgea din Kamieniz-Podolsk. Vasile, fiul lui Ştefan, a fost preot în Straja şi era moşul după mamă al scriitorului acestor şire.
Interesantă este împrejurarea că, pe la anul 1804, în Rădăuţi se afla un anume Nicolai, care era sculptor şi că tot acolo s-a zugrăvit iconostasul sculptat de Nicolai. Acest sculptor, ca şi nenumiţii zugravi, erau, de bună seamă, învăţăcei eşiţi din şcoala de sculptură şi pictură, aflătoare lângă Episcopia Rădăuţului”.

Interesul pentru vechile ctitorii domneşti, aflate în paragină (din vechea Putnă, mai rămăseseră doar ruine de ziduri de circa un metru înălţime, Mirăuţii funcţionau ca depozit de piei dubite şi nedubite, iar, ulterior, ca grajd, Moldoviţa, Pătrăuţii şi biserica Sf. Dumitru din Suceava erau sfârtecate de rădăcinile copăceilor şi buruienilor), a fost manifestat, mai întâi, de intelectuali nemţi, precum Wickenhauser, Josef Hlavka, Karl Adolf Romstorfer, primul, ca documentarist, al doilea, ca arhitect diecezan şi, din această postură, militant pentru salvarea şi păstrarea unui stil „românesc” în construirea de noi biserici („Aceste monumente sunt de cel mai mare interes, deoarece ele dovedesc, prin un pericol de vr’o 300 ani, o activitate artistică bisericească şi naţională independentă de baza tradiţiunii şi a stilului bizantin, un tip de artă cu totul independent, închiegat în stilul bizantin şi din cerinţele rituale ale bisericei orientale”), iar arhitectul Romstorfer, salvator al Mirăuţilor, Putnei, Solcăi etc., şi recuperator al ruinelor Cetăţii Sucevei.
Nemţii „noştri” au izbutit să contamineze de falnică, ba chiar trufaşă curiozitate şi pe cărturarii români, care, începând cu Ion alui Gheorghe Sbiera, Constantin Morariu, Simion Florea Marian, Dimitrie Dan, Dimitrie Onciul sau Iancu Nistor, şi terminând cu pictorii Epaminonda Bucevschi şi Eugen Maximovici, „arhitect şi profesor acad” S. T. M. Mironescu, Filimon Taniac sau Leca Morariu, nu pot rata ocazia lustruirii cu românism închipuit şi se ocupă, vârtos, de zidirile străvechi (cu bun simţ şi cu trudă efectivă, totuşi, din partea lui Bucevschi şi Maximovici).
Exista, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când cărturarii români „descoperă”, datorită nemţilor „noştri”, care i-au atins la orgoliu, superba moştenire a trecutului, un amestec interesant de descurajare şi de patriotism curajos, care se depunea, mai nociv decât colbul uitării, peste sfintele relicve ale succesiunilor de generaţii consumatoare de prezent, iar amestecul acesta nociv determina o fală, un fel de „ăştia suntem noi”, deşi nu eram şi nu suntem, chiar dacă Ştefan, Rareş sau Lăpuşneanu încercaseră, în alte „prezenturi” lacome de sine şi suficiente, să ne trezească, să ne dinamizeze, să ne smulgă din preistorie şi să ne aşeze, cu firave rădăcini, în solul mănos, dar pretenţios, al istoriei.
Bisericile noastre, ctitorite de domni cu vocaţie de regi sau doar evlavioşi până la spaime (cazul lui Lăpuşneanu, care a tipărit, la Lvov, şi primele cărţi religioase în limba română), sunt peceţile artistice ale acelor personalităţi istorice, aplicate într-o „zonă conservatoare” (Eliade, 167), mai curând ataşată, trândav, „fazei aurorare a omenirii” (Blaga, 383), deci mitologiei care „devine destinul unui popor” (Blaga, 385), un popor prin care, chiar şi astăzi, datorită refuzului memoriei conştientizate şi asumate, se manifestă „rezistenţa, continuarea preistoriei şi contemporaneitatea ei cu istoria” (Blaga, 390).
Aşa se face faptul că „penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri” păstrează anonime şi mâna, dar şi identitatea acelor incredibili artişti, fiecare un „goga” (zidar, în româna veche) anonim, care s-a zidit pe sine întru gloria noastră şi a voievozilor care au ctitorit şi ne-au ctitorit.
Din această convingere, voi încheia acest capitol, dedicat unor timpuri istorice, dar care ne-au fost şi ne rămân mereu înstrăinate, cu două scrieri ale unui pictor bucovinean la fel de înstrăinat memoriei noastre palide şi inconsistente, Eugen Maximovici (I.D.).

Portretele lui Ştefan cel Mare

Pe pământul Bucovinei s-au păstrat, până azi, monumente arhitectonice de cea mai mare însemnătate pentru istoria culturală a Românilor. Stilul acestor zidiri şi ornamentele care le împodobesc sunt de o netăgăduită valoare artistică. Interiorul lor este zugrăvit de penelul iscusit al zugravilor de pe acele cărunte vremuri. De mare interes sunt icoanele ctitorilor acestor lăcaşuri sfinte, întrucât ele sunt şi persoane marcante din trecutul neamului nostru. În fruntea acestora stă neînvinsul erou Ştefan cel Mare.
Portretul său se află, ca icoană de ctitor, relativ bine conservată, în mai multe biserici din Bucovina, clădite de el. Până nu de mult, însă, aceste portrete numai prea puţin au fost băgate în seamă. Nici măcar copii fidele de pe ele nu aveam. Abia la stăruinţa neobositului istoric Dimitrie Onciul, scriitorul acestor şire primi, la 1905, onorifica însărcinare din partea guvernului român din Bucureşti de a lua copii în mărime originală de pe cele mai însemnate portrete ale lui Ştefan cel Mare, aflătoare în Bucovina.
În scrisoare ce domnul Onciul mi-o adresă, la 6 Decembrie 1904, îmi scrie, între altele: „… după părerea mea, sunt 5 copii de făcut (în mărime naturală): Voroneţ, St. Ilie, Pătrăuţi, Bădeuţi şi Putna (icoana veche, în refectoriu). Dacă se află şi la Volovăţ un portret nu ştiu. Scrie-mi ce-ţi este Ţie în astă privinţă cunoscut. Copiile trebuie să fie cum se poate de exact făcute, pe un material bun şi durabil, cu culori solide…”.
Domnul Onciul, care din autopsie cunoaşte portretele aceste, s-a întrepus, cu mare zel, pentru copiarea lor fidelă, având, de bună seamă, în vedere că aceste preţioase tablouri, aşezate la locuri foarte puţin scutite, s-au şters şi s-au palezit, până acum, în aşa măsură, încât, peste puţin timp, copiarea lor ar fi aproape cu neputinţă. Copii bune, însă, păstrate într-un museu bine întocmit, se pot mai uşor feri de orice influenţă stricăcioasă. Meritul domnului Onciul în chestia aceasta este, aşa dară, de tot mare.
Cu mare interes am purces la alcătuirea acestor copii. Mărturisesc, însă, sincer că am avut de învins mari greutăţi, ivite din împrejurarea că locul în biserică unde-s adăpostite aceste tablouri este prea slab luminat. În fine, însă, tot am reuşit să copiez chipurile lui Ştefan cel Mare cu mare exactitate.
Din acest incident, am fost nevoit să studiez bine înfăţişarea eroului, un lucru care, ca pictor de portrete, nu mi-a căzut greu. Pe baza studiilor ce le-am făcut în chestia aceasta, mă simt oareşicum chemat în a-mi exprima părerea asupra portretelor lui Ştefan cel Mare.
Chipul lui Ştefan cel Mare îl aflăm în bisericile din St. Ilie şi Pătrăuţ, de lângă Suceava, şi la Voroneţ, în ţinutul Homorului. Un portret în miniatură s-a păstrat în evanghelierul de la Homor.
Portretele de ctitor ale lui Ştefan cel Mare sunt zugrăvite al fresco şi se află pe păretele din dreapta, cum intri în naos. Voevodul e caracterizat ca un bărbat în floarea vieţii, stând în picioare, cu păr blond, cu mustaţa subţire şi fără barbă. Costumul este lung, împodobit cu ornamente frumoase, şi cu coroana pe cap; în mâni ţine biserica în miniatură, închinând-o cu evlavie patronului ei.
Tehnica al fresco a acestor icoane ni se înfăţişează în condiţiuni bune şi pare a fi trecut de la o generaţie de pictori la alta.
Privitor la timpul în care s-au clădit aceste biserici, avem mărturii sigure. N-avem, însă, date exacte despre timpul zugrăvirii lor. Icoana ctitorului, fiind o parte însemnată a picturii din lăuntru bisericii, s-a zugrăvit, de bună samă, deodată cu celelalte tablouri de părete. Bisericile nou clădite nu se lasă, timp îndelungat, fără împodobire internă. De aceea, putem admite că zugrăvirea lor a urmat a se face îndată după zidire.
Deşi tehnica icoanelor de ctitor era destul de solidă, ele au pătimit mult, mai cu samă cea din St. Ilie. Ori de pictorii acestor portrete le-au alcătuit având înaintea lor, ca model, pe marele viteaz, care să le dea figura şi atitudinea cerută, azi n-o putem spune (din această împrejurare, nici nu putem şti întru cât portretele sămănau cu figura adevărată).
Icoanele de ctitor, ce fac o parte întregitoare din decoraţiunea artistică a interiorului unei biserici, nu se lucră direct după natură. La un domnitor ca Ştefan, a cărui glorioasă domnie a urmat a fi un lanţ neîntrerupt de resboaie şi frământări, nu putem uşor presupune că ar fi avut răgaz să stea model vreunui zugrav. De aceea, credem că pictorii icoanelor acestora, petrecând adesea la curtea domnească, au întrebuinţat prilejul de a-l observa şi de a prinde schiţe în contururi generale după chipul şi ţinuta lui Ştefan. Aceste schiţe urmau a fi utilizate, apoi, la zugrăvirea icoanelor de pe păreţi. Privite din acest punct de vedere, icoanele de ctitor din bisericile lui Ştefan concretizează, până la un grad oarecare, adevărata înfăţişare a marelui Voevod. Ele au eşit de sub penelul pictorilor contimporani, cari au văzut şi au studiat modelul. Trăsăturile caracteristice le observăm la fiecare din aceste icoane, deşi şi ele sunt lucrate de mâni diferite.
Ar fi o problemă foarte interesantă a compara portretele unul cu altul şi a le analiza mai de aproape. Însă pentru un studiu comparativ e prea îngust spaţiul acestei publicaţii. Ne vom restrânge numai la reproducerea portretelor de la St. Ilie şi Voroneţ. Comparând ambele chipuri, vedem înaintea noastră o figură marcantă, un erou biruitor şi un creştin evlavios.
Portretul în miniatură, din evanghelierul de la Homor, păstrat, azi, în reşedinţa arhiepiscopală din Cernăuţi, e cel mai cunoscut şi mai respândit. Ştefan, cu coroana pe cap, îngenunchează înaintea Maicei Domnului şi-i închină o evanghelie, ce o ţine în mâni. Trăsăturile feţei sunt acele de pe icoana de ctitor din Voroneţ. Se deosebeşte, însă, de celelalte portrete prin aceea că îngenunchează şi prin costumul cel scurt, până la genunchi. În costum scurt ni-l înfăţişează pe Ştefan şi pictorii moderni ca Bucevschi, Petrescu şi alţii. După modesta noastră chibzuinţă, însă, acest costum scurt e o simplă licenţă artistică. Când o persoană îngenunchează, haina cea lungă se aşează în falduri în jurul ei. Redarea acestei draperii nu e lucru uşor şi reclamă o iscusinţă deosebită în mănuarea penelului. Această greutate a încercat să o încunjoare portretistul lui Ştefan, scurtând veşmântul până la genunchi şi lăsând să se vadă picioarele de sub bogata mantie de brocard. Se ştie, doară, că nici azi domnitorii, când apar în mare ţinută, cu coroana pe cap, nu îmbracă costume scurte. Cu atât mai puţin s-a putut întâmpla aceasta pe timpul lui Ştefan. În toiul vijelielor răsboinice, Ştefan va fi purtat şi haine mai scurte, şi barbă.
De aceste considerări am fost călăuzit la compunerea marinimoşilor ctitori ai bisericilor din Bucovina: Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare. Ambele tablouri, în mărime naturală, împodobesc sala de primire din reşedinţa metropolitană din Cernăuţi. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 35-37).

Bisericile noastre

De mult mi-am propus să public studiile şi experienţele mele asupra vechilor zidiri de biserici din Bucovina şi, în această privinţă, nu cred a fi cu totul nechiemat. Deja, ca elev al şcoalei artelor frumoase din Viena (1876-1881), m-am ocupat cu studii speciale ale artei istorice, într-un timp când era, acolo, activ renumitul explorator al artei Rudolf Eitelberger. Explicările practice la obiectele muzeului austriac, unde se află multe icoane preţioase vechi, precum şi alte lucruri bisericeşti, mi-au fost de cel mai mare folos. Abia aici începusem a cunoaşte, a preţui şi a-mi explica obiectele artei vechi.
Astfel pregătit, am venit, înainte de mai mulţi ani, la Rădăuţi, în giurul căruia se află atâtea monumente bisericeşti din timpurile trecute. Cu mare zel studiez, acum, aceste zidiri monumentale, făcând, totodată, şi copiile corespunzătoare. Cu studiul zidirilor de biserici mai noi mă ocup abie de doi ani, de când mi s-a încredinţat pictura bisericească din diecesa noastră.
Mulţi au scris despre monumentele noastre bisericeşti şi, între aceştia, îmi fac cel mai mare haz unii domni galiţieni. Sigur că sunt şi între dânşii oameni cunoscători, dară sunt şi aceia cari cred a şti totul, dacă pot silabisi vr’o inscripţiune slavonă vechie.
Cu multă cunoştinţă de cauză a scris despre monumentele noastre bisericeşti arhitectul reşedinţei metropolitane din Cernăuţi, Josef Hlavka, care şi-a publicat studiile respective în „Osterreichisch-Ungarische Revue”, anul 1866. Acest cunoscător temeinic al arhitecturei bizantine a şi folosit multe din motivile şi detailurile farmecătoare ale monumentelor noastre istorice în edificiul reşedinţei. Cât de dorit ar fi să se imiteze această procedură de arhitecţii bisericilor noastre!
Merite în chestia de care vorbim şi-a câştigat, mai departe, conservatorul şi profesorul Romstorfer. El s-a folosit de studiile ce le-a făcut în ţerile migieşite, spre a face o comparaţiune cu monumentele noastre, şi resultatele cercetărilor sale le-a publicat în „Mitteilungen der Zentralkommission zur Erhaltung und Erforschung der Kunstdenkmaler”, precum şi în alte foi. Ca specialist dibaciu, domnul Romstorfer se foloseşte de experienţele sale şi la zidirile de felul acesta, ce i se încredinţează.
Deşi reposatul consilier de finanţe Wickenhauser a lucrat mai mult pentru istoria Bucovinei, totuşi publicaţiunile sale relative la mănăstiri merită o deosebită considerare, din punctul de privire al artei istorice, deoarece el a descifrat multe inscripţiuni vechi.
Publicând eu aceste şire, vreu să-mi dau, deocamdată, părerea asupra stării monumentelor noastre arhitectonice, stăruind ca ele să fie păstrate şi restaurate numaidecât.
Înainte de ceva timp, mi se ceru să-mi dau părerea asupra vechiului iconostas de la S. Ioan din Siret. Privind această frumoasă biserică, m-am încredinţat că, deşi s-a lucrat mult pentru biserici în deceniile ultime, graţie stăruinţei neobosite ale Archipăstorului nostru, totuşi remâne încă foarte mult de făcut. Prin îngrijirea actualului paroh Sbiera (N.R.: Nicolae Sbiera, fratele cărturarului I. G. Sbiera), biserica aceasta este deja îngrădită; însă întocmirea internului ei lipseşte mai că de tot. Înţelege orişicine că restaurarea acestei biserici nu se poate face pe spesele sărmanilor ei parohieni. Însă, precum aici, aşa şi aiurea, bisericele nici nu sunt zidite de comune, ci de fundatori evlavioşi şi avuţi. Este, aşa dară, datoria fondului religionar de a griji pentru păstrarea şi restaurarea monumentelor de felul acesta, căci eată ce zice, despre ele, Hlavka: „Aceste monumente sunt de cel mai mare interes, deoarece ele dovedesc, prin un pericol de vr’o 300 ani, o activitate artistică bisericească şi naţională independentă de baza tradiţiunii şi a stilului bizantin, un tip de artă cu totul independent, închiegat în stilul bizantin şi din cerinţele rituale ale bisericei orientale”.
Pe baza studiilor asupra monumentelor vechi bisericeşti, în dezvoltarea lor istorică, ar trebui să se ridice şi bisericele ce se zidesc în timpul present. Cu părere de rău, însă, trebue să mărturisim că bisericele zidite în deceniile din urmă au un caracter străin în toată înfăţişarea lor, ceea ce înstrăinează şi pe fiecare amic al artei, care priveşte cu ochi deschişi la ele.
Profesorul Romstorfer face, într-un articol al său, următoarea propunere: Ar fi de dorit ca şi bisericele noi să se zidească după stilul cel vechiu, pentru ca tipul interesant de zidiri al antecesorilor să nu degenereze în modul de clădiri moderne, executate după un şablon, precum se face aceasta la noi numai din cause de considerări false. Chiar de s-ar causa, prin aceasta, speze mai mari fondului religionar, care e şi patronul celor mai multe dintre bisericele numite şi este şi posesorul unei însemnate părţi a ţerii, totuşi, cei de la cârma fondului ar trebui să nu cruţe acele speze în interesul artei („Wiener Zeitung” din Ianuarie 1890).
Causa că zidirile din bisericele moderne nu reuşesc şi fac impresie rea asupra privitorilor specialişti este următoarea: Ele sunt date pe mânile oficiului de clădiri de la guvernul local. Aici, însă, sunt puţini ingineri şi fiecare din aceşti domnie însărcinat cu feliurite lucrări, dintre cele mai eterogene, astfel încât e cu neputinţă a vorbi de zidiri de biserici corespunzătoare, chiar de am presupune şi mai multă bunăvoinţă de a recunoaşte preferinţele vechilor monumente arhitectonice ale ţerii noastre. Numirea unui cunoscător probat al acestor monumente în oficiul de clădiri ar fi, deci, prima condiţiune pentru ca lucrurile să iee un curs spre mai bine, şi bărbatul ce ar primi această misiune ar trebui să se ocupe numai de clădirea de biserici. Cât pentru moment, nu avem de ales. Eu amintesc, aici, numai pe domnul Isecescul. Totodată, ar trebui să i se dee unui Bucovinean un stipendiu ca să se cultive anume pentru acest scop.
Din an în an, se dau sume mari din fondul religionar pentru zidirea şi restaurarea de biserici, n-ar fi, deci, pagubă mare dacă acelaşi fond ar da şi o sumă oarecare pentru cultivarea unui inginer de specialitate.
Executându-se această măsură, de foarte mare trebuinţă în oficiul de clădiri, ar trebui să se satisfacă şi altei necesităţi capitale, anume să se predee auzitorilor de teologie învăţământul respectiv al artei. În multe biserici de la ţeară se află lucrări sau cel puţin obiecte de artă, al căror conservator trebue să fie parohul, care, însă, fără studiile artei istorice, nu poate fi.
În colecţiunile museului bisericesc, ce este a se înfiinţa, vor fi, desigur, destule obiecte care vor putea servi respectivului lector de arheologie şi de ştiinţă a artei. În modul acesta, am avea preoţi cultivaţi şi, pe acest teren, s-ar păstra mai sigur şi lucrările vechi artistice, s-ar procede mai cu rigoare la procurarea icoanelor şi a altor obiecte eclesiastice, şi toate aceste ar fi de mare folos pentru biserica noastră în genere. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 42, 43).

2. „Iconografia mai veche bucovineană”

Chiar dacă, aşa cum susţine deja citatul Dimitrie Dan, ar fi existat în Bucovina, durabilă prin veacuri, o şcoală (sau mai multe, inclusiv la Putna) de sculptură şi pictură religioasă „românească” (ce straniu sună, azi, începutul frazei lui Dimitrie Dan: „familia preoţească-română Bunciac se trăgea din Kamieniz-Podolsk”), pictorii şi sculptorii bisericeşti, chiar dacă au continuat un specific bizantin aparte, care poate fi numit ca fiind „românesc”, deşi nu este decât dogmatic-ortodox, nu au mărturisit veacuri româneşti, contemporane lor. De altfel, cultura ortodoxă, în ciuda aparenţelor şi a extazierilor lozincarde (de genul: „cultura românească s-a înfăptuit în tinda bisericii”), nu are nimic românesc în ea, şi nici n-a existat, practic, aşa cum o demonstra Aron Pumnul, în 1850, drept cultură românească:

„Fie-mi iertat a te întreba: unde este literatura noastră bisericească? Unde sunt tratatele dogmatice, morale, pastorale, exegetice, istorice? Au n-au avut Românii preoţi încă de pe când erau în Italia, înainte de anul 105 după Crist? Şi ce-au făcut preoţii lor de atunci şi până acum? Produc ceva, să arate! Unde sunt tratatele juridice, filosofice, fizice, matematice, poetice, retorice? Au doar Românii nu au aşa ageră minte ca alte naţiuni? Experienţa ne arată că au geniu mai mult ca alte naţiuni” („Bucovina”, nr. 2-23/1850).

În aceste condiţii, chiar şi „iconografia mai veche bucovineană”, extrem de săracă, de recentă şi, pe lângă acestea, în bună parte pierdută, se datorează, ca şi primele studii dedicate patrimoniului nostru artistic şi istoric, unor artişti germani, în trecere sau chiar stabiliţi în Bucovina, precum pictorul silezian Franz Jaschke, precum ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă de Teofil Bendella şi publicată în 1845 (ulterior, pierdută), I. Schumirsz, precum Franz Xaver Knapp, precum Julius Zuber, ilustratorul monografiei lui Dimitrie Dan, publicată, în 1890, drept „volumul VIII” al monumentalei lucrări „Monarhia Austro-Unhară”, precum miniaturistul Matthias Adolf Charlemont sau precum arhitectul şi pictorul austriac, cu o bună cotă de piaţă şi astăzi, dar cu biografie necunoscută, Bernt Rudolf. Dar, dacă despre personalitatea şi opera lui Franz Iaschke şi despre cea a acuarelistului Franz Xaver Knapp se mai ştie câte ceva în Bucovina, datorită strădaniilor lui Eugen I. Păunel şi ale profesorului Petre Luţa, despre Schumirsz, Zuber, Charlemont sau Rudolf Bernt nu se mai ştie nimic, deşi copiile unor lucrări ale lor se mai găsesc prin vechile publicaţii bucovinene, dar fără text explicativ, numele autorilor putând fi descifrate anevoios, doar cu lupa, în colţuri discrete ale lucrărilor.

Despre I. Schumirsz nu se pot afla amănunte de nicăieri, deşi mulţi autori bucovineni îi menţionează numele, uneori, dar fără alte amănunte.

Julius Zalaty Zuber, cel care a ilustrat monografia scrisă de Dimitrie Dan, în cadrul proiectului monografic imperial, întins pe o lungă durată de timp (1867-1918), putem afla că este un pictor şi ilustrator austriac, care a trăit între anii 1861-1910, şi care, ca pictor, a fost redescoperit, recent, prin două lucrări „carpatine”, „Colibă din Carpaţi”, pictată în 1890, şi „Fată de ţăran”, pictată în 1887, ambele reproduse, împreună cu lucrări publicate în volumul VIII al menţionatei monumentale lucrări „în cuvinte şi imagini”, „Monarhia Austro-Ungară”, în finalul acestui capitol: „Iarmarocul din Rădăuţi”, „Costume naţionale din Bucovina”, „Dans huţănesc”, „Boboteaza, la Suceava”, „Pregătirea plugului pentru arat”, „Scoaterea moaştelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava”, „Bocirea mortului, la scoaterea din casă”, „Joc de Crăciun: Apostolii”, „Port popular în regiunea Ceremuşului”, „Port popular în regiunea Nistrului”, „Port popular în regiunea Prutului”, „Români bucovineni”, „Negustor armean, în costum oriental”, „Armean din Suceava”, „Călugări lipoveni din Fântâna Albă”, „Huţancă”, „Rutean”, „Slovac”, „Colonist german din Iţcani”, „Germani din Iacobeni”, „Ţărănci germane în piaţă la Cernăuţi”, „Iarmarocul din Rădăuţi”, „Slovaci din Poiana Mărului”, „Ţigan vânzând coveţi”, „Ţigani din Bulea”, „Ţigancă ghicind în palmă” şi „Miri maghiari din Dorneşti”.

Anterior lui Zuber, a făcut schiţe, prin Bucovina, miniaturistul Mattias Adolf Charlemont, născut la Brno, în 23 noiembrie 1820, luptător pe baricadele vieneze, în 1848, autoexilat în Slovacia, apoi revenit la Viena, în 1865, unde absolvise Academia de Arte Frumoase şi unde moare, în 20 aprilie 1871. Tatăl pictorilor austrieci Eduard, Hugo şi Theodor Charlemont, Matthias Adolf a desenat, în Bucovina: „Drumul de peste Mestecăniş”, „Adam şi Eva, la Pojorâta”, „Moară pe Prut”, „Plutaşi pe Bistriţa”, „Baraj pe Ceremuş”, „Iacobeni”, „Valea Putnei”, „Vatra Dornei”, „Cârlibaba”, „Cacica”, „Piaţa Fântânii Albe din Cernăuţi”, „Obicei de iarnă”, „Peisaj din Bucovina”, „Izvoarele Sucevei”, „Grup de huţuli cu bucium”, „Grup de lipoveni”, „Huţancă în îmbrăcăminte de vară”, „Lipovean”, „Huţani”, „Lipoveni”, „Bordei ţigănesc”, „Casă huţulă la Rus pe Boul”, „Casă rutenească din regiunea Prutului”, „Casă românească la Horodnicul de Jos”, „Săpături arheologice la Horodnicul de Jos”, „Odaie ungurească la Dorneşti”, „Stână românească”, „Poiana Stampei”, „Piatra Albă, pe drumul Iacobeni-Cârlibaba”, „Rădăuţi” şi „Pojorâta”.

Rudolf Bernt, pictor şi arhitect austriac, născut la Neunkirchen, în 21 februarie 1844, mort la Pottenstein, în 24 august sau în 17 noiembrie 1914, ne-a lăsat cele mai multe mărturii bucovinene, lucrate în creion, cărbune sau în xilografie, şi acestea reproduse la sfârşitul acestui capitol: „Biserică Sf. Paraschiva din Cernăuţi”, „Catedrala ortodoxă din Cernăuţi”, „Fabrica din Eisenau”, „Muntele Arşiţa la Iacobeni”, „Mina din Iacobeni”, „Iacobeni”, „Biserica din Iţcani”, „Plute pe Ceremuş”, „Gaterul din Putna”, „Mocăniţa, la Putna”, „Vedere din Siret”, „Biserica de lemn din Slobozia-Revna”, „La marginea Sucevei”, „Peisaj în valea Sucevei”, „Ţapinari huţuli”, „Stâlpul lui Vodă, la Vama”, „Izvorul lui Otto Brunner din Vatra Dornei”, „Biserica Armenească din Suceava”, „Biserica din Vatra Moldoviţei”, „Mănăstirea Zamca din Suceava”, „Palatul Mitropolitan din Cernăuţi”, „Biserica Sf. Gheorghe din Suceava”, „Biserica Bogdania din Rădăuţi”, „Bogdana”, „Mănăstirea Putna”, „Mănăstirea Suceviţa”, „Mănăstirea Voroneţ”, „Biserică lipovenească”, „Biserica Mirăuţi”, „Cetatea Sucevei, văzută de la Şipote”, „În lunca Sucevei” şi „Cernăuţi”.

Lucrate ocazional, cu excepţia „tipologiilor” lui Zuber, mărturiile iconografice austriece s-au transformat în mărturii istorice bucovinene, reproduse şi azi cu exagerat amoc patriotic, şi tocmai de asta, în epoca românească a exaltării naţionalismului, ele au început să fie redescoperite, deşi doar parţial, prin Franz Jaschke şi Franz Xaver Knapp (I.D.).

Acvarelele bucovinene ale
pictorului Franz Iaschke, din 1810

Iconografia mai veche bucovineană nu este prea bogată, mai ales dacă facem abstracţie şi de portrete.
Iulius Schubirz, ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă, la 1845, de Mitropolitul de mai târziu, Teofil Bendella, şi Franz Xaver Knapp, autorul colecţiei de stampe „Bucovina iluminată” (1857), până acu, treceau ca cei dintâi artişti cari au publicat serii mai mari de gravuri cu subiecte bucovinene.
O fericită achiziţie, făcută, de curând, de cunoscutul colecţionar cernăuţean Dr. Alexis Zaloziecki ne arată că, 40 ani înaintea lui Knapp, au fost transmise porturi şi peisagii provinciale epocilor viitoare de un alt pictor: Franz Iaschke (N.R.: Numele real era Jaschke, dar păstrăm grafia bucovineană, cea a unei mai corecte pronunţii), şi care a rămas aproape complet uitat de generaţia de astăzi.
Opera este intitulată: „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”.
Sub gravuri, în număr total de 66, găsim tipărite legende, în două limbi, la stânga nemţeşte, iar la dreapta franţuzeşte, aranjate deci în conformitate cu titlul general.
Un text, inferior, de altfel, ca stil şi documentaţie aceluia care a fost adaos la stampele lui Knapp, ne lămureşte asupra planului acestei lucrări artistice, conceput destul de larg.
Franz Iaschke s-a născut la Rosenthal, în Silesia prusiană (Comitatul Glatz), la 1775; data decesului nu-mi este cunoscută (N.R.: 06.11.1842, Viena), el a trăit, însă, încă pe la 1836. Însoţind pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, la 1807 şi 1808, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar, la 1810, fiind, de asemenea, tovarăş de călătorie al unui alt frate imperial, al arhiducelui Rainer, prin Bucovina, o parte din Galiţia, Transilvania şi Ungaria de sus, dânsul a desenat acvarelele de cari ne ocupăm.
Arhiducele Ludovic a jucat, mai pe urmă, un rol important în consiliul de regenţă, înfiinţat pe lângă nepotul său, Împăratul Ferdinand, iar Rainer a fost, de la 1814, Vice-Rege al Lombardiei; activitatea politică a amândurora a fost curmată prin revoluţia de la 1848.
Literatura cu privire la Franz Iaschke cuprinde numai puţine notiţe şi acestea sunt destul de fragmentare.
În anul XII (1821) al revistei „Archiv fur Geographie, Staats und Kriegskunst”, editată, la Viena, de baronul Iosif Hormayr, dăm, la capitolul „Artă”, de un articol nesemnat, reproducând câteva date biografice şi, cu mici corecturi stilistice şi prescurtări, textul ce însoţeşte stampele, excluzând, însă, partea generală, pusă la original, în fruntea fiecărui capitol.
„Lexiconul biografic austriac”, de Constant Wurzbach, repetă cele spuse în „Arhiva” lui Hormayr. Mai aflăm doar atât, că Iaschke a pictat şi acvarele cu peisagii din Lombardia şi din Alpi.
Domnul Andrei Veress citează, în volumul II al „Bibliografiei româno-ungare”, la pagina 233, sub. No. 1136, titlul indicat de noi la începutul acestei comunicări, reproducând legendele franceze cu privire la stampele ce se referă la provinciile româneşti şi indicând Muzeul Naţional din Budapesta drept locul unde se găseşte un exemplar al operei (un alt exemplar a fost expus, în rotunda Fundaţiunii universitare Carol I din Bucureşti).
Stampele şi, în consecinţă, şi textul sunt împărţite în următoarele capitole: Regatul Ungariei (12 planşe), cuprinzând şi localităţi din Ardeal ca Baia Mare şi Costinii din judeţul Maramureş, Transilvania (12 planşe), Bucovina (9 planşe), Graniţa militară croată (10 planşe), Slavonia (11 planşe), Graniţa bănăţeană, adică cea românească (12 planşe).
O mare parte a cartoanelor lui Iaschke, ce se găsesc în colecţia domnului A. Zaloziecki, provin din proprietatea arhiducelui Frederic, un strănepot al mecenaţilor artistului. E vorba de exemplarul dedicat de pictor unuia dintre anumiţii arhiduci. Afară de albumul gravurilor publicate, care nu e complet, a fost cumpărată, însă, şi o parte din acvarelele originale, ce au servit drept bază reproducerii, precum şi unele acvarele-unicate, rămase nereproduse. Domnul Zaloziecki a mai achiziţionat, ulterior datei când prezenta comunicare a fost cetită la Institut, un alt exemplar complet al gravurilor reproduse.
Sub gravurile bucovinene sunt puse următoarele legende:
1. Bojar von Seret in der Bukowina / Bojar de Seret dans la Bukowine,
2. Ein Mann aus der Bukowina / Paisan de la Bukowine,
3. Weiber von Szutzawitza in der Bukowina / Femmes de Szutzawitza dans la Bukowine,
4. Madchen von Jackobeny in der Bukowina / Fille de Jakobeny dans la Bukowine,
5. Weiber bei Jakobeny in der Bukowina / Paisannes pres de Jakobeny dans la Bukowine,
6. Phillippowanerin aus der Bukowina / Paisannes de Phillipowan (!) dans la Bukowine,
7. Ansicht von Szutzawa in der Bukowina / Vue de Ruines de Szutzawa, dans la Bukowine,
8. Ansicht des Klosters Szutzawitza in der Bukowina / Vue de Szutzawitza, dans la Bukowina,
9. Ansicht des Thals von Wama in der Bukowina / Vue de la Vallee de Wama, dans la Bukowina,
La numerele 2, 3, 4, 5 dispunem nu numai de gravurile reproduse, ci şi de acvarelele originale.
La desenul de la No. 2, observăm o menţiune scrisă de mâna artistului, „Ein Huzzul von Zsibo”, adică „Huţan din Ţibău”, cătun făcând parte din satul Cârlibaba, judeţul Câmpulung Moldovenesc.
Din originalele-unicate, cari n-au fost reproduse până acu, înregistrăm:
1. Eine Phillippowanerin aus der Bukowina (desenul nu este identic cu No. 6, de mai sus) şi
2. Un portret, „Pentelei Ungaran, ein Mann von 105 Jahre (!) in der Gegend bey Iakobeni in der Bukowina, 1810” (N.R.: Pintelei sau Pentelei Ungurean, plugar din Rebrişoara, şi fost grănicer român în Regimentul 2 Năsăud, se stabilise, de fapt, la Ciocăneşti, în 1764, împreună cu soţia).
                                                         *
Pentru a arăta cunoştinţele ce le avusese Iaschke despre Bucovina, vom da, în cele ce urmează, partea introductivă din textul însoţitor, tradusă în româneşte, precum şi descrierea stampelor. Autorul lor nu e prea original, informaţiunile date de el nu sunt prea exacte şi nu se deosebesc mult de cele comunicate de alţi călători contemporani.

„Bucovina.

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.
Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.
Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.
Pe cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.
Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).
Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

Boier din Siret

În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

Un om din Bucovina

Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.
După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

Femei din Suceviţa

Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

Fată din Iacobeni

Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

Femei din Iacobeni

Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

Filipovence

După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.
Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.
Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.
Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.
Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.
Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

Vederi:

Ruinele de la Suceava

Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

Mănăstirea Suceviţa

Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.
Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

Valea de la Vama

Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment” / Eugen I. Păunel („Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432).

Bucovina văzută de F. X. Knapp

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KNAPP, FRANZ XAVIER (3.IX.1809, Tachau / 1883, Cernăuţi), pictor austriac. Studii, la Academia de Arte Frumoase din Viena şi Praga. Stabilit la Cernăuţi în 1850. Colindă Bucovina, realizează multe peisaje; pictează aşezări rurale. A fost unul dintre acei artişti folosiţi de guvernul austriac pentru a realiza imagini topografice cu o uşoară tentă artistică. Albumul „Illustrierte Bukowina” cuprinde 18 litografii după acuarelele sale. Portretist de marcă. I-a pictat, între alţii, pe Iraclie Porumbescu, Nicolae Picu, Elena Flondor. Deşi nu depăşeşte linia academismului german, opera sa are o mare valoare documentară. Putem, astăzi, vedea cum arătau localităţi ca Stupca, Cernauca, Călineşti, Stroieşti, Putna, Vama, Dragomirna, Suceava, Cernăuţi, Vatra Dornei ş.a. A avut expoziţii la Cernăuţi. Multe din lucrările sale au fost litografiate şi reproduse la Viena).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Riguros şi disciplinat ca orice german, bine instruit în Academiile de Artă din Viena şi Praga, face din orice voiaj sau ieşire în natură prilej de documentare artistică. Nu-i lipseşte caietul pentru schiţe şi nici câteva creioane cu vârful moale, cărbune, cretă sau acuarele. Optează pentru unele sau altele, dar ceea ce contează este sesizarea structurilor naturale sub incidenţa luminii. Alteori, schiţa rapid şi direct în culoare şi definitiva lucrarea la faţa locului. Pare surprinzătoare aparenta rigiditate a tratării peisajului bucovinean de la Suceava, Stupca, Cernăuţi, Vama, Dragomirna, Vatra Dornei atâta vreme cât lucra în priză directă, asemenea impresioniştilor ceva mai târziu.
Oricum, dincolo de documentar, se află subiectivitatea privitorului şi limitările ochiului. Astfel, chiar dacă sunt catalogate, printr-un loc comun, drept opere documentare, aprecierea este excesivă. Portretele, în limitele estetice ale epocii, comunică ataşamentul artistului faţă de model, o cordialitate confraternă. Expresia e autentică şi lucrul acesta contează. Reluarea vederilor din Bucovina în albume de litografii accentuează aerul oarecum convenţional al peisajelor; mai ales că prin acest procedeu se pierde culoarea şi aerul vag al acuarelelor iniţiale. Prin Franz Xavier Knapp, ca şi prin contemporanul său Grigorescu, peisajul rural a intrat decis, dar în moduri diferite, în pictura românească).

Cu prilejul plecării din Bucovina a contelui Carol Rothkirch-Panthen, în Mai 1860, după ce funcţionase, doi ani, ca preşedinte al „ducatului Bucovinei”, funcţionarii autorităţii administrative supreme a provinciei i-au prezentat, ca omagiu, un album cu vederi din Bucovina, lucrate în acuarelă de pictorul F. X. Knapp, recent sosit la Cernăuţi din ţara sudeţilor. Pe prima pagină a albumului era scrisă dedicaţia, data şi semnăturile funcţionarilor cari prezentau cadoul. Această colecţie de acuarele, al căror scop iniţial fusese doar de a procura o amintire plăcută unui înalt demnitar, cu ocazia transferării sale din postul de şef administrativ al Bucovinei, care, de altcum, îi era cu totul străină, printr-o necunoscută, dar, pentru noi, fericită împrejurare, a rămas în ţară şi, păstrându-se până în zilele de astăzi, constituie un document artistic şi istoric de o deosebită valoare locală, aflător în posesiunea domnului Şerban Flondor, fiul lui Iancu Flondor.
Este în afară de orice îndoială că albumul cu acuarelele lui Knapp trebuie să fi plăcut foarte mult tuturor cari au avut prilejul să-l vadă. Căci numai astfel se explică faptul că frumoasele şi interesantele sale vederi au fost reproduse, după originale, în formă de litografii, executate de diferiţi artişti litografi, în ediţia institutului litografic „Reiffeinstein & Rosch” din Viena, şi destinate, fie în colecţie completă, fie foi separate, pentru marele public amator.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, arta litografiei, ca mijloc de reproducere, ajunsese la apogeu, căzând, apoi, repede în declin, în urma perfecţionării din ce în ce mai mari, realizată în tehnica reproducerii fotografice.
Artistul litograf desenează cu diferite creioane din cretă grasă pe o piatră de litografiat fie un motiv original, fie copiind un original, lucrat în orice tehnică de alt artist, şi, apoi, scoate, prin o presă, atâtea reproduceri câte permite placa.
Litografiile după vederile bucovinene ale pictorului Knapp nu sunt litografii originale, lucrate de el însuşi, ci sunt reproduceri, executate în institutul litografic menţionat din Viena de diferiţi alţi artişti litografi, după acuarelele originale din albumul donat contelui Rothkirch-Panthen.
Prin anii 1919-1920, acest album se găsea spre vânzare într-un magazin de tablouri şi antichităţi din Cernăuţi, între timp de mult dispărut, din vechea stradă a Poştei, acum strada Bucureştilor. Era acolo un adevărat bazar, deosebit de bogat în diferite tablouri, covoare persane, mobilier antic, bijuterii, obiecte de aur, argint şi fel de fel de alte lucruri de mare sau mică valoare.
Ca vizitator, aproape zilnic, al acestui magazin, ale cărui stocuri de obiecte artistice se schimbau mereu, am avut de multe ori în mână acest album, admirând desenul sigur, precis şi detailat al vederilor lui Knapp, care redă lucrurile ca şi când ar fi văzute din apropiere, precum şi culoarea proaspătă şi lumina clară, caracteristică peisajului bucovinean.
Fiindcă pentru acest album, oferit spre cumpărare şi unor înalte personalităţi şi autorităţi din Cernăuţi şi chiar din Bucureşti, se cerea un preţ foarte mare, el a rămas nevândut timp mai îndelungat. Abia mai târziu, omul superior şi de aleasă cultură artistică şi universală, care a fost Iancu Flondor, văzând albumul şi recunoscându-i imediat valoarea, n-a stat la cumpănă şi l-a achiziţionat, asigurând şi păstrând în ţară acest document de netăgăduită valoare artistică şi documentară din Bucovina de altădată.
În ce priveşte litografiile după acuarelele din albumul lui Knapp, până la începutul războiului mondial din Iulie 1914, ele se aflau în număr încă destul de mare, putându-se cumpăra la Consiliul cultural al ţării şi într-o prăvălie de tablouri din Cernăuţi. Războiul din 1914-1918 a distrus, însă, în întregime aceste mici resturi şi, astăzi, numai cu greu şi din întâmplare se mai găsesc rătăcite câte una din aceste valoroase reproduceri litografice.
Fiecare foaie a litografiilor avea, împreună cu marginea albă, dimensiunile iniţiale următoare: 45 cm înălţime şi 60 cm lăţime, pe când vederea litografiată propriu-zisă: 25 cm înălţime şi 37 cm lăţime; aceste din urmă dimensiuni corespund întucâtva mărimei foilor albumului. Ulterior, când litografiile au fost aşezate în cadre, marginile lor albe, din neştiinţă, au fost mai mult sau mai puţin tăiate. Aceste litografii au fost editate în a doua jumătate a anului 1860.
Colecţia completă a litografiilor după albumul de acuarele a lui Knapp se compune din optsprezece vederi diferite din Bucovina, fiecare foaie având, în partea ei de jos, denumirea vederii, scrisă în limba românească, cu caractere cirilice sau latine, şi în limba germană. Afară de aceasta, fiecare litografie era însoţită de o foaie separată volantă, în format de 30 cm pe 23 cm, conţinând un text în legătură cu vederea respectivă. Astfel de texte lămuritoare au fost editate deosebit, în limba germană şi în cea română, aceste din urmă cu caractere cirilice. Foaia lănuritoare cu text român a primei vederi din colecţie poartă următorul titlu: „Text lămuritoriu la „Bucovina iluminată” a lui F. X. Knapp, compus în limba germană de Ernst Rudolf Neubauer (poet şi publicist german, născut în 1823, mort în 1891, fost director al gimnaziului din Rădăuţi), tradus în cea română de Ioan Mitkievici”. Textele, tipărite pe ambele feţe ale foii, conţin date istorice, în parte inexacte, descrieri ale vederilor pictate şi povestiri în legătură cu diferitele subiecte, redate într-un stil romantic sau greoi.
Cunosc trei colecţii complete ale litografiilor albumului Knapp, toate în Cernăuţi, şi anume: una la biblioteca universitară, a doua în posesiunea părintelui protopresviter Eusebiu Procopovici, fost paroh în comuna Mămăieşti, judeţul Cernăuţi, şi a treia în cea a domnului dr. Alexis Zaloziecki (care a pus litografiile la dispoziţia lui Petre Luţa, pentru reproducere în „Revista Bucovinei”).
Foi răzleţe, puse în cadre, se găsesc la Muzeul regional din Cernăuţi, în muzeele mănăstirilor bucovinene şi pe la unele familii mai vechi din Bucovina.
Cele 18 piese de litografii, păstrând numerotarea după „textul lămuritor” al lui Neubauer şi denumirea litografiată pe fiecare foaie, sunt următoarele:

1) „Monumentul Tartarilor lângă Prisaca”, litografia fiind executată de către artistul litograf din Viena J. Novopacky. Această vedere reprezintă monumentul istoric situat în hotarul comunei Vama, judeţul Câmpulung-Moldovenesc, pe dealul din dreapta şoselei naţionale ce duce spre acest din urmă oraş, şi cunoscut, azi, sub denumirea de „Stâlpul lui Vodă”. Acest monument e redat în forma sa primitivă, aşa cum a fost ridicat la „vălet 1717 de Io Mihai Racoviţă Voevod, din mila lui Dumnezeu Domn şi oblăduitor a toată ţara Moldovei”, întru amintirea întoarcerii sale biruitoare din Ardeal, încotro fusese silit să întovărăşească tătărimea sălbatecă (N.R.: cu ocazia ultimei năvăliri tătare din istoria românilor). Răzimat de monument şade un ciobănaş, care cântă din fluier, ascultând vraja doinei triste; în jurul lor pasc câteva oi şi capre, iar în fund se văd, străjuind, stâncile muntelui Rarău. Jos, în valea Moldovei, se văd furnalele fumegânde „ale D-Sale D-lui Manz cavaler de Mariensee proprietarul topitoriei de metal în Bucovina” de prin anii 1860, sărăcit, mai apoi, complet.

2) „Mănăstirea Putna”. Pe această foaie nu este menţionat litograful, ci numai institutul de litografie „Reiffenstein & Rosch” din Viena; ea reprezintă biserica mănăstirii, văzută din curtea ei dinspre miazăzi. Acest aspect al mănăstirii este, azi, cu totul schimbat, învelişul de şindrilă al acoperişului bisericii fiind refăcut prin unul de ţigle, iar turnul de lemn al clopotniţei de lângă turnul de intrare fiind înlocuit prin unul nou, de piatră.

3) „Văzuta Cernăuţilor”, foaie litografică de J. Novopacky, reprezintă o vedere a oraşului, pictată de pe platoul suburbiei Horecea, într-o zi de sărbătoare, vara, când Cernăuţenii de pe atunci se duceau în excursie în pădurea Horecii, pe jos şi în caleştile timpului, cu lachei pe capră, în livrea, pantaloni albi, cizme de lac şi jobene în cap; cucoanele şi domnişoarele, îmbrăcate în rochii-stil, cu crinoline largi şi pălării cu cordoane, primind cu un gest plin de graţie buchete de flori de la cavaleri, îmbrăcaţi şi ei după moda timpului.
Acest fel de a petrece zilele şi orele libere denota o bunăstare şi o viaţă patriarhală, dispărute toate de mult. Se văd frumoase alei de tei şi plopi cari flancau, odată, şoselele Cernăuţilor, apoi bisericile oraşului, podul vechi al Prutului şi vârful ţuguiat al dealului Ţeţina, totul scăldat în calda lumină a unei zile de vară.

4) „Cataractul Sucevei lângă Şipotu”, litografiată de artistul litograf Gottf. Seelos, reprezintă pasajul pitoresc şi sălbatec al râului Suceava, aproape de originea sa, lângă satul Şipotele Sucevei, cum îşi croieşte drumul furtunos al tinereţii, săltând spre vale peste stâncile ascuţite ale Carpaţilor, între brazi seculari. În fund, se vede bisericuţa de lemn a satului.

5) „Egumenia cea vechie Vatra-Moldoviţei”, foaie executată, şi aceasta, de litograful J. Novopacky, reprezintă mănăstirea ridicată de Petru Vodă Rareş, în anul 1522, aşa cum se găsea pe la anul 1860, cu acoperişul şi zidul de împrejmuire în stare de dezolantă dărăpănare, din care a fost scoasă abia mult mai târziu, după realipirea Bucovinei.

6) „Mormântul lui Ioan cel Nou în biserica mitropolitană din Suceava”; foaia aceasta este litografiată de artistul Waage şi reprezintă interiorul celei mai mari şi mai strălucitoare biserici a Sucevei, biserica Sf. Gheorghe, azi biserica mănăstirii Sf. Ioan, în care se păstrează moaştele sfântului mare mucenic Ioan cel Nou, patronul Eparhiei Bucovinei. Biserica este o ctitorie a lui Bogdan Vodă cel Orb, care a început zidirea ei în anul 1514, fiind terminată de Ştefăniţă Vodă, fiul lui Bogdan, în anul 1522.

7) „Piaţa Cernăuţilor”; foaia aceasta nu indică numele litografului şi reprezintă Piaţa Unirii de azi, văzută din partea de Miază-Noapte, din ferestrele fostului Hotel de Paris. Şi această vedere prezintă un aspect cu totul schimbat azi. Piaţa era, pe atunci, pavată cu pietre de râu, lipsind unele clădiri, care încheie, azi, cele trei laturi ale pieţei; hotelul „Pajura Neagră” era un simplu han; în locul unde, azi, se înalţă palatul Casei de Economie era o veche clădire de magazii într-un rând, iar la intrarea în strada Domnească, azi Iancu Flondor, lipsea casa cu două etaje, în care e, azi, Cercul funcţionarilor. Piaţa, ocupată de târgoveţi cu tarabe, în costumele timpului, un car încărcat cu marfă urcă greu, tras de patru cai, panta înspre Primărie; o caleaşcă pe arcuri a vreunui boier trece graţioasă, prin primul plan, în faţa unei sacale grele, care aproviziona populaţia cu apă, iar în stânga, în faţa unei cofetării, discută un grup de ofiţeri austrieci; pe una din firmele comercianţilor putem descifra numele vechii prăvălii de coloniale şi bodegi „Găina şi Tabacar”, care, cu delicatesele, aperitivele şi vinurile ei, a format, mulţi ani, un deosebit punct de atracţie pentru gastronomii cernăuţeni şi provinciali; în faţa Primăriei, se schimbă o gardă militară, evident era vizita vreunui general în oraş, de vreme ce, în faţa renumitului „Hotel Weiss” de pe atunci, străjuieşte o gardă de onoare.
Pe atunci, Cernăuţii nu aveau decât 18.000 locuitori. O primitivă conductă de apă, rămasă din vremuri vechi, alimenta două mici bazine publice, în piaţa „turcească”, unde, în fiecare an, se sfinţea apa de Iordan; numai câteva lămpi de petrol asigurau iluminatul public al oraşului, licărind, câteva ceasuri, numai în nopţile întunecoase. Nu exista nici canalizare şi numai apele ploilor curăţau străzile, rupând, uneori, în graba lor, garduri şi podeţe.

8) „Bordeiul unui locuitoriu din Carpaţi”, foaie litografiată de J. Novopacky, reprezintă un peisaj muntos de pe valea Ceremuşului; în faţa unui bordei huţănesc, pe lângă un pârâu, coboară la vale, pe un drum de munte, două huţance călare, cu desagii încărcaţi.

9) „Mănăstirea Dragomirnei”, foaie litografiată de artistul J. Varrone, reprezintă vederea juvaerului arhitectonic de neîntrecută frumuseţe, zidit, la anul 1609, de mitropolitul Moldovei Anastasie Crimca, văzută din faţa turnului de intrare, de la Miază-Zi.

10) „Uliţa mare la Cernăuţi”, foaie litografiată de artistul H. Wolf, reprezintă strada de azi Regele Ferdinand, văzută din faţa vechii clădiri a comandantului militar de atunci, azi Cercul subofiţerilor; Knapp a fixat în această vedere momentul când generalul comandant, însoţit de doi adjuncţi, soseşte călare în faţa clădirii. Ofiţerul de serviciu dă raportul, garda de la poarta de intrare prezintă arma. Din piaţă, grăbeşte, la vale, în trap, o caleaşcă, trasă de opt cai, înhamaţi înaintaşi, cu lachei pe capră şi în spate, însoţită de doi arnăuţi. Nu lipsesc nici negustorii evrei, cu iamurcă în cap, cu sacul în spate şi cu mâinile pline de mărfuri; altul, cu coşul la gât, discutând afacerile încheiate şi pornind la altele noi.

11) „Suceava, odinioară capitala Moldaviei”, foaie care reprezintă o frumoasă vedere generală, dinspre miază-zi, a oraşului, litografiată de J. Novopacky. În marginea dreaptă, se văd ruinele cetăţii Sucevei, într-o stare cu mult mai completă a zidăriei decât cea de azi, care, ulterior, a mai fost distrusă, oamenii din împrejurimi luând materialul din acest unic monument pentru a-şi clădi case. Se văd frumoasele biserici cu turnurile lor, care domină valea Sucevei, ce şerpuieşte la poalele oraşului; o căruţă, încărcată pentru drum lung, acoperită pentru ploaie şi trasă de patru cai, urcă greu panta şoselei, iar o trăsură de ţară, cu coviltirul lăsat, grăbeşte, în goana cailor, înspre oraş.

12) „Strâmtoarea Lucava lângă Moldova la Carpaţi”, foaie litografiată de A. Seelos, reprezintă un peisaj stâncos, cheile Moldovei, care, aproape de izvoarele ei, îşi face cu greu drum între pereţii de stânci şi pădurea seculară, coborâtă până în vale şi în marginea drumului de munte.

13) „Institut idropatic la Storojineţ”, foaie nesemnată de artistul litograf, reprezintă clădirile unui stabiliment de hidroterapie, de dimensiuni largi, instalat într-un parc, un fel de staţiune balneară pentru sezonul de vară, cu multă lume venită pentru recreaţie şi refacerea sănătăţii. Patru clădiri deosebite, ce stăteau în directă legătură cu stabilimentul băii, cu peste 50 de camere, serveau pentru adăpostirea confortabilă a publicului. Într-un pavilion deosebit era instalat, cu mult gust, un salon spaţios de petreceri. Domni, doamne şi copii, cucoanele şi fetiţele în frumoase crinoline, cu umbrele în miniatură, se plimbă pe jos şi în elegante landouri; bărbaţii, fumând din ciubuce lungi de trei sferturi de metru, unii îmbrăcaţi după moda veche, cu fes în cap; nelipsind, în faţa portalului de intrare, nici taraful de lăutari, cari cântă pentru plăcerea celor ce-şi aşteaptă rândul la baie sau se plimbă pe promenada din faţa clădirii. Un comerciant ambulant şi-a instalat raftul cu marfă de sezon, pe care o cercetează o fată de ţară şi un călugăr, venit de la cine ştie care mănăstire.
Cronica timpului spune că mulţi pacienţi, cari pierduseră speranţa de a-şi mai reface sănătatea, şi-au recăpătat-o prin băile de la Storojineţ. Proprietarul de atunci al moşiei Storojineţ, George cavaler de Flondor, tatăl lui Iancu Flondor, îşi câştigase deosebite merite pentru ridicarea orăşelului Storojineţ, dând concursul său oricărei acţiuni edilitare şi punând chiar la dispoziţia vizitatorilor băilor, pentru plimbări, o parte din pădurea de pe moşia sa.
Cine mai ştie, azi, că, odinioară, prin anii 1855, exista, la Storojineţ, un stabiliment renumit de băi, care atrăgea multă lume?

14) „Valea Putnei”, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă o parte a şoselei admirabile de munte ce şerpuieşte la poalele pădurilor seculare, între satele Valea-Putnei şi Pojorâta, pe marginea pârâului Putna. Pe locul unde, azi, stă gara Valea-Putnei, erau, pe atunci, întinse barăci militare, ridicate, în anii 1854-1855, pentru adăpostirea unui corp de armată austriac, pe atunci staţionat în Bucovina. Trei cruci de fier, înfipte în vârful stâncilor din faţă, şi cari încă şi azi se înalţă în albastru cerului, amintesc de vremurile de cumpănă de la 1848 (N.R.: când revoluţionarii maghiari trecuseră Mestecănişul, fiind respinşi, şi încă în iureş năvalnic, de voluntarii români din Bucovina).

15) „Vatra Dornei baie”, foaie care nu indică numele litografului, are, însă, semnătura în iniţiale a lui A. Seelos, reprezintă vederea regiunii Vatra Dornei. Este interesant că chiar textul german păstrează denumirea întrucâtva corectă: „Bad Watra-Dorna” şi nu cea schimonosită, de mai târziu, „Dorna-Watra”.
În stânga, pe primul plan, trece călare, pe drum, un turc, desigur unul din turcii comercianţi de lemn de construcţie, cari, pe atunci, erau destul de frecvenţi în regiunile muntoase ale Bucovinei de Sud, de unde exportau, pe calea apei, acest material.
Izvoarele băilor din Vatra Dornei erau cunoscute, deja, în secolul al XVII-lea, când erau vizitate de bolnavi din Turcia, Transilvania şi Ungaria. Cronica oraşului Bistriţa raportează că, în secolul al XVIII-lea, medici din Bistriţa au funcţionat, în mai multe rânduri, ca medici balneari şi că, în acele vremuri, numărul vizitatorilor ajungea la câteva sute.

16) „Fântâna albă, monastirea Lipovenilor şi siedinţia mitropolitului lor”, foaie fără indicaţia artistului, însă de factură mai primitivă, puţin brutală a desenului litografic, reprezintă o procesiune bisericească a întregului sobor mănăstiresc, în faţa uneia din bisericile mănăstirei.
Această singură foaie are, pe lângă denumirea românească şi germană, şi una similară în limba rusă.

17) „Lopusina, institut de scalde”, foaie fără indicaţia artistului litograf, reprezintă vederea băilor de altădată din satul Lăpuşna, judeţul Storojineţ, un peisaj cu dealuri împădurite, în valea cărora sunt înşiruite, sobre şi curăţele, case uniforme pentru adăpostirea vizitatorilor acestei băi, de mare renume pe vremea aceea.
Pe coasta de deal din dreapta, cântă un taraf de lăutari, staroste, îmbrăcat în haină moldovenească, cu anteriu şi fes în cap, zicând din vioară, cobza, naerul şi basul ţinând hangul. Doi vizitatori ascultă, fumând în tihnă din ciubuce. Mai în fund, la dreapta, lângă un izvor ce curge dintr-un jgheab, la umbra unor arbori, un mic grup de vizitatori.

18) „Sinţirea apei din Cernăuţi la sîrbarea arătaerei domnului”, ultima foaie, şi aceasta fără indicarea artistului litograf, una din cele mai frumoase şi răspândite, reprezintă serbarea Iordanului, aşa cum s-a celebrat, de peste o sută de ani, în aşa-numita piaţă a „Fântânei Turceşti”, în faţa vechii Biserici Domneşti a Cernăuţenilor, ridicată din lemn de stejar, în anul 1789.
Cât cuprinzi cu ochii, bisericuţa de lemn, casele cartierului vechi al oraşului, dealul viilor, valea Prutului şi pădurea din fund, sunt înţepenite în omăt: e gerul Bobotezei. Au sosit la procesiune, în frunte cu icoanele sfinte, crucile, praporii şi drapelele breslelor, însuşi Episcopul, înconjurat de un sobor de preoţi, preşedintele ţării, în mare ţinută, înalţi demnitari, boieri şi popor.
În piaţa din faţa bisericii este aşternută cetină, care să servească drept covor uriaş, pe care este aşezată masa altarului şi o cadă mare cu apă; pe acest covor natural vor sta, mai feriţi de ger, slujitorii altarului şi credincioşii adunaţi în timpul ceremoniei lungi a sfinţirii celei mari a apei.
Episcopul Eugeniu Hacman cufundă crucea cea mare în apă şi o sfinţeşte.
Piaţa din spatele preoţilor şi curtea bisericii sunt pline de popor, care asistă la sfânta slujbă şi aşteaptă, cu evlavie, să-şi scoată apa sfinţită.
În colţul turnului clopotniţei, un pălimar dă drumul unui săcăluş şi un pluton de cătane împărăteşti, în ţinută de paradă, asistă, cu arma la picior.
După obiceiul pictorilor din renaştere, preluat, mai târziu, şi de pictorii olandezi, pe care Knapp îi cunoştea, desigur, foarte bine, din timpul studiilor sale, el plasează, în acest tablou, persoane proeminente ale timpului şi cunoscuţii săi personali: se recunoaşte figura Episcopului Eugeniu Hacman, în apropierea căruia stă preşedintele ţării, contele Rothkirch, în mare ţinută, iar în colţul din stânga se văd boierii români Eudoxiu Hurmuzachi şi poetul Dimitrie Petrino, ambii în frac, cravată şi mănuşi albe, cu jobenele în mâini, înveliţi în blănuri lungi. În faţa lor, compozitorul Carol Mikuli, cu care pictorul era împrietenit.

În toamna anului 1859, a fost editată, în acelaşi institut grafic din Viena, o litografie ocazională, executată de litograful Czerny după o acuarelă în care pictorul Knapp reprezintă marele incendiu, care, în ziua de 21 August 1859, a distrus aproape în întregime vechiul cartier al Cernăuţiului, cuprins între strada turcească, cea evreiască şi strada principală, azi strada Regele Ferdinand, până aproape de biserica Sf. Paraschiva, în acel an, în construcţie.
Toate acoperişurile caselor din acest cartier sunt incendiate; o mare de flăcări şi nori groşi de fum se ridică spre cer, purtaţi de vânt spre casele vecine, care şi ele încep a se aprinde.
Pe strada principală, trec, în goana cailor, o pompă primitivă şi două sacale; pe unele acoperişuri se văd oameni, cu căngi, iar în stradă se ridică raze de apă.
Mai la o parte, zac aruncate grămezi de lucruri, strânse, la întâmplare, din casele incendiate; femeile plâng îngrozite, pe când bărbaţii, după port şi feţe evrei, transportă lăzi şi obiecte mai grele.
Venind din partea de sus a oraşului, în pas alergător, un pluton de soldaţi grăbeşte spre casele incendiate. Au sosit şi reprezentanţii autorităţilor: un grup de spectatori privesc, din faţa bisericii catolice, întinderea catastrofală a incendiului.
Această litografie are, în partea de jos, indicaţia, într-o limbă românească stâlcită: „Arderea de Cernăuţi în 21 August 1859, venitul e hotărât pentru folosul arşilor”.

În toate aceste vederi, culese din cuprinsul întregii Bucovine, pictorul F. X. Knapp se manifestă ca un foarte îndemânatic mânuitor al creionului şi pensulei; el este un fin observator şi ştie să redea, cu preciziune remarcabilă şi fidelitate de cronicar al timpului şi locurilor, peisajul, oamenii şi obiectele care-l captivează.
Abstracţie făcând de acele litografii cari au fost foarte răspândite, în multe exemplare, şi au păstrat faima numelui pictorului Franz Xaver Knapp, acesta a lucrat o serie întreagă de tablouri în ulei, reprezentând monumente istorice, biserici, vederi din munţii Bucovinei, peisagii de la ţară, conace boiereşti, compoziţii diferite şi o serie de portrete remarcabile; toate acestea sunt puţin cunoscute, fiindcă au rămas izolate în penumbra caselor diferiţilor proprietari, dar, odată, reunite într-o expoziţie retrospectivă, vor reapare în toată frumuseţea lor de altădată / Petre Luţa („Revista Bucovinei”, Anul II, Nr. 2, Februarie 1943, Cernăuţi, pp. 67-77).

3. Mucenicii frumosului

Pe fondul nevoii de perfecţionare artistică în arta religioasă, pe care şcoala de pictură şi sculptură de pe lângă Episcopia Rădăuţi nu o mai putea satisface la un înalt nivel, în ciuda faptului că ucenicii şcolii aveau, fără îndoială, vocaţie, mitropolitul de luminoasă aducere aminte, Silvestru Morariu, cel care veşniceşte în memoria vie a Bucovinei deja de 191 ani (ca şi Arune Pumnul, ca şi Alecu Hurmuzachi), s-a străduit să identifice vocaţii artistice, pe care să le şlefuiască, prin studii stipendiate de Fondul Religionar, la Academia de Arte Frumoase din Viena. Căutător de talente avea să devină fiul său, Vasile, care a intermediat şi controlat acordarea de burse de studii şi lui Mihai Eminescu, şi lui Ciprian Porumbescu, şi lui Epaminonda Bucevschi, pictorul care şi-a semnat o parte dintre lucrările „de consum” vieneze cu „numele de pictor” (deci, pseudonimul) Anibal, producând confuzie printre exegeţii de mai târziu, care au înţeles că Anibal ar însemna un al doilea prenume, pe lângă cel de Epaminonda, al lui Bucevschi.
Vasile Morariu, un fel de prinţişor „oriental” la Viena (prin comportament) avea, totuşi, o cumsecădenie şotioasă, cel mai adesea doar suportabilă, datorită unei ironii cârcotaşe, cu ifose nobiliare. Acest Vasile Morariu, care supraveghea seriozitatea cu care beneficiarii de burse se ţineau de studii, obişnuia să apară, pe neaşteptate, ba în casa lui Samuil Isopescul (suceveanul care îl adăpostise, în odaia lui închiriată, şi pe Eminescu), ba în cea a lui Ciprian Porumbescu, ba în a lui Bucevschi, iar atelierul pictorului, veşnic aglomerat cu nuduri şi portrete, îl făcea să pufnească, aparent amuzat: „Aşa! În loc să faci sfinţi, faci blazgonii de aceste!”.
Întâmplarea aceasta o povesteşte Ciprian Porumbescu, tânărul năvalnic şi plin de viaţă, care mereu împrumuta bani de la prietenul lui, pictorul (uneori, rămânând dator… pe vecie), dar care îi plăteşte prietenului 10 coroane, atunci când Bucevschi îi face coperta la „Zâna Dunării”.
În artă, există un preţ, faţă de care şi prietenia cea mai înflăcărată trebuie să-l respecte.
Deşi născut la Iacobeni, sat în care tatăl lui a fost paroh, dar pentru scurtă vreme, Epaminonda Bucevschi aparţine unui spaţiu bucovinean amplu, geografic şi temporal, marcat, pentru vecie, de Ilişeştii copilăriei, apoi de Poiana Ştampei, de Ciocăneşti, de Cernăuţi, de fel de fel de sate, care, aidoma întâmplării de la Chizătău, prin care spiritul românesc i s-a revelat lui Ciprian Porumbescu, i se arată într-o măreţie inefabilă (iar cuvântul acesta nu-l folosesc întâmplător, ci gândindu-mă la conştientizarea esenţei preistorice a românului, înţeleasă explicit, întâi şi întâi, de Lucian Blaga, dar intuită şi de Bucevschi, şi de Porumbescu, şi de Maximovici).
Despre Bucevschi s-a scris mult, aşa că n-am să insist asupra personalităţii lui şi asupra datelor biografice, pe care le veţi întâlni în relatările bucovinene, pe care le reproduc în acest capitol. Vreau doar să atenţionez asupra aspectelor şi semnificaţiilor evitate, cum ar fi, de pildă, superba poveste de dragoste („mută ca o lebădă”, cum ar zice poetul) dintre Bucevschi şi modelul vienez Iosefina Scherrer, fata care l-a însoţit, întreaga viaţă, cu „acoperire” de menajeră, şi care doar în prezenţa lui Ciprian Porumbescu nu-şi mai ascundea dragostea, ba chiar se înfrupta din veselia intimă şi boemă a celor doi prieteni.
Iosefina Scherrer avea să moştenească, prin testamentul redactat de Vasile Morariu, întreaga avere a lui Bucevschi, inclusiv tablourile, provocând mânia rubedeniilor şi a cărturarilor patrioţi cu gura. Pictorul, care ar fi vrut să-i lase o sumă de bani iubitei lui, a pretextat, pe patul de moarte, că i-ar datora Iosefinei salariul pe câţiva ani. Din păcate, Vasile Morariu, care trăgea sforile şi pe la Fondul Religionar, şi pe la Mitropolia Bucovinei, nu a priceput sau nu a vrut să priceapă sugestia pictorului, aşa că nu s-au mai găsit, în Bucovina începutului anului 1891, 2.000-3.000 de coroane, cu care să se constituie practic, un prim patrimoniu al artelor plastice bucovinene. Un stareţ de mănăstire avea, pe atunci, o leafă anuală de 6.000 coroane, dar pentru tablourile lui Bucevschi nu existau bani, probabil pe considerentul că tablourile sunt doar nişte „blazgonii” lumeşti.
În seara zilei de 13 februarie 1891, când moare Bucevschi, elitele bucovinene petreceau, straşnic, la balul „Junimii”. În fond, fiecare moare singur.
Şi era frumos la balul cernăuţean! „Vestibulul înfăţoşa un salon pompeian, ţinut în color albastru deschis”, iar zeul Pann era zugrăvit „al fresco”, pe peretele din mijloc, „cu corniţe, nas cocoşat şi barbă de ţap; el şedea pe un ciot, picioarele sale de ţap le ţinea încrucişate şi sufla din nai, pe care îl ţinea strâns lângă buze”. Încadrând fresca, în care era înfăţişat zeul, din care avea să se „desprindă” imaginea iconografică a diavolului (sperietoare pentru bigoţi), bacantele, şi ele zugrăvite, „ţineau în mână câte un pocal; parcă îl închinau în sănătatea şi în cinstea celor care veneau să se veselească şi să mărească serbarea balului”.
Bucevschi moare singur. Chiar dacă iubita de o viaţă veghea la căpătâi, primul şi, probabil, cel mai tulburător pictor român al Bucovinei moare singur.
La bal, decorul pentru vremelnica petrece a vremelnicilor, era somptuos, greoi şi costisitor. Uşa spre salonul cel mare era împodobită, cu rol de draperii, cu „urasnic alcătuit cu mult gust din scoarţe, scorţare şi brâneţe ţărăneşti” (să nu vă mire, doar şi acum îşi închipuie unii politruci suceveni că sumanul şi căciula, purtate la zile festive, fac bucovinismul, şi nu inima şi mintea!), iar în salon petreceau „ilustre familii nobile bucovinene: Grigoreştii, Hurmuzăcheştii, Stârceştii, Costineştii, Popoviceştii, Vasilceştii, Mustaţă, Lupul, Cârstea, Ianoş” şi, desigur, conul Alecu de Issecescul, contele Pace (prezidentul Bucovinei), Mitropolitul Silvestru Morariu şi Alecu Vasilco, adică tot un român… grec, polon, armean, german, maghiar. Desigur că, din avânt patriotic bucovinean, s-a dansat şi o horă, înghesuită între un „quadril” şi o „polca francaise”, iar petrecăreţii „sucesc jocurile în mod aşa de splendid” („Revista Politică”, VI, nr. 4, 23 februarie 1891, pp. 5, 6).
Bucevschi moare singur. Iosefina plăteşte cheltuielile de înmormântare, pune să-i fie aşezată o cruce de piatră pe mormânt, apoi pleacă la Viena, luându-l pe Bucevschi cel veşnic viu cu ea.
Încasările de la balul „Junimii” au fost uriaşe, s-ar fi putut cumpăra, cu ele, operele primului pictor al Bucovinei şi tot ar mai fi rămas coroane din belşug. Numai că noi, românii, ducem cu noi un blestem ancestral, sesizat şi definit, în acelaşi nefericit an, de Vicenţiu Babeşiu, tatăl lui Victor Babeş, fruntaş al intelectualilor bănăţeni şi preşedinte al Partidului Naţional Român din Ardeal, care scria în „Familia”: „Popoarele fără conştiinţă vie şi fără dispoziţiune de sine nu pot să aibă loc, în sânul lor, pentru geniile lor. Acesta e blăstămul servitutei seculare!”.
După moartea pictorului, câţiva preoţi, rude prin alianţă, încep să-i prezinte viaţa şi opera, ambele deja dispărute. Superb şi adevărat scrie doar pictorul Eugen Maximovici, alt beneficiar al generozităţii lui Bucevschi, care-l propusese drept pictor diecesan, în locul său. Maximovici, vioi în condei şi poznaş în optimismul simţirii, când descrie copilăria maestrului său, îl plânge pe Bucevschi pentru timpul irosit cu lucrări comerciale, care să-i garanteze „pâinea de fiecare zi”, dar are aceeaşi generozitate, în 1906, când, participând la Expoziţia Naţională de la Bucureşti, unde şi primeşte medalia de aur, în loc să-şi vândă lucrările, le donează statului român, care le împrăştie aiurea, de dai de ele, astăzi, cu mare greutate, prin cele mai obscure muzee din ţară.
Dacă n-ar simboliza, până la întrupare, mentalitatea noastră seculară, nepotul lui Bucevschi, Corneliu Gheorghian, ar merita o adevărată stigmatizare. Înalt funcţionar cernăuţean, care nu poate rata ocazia de a se lustrui pe sine cu gloria unchiului, Gheorghian îşi face o meserie din a repeta, de regulă, aceleaşi platitudini prin mai toate gazetele bucovinenilor (la multe din ele am renunţat), dar personajul acesta, tipologic pentru români, nu izbuteşte să-şi amintească numele… tatălui lui Bucevschi, care, în fond, era şi bunicul după mamă al lui Gheorghian. Dar la fel se întâmplă şi cu noi, ceilalţi, aşa că poate fi trecută cu vederea şi dezrădăcinarea acestuia; nu şi neadevărurile pe care le promovează, în privinţa Iosefinei Scherrer sau în cea a atitudinii lui Bucevschi faţă de ucenicul său, Eugen Maximovici, pe care, în mod sigur, l-a preţuit, din moment ce îi încredinţează „calea” şi ştafeta.
Despre statutul lui Bucevschi de „pictor academic”, pronunţările ulterioare sunt fie incomplete, fie răutăcios eronate (cazul lui Ioan Cârdei, care încearcă să judece opera lui Bucevschi din perspectivele vremii lui, cum ar zice Blaga, deci dintr-un alt sistem de notorietăţi). Academismul însemna, desigur, şi un meşteşug desăvârşit (desen, culoare, fidelitate), dar, dincolo de chestiunile de tehnică, academismul reprezenta manifestarea romantismului religios german şi în artele plastice, a acelui romantism care, astăzi, se redefineşte prin post-post-modernism, deşi tot mai fără meşteşug, mai fără ştiinţa desăvârşită a desenului şi a folosirii culorii, ca să nu mai vorbim de faptul că relaţionările de tip mit-creştinism, pe care le consfinţise, cel dintâi, „primul om modern al civilizaţiei umane”, cum îl numise Lev Tolstoi pe Sfântul Augustin, şi le redefinise Heidegger drept esenţă a romantismului religios german, sunt superficial sau deloc cunoscute de post-post-moderniştii de azi.
Epaminonda Bucevschi a fost primul mucenic al frumosului din Bucovina şi, tocmai de aceea, el este şi trebuie să rămână inconfundabil şi de necomparat, pe deplin îndreptăţit la mit, dar nu însingurat de ignoranţa noastră, ci însoţit de ceilalţi mucenici ai frumosului, Ion Pâşlea, Eugen Maximovici şi Archip Roşca. În fond, aşa cum sublinia şi Mircea Streinul, „pictura bucovineană, descinzând ca valoare obiectiv-artistică din Epaminonda Bucevschi, a dat, înainte de război, două elemente de suprafaţă: Maximovici şi Arhip Roşca. Primul, în compoziţii uneori prea dulceag tratate, poate din lipsa unei culturi suficiente, e, totuşi, meritoriu. Al doilea, care se anunţa ca o adevărată forţă plastică, n-a reuşit să ajungă la desăvârşire din cauza morţii timpurii. Cine ştie… Dacă Arhip Roşca trăia, ajungea, poate, un mare maestru, care să continue cu succes linia inaugurată de Epaminonda Bucevschi. În orice caz, Arhip Roşca e, în pictură, corespondenţa compozitorului Ciprian Porumbescu”.
Despre Ion Pâşlea, nu vorbeşte Mircea Streinul, pentru că sculptorul bănăţean, adus în Bucovina de Silvestru Morariu, pentru a întregi munca lui Bucevschi, încă trăia, când s-au scris acele rânduri, iar gloria lui Pâşlea de potrivnic al imperiului habsburgic, în demersul lui bărbătesc (parţial şi a lui Ion Ştefureac, dar şi al prefectului conte de Bellegarde) de impunere şi de înveşnicire a Tricolorului şi a Limbii Române în şcoala câmpulungeană stingherea, într-o Bucovină pervertită de la colaboraţionism la naţionalism exaltat, drept mărturie vie a unui patriotism real şi eficient.
Fără sinceritate, fără trăire, totul nu este decât pervertire.
Chiar dacă ţin, aproape mistic, la fiecare cuvânt al lui Mircea Streinul, singurul personaj plenar al Bucovinei, ca la o zicere din sfânta evanghelie a neamului nostru mereu visat, dar încă împărţit în gloate vrăjmaşe, eu am aceeaşi evlavie şi faţă de opera lui Eugen Maximovici, care, măcar în „Fetiţa cu cofa”, a zugrăvit dumnezeieşte lumina.
Cei patru, Epaminonda Bucevschi, Eugen Maximovici, Ion Pâşlea şi Archip Roşca, au pus temeliile artelor plastice bucovinene, pe solul durabil al unei identităţi naţionale româneşti, care, prin ei, prin Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi Constantin Mandicevschi, prin Arune Pumnul, Alecu Hurmuzachi, I. G. Sbiera, Iancu Nistor, Ion Grămadă, Em. Grigorovitza şi „aristocraţii simţirii” din preajma lui Mircea Streinul, chiar există ca identitate naţională. O identitate ignorată şi astăzi, graţie unor cucoane liricoide spălăcite şi graţie unor trepăduşi cu morgă mioritică de exegeţi şi de istorici ai culturii, care se lustruiesc de zor cu numele lui Nicolae Labiş, pe care-l ştiu doar din auzitele unui festival cu tradiţie.
Nu încerc şi nu vreau să încerc un demers persuasiv despre un domeniu, cel al artelor plastice, care îmi este destul de străin, rostul acestei cărţi fiind doar acela de a trăi şi în alte vremi, prin care trec şi tot trec, trăind frumos pentru frumos, mucenicii frumosului (I.D.).

Epaminonda BUCEVSCHI

(03.03.1843, Iacobeni –13.02.1891, Cernăuţi)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: BUCEVSCHI, EPAMINONDA ANIBAL (3.III.1843, Iacobeni, districtul Câmpulung / 13.II.1891, Cernăuţi; N.R.: „ANIBAL” era „nume de pictor”, deci un pseudonim ocazional), pictor. Urmează Seminarul Teologic la Cernăuţi (1863-1867), unde l-a avut ca profesor de desen şi îndrumător în ale artei plastice pe K. Arend; Academia de Arte Frumoase în Viena (1868-1874). Ia lecţii de pictură de la Anselm Feuerbach şi Josef V. Fuhrlich (1872-1873). Călătorii de documentare în Germana, Franşa, talia. În 1872, Academia de Belle Arte din Viena îi acordă Premiul I pentru cele mai bune studii. Un an mai târziu, devine membru al Societăţii „Albrecht Durer” din capitala Imperiului Habsburgic. Devine pictor la modă în oraşul muzicii, fapt care-l determină să-şi deschidă, aici, un atelier de pictură, unde lucrează icoane, compoziţii, rococo-uri, majolici, portrete. Prieten cu Eminescu, C. Porumbescu, T. V. Stefanelli, care erau studenţi la Viena şi-l vizitau deseori. Ciprian Porumbescu găsea, la Epaminonda Bucevschi, sprijin material şi moral, în clipele sale de cumpănă. Solicitat de mitropolitul Silvestru Morariu, acceptă postul de pictor diecezan. În 1871, realizează decoraţiunile exterioare de la Putna, pregătind, astfel, un decor adecvat pentru cea dintâi manifestare politică a românilor bucovineni. Ep. B. Iniţiază o nouă ordine iconografică în pictura bisericească din Bucovina. Abordează compoziţia istorico-mitologică; lucrează portrete de factură realistă. Pictează şi restaurează biserici. Rămâne de referinţă catedrala din Zagreb. Picturi la Palatul Mitropolitan din Cernăuţi. Lui i se datorează, în bună măsură, stabilirea adevărului cu privire la chipul real al domnitorului Ştefan cel Mare, pe baza iconografiei din tetraevanghelul de la Umor şi din bisericile ctitorite de voievod. Are meritul de a fi trezit gustul pentru artele plastice în mediul bucovinean. Lucrări semnate de Epaminonda Bucevschi se află în muzeele din Suceava, Câmpulung Moldovenesc şi la Fundaţia culturală „Leca Morariu”).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Inclus grupului artistic al vienezilor, Epaminonda Bucevschi s-a manifestat constant, structural, ca un artist român. Respectul de care s-a bucurat încă din anii studenţiei, prin admiterea în societatea Albrecht Durer din Viena, valida o vocaţie şi un caracter: Trecerea de la rigorile academismului din spaţiul germanic, profitabil în ordinea performanţelor de meşteşug, la o pictură mai liberă ce miza pe aportul fanteziei, face din arta lui o demonstraţie de virtuozitate tehnică în raport cu temele de autoritate academică ale zilei sau cele impuse de comanditari. Nu ne miră, deci, că în atelierul vienez executa cu sârg icoane, rococo-uri, maiole, portrete de ocazie, în care micile concesii îi asigurau posibilitatea de a evolua, în paralel, în parametrii proprii).

Bucevschi la Viena (1879)

Este aproape un an de când, primblându-mă pe stradele Vienei, într-o fereastră încărcată cu obiecte de lux şi arte, o icoană mare şi frumoasă, în ulei, reprezentând, în mod admirabil, o scenă din viaţa idilică a poporului român, ca printr-un farmec îmi cuceri atenţiunea. Cum vine, mă întrebai, această romantică, castă scenă în profana Vienă? Româncuţa de pe pânză mi se părea desperată de frivolii ochi străini.
Într-un unghiu al tabloului, descifrai, cu anevoie, numele artistului: E. Bucewsky. De bună seamă, polon. Neamţul comerciant taxa icoana la 300 florini bani buni (N.R.: adică florini vienezi). Căci, zicea el, este un maestru genial, mândria şcoalei de arte, a Academiei vieneze, lucrat după natură!
Fireşte, astfel de preţuri pentru opuri de arte pot da numai străinii, cari au parale şi cunosc valoarea artei…
                                                         *
Seara, în aceeaşi ziuă, petreceam în societatea mai multor amici şi revenii la mândrul tablou al genialului pictor.
„Apoi, este Român neaoş bietul; Român din Bucovina; a absolvit liceul şi teologia, şi, cu un stipendiu de la consistoriu, a făcut cursurile Academiei de bele-arte de-aici, obţinând primul premiu pentru cele mai bune studii generale; pe baza acestui strălucit succes, a făcut şcoala specială de pictură, pe lângă celebrul Feuerbach, şi, de cinci ani, îşi are atelierul său propriu aici (VI. Corneliusgasse 1; în broşura lui Eusebie Sorocean, „Pictorul academic Epaminonda Bucevschi”, Cernăuţi 1920, 14, cetim adresa: Mariahilf, Corneliusgasse No. 1, 3 Stock, Thur 19 Viena) şi produce mulţime de opuri admirabile, cari, însă, toate se strecură în străinătate! Consistoriul din Cernăuţi i-a dat titlul de pictor al său, dar nu şi pâne. Pentru aceasta este avizat la străini, care îl exploatează materialminte. Slav nu e, că, de-ar fi, Slavii s-ar îngriji de soartea lui. Nu pricepe cuvânt slavic; iar numele Bucewsky (Bucescu) aşa i-a rămas de la buni-străbuni, cari se trag din Galiţia, încă mai înainte de-a fi devenit Bucovina ţară nemţească!
Popoarele fără conştiinţă vie şi fără dispoziţiune de sine nu pot să aibă loc, în sânul lor, pentru geniile lor. Acesta e blăstămul servitutei seculare!… / V(icenţiu) B(abeş) / („Familia” 1891, Nr. 6 din 22 Faur, preluat, fragmentar, de „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 16, 17).

Pictorul Epaminonda Bucevschi

Pictorul Bucevschi s-a născut, la 1843, în satul Iacobeni, din Bucovina. Liceul l-a cercetat în Cernăuţi şi l-a mântuit în Transilvania. Deja din cea mai fragedă tinereţă, el avea o deosebită aplicare pentru desemn. Urmă, însă, dorinţei părinţilor săi, întrând, la 1863, în seminarul teologic din Cernăuţi. Aice, se consacră, în decurs de 4 ani, cu mult zel, studiilor teologice. Află, însă, şi prilej să se cultive sistematic în pictură, primind indegetări de la maestrul Arend, pe atunci unicul pictor de valoare în Bucovina. Mare a fost înrâurinţa lui Arend asupra lui Bucevschi. Până târziu, pânzele sale apar în violet şi albastru, colori întrebuinţate cu preferinţă de maestrul său.
La 1868, Bucevschi, primind o bursă din mijloacele fondului religionar greco-ortotox din Bucovina, trecu la Academia Artelor Frumoase din Viena. Mare fu bucuria tânărului artist când i se oferi prilejul de a pătrunde în misteriile artei sale.
Pe când sosi el, la Viena era pentru pictură un timp foarte nepriincios. Prin stilul său strict desemnătoric, Furich înăduşi în pictură momentul curat artistic, rămânând să se strecure decenii întregi până ce pictura îşi veni iarăşi în fire.
La Academie, Bucevschi a fost învăţăcelul lui Wurzinger şi al lui Carol Blaas. La 1872, întră în şcoala specială a lui Anselm Feuerbach, chemat de curând la Viena. De la acest maestru al stilului clasic el primi imboldul la compoziţii alegorice, pictând, între altele, un „bachanal” reuşit. Din această epocă datează şi icoana lui Dante.
Dară aceasta n-a fost direcţia cea adevărată a pictorului nostru. Domeniul său a remas tabloul de genre. Pânzele sale cele mai frumoase prind momente şi scene din viaţa poporului românesc. Foarte apreciat a fost şi ca pictor de portrete. Multe familii din Bucovina (aşa, spre pildă, Cuvioşia Sa domnul arhimandrit Stefanelli, doamna Grigoroviţa, doamna Fangor, doamna Ciupercovici, doamna Petrescu, doamna Marian, domnul consilier aulic Vasile Morariu, familia Gheorghian, Bărgăuan şi Isopescul, Museul Ţării şi aşa mai departe) se mândresc cu pânze de mâna lui. Un tablou foarte bine reuşit este portretul lui Silvestru, pe când era încă vicar general. Portretele: Ştefan cel Mare, Bendella, arhimandritul Constantinovici de Grecul şi alţii dau cea mai bună dovadă despre iscusinţa sa în tablouri în stil mare.
Pe la 1873, Bucevschi primi, în societatea „Albrecht Durrer”, frumoase îndemnuri. Dară, cu toate aceste, el, la insistenţa metropolitului Silvestru, de a cărui protecţie continua să se bucure, părăsi Viena şi se mută la Cernăuţi, ca pictor diecezan. Etablându-şi atelierul în încăperile reşedinţei, se consacră cu totul picturii bisericeşti, pe care, pe lângă alte ramuri ale picturii, o cultivase intensiv, reuşind să ajungă la o mare perfecţiune. În Bucovina, numai pictura bisericească era rentabilă pentru cei ce se îndeletniceau cu ea. Ca zugrav de biserici, Bucevschi îşi făcuse deja un nume, de când gătise de zugrăvit catedrala sârbească din Agram.
Dară nu numai în străinătate, şi în toată Bucovina multe lăcaşuri sfinte sunt împodobite de penelul său. Aşa, spre pildă, biserica din Revna. Icoanele sale nu sunt ţinute strict în stilul bizantin. El a avut darul însă să li insufle ceva sărbătoresc. El a restaurat icoanele de pe păreţii vechii catedrale episcopale din Rădăuţi, unde, însă, o concepţie mai arhaică s-ar fi potrivit mai bine. Şi pictura bisericei Sf. Nicolai Domnesc din Iaşi e restaurată de mâna sa.
Bucevschi are pentru arta noastră naţională merite netăgăduite. El este primul Român bucovinean care, graţie marelui său talent artistic, şi-a întemeiat ca pictor o reputaţie ce trecu peste îngustele hotare ale patriei sale.
Păcat numai că, afară de icoanele bisericeşti, cele mai multe din frumoasele sale pânze se află în mâni străine, o pagubă provenită din lipsa unei pinacotece publice în ţară.
Sub tristele împrejurări din Bucovina, unde gustul şi interesul pentru artă naţională este foarte puţin desvoltat, Bucevschi a trebuit să muncească din greu pentru a-şi câştiga pânea de toate zilele. Încordarea peste măsură i-a zdruncinat sănătatea, punând, prea timpuriu, capăt laborioasei sale vieţi.
La 1 Faur 1891, o ceată mică de adoratori călăuzea, la locul ultimului repaus, remăşiţele pământene ale celui dintâiu pictor bucovinean. Plin de mâhnire, păşea în fruntea conductului metropolitul Silvestru, onorând memoria defunctului şi, prin ea, arta românească. / Eugen Maximovici (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 33, 34).

Pictorul Bucevschi

Iată credeul lui Bucevschi, în privinţa refacerii acestei arte (pictura bizantină-religioasă), credeu manifestat nu prin cuvinte, ci prin creaţiuni noi şi admirabile, datorite geniului său şi executate de iscusita-i mână. El pare că zice: „Noi voim să premărim pe Dumnezeu prin fapte bune, rugăciuni, imnuri şi lucrul mânilor noastre, zidind lăcaşuri în cinstea lui şi împodobindu-le cu arta omenească. Ce e, însă, arta? Arta a fost, este şi va fi cultul frumosului. Dar, fiindcă frumosul, în sens lumesc, se deosebeşte şi, adesea, nu se împacă cu cerinţele bisericii dreptmăritoare, să căutăm punctul de întâlnire, unde să se găsească, înfrăţite în armonie, arta lumească şi cea bisericească, punctul de întâlnire unde să nu domnească nici carnea dracului, dar nici păstrama mumificată. Şi iată că, înaintea noastră, se întinde o largă arenă de activitate; descătuşaţi numai vederile şi prejudecăţile înguste, consacrate de un tipic, rămas astăzi fără rost, şi lăsaţi să se primenească şi sfântul progres! Vechea noastră tradiţie bisericească, însă, să nu sufere, ci mai vârtos să câştige prin acest sânge nou, intrat în vinele artei religioase”.
Iată, în termeni generali, credeul lui Bucevschi, profesat cu mult gust şi cu geniu iscusit în unele lucrări ale sale. Cultura teologului şi paleta pictorului artist îşi dădură mâna pentru a crea capodopere…
                                                      *
Valoarea artistică a lui Epaminonda Bucevschi, pentru arta naţională, se reliefează, în afară de terenul bisericesc, unde i-am schiţat activitatea, şi pe terenul artei lumeşti profane. În arta lumească, Bucevschi preferă sujete naţionale. Cu câtă dragoste şi măiestrie este, bunăoară, lucrată „Mica Buchetieră”, din expoziţie (Expoziţia „Bucevschi”, aranjată la Cernăuţi, în 1920), care, îmbrăcată în portul nostru naţional, ne întinde, cu un surâs plin de naivitate şi sfială, un bucheţel de flori din luncile noastre, cu „ciuboţica cucului”. Sau tabloul numit „Doina”, cu chipul fetei ce poartă o cofiţă cu apă de la izvor, pe când, în jurul ei, visează pădurea. Desenul e, în epoca sa matură, cât se poate de corect; el preferă proporţii armonioase şi bine desvoltate. Coloritul său are o dulce şi gingaşă armonie, moştenire de la maestrul său, Feuerbach; nicicând un ton mai îndrăzneţ, mai strident, nu tulbură nobila tonalitate de care se serveşte; acordurile sale coloristice sunt redate în mol şi cu un piano melancolic, ce te face să visezi înaintea tablourilor sale, cu chipuri de femei, împodobite în ştergare diafane şi îmbrăcate, cu un gust al lui particular, în port naţional. A fost foarte variat în lucrările sale, dovadă sunt frumoasele talgere de maiolică, cu gingaşe capete de femei, minuţios lucrate; o tehnică care cere cunoştinţi speciale şi multă practică. / Dr. Oreste Luţia („Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 566, preluat, fragmentar, de „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 14-16).

Un T. Aman al Bucovinei:
Pictorul Epaminonda Bucevschi

Nu găsim, deocamdată, pentru ierarhizarea lui Epaminonda Bucevschi, un mai bun termen de comparaţie decât această asemuire cu T. Aman. Opera lui Bucevschi, destul de risipită şi destul de necunoscută, rămâne, totuşi, să fie, încă de aici înainte, valorificată. Câteva recente dovezi de trezire a interesului pentru cel dintâi pictor român al Bucovinei ne fac să nădăjduim că timpul răsplăţii se apropie şi pentru acest uitat!…
E atât de puţin ce s-a spus, până acum, despre E. Bucevschi! După câte ştim noi e doar numai atât: un articol (menţionat de I. G. Sbiera, în „Enciclopedia Română”), apărut în revista teologică „Candela” (Cernăuţi, 1891, 187); un alt articol, „Epaminonda Bucevschi 1843-1891”, publicat de Tit Popescu în „Calendarul” de pe 1892, editat de Societatea studenţilor teologi „Academia Ortodoxă” (Cernăuţi); câteva cuvinte ale pictorului Eugen Maximovici, în „Junimea Literară” V 1908, 33-34; broşura comemorativă, publicată de Părintele prof. Eusebiu Sorocean: „Pictorul academic Epaminonda Bucevschi”, Cernăuţi 1920 (reproducere din „Glasul Bucovinei”); conferinţa regretatului nostru prof. universitar Dr. Oreste Luţia: „Contribuiri la viaţa şi activitatea pictorului E. Bucevschi” (publicată în „Glasul Bucovinei” An III 1920, N-rele 564, 565 şi 566; şi puţinele cuvinte din „Junimea Literară” 1923, 134-135. Atât!
Cu atât mai fericiţi suntem când, de curând, primim două noi contribuţiuni pentru cunoaşterea lui E. Bucevschi.
Una ne vine de la domnul Dr. Corneliu Gheorghian (consilier la Curtea de Apel Cernăuţi), care binevoieşte a ne comunica 2 fotografii inedite şi iscălitura autografă a lui Bucevschi, apoi un clişeu după o Maică a Domnului şi o acvarelă, reprezentând un tip de Huţancă (prins la Dorna-Candrenilor). Acvarela aceasta e scoasă dintr-un carnet de schiţe ale lui Bucevschi. Carnetul (aflându-se în posesiunea domnului Corneliu Gheorghian) e datat cu: August 1869 – Ianuarie 1870, şi cuprinde tipuri şi peisagii din Călineştii lui Cuparencu (unde cumnatul lui Bucevschi, George Sorocean, era preot), din Dorna-Candrenilor (unde trăia o mătuşă a sa), din Poiana Stampii, Poiana Negri, Costişa, Putna (Chilia lui Daniil Sihastrul), Rădăuţi, Danila (unde un alt cumnat al său era preot) etc.
Cealaltă contribuţie vine din partea domnului avocat Petre Luţia (Cernăuţi), dându-ne două foarte preţioase diplome ale titratului E. Bucevschi.
Publicăm acest material cu mulţumirea care vrea să rămână datoare şi pentru alte dăţi, cu nădejdea continuărilor, deci… / Al. Lupu („Junimea Literară”, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1924, pp. 496-499).

Epaminonda Bucevschi

Cenuşereasa de Bucovină mai prinde, o dată, clipa când boieria celeilalte Românii se-nfundă în nouri şi-n lună; Bucovina se înveseleşte, deci, iarăşi, cu una din cele mai nestemate haine ale ei…
În adevăr, snobismul cultural românesc, deci mai ales cel al „capitalei”, va binevoi să mai înghită un hap de revelaţie, înregistrând că, de pildă, alături de-o pleiadă de muzicieni ca Isidor Vorobchievici, Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor şi giganticul Eusebie Mandicevschi, minunata Bucovină (a cărei Universitate era cât pe ce să fie, deunăzi, „desfiinţată” de… de condeiul unui biet efemer-ministru al instrucţiei!…) a dat neamului românesc un mare maistru al pensulei: Epaminonda Bucevschi. Confirmarea calificativului mare pentru Bucevschi n-o aşteptăm de la nimene (întocmai cum n-o aşteptăm pentru Eusebie Mandicevschi, editorul lui Haydn, Schubert, Beethoven, Brahms…, temutul contrapunctist al Vienei…, prieten al lui Johannes Brahms, , E Mandicevschi, ale cărui 200 armonizări pentru cântecele populare româneşti, culese de maistrul (iarăşi bucovinean) Alexandru Voevidca, încredinţate ministerului pentru a fi publicate, abia-abia putură fi descoperite, deunăzi, la cutare ministeriabil acasă…, deci nu la minister!!!). Şi repetăm: confirmarea calificativului mare pentru Bucevschi n-o mai cerşim nimănui, când chiar un Anselm von Feuerbach (1829-1880) i-a dat lui Bucevschi toată solicitudinea şi stima sa. În diploma din 29 Iulie 1874, maistrul A. Feuerbach, de la Academia de Belearte din Viena, semna, deci, pentru Bucevschi, următoarele: „Seine Verwendung war bei sehr grobem Fleibe eine sehr gute. Er zeigt ein Talent fur Historienmalerei, und ist auch befahigt dazu und hat bereits in dieser Richtung bedeutende Fortschritte germacht”.
Historienmalerei-ul, pictura istoriografică, deci, era considerată, pe atunci, ca un gen superior de pictură (vezi Oreste Luţia, în „Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 565). De altfel, elevul Academiei de Belearte din Viena, Bucevschi, era, desigur, neobişnuit de bine dotat, întrucât el, Valahul, reuşise să cucerească, în 1872, premiul întâi: „den Gundel’schen Preis fur die besten Gesammtstudien” (vezi „Junimea Literară” 1924, 498).
Dar Bucevschi e nu numai mare, ci şi Român. Dincolo de budoarul perucilor şi catifelelor Rococo, dincolo de marile sale concepţii de caracter universal (ca „Dante în exil” sau cutare „Bachanal”), feciorul de popă moldovean, Bucevschi, se întorcea mereu la viaţa care i-a alinat copilăria: aspectul rustic românesc revine, deci, pas cu pas în opera lui, înfăţişându-se, adese, în chipuri feminine de-o savuroasă senzualitate. Ba chiar şi-n languroasele chipuri de cadâne din discurile sale de porţelan (acestea, o deosebită specialitate tehnică a lui Bucevschi), ştergarul, salba şi altiţa românească nu pot lipsi. Elocvente pentru strădaniile lui Bucevschi, în această direcţie, sunt carnetele lui: tipuri de muntence bucovinene, bădişori şi moşnegi sfătoşi, câte un colţ de gospodărie ţărănească. Şi ştim că, ori de câte ori Bucevschi se rumpea din Viena muncii lui de hamalâc, muncii pentru existenţă, îşi petrecea răgazul vacanţelor sale nu la Cernoviţ, ci prin satele surorilor sale. Caracteristică e, apoi, mărturia lui Vincenţiu Babeş (în „Familia” 1891, 62): cât de fulgerător l-a fascinat o idilă rustică a lui Bucevschi, expusă în cutare vitrină din Viena anului 1879! Dar şi-n drumurile sale de „pictor arhidiecezan”, când lucra mai ales la iconostasele bisericilor bucovinene (de pildă, la Coşciuca, Coniatin, Poiana-Stampii, Revna, Vicovul-de-jos, Berhometul Siretului etc. etc.), Bucevschi avu destul prilej să adâncească viaţa de la ţară.
Bucevschi mai e, însă, autohton şi, deci, al nostru, şi-n pictura religioasă, pe care a profesat-o şi a trebuit s-o profeseze el, pictorul arhidiecezei bucovinene şi prieten al Mitropolitului Silvestru Morariu. În domeniul acesta, a făcut cea mai temeinică şcoală posibilă, urmând Academiile de la… Putna, Bădeuţi, Pătrăuţi pe Suceava, Sânt-Ilie, Voroneţ, Sfântu-Nicolai Domnesc de la Iaşi, Mănăstirea Humorului, Suceava etc. etc. Să nu ne scape mărturisirea lui Bucevschi însuşi că, de pildă, portretul lui Ştefan cel Mare de la Bădeuţi (acest pseudoportret, „zugrăvit de un biet zugrav care şi azi trăieşte, doară, în Siretiu”, zicea Bucevschi, în 24 Ianuarie 1882, la Academia Română), Bucevschi îl copia pe când era „foarte tânăr”. Din mărunte, dar substanţiale ştiri, apoi, ca următoarele: că Bucevschi a descoperit preţiosul „aier” (din 1500), cu un chip al lui Ştefan cel Mare, în cutare „başcă” de la mănăstirea Putna (vezi cit. An. Ac. Rom. 63, 41 şi 23) şi că „cu acelaşi scop se duce la Mănăstirea-Humorului spre cercetări arheologice de felul acesta (ibid. 23), înţelegem chiar că Bucevschi era un serios elev al acestor înalte şcoli de pictură bisericească-românească. Şi, iarăşi, să ne fie aminte că acelaşi osârdnic Bucevschi al nostru fu menit să ajungă descoperitorul portretului lui Ştefan cel Mare (în Tetravanghelul de la Mănăstirea-Humorului, caligrafiat, la 1473, de Ieromonahul Nicodim). Se încinse, atunci, în incinta Academiei Române, o aprigă discuţie, ori de chipul lui Ştefan Vodă e cel cu tânără faţă rubicondă (din Evanghelierul Humorean, din „aierul” Putnean şi din frescele indicate de Bucevschi) sau portretul-frescă (pseudo-portretul!) de la Bădeuţi, înfăţişându-l pe Ştefan bătrân şi cu barbă. Discuţia se ducea, cu atât mai aprigă, cu cât era vorba de înfăţişarea lui Ştefan cel Mare în statuia ecvestră, ce se pregătea pentru Iaşi. Şi, în faţa materialului documentar produs de Bucevschi (care fu invitat, chiar ad-hoc, la Academia Română), până şi implacabilul, autoritarul Haşdeu, apărătorul lui Ştefan-Vodă înfăţişat cu barbă (vezi cit. An. Ac. Rom 53 şi 34), trebui, în cele din urmă, să capituleze (ibid. 61 şi 65) şi să recunoască concluziile lui Bucevschi, urmărite cu o îndărătnică temeinicie bucovineană.
De altfel, să nu uităm că-n materialul documentar, prezentat de Bucevschi Academiei Române, fu (vezi cit. An. Ac. Rom. 20-23) şi un album cu facsimilii (inscripţii slavone) şi desemnuri (portretul lui Ştefan, vignete şi iniţiale artistice) din amintita Evanghelie Humoreană, şi cu un desemn după fresca Daniil Sihastrul, de la Voroneţ (ibid. 27) şi, s-o ştim cu toţii, pierdut (!), întocmai cum cât pe ce era să se piarză şi cântecele populare armonizate de E. Mandicevschi…
Oricum, Bucevschi făcea o bună şcoală a trecutului românesc şi, ca să revenim, e tradiţionalist şi autohton şi Român în pictura sa religioasă. Deşi, iarăşi prea adevărat, Bucevschi era mult prea stăpânit de pulsaţia caldă a vieţii vii şi prea creator, în acelaşi timp, ca să se îngrădească în rigidul stil bizantin. Şi înţelegem prea bine de ce dânsul ne-a dat o pictură bizantină evoluată, altoită cu nervi şi cu viaţă; de ce, deci, ca să-l parafrazăm pe Oreste Luţia („Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 566), în loc de „păstrama mumificată” a bizantinismului, ne mai ispiteşte şi cu ceva din cărniţa diavolicească…
Şi iată că, acum, pricepem de minune de ce Eminescu, îndrăgitul de viaţa ţăranului şi de viaţa trecutului nostru (într-o scrisoare din 8 Nov. 1874, Eminescu mărturiseşte, către Veronica Micle: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicele şi cântecele populare formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul inspiraţiunilor; O. Minar, „Cum a iubit Eminescu” 1912, 45), pricepem, zic, de ce studentul de la Viena Mihai Eminescu (1869-1872) „îl vizita adese” „pe pictorul român Bucevschi”, cum ne informează T. V. Stefanelli („Amintiri despre Eminescu” 1914, 67). Distinsul licenţiat al Facultăţii de teologie din Cernăuţi, Bucevschi, ajunsese la Academia de Belearte din Viena în 1868. În cei doi-trei ani, până a-l cunoaşte pe Eminescu, o fi avut destulă vreme ca să-şi aromească „atelierul” cu idilele satului bucovinean şi poate chiar şi cu o reminiscenţă din drumurile lui, făcute pe urmele lui Ştefan-Voevod… Eminescu, care, la 1866, îşi revărsase dorul său de Bucovină, în mărturisiri ca acestea:

„… Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea
Astfel totdeauna, când gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nouri de suspine,
Bucovina mea!”

află, acum, în Bucevschi, nu numai o parte din „geniul romantic” al Bucovinei, ci şi pe evocatorul real al Bucovinei rustice şi, desigur, pe răscolitorul bătrânii moldovinii bucovinene…
Ba Eminescu, care (dacă-l înţelegem bine pe maistrul Sadoveanu; vezi „Făt-frumos” 1929, 119-120), colindând Bucovina, ajunsese, cândva, până-n Vatra-Moldoviţei, pentru ca să cunoască:

„… munţii în lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori”,

avea, acum, poate şi prilejul unei binevenite împreună-petreceri în paginile cronicăreşti; şi ni-i aminte că, pentru întărirea dovezilor sale, Bucevschi va invoca, în faţa Academiei Române, şi mărturia cronicelor, izbucnind, în toiul expunerilor lui D. A. Sturdza: „ Şi letopiseţele probează aceasta!” (vezi cit. An. Ac. Rom. 62). Şi nu îndoim că-n slovenirea Letopiseţelor, Bucevschi o fi avut ce învăţa de la minunatul student Mihai Eminescu.
Dar împrieteniţii în dor de Bucovină, Mihai Eminescu (de cam 19-22 ani) şi Epaminonda Bucevschi (de cam 26-29 ani), se mai puteau întâlni şi-n alte răspântii ale daco-românismului lor… Elevul de liceu Bucevschi trecuse şi dânsul prin şcoala românească din „Roma-mică” a neamului românesc (cum îi zicea elevul-copil Eminescu Blajului; vezi D. Murăraşu, op. citat pag. V). Bucevschi trecuse prin liceul de la Blaj pe la 1861-1863 (deci, puţin înainte de Eminescu), fiind de „19 şi 20 ani” (Dr. Orest Luţia, în „Glasul Bucovinei” 1920, Nr. 564), după ce, un an în urmă (deci pe la 1860-1861), isprăvise o clasă de liceu în Beiuşul pe care, cu toată mărturia lui Slavici („Amintiri” 1924, 12): „Eminescu umblase ani de zile de-a rândul răzleţ… se sbătuse pe la Sibiu, pe la Blaj, pe la Beiuş”), nu suntem siguri ori de l-a atins şi Eminescu (cf. Îndoielile lui Gh. Bogdan-Duică, în „Viaţa Românească” 1924, vol. 59, 153-154). Iar Oreste Luţia sublinia că-n expoziţia Cernăuţeană se afla şi „un desemn în cretă neagră şi albă” „pe un carton”, „reprezentând o ilustrare a imnului Deşteaptă-te române”, în următorul chip: „Geniul românesc, înfăţişat printr-un înger înaripat, trezeşte pe Românul, caracterizat prin figura unui ţăran, ce se ridică din somnul cel de moarte. Îndărăptul Românului, se vede un balaur, zvârcolindu-se sub figura scăpărătoare a geniului”. Şi O. Luţia adăoga: „Orişicum, în acele vremuri, balaurul încă nu putea fi înlocuit prin pajura cu două capete”.
Deci, cei doi ahtiaţi ai celui mai autentic românism (rusticismul şi trecutul românesc) mai puteau tăinui, în cutare colţişor românesc din plină forfotă a Vienei, şi despre locul „de unde a răsărit soarele românismului” (cum, iarăşi, îi mai zice Eminescu Blajului) şi despre cine ştie ce alte rădăcini ale geniului pustiu Toma Nor prin olaturile Ardealului…

Şi, acum, două vorbe despre vitregia sorţii faţă de viaţa şi opera lui Bucevschi. Până la stabilirea lui ca pictor oarecum oficial (mitropolitan) la Cernăuţi („pe la 1885”, cf. Dr. Luţia), Bucevschi se zbuciumă în cel mai crâncen război de existenţă. Era doar părintele frăţinilor săi mai mici (patru surori şi un frate), rămaşi orfani! Şi cum, în acelaşi timp adevărat artist, Bucevschi nu putea crea decât tot din sufletul său, cum nu putea fi „fabricant de icoane”, ci trebuia să-şi sfâşie din suflet opera, cele mai de seamă creaţii ale lui ajungeau, mereu, să se prefacă în prozaicul „nervus rerum gerendarum”, luând, pe totdeauna, drumul străinătăţii şi al lumii mari (Franţa, Olanda, Anglia şi chiar America (Dr. Luţia). Creatorul lor se alesese, de pe urma unei atât de istovitoare munci, doar cu acea zdruncinare a plăpândei sale sănătăţi, care, foarte curând, îi deveni fatală…
O bună parte din Grigorescu ni s-a pierdut; avem, însă, cel puţin mângâierea de-a fi cunoscut-o. O foarte mare parte din pânzele lui Bucevschi nici n-am cunoscut-o şi nici nu vom cunoaşte-o! Cât de scump trebuie să ne fie relativ-puţinul ce ne-a mai rămas! Oameni de minunată râvnă (Eusebie Sorocean, Oreste Luţia…) ne dădeau, cu prilejul Expoziţiei-Bucevschi, din 7 Noiembrie – 1 Decembrie 1920, o „listă a tablourilor” expuse, atunci, indicându-i şi pe posesorii acelor piese; listă care, dacă e vorba de-un indice cât mai complet al operei lui Bucevschi, poate fi întregită, începând cu marea catedrală din Zagrebul iugoslav, pictată de Bucevschi, cu Sfântul-Nicolae Domnesc din Iaşi, restaurat şi de Bucevschi, şi sfârşind cu cea mai umilă Coşciuie bucovineană, cu cel din urmă desen-Bucevschi, rămas „souvenir” în cutare familie din Bucovina. Dar „lista” singură nu e tot ce putem face, când, de pildă, un Album-Bucevschi poate fi reclamat nu numai de Bucovina, ci de întreg neamul românesc şi de neţărmuita lume a artei! / Leca Morariu („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 1-7).

Câte ceva despre Epaminonda Bucevschi

Unchiul meu, pictorul Epaminonda Bucevschi, era om frumos, înalt, cu barba ca pana corbului. Se pieptăna „cu cărare la mijloc”. Avea înfăţişare pronunţat distinsă.
Era fratele mamei mele, Olimpia, decedată la 1877, în vârstă de numai 24 ani, la Tişăuţi, unde-i şi înmormântată; al mătuşii Elena Bucevschi, care, din pricina unei mari deziluzii în iubire, n-a voit să se căsătorească şi ne-a crescut pe noi, patru copii, rămaşi orfani de mamă (a murit în 1919 şi-i înmormântată la Comăneşti); precum şi al mătuşelor Veronica Sorocean, Eufrosina Grigorovici şi Ecaterina Bărgăuan (mama pictorului-profesor Traian Bărgăuan), care trăiesc încă, fiind în vârstă înaintată.
Un frate mai tânăr al unchiului, Dionisie, absolvase şcoala veterinară din Viena şi ocupase un post la Municipiul Viena. Fiind, însă, mobilizat pentru războiul din 1878, acest Dionisie n-a vrut „să-şi bage pielea-n foc pentru Austria”, ci a trecut, frumuşel, în Ţară, unde s-a şi căsătorit. Rămânând văduv şi lăsându-şi copiii în România, s-a tras, apoi, înapoi la matcă şi a murit la noi, în Comăneşti, cam pe la 1910.
Îmi aduc bine aminte că „’cheşul Paminonda”, cum îi ziceam noi, locuia la Viena, în Mariahilf, Corneliusgasse. De câte ori se întorcea la Bucovina şi ne vizita, la Tişăuţi sau la Comăneşti (unde ne-am mutat, mai târziu), era sărbătoare, şi toţi eram cuprinşi de negrăită bucurie. Nouă, copiilor, ne aducea jucării şi cărţi frumos ilustrate. Ba, odată, ne-a făcut fiecăruia câte o iconiţă în culori, chiar în faţa noastră. Când s-a căsătorit prinţul-clironom Rudolf, ne-a adus cărticele comemorative, cu chipurile „perechii imperiale”, a perechii regale belgiene şi ale mirilor, iar altele cu vederi din Viena şi Bruxelles. Cam tot pe atunci (eram, poate, pe clasa I-a sau a II-a a liceului din Suceava), ne-a povestit că a fost pe la mănăstirile din Bucovina şi a aflat portretul cel adevărat al lui Ştefan cel Mare, în biserica din Voroneţ, că a lucrat împreună cu profesorul Tocilescu, episcopul Melchisedec de la Roman şi alţii. Şi, povestindu-ne unele ca acestea, râdea cu poftă de anumiţi savanţi români, care se îndoiau că Ştefan cel Mare avea chipul constatat de Bucevschi, al unui om îndesat, rumăn şi rotund la faţă şi fără barbă, susţinând, din contra, că portretele mai noi, care-l reprezentau pe Ştefan cu smerită faţă de Hristos ar fi cele autentice.
Mai târziu, când eram, poate, prin clasele superioare ale liceului de la Rădăuţi (la care am trecut în 1886), răsfoind, în vacanţe, acasă, la Comăneşti, revista ilustrată din Viena „Die Heimat” (N.R.: „Patria”, dar şi „Acasă”), descopeream, adese (spre marea mea bucurie), reproduceri după tablourile unchiului, al cărui nume, însă, îl găseam mereu schimonosit cu Puczewski, Buczewsky etc. Ba şi chipul unchiului îl ţin minte în acea „Heimat”.
Altă dată, „Familia” lui Iosif Vulcan (de prin anii 90) aducea chipul lui Ep. Bucevschi şi reproducerea minunatei idile rustice „Ian ascultă”, însoţite de un elogios articol al lui Vicenţiu Babeş (N.R.: Prin anii 1865-1870, când disputa dintre etimologişti şi fonetişti ajunsese extrem de aprinsă, tatăl lui Victor Babeş semna „Babeşiu”, alături de alţi bănăţeni, în favoarea scrierii etimologice) povestea cum a tresărit, când a zărit acest colţ de viaţă românească în cutare vitrină a unui negustor de tablouri din Viena; cât de surprins a fost de frumuseţea acestui tablou şi că, întrebând de pictorul tabloului, a aflat că e bucovineanul Bucevschi şi că fericitul posesor al acestui tablou (autorul însuşi) nu s-ar despărţi de acest tablou pentru nimic în lume.
Auzeam, apoi, că unchiul zugrăveşte câte o biserică în cutare ori cutare loc din Bucovina (la Rădăuţi, Storojineţ, Dorna-Candreni, Coşciuia etc. etc.) şi că se bucură de sincera prietenie a Mitropolitului Silvestru Morariu. Cu portretul Mitropolitului Silvestru (astfel cum el se vede, tipărit în culori, în multe case din Bucovina), unchiul zicea c-a luat un premiu într-o expoziţie din Viena, iar ministrul de Instrucţie şi Culte de atunci, frapat de acelaşi portret, a exclamat: „Das ist ja ber Erzbichoff Andrievici, wie er leibt und lebt”. Mai târziu, ni s-a spus că unchiul Epaminonda s-a îmbolnăvit „de piept”; mătuşele spuneau că din pricina culorilor pe care le întrebuinţa la pictat.
Tot din vremea când eram încă licean, mai reţin următoarele amintiri:
Venind, odată, de Paşti, la Comăneşti, tatăl meu terminase, în grădină, o altană (N.R.: un foişor), făcută din leaţuri şi nuiele. Păreţii, de ambele laturi, aveau câte un mare cerc, făcut din nuiele, drept fereastră. Unchiul se aşeză în altană şi, zâmbind a râde de alcătuirea ei, ne-a spus că cercurile sunt făcute, probabil, pentru a putea stupi afară.
Altă dată, ne-a vizitat, la Comăneşti, în timpul vacanţelor. M-a rugat să-l petrec până la Ciocăneşti, unde era soră-sa, mătuşa Bărgăuan, şi o casă de copii. Unchiul era foarte vesel de mulţimea copiilor… Şi, cum unul, cel mai prichindel şi, din întâmplare, şi cel mai mânjit cu povidlă, rămăsese uimit în faţa unchiului, unchiul prinse a râde şi zise: „Pe aista lipiţi-l cu faţa de părete şi-i aveţi portretul gata-gătuţa!”.
În toamna anului 1890, am venit la Universitate, la Cernăuţi. Eram de 19 ani. Unchiul lucra, atunci, în Cernăuţi, în prima casă din strada Seminarului, în dosul actualei Case a preoţilor, de lângă Mitropolie. Nefiind căsătorit, îşi ţinea, de multă vreme, o menajeră Vieneză, cu numele Iosefina Scherrer (căreia, din nenorocire, i-a lăsat, mai târziu, prin testament, întreaga sa avere). Atelierul şi-l avea la etajul vechii Case a preoţilor, din reşedinţa mitropolitană. Era binevăzut şi apreciat, ca pictor şi ca om, de toată lumea bună a Cernăuţilor. Serbându-şi Mitropolitul Silvestru jubileul de 50 de ani de preoţie, unchiul fu rugat de patronii bisericeşti din Bucovina să picteze adresa omagială. Mitropolitul Silvestru îl aprecia mult ca artist şi ca om şi-i destăinuia tot ce avea pe suflet. Era în prietenie cu generalul Seracin, român bănăţean, şi cu alte distinse personagii din Cernăuţi. Mie şi vărului meu, Epaminonda Grigorovici, studenţi în drept şi „Junimeni”, ne spunea, adese, să-l vizităm, dar noi, sfioşi cum eram, nu prea cutezam să dăm prin saloanele unchiului, deşi pe mine mă atrăgea şi omul Bucevschi, nu numai tablourile şi celelalte lucruri de artă, ce le avea acasă şi-n atelier, alături de o bogată bibliotecă, din care nu lipseau Cronicele lui Cogălniceanu, Alecsandri, Alecsandrescu, C. Negruzzi ş.a.
În reşedinţa mitropolitană, dispunea de mai multe saloane mari. Într’unul, care era şi atelierul său, se găsea marele tablou „Bacanal” (acum, proprietatea domnului Dr. Florea Lupu, Cernăuţi). Cum contemplam, odată, această capodoperă a lui Bucevschi, el ne-a spus: „Vedeţi faţa tânărului din partea stângă a tabloului? Observaţi că se distinge de celelalte feţe printr-un colorit mai închis? E pictată de Anselm Feuerbach, profesorul meu; un mare maistru!”.
În atelierul său, se mai afla şi un nud, reprezentând o tânără bacantă în mărime naturală, apoi altul, reprezentându-l pe Dante în exil. Şi aceste pânze au trecut în proprietatea domnului Dr. Florea Lupu, unde se găsesc, probabil, şi astăzi, de nu cumva or fi trecut la Baia-Mare, în Ardeal.
Dintre celelalte multe tablouri mai mici, ce-i decorau atelierul, îmi amintesc de o tânără ţigancă, cu tulpănaş roşu în cap, şezând în iarbă (trecută în proprietatea Doamnei Olga Morariu), schiţa pentru portretul lui Ştefan cel Mare (acum, în posesiunea surorii mele, Olimpia Dr. Teofil Lupu) şi trei minunate porţelanuri (farfurii), în care Bucevschi era neîntrecut meşter, înfăţişând busturi de femei, una mai frumoasă decât alta (două dintre ele, azi, în posesiunea surorii mele, Olimpia Lupu, iar una, la vărul meu, Epaminonda Grigorovici, la Cernăuţi).
Adevărat artist, Bucevschi mai avea, apoi, o mulţime de piese vechi de porţelan şi sticlă, şaluri turceşti, broderii chinezeşti şi alte piese de artă, un întreg muzeu, pe care le folosea pentru a-şi aranja decorul scenelor ce le picta.
Biblioteca sa mai conţinea pe scriitorii clasici germani, în ediţie de lux ilustrată, pe „Don Chichotte” şi „Biblia”, ilustrată de Dore; fireşte, apoi diverse istorii de artă, în limba germană şi franceză (căci Bucevschi vorbea şi franceza); dar şi operele lui Alecsandri, „Cronica” lui Şincai şi „Letopiseţele ţării Moldovii”, de Cogălniceanu, în prima ediţie, din 1852, legate foarte frumos în piele.
Făcea haz de arta diaconului Ignatie Ianovici, care fusese şi el la Viena, pentru a deprinde pictura, şi căuta să-l imite pe Bucevschi în toate, aducându-şi… chiar şi o menajeră vieneză la Cernăuţi.
Avea, însă, cuvinte de laudă pentru o seamă din elevele sale, ca Domnişoara Camila Neumann (care trăieşte şi astăzi în Cernăuţi şi posedă câteva piese din Bucevschi) şi o domnişoară Bodnarescu.
Pe Eugen Maximovici îl preţuia mai mult ca desenator, decât ca pictor.
Bucevschi era „om de societate”. Nu se sfiia nici de câte un taifas prietenesc la un păhărel de vinişor, mai ales când hangiţa era femeie frumoasă. Căci de frumosul feminin nu s-a prea ferit.
Înfiinţându-se, în vremea lui, societatea studenţească cu caracter confesional catolic, „Unitas”, unchiul Bucevschi şi-a dat cu părerea că şi studenţii români ar trebui să-şi aibă un astfel de cuib al lor, cu caracter confesional ortodox, gând exprimat şi de Mitropolitul Silvestru Morariu.
Altă dată, aducându-se vorba ori de unul dintre nepoţii săi să termine liceul şi să urmeze studii universitare, unchiul a spus că nu-i neapărată nevoie, dar, în orice stare ar fi, să fie om întreg.
Înaintea Crăciunului din 1890, denunţasem camera ce o aveam cu chirie în casa Domeizel, de lângă reşedinţă şi plecasem în vacanţă la Comăneşti. Întristătoare sărbători, care ne-au adus telegrama Iosefinei Scherrer, anunţându-ne, disperată, îmbolnăvirea gravă a „Herrl”-ului ei („Das Herrl” îi zicea Nemţoaica).
Duioasa şi devotata noastră „mamă”, Elena Bucevschi, a plecat, atunci, imediat, la Cernăuţi, pentru a-şi îngriji fratele, cu un devotament pe care numai sufletele stinghere şi strivite de nefericire pot fi capabile. Zi şi noapte, a fost nelipsită de la căpătâiul bolnavului şi muribundului…
Răpus de tuberculoză, Epaminonda Anibal Bucevschi s-a stins, în ziua de 13 Faur stil nou 1891, neîmplinind vârsta de 48 ani.
Prin testamentul făcut la îndemnul magistratului Vasilică Morariu, şi-a lăsat „toată averea”, deci toată comoara de tablouri şi lucruri de artă, colecţionate de el, Iosefinei Scherrer…
Cu puţinul realizat din vânzarea unor tablouri mărunte, a mobilei şi a cărţilor etc., Iosefina Scherrer i-a ridicat crucea de piatră din cimitirul Cernăuţi (Horecea). Şi, apoi, fatala Iosefină Scherrer se întoarse la Viena, dar nu singură, ci cu tot ce era mai bun din opera artistului român E. Bucevschi… A fost un noroc că, mai târziu, s-a găsit un Dr. Florea Lupu, care, apreciind valoarea lui Bucevschi, a salvat ceea ce se mai găsea la Iosefina Scherrer. / Corneliu Gheorghian („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 8-12).

Bucevschene

Mătuşa Veronica Sorocean, născută Bucevschi, acuma văduvă de paroh, în vârstă de 84 ani, la Rădăuţi, mi-a povestit că fraţii Bucevschi, trei la număr, sunt veniţi, pe vremuri, din Galiţia. Unul dintre cei 3 fraţi Bucevschi s-a stabilit în Jadova (Judeţul Storojineţ), altul la Pătrăuţi pe Suceava şi al treilea la Ilişeşti (Judeţul Suceava).
Urmaşii celor din Jadova şi Pătrăuţi pe Suceava sunt necunoscuţi (În Pătrăuţi pe Suceava se găsesc, de fapt, până-n ziua de astăzi, gospodari cu numele Bucevschi). Cel din Ilişeşti s-a făcut preut în Ilişeşti şi şi-a clădit casa în pădure, pe trunchii copacilor tăiaţi, nu departe de biserica parohială ortodoxă şi lângă actuala casă parohială evanghelică. Şi, astăzi, se găseşte pe acest loc casa şi grădina ce a aparţinut bunicului nostru, Dimitrie Bucevschi, tatăl pictorului Epaminonda Bucevschi, şi care se sfârşeşte unde începe grădina casei parohiale evanghelice. Buceschenii erau, din vechime, preuţii satului Ilişeşti. Nu numai bunicul, Dimitrie Bucevschi, dară şi tatăl său, dacă nu mă înşel, cu numele Iordachi, şi bunicul său au fost preoţi la Ilişeşti. Un membru al familiei Bucevschi, cu numele Isaia, a ajuns igumăn al Mănăstirii Neamţu.
                                                      *
Într-o scrisoare (scrisă în nemţeşte) şi datată „Wien 10. Oktober 1872”, Epaminonda Bucevschi iscăleşte cu iniţialele „E. A. B.”. Şi unele tablouri ale sale sunt iscălite cu aceste iniţiale, cele mai multe, însă, nu de mâna lui, căci Epaminonda Bucevschi nu obicinuia să iscălească decât tablourile desăvârşite, ci, mult mai târziu, de pictorul Eugen Maximovici, pentru a arăta că aceste lucrări sunt, în adevăr, ale lui Epaminonda Bucevschi. Iniţiala „A” derivă din numele Anibal, „numele de artist”, de care se servea Bucevschi.
                                                      *
Epaminonda Bucevschi avea înfăţişare distinsă. Era de o corectitudine exemplară în tot ce priveşte îmbrăcămintea. Un adevărat „arbiter elegantiarum”. / Corneliu Gheorghian („Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 18, 19).

Când a murit Bucevschi

Spicuiesc din dosarul Judecătoriei mixte din Cernăuţi (numărul IV 1981-1895, referitor la succesiunea după Epaminonda Bucevschi).
Epaminonda Bucevschi, când a decedat, la 13 Faur 1891, avea vârsta de 44 ani. Surorile sale, Veronica Sorocean, văduvă de paroh din Rădăuţi, de 44 ani, Eufrosina Grigorovici, văduvă de paroh din Rădăuţi, de 38 ani, Elena Bucevschi sin Comăneşti, de 35 ani, iar Ecaterina Bârgăuan, soţie de paroh din Ciocăneşti, de 30 ani. Fratele lui Epaminonda Bucevschi, Dionisie, aşezat, atunci, în România liberă, nu e trecut între rude.
Iosefina Scherrer, domiciliată în Cernăuţi, strada Seminarului Nr. 1, era de 45 ani.
La 28 Ianuarie 1891, se prezintă înaintea Judecătoriei fostul inspector al reşedinţei mitropolitane, Ilie Dimitrovici, şi cere delegarea unui magistrat pentru a dresa testamentul lui Epaminonda Bucevschi, grav bolnav.
În aceeaşi zi, fiind delegaţi în acest scop, judecătorul Vasile Morariu (N.R: fiul Mitropolitului Silvestru, cunoştinţă veche, poate chiar prieten, cu Epaminonda Bucevschi, Ciprian Porumbescu şi Mihai Eminescu) şi cu practicantul imperial Călinescu, dânşii se duc la locuinţa lui Epaminonda Bucevschi, din reşedinţa mitropolitană, şi dresează procesul verbal din aceeaşi zi, referitor la declaraţiunea ultimei voinţe a lui Epaminonda Bucevschi. Îl găsesc bolnav, în pat, dar conştient şi-n toată firea. Epaminonda Bucevschi declară că instituie erede universal pe Domnişoara Iosefina Scherrer, care l-a îngrijit timp de 18 ani. Fiindu-i dator o parte din simbria promisă (de 800 florini anual), Epaminonda Bucevschi declară că-i cedează, în loc de plată, toate obiectele din locuinţa sa, strada Seminarului Nr. 1, şi din atelierul său din reşedinţă, anume: tablouri, cadre, ustensilii de pictură, cărţi, produse de arte grafice, mobilier, lucruri vechi de artă şi altele: şi că recunoaşte proprietatea ei.
Între activele sale, arată şi următoarele 3 creanţe: 1) pentru pictura bisericii din Revna, în suma de 130 florini; 2) pentru iconostasul bisericii din Cadobeşti, în sumă încă neachitată de 100 florini; şi 3) pentru iconostasul capelei închisorii din Suceava, în sumă de 1.100 florini.
Epaminonda Bucevschi declară, în fine, că şi-a ajuturat, după putinţă, surorile încă mai înainte şi că, prin urmare, dânsele nu sunt lezate în eventualele drepturi. O obligă, însă, pe Iosefina Scherrer să achite cheltuielile înmormântării şi să-i pună, la mormânt, un monument simplu.
Cheltuielile înmormântării, ale crucii şi ale bolii lui Epaminonda Bucevschi sunt socotite cu 1.053 florini 96 cruceri. Erau timpuri „bune”, căci socoteala medicamentelor, luate în cei din urmă 2 ani, nu făcea decât 106 florini 26 cruceri; cei 44 birjari, care au urmat conductul, timp de 3 oare, n-au cerut decât numai câte 80 cruceri; cei 8 preoţi s-au mulţumit cu câte 10 florini; iar sicriul de metal n-a costat decât 175 florini. / C. Comăneşteanu (pseudonim ocazional al nepotului lui Bucevschi, Corneliu Gheorghian, în „Făt-Frumos”, nr. 1/1931, pp. 26, 27).

Epaminonda Bucevschi

Cred că drumeţii pe cari întâmplarea îi aducea, acum aproape o sută de ani, prin Ilişeşti rămâneau uimiţi de ce, în acest sat de gospodari cinstiţi şi la locul lor, mai toate zaplazurile erau mâzgălite cu chipuri de animale şi capete de oameni, făcute cu cretă şi sineală. Cu cât te apropiai de casa parohială, mâzgăliturile se înmulţeau, iar pe gardul prisăcii părintelui Dumitrache stăteau aproape una peste alta. Îţi dădeai seama că-i ispravă de plod neastâmpărat şi, totuşi, găseai ceva mai mult în aceste închipuiri, care prindeau, pe netezişul scândurii, oameni, vituţe şi dihănii, aşa cum umblau vii prin Ilişeşti, închipuiri scoase parcă din cărţi şi gazete, de bine nimerite ce trebuie să li se fi părut oamenilor din sat, de vreme ce le-a rămas buhul. Ştiau cu toţii că isprava e a domnişorului Paminonda, copilul părintelui, care făcea, pentru tot plodăretul satului, cercei din sâmburi de zarzăr şi straie de hârtie colorată pentru irozi.
În acest chip a început cariera de artist plastic a lui Epaminonda Bucevschi.
Fireşte că a fost trimis la şcoală, la „gimnazie”, pe care, neputând-o isprăvi în nemţeşte, în Bucovina, a încheiat-o, cam şchiopătând, în româneşte, la Beiuş şi Blaj. Apoi, ca orice fecior de preot sau, mai bine zis, ca fiecare român bucovinean, care putea să-şi îngăduie, pe vremea aceea, cheltuiala cărţii, s-a înscris la teologia din Cernăuţi. De bună seamă că gândul lui, de la început, a fost să slujească altfel lui Dumnezeu decât în altar, dar moda vremii şi, mai aprig decât aceasta, împrejurările băneşti l-au făcut teolog, aşa cum l-au făcut, mai târziu, şi pe tânărul său prieten şi vecin, de la Stupca, Ciprian Porumbescu, în inima căruia zumzăiau toate cântările îngereşti.
Dar atât zugravului, cât şi cântăreţului teologia nu le-a fost piedică, ci, dimpotrivă, sprijin pentru înmulţirea talantului sădit în ei de Cel de sus.
Ştiau, pe atunci, chiriarhii locului să aleagă şi să înţeleagă sufletele acestor aleşi ai creaţiunii, cu atâta vrednică râvnă, că-ţi vine să le săruţi amintirea.
Şi, tot precum, mai târziu, Porumbescu, s-a trezit Bucevschi la Viena. Cu „stipendiu” de la Consistoriul Bucovinei, ca să se desăvârşească în zugrăvirea icoanelor.
La Viena, dezvoltarea talentului său a fost o isbucnire. Dacă, la început, şcoala strict desenatorică a profesorului Furich i-a fost de folos pentru instruirea tehnică, cu vremea, pedantismul austriacului stingherea măsura talentului ucenicului său. Cu venirea lui Anselm Feuerbach, ca profesor, la Academie, pentru Bucevschi, ca şi pentru colegii lui, începe o epocă, pe care un raport oficial ministerial o caracterizează ca fiind „productivă, precum o grădină care se usca şi deasupra căreia a căzut o ploaie torenţială”. El însuşi un revoltat împotriva stilului pictural oficial al şcolii vieneze de atunci, Feuerbach a fost un mare înţelegător al calităţilor elevilor săi. Şi-a format un grup de ucenici favoriţi, în fruntea cărora pare să fi fost Bucevschi.
Într-o mare compoziţie a lui Bucevschi, „Bacanalul”, chipul unui tânăr e pictat de mâna lui Feuerbach şi, dintre toţi elevii săi, între cari se găseau nume ajunse celebre, mai târziu, în pictura austriacă, precum Carol Probst, Andreas Groll şi Carol Froschl, e distins cu premiul întâiu „Grundel” pentru „cele mai bune studii în general”. Probabil tot cu ajutorul lui Feuerbach, meşterul bucovinean reuşeşte să-şi încropească, la Viena, un atelier propriu, unde primeşte vizite şi comenzi. Îşi instrueşte penelul la treabă de tot felul: compoziţii în stil mare, icoane bisericeşti, rococo-uri, faianţe; subiecte româneşti împodobesc pereţii atelierului său. Publicul începe să-l cunoască. Din când în când, revistele austriace îi reproduc tablouri. Îl ispitesc anticarii şi negustorii de artă, cărora se arvuneşte cu nepăsare, împrăştiindu-şi lucrul mâinilor în Austria, Germania, Olanda şi în cele două Americi. E cel dintâi pictor român care vinde în străinătate. Îşi ia avânt şi se înfruptă din comorile artistice din Munchen, Italia şi Paris. Leagă prietenii: societăţile de pictori consacraţi se bucură să-l aibă între ai lor.
Boema oarecum cosmopolită a Vienei de atunci o trăieşte până la revărsare, totuşi rămâne legat, cu toate vinele sufletului, de neam. Colonia românească a Vienei, cu droaia ei de bucovineni, cu Eminescu şi cu ceilalţi muşchetari ai romantismului nostru naţional, îi sunt bucăţica de „acasă”, care îl cheamă tot mai mult. Îl cheamă prin „Familia”, cu mijlocirea lui Vincenţiu Babeş (N.R.: tatăl lui Victor Babeş, fruntaş politic bănăţean, şef al Partidului Naţional din Ardeal), este făcut, întâiaşi dată, cunoscut publicului românesc, îl cheamă, apoi, serbarea de la Putna, unde potriveşte decorurile (ce straşnică trebuie să fi fost acea serbare, la care s-au întâlnit trei culmi moldovene: Eminescu, inspiratul şi inspiratorul întregii serbări, Bucevschi, zugravul care a împodobit-o, şi Ciprian Porumbescu, zicând, atunci, din vioară „Daciei întregi”!) şi îl cheamă, în sfârşit în chip statornic, prin condeiul protectorului chiriarh Silvestru, care-l unge pictor oficial bisericesc şi-i deschide încăperile reşedinţei mitropolitane din Cernăuţi, pentru aşezarea gospodăriei de zugrav.
Între prinţul bisericii şi meşter se leagă o prietenie cum numai zilele de glorie ale Renaşterii ar fi putut-o închipui. Inteligenţa ascuţită a înaltului preot găseşte în diversitatea de cunoştinţe şi în meşteşugul vorbei calde, cu cari era dăruit zugravul, împlinirea unei necesităţi, pe care Mitropolitul Silvestru a ştiut s-o creeze, spiritul înzestrat al lui Bucevschi s-a putut dezvolta în voie şi a produs din belşug.
Altare şi catapetesme în cele mai umile sătişoare bucovinene se îmbracă în armonia plastică a unei picturi care păstrează, cu teologică rigoare, principiile dreptei credinţe de stil bizantin, fiind, în acelaşi timp, binecuvântată cu apa vie a trăirii, ce o scoate din ţepeneala tradiţională.
Faima şi, poate, prieteniile legate la Viena îl poftesc la Zagreb, unde sfinţeşte pereţii catedralei ortodoxe cu rugăciuni în culori.
Colindând bisericile şi mănăstirile bucovinene, norocul îl ajută să descopere adevăratul chip al Voievodului Ştefan, pentru a cărui barbă se sfădeau, să se ia la cuţite, tocmai atunci, membrii Academiei Române.
Chemat la Bucureşti, Bucevschi convinge, cu argumente şi dovezi unanim primite, că Ştefan cel Mare a fost aşa şi pe dincolo şi taie net controversa. Chipul voievodului, aşa cum a rămas popularizat pentru totdeauna, tânăr, îndesat şi fără barbă, el ni l-a scos de sub colbărie şi var şi l-a zugrăvit, din nou, pe pereţii Episcopiei din Roman.
Pe lângă această muncă, oarecum oficială, meşterul îşi continuă lucrările laice: compoziţii, peisagii, portrete, mai ales portrete, ale căror socoteală nimeni încă n-a putut-o face.
Moare, deodată, în fierbinţeala lucrului. Poate privaţiunile începutului, în care a trebuit să aibă grija şi a frăţinilor rămaşi orfani, poate şi traiul din care a muşcat ci setea sufletului său aprins de artist i-au cultivat tuberculoza.
Pânzele din atelier i le-a strâns o oarecare Iosefină, adusă din Viena pentru îndulcirea vieţii, şi a plecat, cu ele şi cu amintirea iubitului mort, înapoi, la Viena, unde câteva neamuri cu mare greu au putut-o face să renunţe la unele tablouri, pentru a fi restituite Bucovinei.
Nici un muzeu, nici o pinacotecă românească nu cuprinde, în foaia ei de zestre, o lucrate cât de prizărită a lui Bucevschi. În afară de Bucovina, unde i s-au păstrat o parte din tablouri prin familii, Bucevschi a rămas, în raport cu valoarea lui, un necunoscut în pictura românească.
Străinătatea, în care şi-a irosit cele mai multe din minunile penelului său, l-a uitat ca nume, deşi, prin casele cutăror Olande şi Americi, tablourile lui cu româncuţe şi rococo-urile gingaş frivole vor fi păstrate şi preţuite, fără să li se cunoască autorul.
La Cernăuţi i s-au făcut, pe vremuri, vreo două reuşite expoziţii retrospective. Din ceea ce s-a putut aduna, atunci, am înţeles cât de mult s-a pierdut. Astăzi, n-a rămas nici atâta. Urgia asiatică a trecut cu copitele şi prin această grădină de flori.
Un veac s-a împlinit, la 3 Martie 1943, de când s-a născut Epaminonda Bucevschi. Oare când şi cât vom mai putea aduna din ceea ce ne-a dăruit? / Dragoş Vitencu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 97-101).

Epaminonda Bucevschi în
corespondenţa lui Ciprian Porumbescu

Cordiala, generoasa, arboroseana prietenie dintre cei doi iluştri crainici ai Bucovinei: Epaminonda Bucevschi (1843-1891) şi Ciprian Porumbescu (1853-1883), în Viena anilor 1879-1882, am semnalat-o mai an, în „Convorbiri literare” LXXIV 1941, 423 şi o evidenţiază plastic (ibidem 483-490) însuşi Ciprian Porumbescu cu cele două vibrante scrisori ale sale, adresate prietenului său Bucevschi.
Alte, foarte elocvente, inedite mărturii despre Bucevschi, pecetluite până acum în corespondenţa lui C. P. din Muzeul Porumbescu, vin astăzi (la 100 ani de la naşterea lui Bucevschi, la 90 ani de la naşterea lui C. Porumbescu şi la 60 ani de la moartea lui C. P.) să aducă nouă făşii de lumină asupra vieţilor prea curând înăbuşit umbrite ale acestor doi eminenţi artişti ai noştri.
Izvoarele ne sunt anumite mărturii din câteva scrisori Vieneze ale lui C. P.: una (1879) cătră tatăl său (preotul Iraclie, trăit între 1823 şi 1896) şi frăţinii săi (Ştefan, născut la 1856 şi Maria-Maricica-Mărioara, născută la 13 Mart 1860, căsătorită Raţiu şi decedată la 30 Iunie 1932) şi şapte scrisori cătră soră-sa (Marica), scrise nemţeşte. Dacă ne întrebăm de ce nemţeşte, atunci e cazul să răspundem, nu numai ca Mărioara Raţiu-Porumbescu: „De ce corespondam în nemţeşte? A fost şcoala austriacă, a fost mediul german în care mă aflam. Abia în Braşov am învăţat la Andrei Bârseanu limba curată românească şi istoria românească”, ci şi mai propriu: nemţeşte, fiindcă… şi studentul de la Berlin Eminescu îi scrie lui Maiorescu nemţeşte, şi Maiorescu îi scrie surorii sale nemţeşte, şi Odobescu le scrie părinţilor săi franţuzeşte etc. Adecă: Aceşti –escu se pomenesc atât de bine încălecaţi pe anumite virtualităţi ale celorlalte idiomuri, încât dânsele de la sine li se insinuă elanurilor lor scriitoriceşti.
Spicuim, aşadar, cât ne trebue azi, din scrisorile lui C. Porumbescu, menţinând întocmai „orto”-grafia şi (ne) interpuncţia originalelor.
                                                         *
Şi deci tânărul student C. Porumbescu îl vizitează foarte adese pe binişor înstăritul maistru Bucevschi, care-şi avea acum atelierul bineînzestrat şi bine frecventat (de cele interesate…). Vizitele crâncen-înfometatului C. P. se repetă cam şi-n nădejdea câte unei… cafeluţe şi a şi mai mult… Cei doi prieteni îşi ţin apoi tovărăşie la câte-o holteiască escapadă (d.p. un „Damen-Abend” la Societatea „Albrecht Durer”) sau la câte o audiţie muzicală (cutare Concert Strauss). Când se întâmplă să pice ceva bunătăţi din masa pascală a Părintelui Iraclie de la Stupca, atunci Ciprian nu-şi dă rând, deavalma cu Epaminonda, ba chiar şi cu menajera acestuia, Iosefine Scherrer, de a se înfrupta din praznicul Stupcan.
Iar date deosebit de vajnice din aceste uitate documente…
Porumbescu, cu finul său simţ artistic (afirmat şi confirmat apoi, 1882-1883, în firavul lui colind italian), rămâne uimit de acele creaţii ale lui Bucevschi, cari, prea puţine, au ajuns la Cernăuţi şi-n Bucovina! „Abia aice vezi de ce vajnic talent dispune omul acesta!”, exclamă Porumbescu.
Şi tot din câteva rânduri ale corespondenţei lui C. P. înţelegem că coperta la o „Polcă” a lui C. P., tipărită în 1880, e datorită lui Bucevschi. „Polca” aceasta nu poate fi alta decât „Zâna Dunării”, apărută cu următorul titlu:

„Op. 4. / 14 FEBRUARIU 1880 / DOAMNELOR PATRONESE / A / BALULUI ROMÂN DIN VIENA. / ZINA DUNĂREI / POLKA-MAZURKA / PENTRU PIANO / de C. G. PORUMBESCU. / Preţul. 50 cr. = (1 frc. 10 cent.) / VIENA / PROPRIETATEA ŞI EDITURA SOCIETĂŢII / ROMÂNIA JUNĂ / Lith. Joh. N. Vernay. IX Marianneng. 17 Wien”.

În adevăr, „Zina” care, în ascunziş de trestii, se vede atingând oglinda apei „Dunărene”, acoperite de nuferi, vădeşte amplele, amforeicele, voluptoasele linii pline (deşi, în cazul dat, cu un discreţionar văl ecuatorial…) ale subiectelor feminine văzute chiar aşa de Bucevschi. Pe malul din spatele ei, romantica încujbare a unui trunchiu de pin, pe a cărui ramură nu lipseşte nici silueta unui cuc al singurătăţilor, Sus, în dreapta, un pui de Amor, cu aripioare de fluture, coboară peste titlul compoziţiei un enorm evantai închis, pe care se ceteşte monogramul comemorativ BR (= Balul român). Etc. …
Şi iată-le acum documentarele încondeieri ale lui Ciprian Porumbescu.
                                                      II.
Din scrisoarea datată: Viena, 13 Octomvre 1879 şi adresată: „Theuerster Vater! Meine lieben Geschwister” (N.R.: Leca Morariu reproduce şi textul nemţesc, şi traducerea în română, dar noi optăm doar pentru textul românesc):

„Bucevschi e foarte frumos aranjat. Mobilă frumoasă, diverse lucruşoare de lux şi apoi aceste minunate tablouri… Abia aici vezi ce vajnic talent are omul acesta. În unghere zac felurite modele, între cari, învălită în pânzeturi, o figură în mărime naturală, căreia, după plac, îi poţi da cele mai variate atitudini. De asta mereu mă tot sperii. Ieri a dat pe la d-ra Iosefin o cusătoreasă, care mereu pozează ca model la Academie şi lui Epaminonda. Avui deci ocazia să admir minunata figură a acestei fete. E o Slovăciţă din Hradişul unguresc”.
                                                        *
Din scrisoarea datată: Viena, 14 Dec. 1879, şi adresată: „Meine theuerste, meine liebste Schwester”:

„Mă duc adese la Ep. Şi iau câte o cafea”.
                                                        *
Din scrisoarea datată: Viena, 22 Martie 1880 şi adresată: „Theuerste Schwester!”:

„Aseară am fost cu Epaminonda la Părintele Sava (N.R.: Sava Popovici, confesorul militarilor români din capitala Austriei). Dânsul şi-a sărbătorit adică jubileul de 30 ani de preoţie. În ziua Sfinţilor (40 de) Mucenici, acu 30 de ani, şi-a făcut întâia slujbă la Sf. Altar. Şi eu am aflat-o abia c-o zi înainte; că de altfel îi scriam şi Tatei despre asta. Totuşi, am prezentat felicitări şi din partea Tatei şi Tata poate acum să mai scrie şi ulterior. Am petrecut destul de intim-cordial; eram numai 5 inşi. Bătrânelul era în foarte bună dispoziţie şi ne-a povestit la verzi şi uscate din trecutul său…
De Iosefi am fost la Ep. de-am prăznuit onomastica duduii Iosefin. Piesele mele, Polca şi Valsul, sunt acu tipărite, respectiv după prima corectură. Coperta la Polcă a executat-o Ep. de tot drăguţ (dar pe 10 florini). Cum or fi gata, ţi le trimit prin rambursă, fiindcă, deocamdată, nu-s ale mele, până se acopăr cheltuielile”.
                                                      *
Din scrisoarea datată: Viena, 25 Martie 1880 şi adresată „Theuerste Schwester!”:

„E ora 8 seara. Căsenii mei dorm; pentru ăştia sărbătorile par făcute numai şi numai ca să poată dormi mai mult ca de obicei. Chiar în clipa asta am sosit de la Epaminonda şi acum stau să-ţi scriu o epistolă mai lunguşoară”.
                                                       *
Din scrisoarea datată: Viena, 26 Faur 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„După o atât de trudnică alergătură, cum abia ţi-ai putea-o închipui şi-n care, dezvăţat de umblet pe asprul pavaj de granit, credeam c-o să-mi pierd picioarele, duduia Iosefina (!), cu chiu, cu vai, mi-a găsit o locuinţă ş.a., cum ţi-am mai spus: VI. Gumpendorferstrasse 69, parter uşa 2, de tot aproape de Epaminonda…
Ieri dimineaţa am fost cu Epaminonda în Cafeneaua „Central”, unde-am făcut cunoştinţa lui Babeş” (N.R.: Vicenţiu Babeş, tatăl lui Victor Babeş, bănăţeanul care avea să publice fotografii ale tablourilor lui Bucevschi în „Familia”).
                                                          *
Din scrisoarea datată: Viena, 7 Martie 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„Pe Bucevschi îl vizitez aproape zi de zi. Astăzi trebuia să fiu cu el la o serată costumată, dar tricourile mele sunt acum prea uzate şi noi costă doi florini. Aveam să merg ca ţăran olandez; dânsul voia să-mi deie costumul. Dar Sâmbătă mă duc probabil la o serată cu cucoane a „Societăţii Albrecht Durer” (fireşte, fără toaletă de bal)”.
                                                          *
Din scrisoarea datată: Viena, 28 Martie 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!” (fiind vorba de Vasile Morariu, fiul Mitropolitului Silvestru):

„De atunci, l-am văzut, cum am mai scris, la Bucevschi. Dânsul rămase circa jumătate de oră. Bucevschi tocmai o portreta pe M-me Amselberg, în costum de ţigancă ungurească. Ea se refugie în cabinet. Morariu trebuie c-a observat asta; de aceea îşi scurtă vizita. De altfel, birjarul îl aştepta jos şi dânsul mai avea de făcut şi alte vizite. Când zări pe pereţi seminudurile şi nudurile feminine, zise cătră Bucevschi în glumă: „Aşa! În loc să faci sfinţi, faci blazgonii de aceste!”. Noi îl conduserăm până la trăsură. Locatarii se furişară din camerele lor în coridoare, mai ales muierile (Vienezele sunt doar atât de curioase!), şi se uitau la el ca la urs…
Ieri am fost iarăşi la concertul Strauss, fiind şi Epaminonda cu mine.
                                                         *
Din scrisoarea datată: Viena, 3 Mai 1881 şi adresată: „Theuerste Marika!”:

„Aşa-zisele tale „mizerabile resturi din masa pascală” le-am primit şi, mulţumindu-ţi pentru ele cordial, vei înţelege că dânsele au exercitat asupra-mi cu totul-tot altă impresie decât ca să le pot socoti „mizerabile resturi”. Eu, Epaminonda şi Iosefina ne-am lins cu degetele, proslăvind cu toată cuviinţa arta ta culinară” / Leca Morariu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 102-111).

Rânduri pentru opera lui Bucevschi

În cazul Bucevschi, oricine ar încerca să-l studieze se va lovi de lipsa originalelor, lucrările care se mai păstrează cu evlavie în cele câteva instituţii şi gospodării bucovinene neputând sluji o completă caracterizare a marelui artist.
De aceea, şi rândurile de faţă nu pot fi socotite decât ca nişte impresii personale, fără pretenţie de a cataloga sau ierarhiza pe acela care, primul, şi-a purtat penelele pe meleagurile Bucovinei moderne.
Prin bunăvoinţa fraţilor Dr. Luţa, cărora le mulţumesc şi pe această cale, am avut bucuria să contemplu un album cu multe reproduceri fotografice, precum şi câteva foi de album cu desene originale ale lui Bucevschi.
Hârtiile rămase nu desvăluesc prea multe, totuşi un fapt reiese cu multă claritate: Bucevschi a fost, în toate lucrările sale, întâi desemnator; un desemnator foarte conştiincios până în cele mai mici detalii.
Nicăiri nu se vede neastâmpărul liniei, nici o neglijenţă.
Critica modernă ar numi linia lui Bucevschi o linie lipsită de nerv; decât artistul, în cazul lui Bucevschi, se complace în a conduce el linia şi nu se lasă condus de dânsa; nimic, deci, nebulos în schiţele lui.
Ba, de multe ori, aceste schiţe sunt adevărate studii în alb şi negru.
Câteva case de ţară, un chioşc, o fântână, porţi şi garduri de sat, trunchiuri de copaci, boschete, plante şi flori, cât şi diferite vederi sunt îndelung studiate, cu multă ştiinţă şi răbdare redate până în cele mai mici amănunte.
Aceste studii îi serveau, de multe ori, lui Bucevschi drept cadru la diferite compoziţii cu caracter naţional, la aşa-numitele pastorale, în care apar ţărance şi ţărani în frumoase costume naţionale.
Dragostea lui Bucevschi pentru desemn se poate vedea şi în studiile pe care le face în vederea portretelor în ulei; aceste portrete rămân, uneori, mai prejos decât desenele ce le-au precedat.
Totuşi, la portrete, care alcătuiesc partea cea mai bogată din opera lui Bucevschi, se întâlnesc, câteodată, oarecari asimetrii în privinţa ochilor, lucru de necrezut când cunoaştem râvna pentru exactitate a lui Bucevschi.
S-ar putea ca aceste portrete să fie lucrate după fotografii, nu după natură; dar nici în acest caz greşelile pomenite nu pot fi scuzate.
Şi tot fără răspuns rămâne întrebarea: cum se face că Bucevschi, om frumos fiind, portretist de asemenea, să nu-şi fi făcut chipul?
Nu cunoaştem de la el nici un autoportret.
Tot la portrete şi în unele compoziţii aflăm frumoase studii de draperie; desigur că vor fi fost aranjate pe manechine, spre a putea fi mai îndelung studiate de artist.
Tot în privinţa desemnului şi ca o abatere de la perfecţiunea lui trebuie menţionate cele câteva scăpări din vedere, întâlnite la o lucrare majolică (o mână greşită şi nudurile de copii).
În pictura bisericească, care ar merita ea singură un studiu special, figurile sale sunt prea scurte, în contrast isbitor cu svelteţea figurilor din pictura bizantină.
E demn de remarcat că Bucevschi, deşi a crescut în umbra minunatelor fresce bucovinene, nu e influenţat deloc nici de desemnul şi nici, mai ales, de coloritul acestora.
Pictura lui bisericească este de modă apuseană; imită stilul Renaşterii.
Şi, totuşi, Bucevschi n-a trecut indiferent pe lângă frescele din bisericile noastre; le-a studiat şi atunci când s-a ocupat cu cercetarea şi redarea în pictură a unui chip mai aproape de adevăr al lui Ştefan cel Mare.
Rezultatul acestor cercetări s-a cristalizat într-un portret, înfăţişând pe marele voevod: şi aici, tehnica e cea a Renaşterii, şi aici, figura e îndesată (a împăcat, dintr-odată, şi canoanele aplicate figurilor sale, şi spusele cronicarilor…).
Originalul acestui portret se poate vedea la Episcopia din Roman şi nu la Roma, cum scria, deunăzi, o publicaţie de artă ce apare la Cernăuţi.
Tot în legătură cu interesul lui Bucevschi pentru frescele noastre, se poate vedea, pe una din pomenitele foi de album, o schiţă foarte mică, înfăţişând chipul Doamnei Maria, din tabloul votiv de la Voroneţ.
L-a interesat, probabil, găteala de cap, pe care va fi căutat s-o interpreteze, în felul său, la vreun portret oarecare.
După cum tot studii de găteli pentru cap, de data aceasta după modele în viaţă, întâlnim şi pe alte foi aquarelate.
Linia, în desemnul lui Bucevschi, pe care artistul o conduce atât de sigur, nu pare să aibă decât un rol ilustrativ.
Preocupările de compoziţie, cu predominarea unei anumite linii, sunt greu de urmărit numai după lucrările care ne-au rămas.
Chiar în celebrul „Bacanal”, cu cele două figuri centrale armonios grupate, nu se află un fir conducător; sunt multe figuri graţioase, bine desemnate, dar care se pot detaşa, fără prejudiciu, din grupul central.
Cam la fel se poate vorbi despre compoziţia lui Bucevschi, dacă considerăm şi celelalte ramuri din activitatea sa: rococourile, pastoralele, portretele şi, mai ales, despre puţinele peisagii.
De altfel, peisagiul, în opera lui Bucevschi, joacă un rol secundar; e o simplă umplutură la unele portrete şi compoziţii, iar când e tratat ca piesă de sine stătătoare, deşi bine desemnat, n-are decât o valoare documentară.
Mai fericită pare a fi, în opera lui Bucevschi, repartiţia de alb şi negru; de aceea, poate e şi mai avantajos pentru artist să-i cunoaştem opera numai după fotografiile lucrărilor sale.
Vom afla corpuri blonde sau în haine deschise, detaşându-se pe un fond întunecat de draperie ori de peisaj, figuri luminate dintr-o parte, pe fonduri convenţionale întunecate, sau profilându-se pe obscuritatea încăperilor şi altele.
În toate, o meticuloasă grijă de modelare, o tranziţie, pe nesimţite, de la alb la negru, în redarea figurilor, a draperiilor şi, în general, a tuturor motivelor cuprinse în cadrul tabloului.
Această dorinţă de a prezenta spectatorului ceva „frumos terminat” strică, de multe ori, lucrări: întâi, se pierde relieful figurii, mai ales când ea e aşezată în plină lumină, apoi culoarea şi, uneori, chiar şi desemnul.
Am văzut, totuşi, printre fotografiile amintite, după opera lui Bucevschi, una, înfăţişând un cap de bătrân, şi o scenă din rococo, în care se poate surprinde bucuria creaţiei (primul avânt), se pot urmări petele de culoare; se spune că acestea-s „lucrări neterminate”…
Păcat că n-au rămas mai multe aşa; vor fi fost, poate, şi din acestea, dar ele vor fi luat drumul străinătăţii.
Cea mai slabă lucrare în opera lui Bucevschi este, fără îndoială, culoarea; sunt, însă, şi alţi mari pictori străini, cari neglijează sau n-au simţul culorii şi, totuşi, rămân mari.
De aceea, să i se ierte lui Bucevschi această scădere pentru vremurile noastre şi să se ţină seama şi de mediul academic în care şi-a făcut studiile şi care n-a strălucit totdeauna prin culoare.
Lupta pentru preponderenţa culorii era, ce-i drept, în toi pe timpul lui Bucevschi; ea se dădea, însă, departe de el, pe malurile Senei, şi abia mai târziu a ajuns pe cele ale Dunării albastre.
Bucevschi îşi însuşise o technică, se simţea mulţumit de rezultatele operei sale, asemănătoare cu cea a maeştrilor săi şi n-a mai încercat sau n-a mai avut timpul să caute şi alte reţele.
De altfel, poate că mai bine aşa; a rămas ceva de pe urma lui. Dacă s-ar fi străduit să fie un inovator pentru meleagurile sale, n-ar fi fost, poate, înţeles şi s-ar fi străduit în van. E bine să fii şi sceptic cu opera ta, aceasta te îndeamnă spre creaţii superioare, dar, uneori, nu strică nici încrederea; încrederea, nu îngâmfarea.
Bucevschi a fost un om modest, un muncitor conştiincios, un mare artist pentru timpul său şi meritul lui, pe lângă acela de a ne fi lăsat o sumă de lucrări importante, constă în faptul de a fi trezit în mediul bucovinean gustul pentru artele plastice şi de a fi deschis drumul artiştilor ce l-au urmat.
El nu e cu nimic mai prejos decât contemporanii săi, confraţi în ale artei, din vechiul regat: Gh. Tătărăscu 1813-1888, Const. Lecca 1810-1887 şi Mişu Popp 1827-1892 şi, dacă nu şi-ar fi făcut studiile la Paris, pentru a se deosebi complet de ei, ar putea fi adăugat şi Th. Aman 1831-1891.
Ca şi dânşii, Bucevschi a avut de luptat cu toate greutăţile şi lipsurile începutului.
Fie, dar, ca aceste rânduri, care vor stârni, poate, unele nedumeriri, să contribuie la o mai temeinică studiere şi punere în valoare a unui artist cu care neamul întreg are a se făli. / Ioan Cârdei („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 114-119).

Portretele lui Ep. A. Bucevschi

Pentru o bună înţelegere şi justă apreciere a personalităţii şi operei unui pictor, trebuie să cunoaştem, înainte de toate, pe lângă biografia lui propriu-zisă, mediul în care s-a dezvoltat şi, îndeosebi, concepţia artistică a epocii în care a trăit.
Or, în ce priveşte viaţa propriu-zisă a lui Bucevschi, până în prezent cunoştinţele noastre sunt mult prea sărace, faţă de importanţa pe care acest valoros şi temeinic pictor o are nu numai pentru Bucovina, ci în genere pentru istoria picturii româneşti din secolul al XIX-lea. Ele se rezumă, în esenţă, la puţinele date biografice, pe cari, cu multă trudă şi cu sufletul plin de pietate, le-a adunat, pentru revista „Boabe de grâu”, anul 1934, caetul Nr. 9, nepotul său de soră, regretatul consilier de la Curtea de Casaţie Corneliu Gheorghian, şi cari constituie, până astăzi, cea mai completă sursă de informaţii asupra vieţii lui Bucevschi.
În această ordine de idei, relevăm că pictorul Epaminonda Bucevschi se află trecut, cu o notiţă biografică şi artistică relativ amplă, în monumentala lucrare lexicografică germană „Allgemeines Lexicon der bildenden Kunstler”, de U. Thieme & F. Becker, apărută la Lipsca, în peste 30 volume, format lexicon. Faptul acesta este pentru noi o dovadă că, la timpul său, Bucevschi se bucura de o bună reputaţie ca pictor în apus, la Viena, unde, după terminarea studiilor sale academice, în anii 1868-1874, a trăit şi îşi avea atelierul său în permanenţă, până scurt înainte de moartea sa.
Această din urmă împrejurare îl deosebeşte pe Bucevschi de toţi ceilalţi pictori români ai epocii sale şi, îndeosebi, de cei din regatul liber. Toţi aceştia, dacă au făcut şi studii de mai lungă sau mai scurtă durată în apus, la Munchen, dar mai ales în Franţa şi Italia, s-au întors, după terminarea acestor studii, înapoi, în ţară, unde au lucrat, apoi, şi au trăit până la sfârşitul vieţii lor. Bucevschi, dimpotrivă, rămâne la Viena, unde şi-a făcut studiile, şi se stabileşte în acest centru artistic în mod definitiv, până scurt înainte de stingerea sa din viaţă, când, bolnav de ftizie, s-a reîntors la Cernăuţi, unde, timp de unul sau doi ani, a locuit şi şi-a avut atelierul de pictor diecezan în aripa din dreapta a palatului mitropolitan, sub îngrijirea plină de părintească bunăvoinţă a protectorului său, marele român şi mecenat, mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici.
Ca student de teologie, Bucevschi intră, mai întâi, la învăţătură la pictorul diecezan, adus din străinătate la Cernăuţi, Arendt, acelaşi pictor vienez care, în anii 1863/64, zugrăvise iconostasul bisericii catedrale din Cernăuţi şi de la care se mai păstrează, încă şi astăzi, în altarul bisericii Sf. Paraschiva din Cernăuţi, o serie de tablouri bisericeşti, aşa-numite „praznice”, foarte frumoase în compoziţia clasică şi coloritul lor fastuos.
În anul 1868, după terminarea studiilor teologice, Bucevschi pleacă la Viena şi intră în Academia Artelor Plastice de acolo, unde lucrează sub conducerea profesorilor academici Josef V. Fuhrich (1800-1876), Karl Wurzinger (1817-1883) şi Karl von Blaas (1815-1894), şi, în fine, după terminarea a patru ani de studii academice, trece în cursul special al marelui pictor Anselm Feuerbach (1829-1880), care tocmai atunci fusese chemat ca profesor la Academia din Viena. Atât acesta din urmă, cât şi directorul Academiei, Christian Ruben (1805-1875), îi eliberează tânărului pictor bucovinean certificate pline de laudă, în cari confirmă că absolventul Academiei, Ep. Bucevschi, manifestă un deosebit talent pentru „pictura istorică” şi că a fost distins cu premiul special „Gundel” pentru cele mai bune lucrări în toate ramurile de picturei.
Ucenicia Academiei de Arte Plastice din Viena, din anii 1868-1874, îndeosebi cursurile maestrului Anselm Feuerbach, i-au procurat lui Bucevschi, pe de o parte, acea perfectă stăpânire a desenului, siguranţa absolută a compoziţiei, cât şi coloritul cumpănit şi cultivat, care se remarcă, atât de admirabil, în toate lucrările artistului. Aceeaşi ucenicie, însă, i-a format, pe de altă parte, pictorului nostru şi concepţia despre artă.
Această concepţie, care domina, aproape în întreg secolul al XIX-lea, academiile de artă plastică, era aşa-numita „Historienmalerei”, „pictura istorică”, sau, cum o numeşte mai bine C. Gheorghian, „pictura istoriografică”, adică redarea unor subiecte mitologice sau unor întâmplări din trecutul real sau imaginar al popoarelor (N.R.: romantismul religios german în pictură), în tehnica tradiţională, propovăduită de academii. Această artă se manifestă, de obicei, în tablouri de dimensiuni mari, cari, prin compoziţia lor rece, reprezintă diferite motive, cu gesturi teatrale, pompoase, fără viaţă şi naturaleţe. Acesta era fondul picturii academice, singur recunoscut şi admis de catedrele academice şi de critica oficială a timpului.
Şcoala rigidă a desenului, zi de zi, şase ani în şir, mai întâi după modele în ghips ale plasticelor clasicismului elen, şi, pe urmă, modelul viu, a avut, totuşi, darul să dezvolte în Bucevschi, care era un elev foarte harnic şi silitor până la perfecţiune, spiritul de fină observaţie, memoria formelor şi simţul ales al culorilor, calităţi pe care le recunoaştem, în formă încă naivă, de acum din schiţele ce le făcea tânărul Bucevschi, înainte de intrarea în Academie, pe când era teolog, în lunile de vacanţă, petrecute în diferitele sate din Bucovina. Această măiestrie a desenului e una din calităţile fundamentale ale artistului adevărat, azi atât de absentă, cel puţin neglijată, dacă nu nestăpânită, şi ascunsă sub masca modernismului.
Din studiile sale la Academia din Viena, Bucevschi s-a ales cu această zestre de perfecţiune tehnică şi de concepţie academică despre artă, şi cu ea va fi pornit, dacă e adevărat ceea ce se spune, în călătoriile sale de studii la Munchen, Paris şi în Italia, centrele principale ale învăţământului artelor plastice, către care gravitau toţi tinerii pictori, fie că terminau anii uceniciei academice, fie că nu puteau suporta cătuşele acestor şcoli.
În Parisul de atunci, se agitau, în fruntea unei întregi pleiade de artişti tineri, doi mari revoluţionari ai picturii: primul, Gustave Courbet (1819-1877), lupta, fără cruţare şi cu multă duşmănie, contra fondului artei academice, susţinând că în artă nu există dogmă şi că numai singură natura ar trebui să fie marea instructoare; iar temeiurile formulelor tehnice le combătea, cu înverşunare, Edouard Manet (1832-1885). Acesta susţinea că pictorul nu trebuie să redea oamenii şi obiectele aşa precum le ştie că sunt, ci aşa precum le vede; el renunţa, în consecinţă, la desenul exact şi la executarea plastică în detaliu şi tindea să reproducă numai impresiunile reflexelor luminii, aşa cum se prezintă lucrurile la prima privire, nu ca şi când ar fi văzute precis şi din apropiere. Renunţând la liniile şi formele exact conturate, pictorul aşează, în schimb, clarul şi obscurul lângă olaltă.
Chiar dacă Bucevschi a vizitat Parisul, el, totuşi, a rămas credincios concepţiei tradiţionale academice despre pictură, fiind evident influenţat, până la captivare, de maestrul său, Feuerbach, pe care îl imita, la început, pictând şi el aceleaşi motive, de dimensiuni mari, cum sunt „Bacanalul” şi „Dante”. Erau, pentru Bucevschi, care învăţase pictura într-o academie de tradiţie germană, cum era cea din Viena, prea avansate şi noi curentele care se manifestau în capitala revoluţiei, în Parisul luminii noi şi al culorilor curate.
Bucevschi îşi începe, astfel, cariera artistică într-o epocă în care se usucă ultimele ramuri ale picturii clasice academice şi încep a răsări primii muguri ai picturii moderne, libere şi luminoase. În scurta sa viaţă, el rămâne un adept devotat al fondului şi formulelor picturii academice.
Bucevschi păstrează şi legăturile vechi cu Bucovina, îndeosebi cu mitropolitul Silvestru Morariu-Andrievici şi cu preoţimea bucovineană, făcând, în lunile de vară, călătorii regulate la Cernăuţi şi în provincie.
Cu ocazia acestor călătorii şi, apoi, după mutarea sa la Cernăuţi, către sfârşitul vieţii sale, el execută, în afară de icoanele pentru diferitele iconostase ale bisericilor din Bucovina, o serie întreagă de admirabile portrete ale feţelor preoţeşti şi mirene din Bucovina.
În opera artistică a lui Bucevschi, portretele ocupă un loc de frunte. Această ramură a picturii este singura pentru care învăţătura câştigată în academii dădea o pregătire foarte potrivită, fără a constitui un pericol de influenţare sau chiar de alterare a individualităţii artistului. Prin studiul la academia vieneză, cu întreaga serie a profesorilor ei, dar mai ales rin perfecţionarea sub conducerea marelui pictor Anselm Feuerbach, Bucevschi a reuşit să devie el însuşi un maestru desăvârşit al desenului corpului uman.
Portretul nu este decât redarea individualităţii fizice şi spirituale a omului. Arta portretului a fost considerată de artiştii tuturor vremurilor ca una din cele mai înalte creaţiuni ale picturii şi sculpturii.
În epoca Renaşterii, cele mai mari genii artistice au creat nemuritoare portrete, în fruntea lor, Leonardo da Vinci şi Rafael. În secolul al XVI-lea, lucrează portrete celebre Tizian, Lorenzo Lotto, Tintoretto, Paris Bordone şi alţii, iar secolul al XVII-lea aduce o deosebită înflorire în arta portretului, îndeosebi în Ţările de Jos, unde strălucesc nume ca Van Dyck, Rembrandt şi Frans Hals, şi în Spania, care produce pe cel mai mare portretist al lumii, Diego Velasquez.
În portretele lui Bucevschi se pot, evident, urmări influenţele coloristice ale acestui din urmă genial artist spaniol, numeroase tablouri portretistice ale acestuia găsindu-se în bogatele colecţii ale muzeului istoric-artistic „Kunsthistorisches Museum” din Viena, unde se păstrează celebrele portrete ale regilor şi reginelor spaniole, precum şi o serie de tablouri reprezentând infante spaniole.
Toată firea, cât şi concepţia artistică a pictorului Bucevschi este rezervată, obiectivă, însă pătrunzător de fină.
El întrebuinţează o gamă de colori bogată, dar sobră, bine cumpănită, totdeauna distinsă. Fonduri griş-verzi, de pe care se desprinde foarte fin incarnatul roz al feţei, ridicat discret, prin albul unui guler. Cu adevărat maestru, Bucevschi ştie să redea iluzia materiei atât corpului uman, cât şi a îmbrăcămintei. Dantelele, din portretele feminine, sunt fine şi uşoare, şi uimitoare e măiestria cu care sunt pictate.
Bucevschi a lucrat un şir întreg de portrete reprezentative ale înalţilor demnitari bisericeşti, ca portretele mitropoliţilor, respectiv, episcopilor Blajevici, Bendella, Silvestru Morariu, menite să împodobească sălile de recepţie arhiepiscopale, precum şi un mare număr de portrete familiare ale preoţilor şi preoteselor bucovinene, şi câteva portrete de mireni.
În toate aceste tablouri, personalitatea individuală este redată cu o remarcabilă naturaleţe. Unele din ele sunt adevărate capodopere, cum e portretul mitropolitului Silvestru: privirea energică şi autoritară a feţei, ochiul viu şi pătrunzător, toată figura mitropolitului trăieşte şi-i simţi imediat personalitatea dinamică. Multe din aceste portrete posedă subtilităţi de desen şi coloristice neîntrecute. Cât de admirabil este redată bunătatea sufletului în unele portrete de preotese, împodobite, după moda veche, cu tulpan pe cap, dârzenia şireată a acelui cetăţean fruntaş din Siret, îmbrăcat în haină moldovenească, cu guler de vulpe neîntrecut de naturală, sau faţa resemnată a ţăranului moşneag, cu pletele albe, mustăţile şi barba atât de firesc redate! Toate acestea sunt piese unice, care ar putea sta cu cinste în orice muzeu din lumea mare.
Caracteristic pentru măiestria cu care Bucevschi picta portretele sale după modelul viu este următorul episod autentic (reprodus de scriitorul Nicolae G. Rădulescu-Niger, sub titlul „O apariţiune”, într-un volum al său de schiţe şi nuvele, „Cuvântul morţei”). Patapie Palaghean, camerist sau, cum spune Rădulescu-Niger, „odăiaş” la reşedinţa mitropolitană din Cernăuţi, între anii 1879 şi 1909, ocupa, în primul său an de serviciu, o cameră de culcare, a cărei fereastră da în paraclisul mitropoliei. Într-o noapte, scurt după înmormântarea venerabilului său stăpân, Teoctist Blajevici, antecesorul mitropolitului Silvestru Morariu, Patapie Palaghean, privind întâmplător pe fereastră, într-un moment când luna, tocmai ieşită de după nori, lumina cu razele ei misterioase o parte a altarului, avu o vedenie stranie. Într-un colţ din faţa altarului apăru, deodată, aievea, în toată făptura sa impozantă, episcopul Teoctist Blajevici, ţinând cârja arhierească într-o mână, iar cealaltă ridicată pentru binecuvântare. Câteva clipe numai şi luna, trecând iar între nori, vedenia se mistui în întunericul nopţii. Cameristul, cutremurat de spaimă, căzu în genunchi şi începu să se roage, iar apoi alergă, pe nerăsuflate, la secretarul reşedinţei, pentru a-i vesti de cele văzute. Acesta, om realist şi fără frică de apariţii, se duse, împreună cu cameristul, în altar, unde vedenia îşi găsi, de îndată, explicaţia ei firească: era portretul, proaspăt pictat şi neîncadrat încă, al episcopului Teoctist Blajevici, aşezat într-un colţ din stânga altarului.
Dacă acest fapt ilustrează, poate mai bine ca oricare altul, calităţile de portretist desăvârşit ale lui Bucevschi, un alt fapt în legătură cu acesta trebuie să trezească mirarea noastră. Este îndeobşte cunoscut că fiecare pictor portretist prezintă, în opera sa, cel puţin unul, dacă nu mai multe autoportrete. Îndeosebi Anselm Feuerbach, care, dintre toţi învăţătorii lui Bucevschi, l-a influenţat pe acesta în cea mai mare măsură, este cunoscut prin o serie întreagă de autoportrete. Or, de la Bucevschi, el însuşi un portretist atât de îndemânatic, nu ne-a rămas şi nu este, în genere, cunoscut un singur autoportret. Enigma acestei absenţe regretabile e, până astăzi, nelămurită şi poate va rămâne în veci un semn de întrebare.
Numai portretul lui Ştefan cel Mare, lucrat pentru Episcopia din Roman, ne pare că nu ar reda personalitatea Voevodului, aşa cum ne închipuim că ar fi fost acest Domn al Ţării moldoveneşti: atletul neînvins al creştinătăţii, care, an de an, lupta, pe viaţă şi pe moarte, cu duşmanii ţării sale, într-o continuă încordare de putere şi voinţă vitejească. Faţa lui Ştefan cel Mare din acest portret se aseamănă, ce-i drept, formal cu chipul Domnului din Evangheliarul de la Mănăstirea Humorului, însă este prea delicată şi toată figura aproape ştearsă într-o poză şablonă, încât mai curând face impresia unui curtean fin şi mlădios, decât a neînfricatului şi nebiruitului apărător al Moldovei. Nici decorul arhitectonic, de dimensiuni prea mari pentru scaunul domnesc de la Suceava, nu ne pare verosimil. Evident, Bucevschi îl imaginează pe Ştefan cel Mare ca ctitor, într-o clipă de răgaz, după lupte, totuşi sprijinit cu mâna stângă pe spadă, în vreo zi de sărbătoare.
Cu excepţia micilor sale schiţe şi studii din tinereţe, pictorul lucra tablourile sale numai în atelier sau în casă, nu însă şi în aer liber, aceasta poate datorită sănătăţii sale şubrede.
În scurta şi zbuciumata sa viaţă pământească, Epaminonda Bucevschi a creat mult şi cu multă dragoste, şi toate operele lui, între care mai ales portretele, sunt un izvor nesecat de clipe de sărbătoare, generos dăruite posterităţii româneşti. Ele toate poartă pecetea unei mâini şi a unui suflet de artist binecuvântat de Dumnezeu şi reprezintă una din valorile permanente ale tezaurului artistic românesc. / Petre Luţa („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pp. 122-130).

Două portrete de Bucevschi

Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, tehnica fotografică nu era atât de progresată ca acum, aşa că persoanele şi familiile, cari doreau să aibă portrete bune, se adresau pictorilor. În Bucovina, erau două clase sociale, cari cultivau portretistica familiară: boierimea şi clasa de mijloc a funcţionarilor şi preoţilor mai înstăriţi. Se găseau pictori specializaţi în această artă, cari treceau de la conac la conac. De la familie la familie la familie.
Epaminonda Bucevschi nu se afla în categoria acestora, dar, totuşi, a creat şi el un număr însemnat de portrete, mişcându-se în cercurile clericale, potrivit cu ocupaţia sa de pictor bisericesc. În anul 1872 sau 1873, a fost la Rogojeşti, un sat mic de lângă Siret, unde funcţiona ca paroh un preot distins, Nicolai Antonovici, care poseda şi o moşioară în apropiere, la Cândeşti.
Aici a pictat Bucevschi portretul preotului, un chip brun, cu ochii expresivi, şi al preotesei, o blondă palidă; amândouă, busturi, de mărime obişnuită. În afară de aceasta, a mai rămas, de atunci, în proprietatea acestei familii, şi un Hristos, pictat în format mic, cu culori de uleiu, de tonalitate aurie (dacă nu mă înşeală memoria), pe lemn.
Nu-mi este cunoscut dacă a mai lucrat şi altceva la Rogojeşti.
Aceste trei picturi au trecut, apoi, în proprietatea familiei repăosatului consilier consistorial Gheorghe Şandru, care a fost ginerele preotului Antonovici. Chipul lui Hristos se găseşte, acum, la Bucureşti, iar cele două portrete, probabil la Cernăuţi, unde au fost lăsate în zilele de refugiu din anul 1940. / N. Tcaciuc-Albu („Revista Bucovinei”, Nr. 3, Martie 1943, Cernăuţi, pg. 146).

Pictorul catedralei sârbeşti din Zagreb

S-au împlinit 50 de ani de la târnosirea impozantei şi frumoasei catedrale sârbeşti din Zagreb.
Dar nici Sârbii şi nici Românii nu vor fi ştiind, poate, că zugravul acestei catedrale e pictorul român bucovinean Epaminonda Bucevschi. Cum v-a fi ajuns acest pictor, stabilit la Viena, să fie însărcinat cu executarea acestei opere e încă nelămurit.
În scurta schiţă biografică a lui Epaminonda Bucevschi, inspirată de Mitropolitul Silvestru şi publicată de Tit Popescul, iar, apoi, de Eusebie Sorocean, ni se relatează următoarele: „Penelul său a produs multe lucrări de valoare pentru biserica sârbească. În urmă, primi să execute şi lucrările de o însemnătate aşa de mare, precum e catedrala episcopală din Zagreb, iconostasul, pictura decorativă şi arhitectonică”.
Din hârtiile ce ni s-au păstrat, putem, însă, adăuga unele amănunte, referitoare la această importantă lucrare a pictorului.
În ciorna unei scrisori, fără dată, adresată lui H. Bolle, arhitectul catedralei, originar din Bonn, Bucevschi confirmă primirea sumei de 300 florini, trimisă în contul celor 2 tablouri pentru iconostas, şi-l anunţă că a început lucrarea lor, şi speră că le va putea termina până la sfârşitul lunii Iulie (1883?); declară, totodată, că e gata să vină, cât mai curând, la Zagreb.
O altă ciornă a lui Bucevschi, tot fără dată, arată că trimite, în anexă, contra-înscrisul şi că e hotărât să vină la Zagreb, pentru a executa pictura cerută, în luna Mai (1884?), sperând că, până atunci, să fi terminat, la Viena, lucrările pentru iconostas aproape în întregime, cerând, totodată, să i se dea câte 200 florini, lunar, pentru acoperirea cheltuielilor, peste condiţiunile convenite.
La 29 Februarie 1884, ajutorul Hector von Eckel se grăbeşte a-i comunica că modificarea dorită de dânsul a fost acceptată şi-i promite a-i trimite, regulat, suma de 200 florini, la întâiu a fiecărei luni.
În sfârşit, ni s-a mai păstrat o a treia ciornă, fără dată, a unei scrisori, de o rară gingăşie şi delicateţă, adresată de Bucevschi parohului catedralei Zagreb.
După ce aminteşte bunătatea de care a profitat în casa Sinţiei sale, Bucevschi continuă, scuzând întârzierea scrisorii astfel:

„Dar, în caz de boală, omul e pus în imposibilitate. Fatalitatea m-a prins cu mâna ei grea şi, de când am părăsit Zagrebul, am trebuit, exceptând scurte intervale, să stau în pat. O tusă cu sânge, care n-a voit să cedeze, în cursul şederii mele, de aproape trei luni, în munţii înalţi de la Poiana-Stampii, mi-a sleit într-atât puterile, încât am pierdut toată plăcerea de a trăi. Ce e drept, medicul meu mă mângâie, asigurându-mă că, deşi mă simt slab, organele mele sunt vindecate şi că ar trebui să mai fac, primăvara viitoare, o mică cură suplimentară, pentru a mă însănătoşi pe deplin. Nu pot şti dacă încearcă numai să mă mângâie sau e adevărat? Ceea ce pot spune e că tusa mea n-a cedat, deşi nu mai sunt răguşit; că mă simt fără puteri şi am slăbit. Cum va da Dumnezeu! DE scris, nu v-am scris Sfinţiei Voastre, dar neîntrerupt m-am gândit la Dumneavoastră.
Am cunoscut, doar, în Zagreb, atâţia oameni dragi şi am petrecut atâtea ceasuri fericite, cari nu le voi uita.
Dacă n-aşi fi fost condamnat a păstra liniştea absolută, ceea ce mi-a făcut imposibilă chiar şi corespondenţa, cu câtă plăcere aş fi primit vreo veste de la Zagreb, despre terminarea bisericii Dumneavoastră şi târnosirea ei, despre aprecierea umilei mele persoane şi altele…”.

Aceste câteva fragmente sunt o dovadă vie de simpatia şi dragostea ce o nutrea artistul pentru societatea sârbească şi de bunăvoinţa şi atenţiunea cu care a fost înconjurat, în cursul şederii sale la Zagreb.
Câtă încredere are comitetul în pictorul român necunoscut, trimiţându-i, la întâiu a fiecărei luni, la Viena, suma de câte 200 florini, şi cât de duioase şi neşterse sunt amintirile pictorului. / Corneliu Gheorghian („Gazeta Bucovinenilor”, An I, Nr. 4-5, 16-30 decembrie 1934, pp. 1, 2).

Eugen MAXIMOVICI

(1857, Văşcăuţi pe Ceremuş –04.02.1926, Cernăuţi)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MAXIMOVICI, EUGEN (1857, Văşcăuţi, districtul Vijniţa / 4.II.1926, Cernăuţi), pictor. Studii la Academia de Arte Frumoase din Viena (1876-1881). Aici va lucra un timp în atelierul lui Epaminonda Bucevschi. Profesor la liceul din Rădăuţi (1883-1891). Angajat pictor diecezan în Cernăuţi, după moartea lui Ep. Bucevschi. Profesor la Şcoala Superioară Reală din acest oraş. Călătorii de studii în Italia. Pictor de factură academică. Lucrează în ulei, tempera, acuarelă, peniţă: portrete, nuduri, peisaje, scene din mediul rural. A făcut copii după portretele domnitorilor din bisericile bucovinene. A realizat marea frescă a Mitropoliei din Cernăuţi, pictura bisericii din Cuciurul Mare ş.a. Expoziţii personale şi de grup la Cernăuţi).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Beneficiar al dialogurilor cu Epaminonda Bucevschi în atelierul vienez al acestuia, Eugen Maximovici nu a putut depăşi formulele academiste impuse de autoritatea profesorilor şi gustul epocii, dar a realizat cu îndemânare tablouri de gen, cu o anumită abilitate pentru portret şi scene idilice ale vieţii la ţară. În portrete evidenţiază apetit pentru maniera academistă a capetelor de expresie, individualizate şi sentimentale, pedante cel mai adesea în rezolvările tehnice. Perfecţionismul pictorului merge până acolo încât detaliile sunt la fel de importante ca şi structura şi expresia ansamblului. Ele produc un real confort vizual şi chiar plac, prin intimismul reflectat comprehensiv şi subtilităţile tratamentului cromatic. În peisaje, evocă o stare de exaltare lirică şi un evident apetit pentru soluţiile hedonice. Ele generează inechivoce stări euforice de încântare bucolică faţă de darurile naturii şi nu ezită să idealizeze viaţa la ţară. Circulaţia abundentă a acestor idilice scene, populate de ţărani voioşi şi fericiţi, face ca notorietatea pictorului sau acuarelistului să fi făcut pe mulţi să regrete că viaţa reală nu seamănă decât la suprafaţă cu tablourile lui. Maximovici s-ar fi dorit, poate, un fel de Grigorescu al Bucovinei, dar i-au lipsit luciditatea şi adâncul spirit de observaţie al acestuia).

Pictorul Eugen Maximovici

„E remarcabil cât de mult ţine omul la ţărna pe care s-a născut. Aici, în depărtare, sub cerul vecinic albastru al Italiei, mă gândesc la patria mea şi, absorbit în studierea profundă a operelor de pictură, aş dori să transmit patriei mele una singură, măcar, din multele raze ce emană acestor miracole de artă”
(Eugen Maximovici, Scrisori din călătorii artistice în Italia, publicate în Czernowitzer-Zeitung 1893).

Cine dintre bucovineni nu cunoaşte pe acest artist al ţării surori? (N.R.: Vladimir Mironescu, siretean la origine şi prin studii gimnaziale, scria materialul acesta, în 1908, din postura de arhitect şi de universitar bucureştean, deci de cetăţean al „ţării surori”).
De statură mijlocie, de o fire aleasă şi moale, de un caracter bun, blând, prietenos şi foarte modest, acest artist nu ştie decât să muncească în obscura-i tăcere, fără laudă de sine şi reclamă, şi să-şi suporte, cu o resemnare eroică şi fără cârtire, durerea indiferenţei desnădăjduitoare a celor din jurul său.
Un şir lung şi neîntrerupt de ani îl urmăresc în activitatea sa neobosită şi rodnică. Îl văd cu aceeaşi privire blândă şi modestă, cu privirea-i tăcută, însă resemnată; l-aş întreba de păsul lui, nu vreau, însă, să-i stârnesc o durere care de mult îl apasă. I-am înţeles amarul vieţii: e lipsa totală a mediului artistic în care trăieşte, încontinuu nemulţumit, şi lipsa relativă de interes pentru artă a lor săi.
Acest păcat cu o notă destul de originală caracterizează destul de pronunţat pe Românii bucovineni, cu cultură jumătate clasică, dar puţin reală (quasi germană), cărora le place să aprecieze pe străini mai mult decât pe ai lor, chiar dacă nu o merită, şi aceasta din inconştienţa unui simţ fals şi din o măgulire proprie aproape dezorientată, care rezultă, fără nici o îndoială, din slăbirea sentimentului naţional, ceea ce trebuie să recunoaştem forţaţi din toată durerea noastră, dacă dorim binele şi, astfel, mai putem avea o speranţă de îndreptare.
Spontaneitatea serbării domnului Eugen Maximovici nu izvorăşte decât unui simţ de mulţumire sufletească a unui grup intim de Români bucovineni, în semn de atenţie către artist, pentru reuşirea a două opere de pictură, încredinţate domniei sale de către Prea Sfânta Metropolie din Cernăuţi, care reprezintă chipurile istorice ale celor doi mai mari ctitori bisericeşti şi întemeietori de stat: primul, Alexandru cel Bun, care a mărit şi constituit statul într-un tot complet, iar al doilea, Ştefan cel Mare, care l-a ridicat la înălţimea unei poziţii strălucite şi impunătoare. Ambele tablouri sunt figuri întregi, în mărime naturală, şi sunt aşezate în o sală de reprezentaţiune a reşedinţei metropolitane.
Cum aceste opere urmau să fie reproduce într-o revistă, pentru deosebitul lor interes istoric şi artistic ce-l reprezintă poporului românesc, fireşte că domnul Eugen Maximovici, ca autorul lor, precum şi multor altora, nu putu fi trecut cu vederea, mai ales când zilnic se observă că artiştii străini nu cruţă nimic pentru a se face cunoscuţi şi a ni se impune cu orice preţ.
Deci, cu prilejul acesta, redacţia revistei „Junimea Literară” luă iniţiativa scoaterii unui număr festiv în onoarea domnului Eugen Maximovici, profesor şi pictor academic în Cernăuţi, care să cuprindă şi o serie de lucrări ale neobositului şi talentatului artist.
Cu bucurie mă asociez acestei manifestări patriotice şi distinse, cu atât mai mult că văd că, cu această ocaziune, revista tinde să popularizeze operele unui artist român, până acum cunoscut numai unui prea restrâns cerc de intelectuali.
În scopul acesta, voi încerca o mică dare de seamă asupra activităţii de până acum a domnului Maximovici şi voi reda, cât îmi va fi cu putinţă mai clar, impresiile pe care le-am cules în atelierul din reşedinţa metropolitană, precum şi din diferite alte împrejurări.
Fie ca aceste rânduri, care redau chipul şi operele artistului în contururi palide şi contribuie, întrucâtva, la cultivarea mai intensivă şi îmbrăţişarea mai sinceră şi mai caldă a simţului artistic şi a artiştilor români din Bucovina în genere, mai ales în timpul de faţă, când influenţa străină ne covârşeşte, din cauza indiferenţei, şi ne împiedică a ne regenera, cultiva şi individualiza arta noastră strămoşească, dată părăsirii.
                                                     *
Factorii externi şi, mai ales, mediul în care trăieşte şi creează artistul respectiv influenţează în mod hotărât pe acesta; ei determină câmpul activităţii sale şi arată neîndoios epocile dezvoltării în mod treptat, precizând timpul şi spiritul concepţiunii operelor anumite şi valoarea lor artistică.
Astfel fiind, şi domnul Maximovici fu influenţat şi trebuie judecat cum se prezintă, nu cum ar trebui să se prezinte, după cum au obiceiul unii să-l critice.
Îmbolnăvindu-se pictorul diecesan român Epaminonda Bucevschi, pe timpul său un eminent artist şi compozitor de primă forţă, şi văzând boala sa agravându-se, recomandă regretatului şi în veci neuitatului metropolit şi mare patriot Dr. Silvestru Morariu pe atuncea încă tânărul pictor Eugen Maximovici ca succesorul lui.
În anul 1891, domnul Maximovici, fiind numit cu decret în locul repausatului Epaminonda Bucevschi, apartamentul cu atelierul din reşedinţa metropolitană, unde predecesorul creă admirabile compoziţii istorice, cu frumoase subiecte naţionale şi religioase, precum şi multe idile ţărăneşti, cu dulcele lor colorit, de o nesfârşită perspectivă, fură puse cu totul la dispoziţia domnului Eugen Maximovici, care, din momentul acesta, începu a manifesta puterea creaţiunii sale individuale, în adevărata lumină şi valoare artistică.
Până să ajung a-mi da părerea asupra valorii artistice a domnului Maximovici, fie-mi permis a aminti, aici, câteva detalii din viaţa, respectiv studiile sale.
Domnul Eugen Maximovici descinde, după mama dumisale, dintr-o veche familie românească din Basarabia, numită Lucescul.
Atât bunicul, Constantin Lucescul, cât şi părintele dumisale, păstorea în aceeaşi comună, Văşcăuţul pe Ceremuş, în Bucovina.
Mai târziu, bunicul pictorului înaintă la postul de protopresviter şi referent pe lângă Consistoriul din Cernăuţi. În noua sa carieră, el însoţea, adesea, pe episcopul Hacman în călătoriile sale, atât în diecesă, cât mai ales la Viena, unde episcopul, ca membru al casei magnaţilor, petrecea timp mai îndelungat în fiecare an. Aici, bunicul său avu prilej să cunoască pe mai mulţi pictori vienezi, având a se înţelege cu ei în privinţa zugrăvirii bisericii catedrale şi, mai în urmă, a reşedinţei metropolitane din Cernăuţi.
Acest contact nemijlocit au artiştii din Viena îi înlesni să observe la nepoţelul său, Eugen, care petrecea tinereţea în casa şi sub ochii bunicului, un vădit talent pentru pictură.
În rând, trecu Eugen clasele primare, apoi cele liceale, unde avu ca profesor de desen pe pictorul Gadlewski, un artist cu reputaţie bine stabilită şi ale cărui opere îmi sunt cunoscute, fiind directorul şi profesorul meu, odinioară, la şcoala reală din Siret.
După terminarea liceului în Cernăuţi, domnul Maximovici se îndreaptă, în urma sprijinului bunicului său, la Viena, unde, în toamna anului 1876, se supuse examenului de bele-arte şi reuşi.
Aici, învăţând la valoroşii profesori Wurzinger, Eisenmenger (pe care l-am întâlnit şi eu la academie, cu o barbă lungă şi căruntă), pe Leopold Muller (asemenea), pictor orientalist, urmă şase ani, în care avu întâlnire şi cu pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi, care petrecea, atuncea, la Viena, în prietenia pictorului Feuerbach, şi de la care domnul Maximovici învaţă multe lucruri practice şi trebuincioase tehnicii picturii.
În urma unei boli grele a bunicului său, care-i procura mijloacele necesare pentru a putea studia, domnul Maximovici fu silit să renunţe la hotărârea luată de a se duce la Munchen sau Paris şi, constrâns de împrejurările financiare nefavorabile, se văzu nevoit a urma sfatul părinţilor săi şi a se supune examenului de capacitate, pentru obţinerea unei catedre de desen la vreun liceu; astfel, îl întâlnim, în anul 1883, ca profesor la liceul real din Rădăuţi.
Aici, între multe altele, avu ocaziunea să studieze diferite rase de cai la vestita herghelie a statului, care, încălecaţi fiind, prezintă atâtea mişcări şi scene frumoase unui pictor iubitor al acestui gen de pictură.
În contact des şi direct cu poporul românesc de la ţară, care obicinuieşte să vie la bâlciul săptămânal, în Rădăuţi, domnul Maximovici, mişcat de frumuseţea pitorească a poporenilor săi, a costumelor lor ţărăneşti, precum şi de originalitatea traiului şi înfăţişării lor, se simţi îndemnat să studieze cu multă asiduitate tipurile şi să redea scene după natură, până în cele din urmă prinse o adevărată dragoste pentru ele, cultivând, cu multă inteligenţă, acest anumit gen de pictură, căruia îi rămase devotat şi până în ziua de astăzi.
Oricine se poate încredinţa de munca inteligentă şi observaţia fină depusă de domnul Eugen Maximovici într-o serie nesfârşită de tablouri, cu subiecte ţărăneşti din Bucovina, dacă va face o vizită în atelierul dumisale. Vezi parcă primăvara îmbobocind luncile şi poienele frumoase de la ţară, sub soarele cald şi luminos. Aici, reflexele albastre ale unor umbre tremurânde, dincolo, crengi înflorite, pajişti înverzite, pretutindeni soare şi iar soare, în a cărui ploaie luminoasă vezi tipuri originale de ţărani şi ţărance, răsfăţându-se, mergând cu pas alene sau doinind, sau şoptindu-şi dragostea sub salcâmi stufoşi. Vezi atâta viaţă viguroasă rustică, atâta simplicitate naturală în mişcări şi, totuşi, atâta eleganţă şi frumuseţe cum numai un observator fin ca domnul Maximovici le poate reda cu atâta adevăr ce ni le prezintă. Făcând o excursie în jurul marelui dumisale atelier şi văzând o mulţime de momente ale naturii prinse cu atâta adevăr în expresie naturală, ar trebui multe pagini să le acopăr cu descrierea lor; mă voi mărgini, însă, în a le înşira în treacăt, pe cât mă ajută memoria: 1) „O privelişte de la ţară” (mahala); 2) „Interiorul unei case ţărăneşti”; 3) „Nunta la Români”; 4) „Şezătoarea la ţară”; 5) „Măriuca”; 6) „La fântână”; 7) „Fetiţa cu cofa”; 8) „La vatră”; 9) „Copii cu cofa plină”; 10) „O fată de la ţară”; 11) „La pârleaz”; 12) „Flăcău cântând din fluier”; 13) „Doi munteni cu desagi”; 14) „Cort ţigănesc” şi multe altele, care compun o serie nesfârşită de impresii rustice bine simţite şi redate în felul lor.
Instalat în atelierul arhiepiscopal din Cernăuţi, domnul Maximovici izbuti să se avânte destul de repede prin lucrările sale, care-i fac cinste. Aşa a executat domnia sa, pentru sala representală a Metropoliei din Cernăuţi, portretele (figura întreagă peste mărimea naturală a Mitropoliţilor): Dr. Silvestru Morariu, Ciupercovici şi Dr. Vladimir de Repta. Execuţiunea lor e reuşită, fiind bine studiată şi pictată în planuri largi.
Am remarcat, în atelierul dumisale, o serie bogată de portrete, studii, nuduri şi peisaje etc., pictate în ulei, pastel, tempera, aquarel, peniţă şi Conte. Nu-mi permite spaţiul să le înşir pe toate, voi aminti numai cele mai de seamă, şi anume: portretul în ulei al preşedintelui ţării, O. De Bleyleben, idem a consilierului şcolar W. Korn, douăsprezece diferite portrete şi studii de dame, vederi din Italia, Tirol şi din alte părţi. În fine, composiţiuni pentru arta decorativă şi sfinţi pentru cărţi rituale.
Domnul Maximovici a colaborat, pe îndemnul domnului Dr. I. G. Sbiera, profesor universitar, la opul ilustrat de sub patronagiul arhiducelui Rudolf, la care a contribuit cu mai multe vederi fidele din viaţa Românilor bucovineni şi care l-a onorat cu cumpărarea unui tablou (N.R.: în 9 iulie 1887, „Principele de coroană Rudolf a binevoit să ordone cumpărarea unei icoane, care reprezintă mănăstirea Suceviţa. Această icoană este lucrată de Eugeniu Maximovici, profesor la gimnaziul din Rădăuţi, şi este menită pentru galeria privată de icoane a Alteţei Sale”, se preciza în „Revista Politică” nr. 5, din 15 iulie 1887).
În anul 1905, domnia sa expuse o serie bogată de tablouri la o expoziţie din Cernăuţi, la care participară şi câţiva pictori străini. Multe foloase a adus domnului Maximovici şi călătoria în Italia, în anul 1903, unde a petrecut mai lung timp şi unde a avut prilejul să studieze arta antică, frumoasele peisaje şi populaţia romană.
Imediat, la întoarcerea dumisale în ţară, se observă coloraţiunea mai vie, sentimentul mai trezit şi compoziţia mai concisă.
Domnul Maximovici s-a încercat cu succes şi în pictura „al fresco” şi, ca dovadă, se află în reşedinţa arhiepiscopală, în nişa unui supraport, tabloul istoric care reprezintă pe repausatul Metropolit Dr. Silvestru Morariu ca patronul artelor bisericeşti; asemenea succes avu domnia sa şi în „tempera”, executând patru grupuri drăgălaşe de amorete, în firidele cafenelei „Habsburg” din Cernăuţi, simbolizând scene din viaţa de petrecere.
Şi în pictura bisericească domnia sa ne-a dat dovezi de incontestabilă pricepere şi bun gust şi se află un număr de biserici ale căror icoane de la catapetesmele lor sunt zugrăvite de domnul Maximovici. Nu putu, însă, exercita arta aceasta pe o scară mai întinsă, cum o dorea, deoarece guvernul, prin organele sale, făcea multe neajunsuri dumisale, protejând pe un pictor diletant, un închipuit pseudo-artist Sch., pe toate căile posibile, deşi picta slab, prea vioi în culori, prea lins şi întrebuinţa, la profunzimi, mult „Asfalt” şi culoare neagră, pe când carnaţiunea o executa „cafee au lait”, adică cafea cu lapte (destul de bună pentru ţărani).
Un şir de ani, profită acest pseudo-artist, străin de neam şi lege, de bunătatea, răbdarea şi banul românesc, până în cele din urmă s-a săturat. Fie-i ţărna uşoară şi nouă o povaţă de a ne îngrădi mai bine.
Cine nu trăieşte în contact cu artiştii nu poate să-şi închipuie cu ce greutăţi şi obstacole trebuie să lupte un pictor, şi mai ales Român, în Bucovina.
Dizgraţiat şi evitat de străini, care veghează la cârmă, privit cu indiferentism de ai săi, adeseori, din cauza sărăciei, el trebuie, după o serie de planuri nereuşite, să capituleze, luând refugiu la vreo ocupaţie banală, ca să poată trăi, şi, astfel, şi domnul Maximovici se înrolă în rândul apostolilor didactici, cu tot atelierul şi decretul dumisale de pictor diecesan.
Ca profesor la şcoala reală superioară în Cernăuţi, domnia sa a suferit atâta încât poate să-şi închipuie oricine că, în loc să se consacre cu trup şi suflet artei, a fost nevoit să-şi piardă timpul cel mai preţios şi buna dispoziţie cu lecţiile în şcoală.
Ajuns la o vârstă matură şi văzând că mai trebuie să străbată din greu atâta cale spinoasă şi infinită a artistului, se înţelege că suferea moraliceşte, văzând nepăsarea conaţionalilor săi.
Numai un Grigorescu a putut să ajungă la apogeu; din fericire, însă, n-a fost profesor, ci s-a consacrat cu totul artei.
Domnul Eugen Maximovici a participat şi la Expoziţia Generală din 1906, expunând mai multe tipuri ţărăneşti. Regret, însă, din suflet că nu m-a ascultat de a se prezenta cu lucrări mari, ca, de exemplu, mitropoliţii din sala reşedinţei arhiepiscopale, pe care îi avea gata şi reuşiţi.
Pe deasupra tuturor, domnia sa fiind şi o natură foarte mărinimoasă, alături de aceea a sentimentului său naţional dezvoltat, cu prilejul Expoziţiei din Bucureşti a făcut o donaţie de un interes îndestul de frumos, constând într-o serie de obiecte vechi şi interesante, şi a fost răsplătit cu o atenţie din partea Expoziţiei, pentru acest fapt lăudabil, cu Medalia de Aur cu Diplomă Specială. / Bucureşti / Vladimir Mironescu (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, „Număr festiv închinat pictorului Eugen Maximovici”, pp. 21-29).

Stimate domnule Maximovici,

Îţi mulţumesc pentru fotografia după frumoasa dumitale pânză. Păcat că fotografia nu e în stare să reproducă toate calităţile acestui tablou, menit să ne dea, în sfârşit, o imagine a marelui Voievod, care să fie în acelaşi timp artistică şi apropiată de adevărul istoric.
Ea ar trebui reprodusă în multe exemplare şi introdusă mai ales în manualele de şcoală. Astăzi, mintea elevului caută în zadar să-şi plăsmuiască imaginea eroului pe care îl admiră, căci manualul din care învaţă istoria nu-i poate da o ilustraţie potrivită. Toate figurile lui Ştefan cel Mare, pe care le-a plăsmuit, până acuma, fantazia artiştilor noştri, sunt puţin reuşite. Cunosc una care îl face ca pe un împărat din poveşti, cu barbă lungă, albă; alta, în care e înfăţişat ca o figură de teatru, fără expresie, costumat după buna chibzuinţă a pictorului; o a treia, cu o mutră mulţumită de burghez sătul etc. etc.
Avem, e adevărat, câteva portrete contimporane. Pentru înţelegerea acestora se cere, însă, un ochi deprins cu arta trecutului, o privire de critic de artă, care se poate entuziasma şi în faţa unor linii şterse, care pricepe şi figura fără umbrituri şi poate reconstrui, în minte, coloarea ştearsă de vreme. E necesar, însă, ca un artist modern să sintetizeze, din toate aceste scumpe rămăşiţe din cărţi vechi şi de pe ziduri de biserică, tipul eroului şi, fără a se depărta de adevărul istoric, să adauge toate acele note care să ni-l apropie de concepţia pe care ne-o facem noi despre scumpul strămoş.
Dumneata l-ai ridicat din genunchi, căci nu ţinuta umilă a ctitorului din Evanghelia de la Homor, ci Voievodul temut, cu mâna încleştată pe sabia biruitoare, ţi-a stat înaintea ochilor. I-ai dat o ţinută care ne reaminteşte viu faptele sale şi, în acelaşi timp, o poză teatrală. Din trăsăturile feţei sale (mă gândesc la pânza Dumitale, nu la fotografia prea umbrită în jurul ochilor) apare energia, conştiinţa de sine, iar în acelaşi timp o frunte lată şi senină ne arată pe omul care n-a stat numai în războaie, ci a ştiut să-şi fericească ţara, şi în timpul păcii, cu bunătatea sufletului său de sfânt. Nu l-ai făcut mai mare de stat decât ni-l descrie sfătosul Neculce, dar, privindu-l, el creşte înaintea ochilor noştri.
Te felicit din inimă pentru această operă, pe cât de artistic executată, pe atât de frumos concepută. / Al D-tale / Sextil Puşcariu (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pg. 32).

Eugen Maximovici

Artistul trăieşte în lumea visurilor sale. Cine umblă să-l priceapă trebuie să meargă la el, acasă, şi să-l observe la lucru.
Era la 1895, când, pentru prima dată, l-am văzut pe Maximovici. Înfăţişarea sa modestă m-a cucerit şi m-a uimit inteligentul său cap de artist. Ne-am cunoscut mai bine şi ne-am împrietenit.
În atelierul său, întocmit drăguţ şi cu un vădit gust artistic, am întreprins o activitate comună, plină de frumoase îndemnuri: citeam, pictam şi făceam voiajuri de studiu la ţară. Cu cât urma să ne cunoaştem mai bine, aveam tot mai bun prilej să admir şi să apreciez cunoştinţele sale temeinice din domeniul artei. În traiul său izolat de vetrele artistice şi lipsit de orice imbolduri, el pricepe să se ferească de răul superficialităţii şi al platitudinii, un rău ce sugrumă manifestările artei adevărate. El a rămas în contact direct cu direcţiunile cele mai moderne ale artei sale, le-a pătruns cu adâncă pricepere şi a reuşit să prefacă atelierul său într-un ostrov de idealuri în mândra Ţară a Fagilor.
A trecut mult timp până ce Maximovici se învrednici de o apreciere cuvenită în patria sa, pe care o iubeşte din toată puterea sufletului său de artist. Abia în anii din urmă, prin expoziţiile sale colective din Cernăuţi şi de la Expoziţia Naţională din Bucureşti, ştiu să se impună publicului, o împrejurare care i-a adus şi excelări binemeritate.
Frumoase zile am petrecut împreună. Neuitate îmi vor rămânea voiajurile noastre de studii. Puterea sa de artist zace în pânzele sale, prinse din viaţa neamului său românesc. El cunoaşte ţăranul român ca rar care altul. Tablourile sale reoglindesc firea neprihănită şi limpezimea pitorească a peisajelor din ţara sa natală. Neşterse din amintire îmi vor rămânea voiajurile noastre la Mahala, o comună de lângă Cernăuţi, cu o poziţiune pitorească pe coasta unui deal. Fruntaşii satului ne-au întâmpinat foarte prieteneşte. Dorinţa noastră de a zugrăvi pe vreuna dintre frumoasele satului ni s-a împlinit numaidecât. O cunună de fete se învârtea în horă agale. Un tablou fermecător! Dintre frumoasele satului, am aflat pe „Mariuca” de cea mai frumoasă. Gingăşia ei o socotirăm de vrednică să fie înveşnicită.
În parcul reşedinţei arhiepiscopale din Cernăuţi, am pictat-o pe „Mariuca” cea frumoasă. Şi această pânză a lui Maximovici mi-a plăcut deosebit (N.R.: Eugen Maximovici a beneficiat şi de un prestigiu internaţional, după ce Mathias Friedwagner i-a folosit lucrările pentru ilustrarea monumentalului său volum de folclor românesc, lucrat împreună cu preotul Alexandru Voevidca şi cu poetul Gavril Rotică).
O reputaţie în istoria artei române din Bucovina şi-a făcut Maximovici prin tablourile sale care ne înfăţişează pe Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, pe Silvestru şi Ciupercovici şi pe actualul mitropolit, Dr. V. de Repta. Îi doresc din inimă succes şi activitate rodnică. / Brunn / Maximilian Monter (Junimea Literară, nr. 2, Februarie 1908, pp. 34, 35).

Ion PÂŞLEA

(24.09.1869, Bozovici, Banat – 1952, Cîmpulung)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: PÂŞLEA; ION (24.IX.1869, Bozovici, judeţul Caraş-Severin / m. 1952, în Câmpulung Moldovenesc), sculptor. Studii la Timişoara şi Viena. Sculptor în lemn la Dieceza Bucovinei; profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc. Lucrează, în lemn, portrete de intelectuali (S. Fl. Marian, Gh. Asachi ş.a.). Participant la Expoziţia Jubiliară din Bucureşti, în 1906. Realizează un valoros mobilier bisericesc pentru bisericile din Câmpulung, Sadova, Cacica, Revna, Ostriţa, Berhomet etc. A fost unul dintre profesorii vestiţi ai şcolii sucevene, care a promovat valorile naţionale în rândurile elevilor săi).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Atracţia pentru sculptură s-a manifestat de timpuriu şi s-a împlinit în timp. Anii de studii aplicate de la Viena au echivalat, pentru Ion Pâşlea, cu deprinderea rigorilor profesiei şi au valorificat apetitul artistului pentru ornamentică şi portretul evocator: Materialul folosit cu predilecţie a fost lemnul şi, astfel, a izbutit să realizeze o veritabilă galerie a personalităţilor culturii naţionale. A izbutit să transmită, prin patos patriotic, sentimentele de nobleţe şi devotament faţă de valorile ţării în expresivele portrete avându-i ca modele pe Gheorghe Asachi, Simeon Florea Marian, Eudoxiu Hurmuzachi.
Oamenii simpli ai Bucovinei se regăsesc în opere precum Paznicul, Muzicantul sau alte scene din istoria naţională. Conştiinţă ardentă, devotată păstrării identităţii în exprimarea ei artistică, a creat, în stil tradiţional românesc, mobilier pentru lăcaşurile de cult din Bucovina şi a militat, ca profesor, pentru conservarea valorilor artistice tradiţionale de la catedra Şcolii de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc. La Muzeul oraşului s-a deschis o retrospectivă şi se află expusă o parte din opera sculptorului. Stilistic, portretele şi basoreliefurile lui se limitează la asemănarea cu personajele şi expresia realist-simbolică).

Sculptorul Ion Pâşlea

Din vremea neuitatului mare mitropolit Silvestru Morariu, Bucovina a devenit ogor de muncă pilduitoare şi patrie adoptivă sculptorului bănăţean Ion Pâşlea, care, după o îndelungată şi rodnică activitate artistică, didactică şi naţională, îşi trăieşte, la Câmpulungul Moldovenesc, toamna vieţii, retras în vila sa cu turnul caracteristic, de la poalele Runcului acoperit cu brazi.
Născut, la 24 Septembrie 1869, în fruntaşa comună bănăţeană Bozovici, pe valea Almajului, judeţul Caraş, a urmat acolo şcoala primară, după care a cărei terminare a trecut la Şcoala Normală din Caransebeş. Aici şi-a continuat studiile între anii 1879-1883.
În luna August 1883, marele luptător pentru cauza naţională a românilor bănăţeni, generalul Traian Doda (1822-1895), pe atunci preşedinte al comunităţii de avere din Caransebeş, îi acordă, din fondurile acestei instituţii, o bursă ca să înveţe sculptura, pe când alţi 14 elevi români primiră şi ei burse pentru a învăţa alte meserii. Scopul urmărit era ca, după terminarea studiilor, toţi aceşti tineri absolvenţi să ocupe câte o catedră la şcoala de meserii românească, ce urma să se înfiinţeze la Caransebeş sau în Bozovici. Toţi aceşti bursieri au fost trimişi la Timişoara, unde s-au înscris la Şcoala de arte şi meserii de acolo. Cum, însă, la această şcoală nu exista o secţiune pentru sculptură, tânărul elev Ion Pâşlea urmă, la ea, numai cursurile de desen şi materiile teoretice, iar pentru practica sculpturii se înscrise la atelierul sculptorului ceh Francisc Kaigl. Aceste studii le termină după trei ani. La finele anului şcolar, direcţiunea şcolii aranjă o expoziţie, la care elevul Ion Pâşlea contribui cu diferite sculpturi, pentru care obţinu o diplomă de onoare şi premiul prim, cu medalie de aur.
Acum, tânărul absolvent se prezintă, din nou, generalului Traian Doda (N.R.: În mai 1885, Curtea de Juraţi din Cluj a hotărât condamnarea lui Ioan Slavici „la un an închisoare, 100 florini şi la purtarea speselor procesului, din cauza unui articol privitor la epistola deschisă a valorosului general Traian Doda, privitoare la alegerea sa ca deputat”), care îi împărtăşi că nu crede să se aleagă ceva din proiectata şcoală de meserii, fiindcă guvernul maghiar refuză să admită limba de predare românească, şi încuviinţează doar limba de predare maghiară, iar el, generalul Doda, nu voieşte, cu banii românilor, să crească unguri.
În schimb, generalul Traian Doda i-a dat tânărului Pâşlea o nouă bursă, ca să se perfecţioneze la Viena.
Din toamna anului 1886, Ion Pâşlea urmă Şcoala specială de modelori şi sculptori din Viena, la profesorul Anton Brenek, cel mai vestit modelor austriac din acea vreme (a modelat şi bustul profesorului român bucovinean Dr. Constantin Tomaşciuc, aflător în grădina publică din Cernăuţi, precum şi frumoasa statuie în bronz, din Viena, a împărătesei Maria Teresia).
Terminând această şcoală, Pâşlea fu propus de profesorul său, Anton Brenek, ministerului de culte şi instrucţiune pentru o catedră la Şcoala de arte şi meserii germană din oraşul Stein, în Austria de Jos.
Era pe la începutul verii 1889, când Pâşlea, înainte de a părăsi Viena, unde îşi desăvârşise învăţătura sculpturii, se duse, într-o zi, la părintele Sava Popovici, confesorul militarilor români din capitala Austriei, pentru a-şi lua rămas bun de la acest venerabil preot (N.R.: Întâlnit şi în corespondenţa lui Ciprian Porumbescu despre Bucevschi, împreună cu care l-a vizitat, cu ocazia împlinirii a 30 ani de preoţie). Întâmplarea voi ca, tocmai atunci, să se afle acolo Silvestru, mitropolitul Bucovinei, căruia tânărul sculptor i se recomandă, spunându-i, totodată, că pleacă la Stein.
„Stai, băiete, nu pleca, că între străini te pierzi. Eu, azi, plec la Cernăuţi şi voi vorbi cu pictorul meu, Epaminonda Bucevschi, cari biserici sunt în lucrare, că noi avem lipsă de un sculptor pentru bisericile noastre. Vei trăi între români şi nu te vei înstrăina. După opt zile, vină aici, la părintele, şi vei afla răspunsul meu!”.
Astfel îi vorbi mitropolitul cu bunăvoinţă.
După opt zile, Pâşlea, ducându-se, din nou, la părintele Sava Popovici, află răspunsul.
„Să trăieşti, băiete!, zise vesel părintele. Urcă-te în tren şi pleacă. Înalt Prea Sfinţitul ţi-a trimis bani de drum, să vii imediat la Cernăuţi, unde vei fi sculptor diecezan”.
Astfel, Ion Pâşlea a ajuns, la 20 Iunie 1889, la Cernăuţi, lucrând ca sculptor diecezan peste şase ani. Avea atelierul şi locuinţa în reşedinţa archiepiscopală, în aripa presbiteriului. Pe atunci, palatul mitropolitan mai adăpostea, pe lângă seminarul teologic, Societatea „Academia Ortodoxă”, Şcoala cantorală, tipo şi litografia concesionată „Arch. Silvestru Morariu”, precum şi atelierul pictorului diecezan Epaminonda Bucevschi, mutat, de curând, de la Viena, la Cernăuţi, aşa că era o adevărată cetate cultural-bisericească, sub conducerea impunătoarei personalităţi a marelui mitropolit.
În atelierul său, afară de sculptarea din nou, renovarea, suflarea cu aur şi lustruirea de iconostase şi altare, Ion Pâşlea mai executa şi diferite lucrări decorative, cruci pentru procesiuni, serafimi, cadre pentru tablouri, mobilier bisericesc şi profan, precum şi orice alte lucrări aparţinând specialităţii de prelucrare artistică a lemnului.
Într-o zi a anului 1894, Pâşlea primeşte, pe neaşteptate, în locuinţa sa din prezbiteriu, vizita mitropolitului Silvestru, care îi face propunerea să concureze la catedra de sculptură, modelaj şi desen, la Şcoala de arte şi meserii din Câmpulung. Încercarea sculptorului de a refuza această propunere fu înlăturată de mitropolit, care îi vorbi de naţionalism şi îl convinse să accepte:
„Austriacii cu o mână dau şi cu două ne iau. Sunt convins că, încurând, vor încerca să înlocuiască limba română de la şcoala din Câmpulung. Am încredere în dumneata că vei apăra tot ce este românesc”.
Catedra de la nou înfiinţata şcoală a deţinut-o, apoi, cu o singură întrerupere temporară, despre care va fi vorba mai jos, până la trecerea sa la pensie, pentru limită de vârstă, prin anii treizeci, după Unire.
Nici nu trecuse încă anul, când, în vara 1896, Pâşlea avu prima sa ciocnire pe tema limbii de predare română. Venise, din Viena, consilierul aulic Exner, fostul preşedinte al Muzeului Tehnologic de acolo, spre a inspecta şcoala şi, totodată, pentru a exercita o presiune morală asupra corpului didactic şi a forurilor locale competente, ca să se renunţe la limba de predare română şi să propună, aşa-zicând, din iniţiativă, înlocuirea ei prin limba de predare germană. În faţa acestei presiuni, venită de sus, toţi erau gata să accepte introducerea limbei germane la această şcoală. Numai Ion Pâşlea protestă cu energie contra oricărei încercări de acest fel. Prefectul sau, cum se numea pe atunci, căpitanul districtual al Câmpulungului, cu numele Carol baron Wohlfahrt, îl pecetluise, pentru acest fapt, iredentist, aşa că Pâşlea fu concediat din post.
Părăsind şcoala, Pâşlea şi-a reluat lucrările bisericeşti şi ocupaţia de sculptor. Cazul lui, însă, trezi un viu ecou în opinia publică românească din Bucovina. În Ianuarie 1897, doctorul Ioan cavaler de Volcinschi, medic cu reputaţie şi bun român, pe atunci, deputat în dieta ţării, interpelă pe nou venitul preşedinte al guvernului ţării, baronul Bourguignon, asupra motivului eliminării profesorului Ion Pâşlea de la Şcoala de meserii din Câmpulung. Preşedintele guvernului ţării, susţinând că nu are nici o cunoştinţă în cauză, îşi rezervă răspunsul pentru şedinţa de a doua zi, când declară că denunţarea s-a făcut fără vreun motiv, neviindu-i la socoteală să spună adevărul, că înlăturarea se făcuse din cauza opoziţiei sale pe chestiunea limbii române, deoarece însuşi ministerul acordase limba de predare română. Totuşi, timp de un an, nu se produce nici o schimbare. În luna Februarie 1898, deputatul Dr. Ioan Ţurcan interpelă, în parlamentul austriac, pe ministrul instrucţiunii publice ca, imediat şi telegrafic, sculptorul Ion Pâşlea să fie repus în serviciu, cu atât mai mult că preşedintele ţării declarase că nu e nici un motiv de eliminare şi ca Wohltahrt, prefectul judeţului Câmpulung, să fie mutat de acolo, din cauza ostilităţii sale vădite faţă de români. Această intervenţie hotărâtă avu efectul că tânărul profesor fu chemat la preşedintele ţării, baronul Bourguignon, un aprig duşman al românilor, care îi spuse să se prezinte, imediat, la postul său şi să caute să se împace cu prefectul Wohlfahrt. Această restabilire a stării de drept nu era, însă, nicidecum pe placul administraţiei austriace, care încercă, acum pe altă cale, să ia românilor ceea ce le dăduse.
În luna Aprilie 1899, sosi, la Câmpulung, un alt inspector din Viena, cu numele Oscar Bayer. După inspectarea Şcolii de meserii, chemă la sine pe fiecare din profesori, să-şi spună dorinţele. Pâşlea, care nu avea nimic de cerut, nici de dat, s-a dus acasă. Inspectorul trimise după el pe un profesor coleg, să vie, poate are vreo dorinţă. La răspunsul negativ al lui Pâşlea, inspectorul trimise, din nou, la el, să vie, că are el o dorinţă.
„Asta-i altceva!”, zise Pâşlea şi se prezentă.
„Domnule Pâşlea, gândeam că ai vreo dorinţă”.
„N-am, domnule inspector!”.
Atunci, inspectorul o luă de-a dreptul.
„Ascultă dumneata, domnul ministru m-a însărcinat cu inspecţia şi, mai ales, persoana dumitale e, aici, în joc. Trebuie să mă întorc cu un succes, adică să te rog să nu te mai opui introducerii limbii germane la această şcoală. A doua rugăminte, pe care o am, e ca să interzici elevilor purtatul tricolorului. Domnul director e rugat ca, cel mai târziu în două săptămâni, să raporteze că s-a introdus limba germană în şcoală şi că, în clasa dumitale, nu se mai poartă tricolorul. Căci am observat că toţi profesorii au interzis, numai la dumneata se mai poartă”.
„Da, domnule inspector, eu chiar pedepsesc pe elevii de naţionalitate română, cari îmi calcă pragul clasei mele şi nu au tricolorul”.
„Va să zică, sileşti pe fiecare să-şi cumpere câte un brâu?”.
„Asta nu, eu îl cumpăr, el numai să-l poarte. Iar limba germană, cât voi fi eu la această şcoală, nu se va introduce. Aceasta-i unica şcoală cu limba de predare română în Austro-Ungaria, pentru patru milioane de români. Cine vrea limba germană o are, la Cernăuţi; meargă acolo!”.
Faţă de dreptatea cauzei, pe care o apăra Pâşlea, inspectorul nu putu decât să tacă, plin de năduf.
„Dar şi pe vila dumitale văd tricolorul. Se poate aşa-ceva? Un om, care ocupă un post la stat, să ţină pe casă culorile unui stat străin?
„Aici e buba, domnule inspector, explică bănăţeanul, calm, că nimeni nu vrea să înţeleagă că tricolorul nu-i altceva decât culorile naţionale ale fiecărui român, oriunde va trăi. Nu sunt culorile regale, ci naţionale. Iată, domnule inspector, şi eu le port, iar steagul tricolor de pe turnul vilei mele numai Dumnezeu îl va da jos”.
Ce putea să răspundă, la aceste vorbe cuminţi şi aşezate, un inspector din acea Austrie, care, oficial, declara, sus şi tare, că respectă dreptul de liberă dezvoltare şi manifestare a fiecărei naţionalităţi, în cadrul statului?
Interpelarea din parlament mai avu urmarea că prefectul Wohlfahrt fu mutat la Viena. Noul prefect nu se arătă cu nimic mai binevoitor faţă de români. Era, doar, aşa-numita „eră Bourguignon”, caracterizată prin cea mai cruntă prigoană a tricolorului român.
Într-o dimineaţă de toamnă, cu puţină zăpadă, noul prefect trimise la Pâşlea un tinichigiu, să dea jos de pe turnul vilei „sfârleaza” cu tricolorul.
„Să nu te atingi, că te împuşc ca pe o cioară!”.
Tinichigiul n-a insistat şi raportă prefectului că nu-i permite stăpânul casei să ridice steagul şi, afară de asta, i-ar trebui o schelărie, la turn, ca să-l poată ajunge. Dar prefectul nu se mulţumi cu atât. La intervenţia lui, fură eliminaţi toţi elevii de la sculptură, care purtau tricolorul. În urma protestului energic al profesorului Pâşlea, însă, măsura fu revocată chiar a doua zi.
În toată această dârză acţiune de apărare a românismului, sub stăpânirea austriacă, Ion Pâşlea a fost susţinut şi ajutorat de încă un bun român, colegul său prea timpuriu dispărut, Ion Ştefureac. Ceilalţi, aproape toţi, se lăsau prea uşor ademeniţi de mierea avansărilor şi cruciuliţelor, cu care austriecii le ungeau buzele.
Că, din cauza atitudinii sale româneşti, Ion Pâşlea a fost ţinut, lung timp, pe loc, fără nici o înaintare, e uşor de înţeles.
Dreptate i s-a făcut abia cu venirea, la Câmpulung, ca prefect, a contelui Francisc Bellegarde. În seria de prefecţi, de care a avut parte Bucovina vremurilor austriace, contele Bellegarde reprezintă o excepţie atât de luminoasă, încât nu putem să-i amintim numele, fără un sentiment de veneraţiune (N.R.: contele dispăruse, fără urmă, în 1915, pe frontul din Galiţia, iar câmpulungenii l-au plâns sincer, vreme de decenii).
Cunoscând pe români, a devenit un mare prieten şi protector al lor, iar după plecarea sa din postul de prefect al Câmpulungului a rămas în amintirea românilor din acel judeţ ca o figură legendară. Fără ca Pâşlea să-l fi rugat, fără ca să i se fi căciulit, contele Bellegarde s-a prezentat, din proprie iniţiativă, ministrului instrucţiunii, cu propunerea ca Pâşlea să fie numit definitiv, arătând că nu e iredentist, ci doar un bun român.
În bogata sa activitate de sculptor diecezan, lucrând în paralel cu pictorul Epaminonda Bucevschi, iar după moartea acestuia, cu succesorul său, Eugen Maximovici, Ion Pâşlea a înzestrat, cu sculpturile necesare, la iconostase, altare şi strane, vreo 35 biserici din Bucovina, între care capela penitenciarului din Cernăuţi, Samuşin, Cacica, Câmpulung, Sadova, Pojorâta şi una din Prundu Bârgăului, din Ardealul de Nord. A executat numeroase şi foarte reuşite busturi-portrete, ca cel al generalului Traian Doda şi al marelui folclorist bucovinean Simion Florea Marian, parte din ele şi în colaborare cu elevi ai clasei sale de sculptură. O vitrină de toată frumuseţea, sculptată în stilul Renaşterii, a fost, până la ocupaţie, mândria casei noastre părinteşti.
Lui Ion Pâşlea mai avem să-i mulţumim şi o scumpă amintire de la pictorul Epaminonda Bucevschi, masca mortuară a artistului, aflătoare, astăzi, în muzeul judeţean al Câmpulungului Moldovenesc.
Activitatea acestui vrednic bănăţean, privită în ansamblul ei armonios, prezintă, pentru noi, bucovinenii, două laturi caracteristice: el a fost îndrumătorul, care, în ţărişoara noastră, cu bogăţia ei de codri seculari, a familiarizat cel mai nobil mod de utilizare a lemnului, trezind în tinerii săi elevi talentul şi dragostea pentru sculptură, ca ramură de artă aplicată sau pură, şi, în acelaşi timp, a ţinut sus stindardul românismului bucovinean, în vremuri când a fi român iubitor de neam nu însemna un primat, ci o continuă luptă şi îndurarea multor oprimări şi persecuţiuni făţişe sau ascunse.
Viaţa integră şi de muncă a lui Ion Pâşlea o putem prinde în două cuvinte, e viaţa unui „om nou” din vremuri vechi. / Ion Luţa („Revista Bucovinei”, Nr. 5, Mai 1943, pp. 238-245).

Archip ROŞCA

(28.07.1877, Braşca, Ilişeşti –?.12.1927)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ROŞCA, ARHIP (28.VII.1877, Braşca, districtul Gura Humorului / m. decembrie 1927), pictor. Urmează Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc (1897). Specializare, la Şcoala de Arte şi Meserii de pe lângă Muzeul de Artă şi Industrie din Viena. De aici, pleacă în Italia, unde lucrează, un timp, într-un atelier amenajat în Turnul Artiştilor din Roma (1905-1906). Revine în Bucovina şi predă un curs liber de desen la Liceul din Suceava (1906-1916). A urmat, cu o bursă dată de „Şcoala Română” din Suceava, Academia de Belle Arte din Viena (1910-1913). Autor de grafică, pictură, sculptură în lemn şi ghips. Obţine Premiul III la Salonul Oficial din Bucureşti (1909), fiind primul pictor bucovinean prezent într-o expoziţie din capitala României (N.R.: domnul Satco s-a înşelat, primul expozant şi premiat bucovinean fiind, în 1906, Eugen Maximovici). A participat cu 5 sculpturi la Expoziţia Tinerimii Artistice din Bucureşti (1909); la Salonul Oficial din Bucureşti (1909, 1911), la Expoziţii colective în Cernăuţi (1925; 1927 şi 1937). Lucrări de grafică, semnate de pictor, se află la Complexul Muzeal Bucovina).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Un scurt popas artistic vienez şi o aşezare mai temeinică în capitala Italiei, unde beneficiază de un atelier propriu, face ca traseul profesional al pictorului să consemneze o timpurie înscriere în atmosfera şi rigorile breslei. Revenirea în capitala Austriei are loc pe fondul nevoii de edificare completă asupra vocaţiei şi probităţii artistice. Spiritul timpului i-a impus staţionarea în limitele cunoscute ale academismului vienez, unde novatorii se agitau pe scena artelor. Gustav Klimt şi alţi insurgenţi solicitau ieşirea din manieră şi convenţionalism, în favoarea unei expresii picturale mai libere, în spiritul spontaneităţii impresioniste. Disputele vor culmina cu transformarea unor instituţii, acceptarea lecţiilor de plein air, utilizarea doctrinei Art Nouveau-ului ca soluţie de apropiere a picturii de decorativ.
Pictorul Arhip Roşca s-a manifestat în sfera portretului, unde a obţinut elocvente expresii ale fiinţei interioare, ceea ce dovedeşte accesul la psihologie şi caracterologie. Finul simţ al observaţiei face ca gestul să pară spontan şi caracterizarea veridică. În portretele realizate cu mijloacele graficii, alb-negrul lasă impresia unei trăiri picturale, iar cele realizate în ulei, pe cea a unui subtil grafism. Prin linie, pictorul defineşte un chip, prin culoare surprinde tribulaţiile eului. Portretele de bărbaţi sau tinere femei sunt veridice în ordinea expresiei individualizante şi convingătoare în cea a umanului. În scenele de război, se remarcă sentimentul suferinţei şi al dramaticului, sentimentul compasiunii, fără însă a supralicita tensiunea ansamblului. În sculptură, basoreliefurile glosează pe tema Maternităţii).

În atelierul unui artist

Pe una din uliţele Sucevii, cam spre Zamca, locuieşte, într-o odăiţă simplă, tânărul sculptor şi pictor bucovinean Archip Roşca. Într-o dimineaţă de toamnă târzie, m-am hotărât să-i vizitez atelierul, care-i, totodată, şi locuinţa lui. Am bătut la uşă cu acea nerăbdare şi curiozitate ce-o ai înainte de a intra într-un templu.
O voce sonoră, mlădioasă, îmi răspunse dinăuntru:
„Intră!…”.
Artistul, îmbrăcat într-un palton vechi şi încins cu o sfoară peste mijloc, veni spre mine vesel, zâmbitor:
„Ştii că-mi face mare bucurie sosirea ta? În oraşul acesta de provincie, n-ai cu cine schimba o vorbă mai intimă. Când pleci la Cernăuţi? Am să-ţi arăt, îndată, coperta pentru „Junimea Literară”, la care lucrez chiar acuma; aveam, mai înainte, de gând să fac un peisaj de la ţară: o fetiţă, cu ulciorul pe umăr, stă rezemată de ghizdelele unei fântâni şi se uită în zare, cu mâna streaşină la ochi, spre un om ce coseşte fânaţ. În fund, pe planul al doilea, să fie cetatea Sucevii, într-o lumină ştearsă, înăbuşită. Dar mi-am schimbat gândul…”.
Şi povesteşte, aşa, înainte, sărind de la un subiect la altul, fără să ştie că şi eu am mâncărime de limbă.
Eu nu zic nimic, ci-l privesc mereu în faţă, să văd ori de nu s-a schimbat prea mult, de când l-am văzut ultima oară. O faţă frumoasă, încadrată de un păr bogat, ce-i încununează fruntea. Când vorbeşte, îşi răsuceşte, necontenit, mustăcioara neagră de deasupra buzelor subţiri, tăiate fin. Mi se plânge că nu are un atelier mai bun, cu mai multă lumină, unde să lucreze nestingherit de nimeni, şi-mi povesteşte despre planurile lui frumoase, dar greu de realizat. Numai rar când prind câte o vorbă din povestirea lui, căci ochii mei privesc, necontenit, la neordinea proverbială ce-o întâlneşti în atelierele artiştilor.
Pe pereţi, atârnă plachete, capul unui negru, sculptat în lemn de merişor turcesc, portretele şi o splendidă acuarelă, reprezentând „O câmpie la ţară”: în planul întâi, un fânaţ smălţuit cu flori în culorile cele mai vii, căci artistul a prins momentul când pătrunde soarele prin spărtura unui nor. În fund, se întrezăresc, nesigur în zare, munţii viorii, la ale căror poale se văd nişte puncte albe: un ţăran călare, ce-şi mână vitele spre casă. E atâta poezie sfântă ce respiră din acest peisaj al câmpiilor noastre fermecătoare!
Lungă vreme, nu-mi pot desprinde privirile de pe acest gingaş joc de culori ce-ţi fură ochii.
În spatele meu, stă Roşca, cu braţele subsuoară, să vadă ce impresie îmi face tabloul.
„Mai ai de astea?”, îl întreb eu, cu ochii înrouraţi.
„Vom vedea”, răspunde el, mulţumit de sine şi de impresia ce mi-a produs-o tabloul.
Şi iată că răscoleşte, prin dulapuri şi lăzi, suluri întregi de carton, reprezentând nuduri de femei, în mărime naturală şi pictate „în pastel”, şi grupuri de oameni în poziţiile cele mai grele. Toate aceste tablouri trădează o deosebită cunoaştere anatomică a corpului omenesc.
„Le-am făcut după modele; plăteam fiecărui model câte două coroane pe oră şi-mi stăteau în poziţiile ce i le dam eu, dar acum mă tem că, în Suceava, nu-mi va mai sta nimeni model, de-aş plăti chiar zece coroane pe oră”.
Trei portrete, întinse pe pat, îmi atrag atenţia: un cap, un studiu în ulei şi chipul unei eleve de la Conservatorul din Trieste, chip scump al unei vechi iubiri înfocate, pe malurile Adriaticii.
„Celălalt portret”, zice artistul, arătându-mi al treilea chip de femeie, „e chipul unei frumoase fete din Viena. Locuiam, pe o stradă, la marginea oraşului, mai mulţi prieteni la un loc, toţi de-ai craiului. În fiecare dimineaţă, când ne sculam, vedeam cum, la fereastra de peste drum, se arăta capul blond al unei copile de-o adorabilă frumuseţe. Ridica, încet, storurile, stropea florile din glastre şi cocheta cu noi, zâmbindu-ne dulce. Repetându-se jocul acesta, am rugat-o să-mi stea model, cu promisiunea că-i voi dărui ei portretul; şi-ntr-adevăr, frumoasa nemţoaică mi-a făcut mai multe vizite, însă portretul, totuşi, nu i l-am dat… Peste vreo câţiva ani, am întâlnit-o iarăşi, dar floarea involtă de mai înainte o bătuse bruma…”.
Rămâne dus pe gânduri ca să-şi mai perinde, încă o dată, prin minte toate scenele vesele şi fericite din viaţa lui trecută, de student.
Deodată, întrerupse, brusc, tăcerea:
„Ştii că asta-i o osândă, să-ţi petreci viaţa într-un oraş de provincie, unde nimeni nu te înţelege, nu te pricepe şi mai ales după ce ai trăit, câtva timp, în Italia!… Hei, frate! Să mai pot călători, încă o dată, în Italia!… Să mai soarbă ochii mei lumina aceea dulce a cerului veşnic albastru!… Ce zile frumoase am petrecut eu la Roma! Ziua, prin muzeele statului, prin Villa Borghese şi Vatican, serile cu lună, pe Monte Piucio şi pe malul Tibrului, iar noaptea, în „osteriile” Romei, cu artişti adunaţi din toată lumea. Ce cântec şi ce veselie! O adevărată viaţă de boemi! Şi acum?… Cât de dureros e să fii sărman! Îţi vin în minte atâtea concepţii artistice, atâtea idei sublime, pe care ai voi să le eternizezi în marmură sau bronz, dar nevoia nu-ţi îngăduie. Şi, ca să-ţi satisfaci, oarecum, orgoliul, te mulţumeşti numai să-ţi întrupezi ideea ce cerea viaţă în ghips sau în lut; apoi, chemi fotograful să-ţi ia chipul statuii, iar lutul trecător îl sfarmi, cum am făcut eu cu „Hercule”, „Magdalena” şi „Crist pe cruce”…”.
Şi-mi arată fotografia statuii de ghips a „Magdalenei”. Ea, frumoasa şi păcătoasa Magdalena, stă în genunchi, cu părul despletit, şi ţine în mâini chipul lui Crist, la care priveşte cu atâta ardoare şi speranţă că-i va ierta păcatele. Sufletul ei pare o coardă întinsă prea tare şi care ameninţă să se rupă în două. „Magdalena” trăieşte; vezi aceasta din ochii ei, scurşi de lacrimi, din privirea rugătoare şi din durerea ce pluteşte în toată fiinţa ei…
Roşca a văzut că mă frământă gândurile şi, de aceea, îmi propune să-mi arate placheta „Dragoste de mamă”, opera la care ţine cel mai mult. Văd că scoate, dintr-un dulap, un relief sculptat în lemn, ce reprezintă o mamă cu un copil în braţe. Ce moment de fericită inspiraţie! O mamă, pe al cărei trup curge striul în unduiri uşoare, ţine un copil gol în braţe. Artistul a prins momentul când mama voieşte să-şi sărute copilul. Buzele ei mai că se apropie de ale copilului şi faţa ei fericită tresaltă de un fior ascuns, nespus de dulce, la apropierea de odorul ei: e fiorul iubirii de mamă. Tot sentimentul acesta sfânt e concentrat, mai ales, în buzele puţin întredeschise şi în ochii ce parcă lucesc de fericire.
„Să am eu bani ca să torn în bronz acest chip, m-aş face bogat şi renumit!…”.
„De ce n-ai expus placheta la Expoziţia de la Bucureşti?”.
„N-am cutezat, dar poate că o voi expune mai târziu”.
În momentul acesta, se deschide uşa şi un om intră în odaie: e servitorul de la liceul de fete din localitate.
„Domnul director V-a chemat să supliniţi pe un domn profesor…”.
„Bine, bine, vin îndată!… Vezi, frate, iac-aşa îmi pierd eu timpul cel mai frumos din zi, când aş putea lucra ceva! Şi-apoi, să-ţi mai vină poftă să faci artă!…Tu mai rămâi, căci eu vin într-un ceas…”.
Şi, îmbrăcându-se, o porni repede spre uşă.
Eu am rămas singur în atelier.
O rază prietenoasă de soare se furişă pe fereastră, ca să lumineze mai bine obiectele pline de praf, aruncate în neregula din odaie, iar eu răsfoiam, pe gânduri, cele patru carnete de schiţe, în care frânturi de scene de pe străzile oraşelor din Italia contrastează cu alte scene, din viaţa noastră de la ţară. / Ion Grămadă („Junimea Literară”, nr. 3, martie 1907, pp. 59-61).

Pictori sculptori II

Pictori şi sculptori bucovineni (II)

4. „Precum valea, cu cât e mai profundă,
înalţă mai în slăvi muntele”

După Epaminonda Bucevschi, cel dintâi român bucovinean care a existat drept mucenic al frumosului, ar fi rămas, după cum susţine Corneliu Gheorghian, două ucenice, Camilla Neumann „şi o domnişoară Bodnărescu”, prima, fiica unui poet german, profesor, într-o vreme, pe la Rădăuţi, iar cealaltă, Mărioara, o viitoare profesoară rădăuţeancă, sora directorului Leonidas Bodnărescu, de la „Hurmuzachi”, amândouă anonimizate, ulterior, în tumultoasa viaţă bucovineană.
Pictura bucovineană renaşte, în epoca Bucovinei României Mari, prin doi feciori de boieri, Radu Giurgiuveanu şi Paul Verona, primul, descendent al neamului Giurgiuvenilor (Giurgiu deriva din Giulea şi însemna, în româna veche, Gheorghe), cu moşii în nordul Bucovinei, până în valea Ceremuşului, iar celălalt, Verona, cu moşii în ţinutul Herţei.
Prima expoziţie cernăuţeană este, totuşi, cea a Virginiei Tomescu-Sirocco, din 4 martie 1924, urmată de cea a lui Radu Giurgiuveanu, un pictor „romantic şi îngrijit”, cum avea să-l categorisească Eugen Pohonţu, care a expus în octombrie 1924; cea de a doua expoziţie a lui Radu Giurgiuveanu, deschisă în toamna anului 1927, după cea a lui Leon Hruşcă, din 8 august 1926, aducea, lângă tablourile lui, şi pe cele ale moşierului din Herţa, Paul Verona. În jurul celor doi pictori-boieri, care, prin poziţia lor socială, indirect şi prin erudiţie, conferă picturii bucovinene o aură de nobleţe, s-au adunat „puzderie” de pictori tineri, şi români, şi poloni, şi germani, şi evrei, şi ucraineni, şi ruşi, toţi grupaţi într-o naţiune nouă, naţiunea artiştilor.
„Puzderia”, cum o numea Pohonţu, nu prea contează pentru memorie, din moment ce, în toate domeniile artelor, dispun, stabilesc ierarhii şi drepturi la înveşnicire rataţii, indivizii fără har, dar care se erijează în atoateştiutori, în critici.
Primul critic al artei din Bucovina ar fi, în accepţiunea generală, Eugen Pohonţu (1897-1992), profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, până în 1934, şi şef al „Străjii Ţării”, apoi profesor la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, unde s-a şi ocupat de educaţia celui care avea să ne fie şi rege.
În Bucovina, Pohonţu s-a străduit să antreneze artiştii plastici în cristalizarea unei mişcări artistice, beneficiind de o anume autoritate, datorită priceperii, adeseori prea subiectivă şi ultimativă, în a recepta arta plastică. Cu meritele şi cu mărturiile lui, ne vom mai întâlni, aşa cum ne vom reîntâlni şi cu discordia provocată de Pohonţu, printr-un anume partizanat, care va provoca furia lui Mircea Streinul.
Din punctul meu de vedere, Traian Chelariu şi Mircea Streinul au fost, cu adevărat, primii cronicari de artă ai Bucovinei (mă păzesc să-i numesc pe ei, jertfelnicii întru durabil, critici), demersurile lor publicistice vizând încurajarea unei vieţi culturale bucovinene de amploare, în care şi numele sonore, dar şi cele modeste să poată convieţui şi sluji idealul conturării unei naţiuni. Iar dacă Streinul doar a făptuit în acest sens, Chelariu a avut şi o persuasivă luare de poziţie împotriva dihoniei şi fanfaronadei, care a trebui să dea de gândit şi contemporanilor noştri:

„Ştim că artiştii, fiecare pe proprie socoteală, îşi vor merge drumul cel mai potrivit. Pentru profitul Bucovinei şi al Cernăuţilor, însă, să ni se ierte pronunţarea unei pioase dorinţe:
Noi, aceştia care stăm departe de agitaţia, din toate punctele de vedere utilă, a capitalei şi nu avem nici vreun alt îndemn pentru promovarea artelor frumoase, în afară numai de dragostea noastră pentru ele, am fi fericiţi dacă Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina ar colabora, pe deasupra tuturor intereselor centrifuge, la realizarea adevăratului atelier, a atelierului şcoală artistică. Şcoală nu în sensul atât al unui nou curent artistic, nivelator sau de altă natură, ci şcoală în înţelesul de cultivare reciprocă a artiştilor şi de cultivare a publicului, care, orice s-ar obiecta, intră, cu dragă inimă şi cu suflet umil, în sanctuarul artei şi aşteaptă să vadă, aşa cum înţelege mai bine, şi poate chiar şi mai bine, ceea ce, pe buzele tuturor muritorilor, se numeşte artă şi anume artă menită să-ţi fie bucurie şi solemn prilej de precistuire cu pânea şi vinul divin al emoţiei sale estetice. Iar pentru a putea crea un astfel de atelier-şcoală, artiştilor bucovineni nu le trebuie decât bună înţelegere întreolaltă şi preţuire a muncii fiecăruia, chiar dacă acea muncă e muncă de şarlatan (subliniem aceste din urmă cuvinte, căci e adevărat, fiecare muncă făcută ne este de folos şi, adeseori, e nevoie să greşeşti de nouăzeci şi nouă de ori ca să poţi reuşi a suta oară). Astfel, precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele, la fel, cu cât mai mare e rătăcirea, cu atât mai valoroasă devine cunoaşterea drumului bun. Şi o vorbă a unui mai puţin mare om, deprins să cugete pe proprie socoteală, zice că: gustul se formează prin dezgust.
Munca mea, deci, şi respectul pentru munca vecinului meu, iată porţile deschise spre îngustul şi anevoiosul drum al progresului în ale artei”.

E cunoscut faptul că iconarii ardeau de dragoste pentru patrimoniul spiritualităţii româneşti din Bucovina, o dragoste care îi împingea şi spre exagerări, precum cea a lui Mircea Streinul despre poetul Teofil Lianu („i-ar încânta pe Paul Valery şi pe umilul ţăran din Bretagne”), dar, dincolo de toate, în dragostea aceasta pentru „ce-i al nostru” stă, de fapt, condiţia transformării gloatelor româneşti într-o naţiune, condiţia aceasta fiind memoria. Câtă vreme ştim că prin odăile unor poeţi, pictori sau muzicieni deja uitaţi ai Bucovinei au străfulgerat nopţile vii ale planetei, numele acelor găzduitori de astralitate ne obligă la neuitare, la omagiu, la recunoştinţă. Cu atât mai mult cu cât, între numele acelea uitate şi refuzate, din trândăvie şi din indolenţă, de erudiţii rataţi ai artelor, criticii, există şi nume care strălucesc senine pe cerul Europei, nu şi pe petecul nostru de cer, pururi împâclit de insensibilitatea şi de rătăcirea noastră.
Ca să răzbim spre numele uitate este aproape imposibil, pentru că, vreme de o săptămână de început de iulie 1952, au fost arse cărţile şi revistele Bucovinei, în curtea interioară a închisorii din Suceava şi în curţi dosnice de instituţii opresive din întreaga ţară. Se ştie doar că însuşi Iancu Nistor, tribunul românismului bucovinean, a fost demis din funcţia de director al Bibliotecii Academiei, funcţie pe care o ocupa din 11 mai 1945, în 28 mai 1947, pe motiv că „încalcă legea de aplicare a Armistiţiului, deoarece a ordonat păstrarea pe mai departe a publicaţiilor retrase din circulaţie” (colecţiile gazetelor, ziarelor, cărţilor şi broşurilor vechi). Dat afară şi din Academie, în 8 iunie 1948, în urma unei hotărâri semnate de C.I. Parhon, Avram Bunaciu şi Marin Florea Ionescu, Nistor a fost arestat, în 5 mai 1950, şi încarcerat, vreme de 5 ani, la Sighetul Marmaţiei.
Ce s-a mai salvat din memoria Bucovinei sunt doar boabe de rouă, greu de aflat şi aproape imposibil de cules. Tocmai de asta, cât încă se mai poate, cât încă nu dispar, distruse, prin decupări iresponsabile, de „exegeţii” zilei sau prin măcinarea vechimii, puţinele colecţii şi mărturii bucovinene, e de datoria noastră să culegem nume cu nume şi să le încredinţăm viitorimii.
În mod ciudat, unul dintre marii artişti ai Bucovinei, dar şi ai Europei, Rudd Rybiczka, prieten cu toţii iconarii şi cu toţi publiciştii din vremea lui, nu a fost mărturisit de nici unul dintre prietenii săi, nici de Mircea Streinul, căruia i-a ilustrat toate cărţile de poezie şi nici măcar de, pe atunci, tânărul Aurel Fediuc, beneficiar al ilustraţiilor lui Rybiczka pentru primele şi singurele sale două cărţi de poeme. Rudd era atât de aproape şi de apropiat de fiecare scriitor în parte, se bucura de atâta notorietate în lumea sfântă a artei, încât nimeni nu a mai simţit nevoia să-l mărturisească şi, tocmai de aceea, cu câţiva ani înainte de moarte, când s-a scris despre opera lui în cotidianul sucevean „Crai nou”, artistul, cu mare notorietate în Germania, a fost extrem de emoţionat.
Rudd Rybiczka s-a născut la Vaşcăuţi pe Ceremuş, în 26 martie 1911, şi a murit în Germania, la Kressbronn, în 6 octombrie 1998. Fiu al lui Leo şi al Elisabetei (născută Zukowski), Rudd Rybiczka a făcut liceul şi facultatea (de Ştiinţe Naturale!) la Cernăuţi, dar s-a dedicat, de tânăr, artelor plastice, grafica lui poposind prin cărţile Bucovinei, începând cu inegalabila „Tarot”, a lui Mircea Streinul, apărută în 1935. În spaţiul german, se spune că Rybiczka ar fi trăit la Cernăuţi până în 1937, dar era prezent, alături de Mircea Streinul, şi în 1938, şi în 1939, ilustrând ziarul „Suceava”, inclusiv cu portretele redactorilor, câteva dintre acestea reproduse şi în lucrarea monografică „Societatea Scriitorilor Bucovineni” (care număra, printre membrii ei, pe Rudd Rybiczka şi pe Ludovic Rybiczka, fratele lui Rudd, şi el un grafician talentat).
Prima expoziţie personală a lui Rudd Rybiczka, la Cernăuţi, s-a vernisat în toamna anului 1937, celelalte urmând un itinerariu de viaţă, pe ruta Bucureşti, Breslau, Stuttgart, Singen, plus încă alte 6 în Germania, unde critica de specialitate l-a comparat ba cu Albrecht Durer, ba cu sculptorul impresionist Barlach, ba cu „fantasticul Nolde”, două dintre lucrările lui, „Gânditoarea” (1957, care aminteşte, cumva, de „Melancolie” de Durer) şi, mai ales, „Rugul” (1962, o trimitere plastică directă la opera lui Mircea Streinul, închinată românilor care au suferit prin închisorile comuniste), reprezentând capodoperele lui Rudd (Rudolf) Rybiczka, un suflet profund românesc, găzduit într-un trup prin care curgea, într-o deplină armonie, sânge slav, evreiesc, german şi poate că şi un strop de sânge românesc.
Un alt mare nedreptăţit este pictorul „italian” Eugen Drăguţescu, născut la Iaşi, în 19 mai 1914 (1993, Roma), dar cu întreaga copilărie trăită la Vicovu de Jos şi cu studii liceale la Rădăuţi, alături de poeţii Mihai Horodnic, Iulian Vesper şi de viitorul publicist şi economist de marcă Ionel Negură, cu care va realiza, din postura de ilustrator, teribila revistă „Muguri” (1924-1926, dar revista apărusese în 1922). Au urmat studiile universitare, la Academia de Belle-Arte din Bucureşti (1932-1938), şi o primă expoziţie personală (după cele colective), în 1936, la Galeria Mozart din Bucureşti. În 1935, tinerii studenţi bucovineni de la „Gazeta Bucovinenilor” aveau să scrie că, „la expoziţia de pictură a tinerilor Drăguţescu şi Dobrian, organizată în Bucureşti, de la 28 Aprilie la 7 Mai, am remarcat un tablou, reprezentând o piaţă din Cernăuţi”.
În 1939, Eugen Drăguţescu a câştigat „Premiul Romei”, care i-a permis să studieze la Accademia din Romania, în Italia, revenind în Bucureşti, cu 6 lucrări, în 1940, la „Salonul Oficial de Toamnă”, şi, cu o personală, expusă şi la Ministerul Propagandei Naţionale, şi la Ateneu, în toamna anului 1943, când fostul lui coleg de la „Muguri” şi de la „Hurmuzachi”, Ionel Negură, îl reîntâlneşte şi se mândreşte, de parcă ar fi şi a lui, cu acea minunată expoziţie, în care Eugen Drăguţescu „ne înfăţişează, în desene, uleiuri şi acuarele, fructul inspiraţiei şi muncii sale din Italia (de unde s-a întors recent de tot, după răsunătoare succese), „profiluri italiene”, „copiii Italiei” şi colţuri din oraşele celebre ale artei italiene, al căror contur artistul îl redă impresionant de limpede prin linii, aducând o notă de originalitate în arta plastică românească, cum recunoaşte, cu îndreptăţită bucurie, critica de specialitate”.
În 1946, pictorul pleacă în Olanda, unde rămâne vreme de trei ani, apoi, în 1949, se întoarce în Italia, la Assisi, stabilindu-se, definitiv, la Roma, în 1959, pentru a lucra şi trăi în tumultul unei vieţi artistice autentice, şi ca portretist al clasicilor literaturii lumii, pe care-i desena pentru reeditarea operelor lor, dar şi ca portretist şi prieten al celor mai mulţi dintre scriitorii italieni, inclusiv al poetului Marino Piazzolla, al cărui portret îl reproducem.
Timp de o viaţă, acest mare pictor bucovinean (ştiinţa şi nervul desenului, precum şi armonia cromatică îl consacră drept bucovinean) a expus în Italia, în Olanda, în Elveţia, în Statele Unite, în Mexic etc. lucrări superbe, care balansează între limitele figurativului şi expresivităţi abstracte, dar în ţara lui nu-l mai ştie nimeni, cu atât mai puţin în Bucovina, cea atât de ignorantă cu fiii care cu adevărat o întrupează.
Dar nu toţi artiştii bucovineni au avut inspiraţia şi şansa lui Rudd Rybiczka sau a lui Eugen Drăguţescu de a pleca în spaţii spirituale vii, doldora de memorie fremătătoare, aşa că au fost măcinaţi, în Bucovina, de vreme, de insensibilitate, de necunoaştere. Unul dintre ei, poetul iconar şi pictorul Dimitrie Loghin, s-a irosit, a ars ca o lumânare tăinuită, la catedra Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, iar noi, elevii lui de atunci, nu ştiam că Dimitrie Loghin trăise, cândva, superb, că făcuse, în 1935, un superb bust eminescian (pe care l-am reprodus pe coperta finală a acestei cărţi, cu gândul mărturisit că îl va şi turna cineva, ca să-l aşeze într-un oraş cu adevărat bucovinean), că publicase superbe poeme prin revistele iconarilor şi că, într-un „curier artistic”, publicat de Mircea Streinul, în ziarul „Suceava”, nr. 7, din 10 ianuarie 1939, pg. 2, desăvârşitul cărturar al Bucovinei şi tocmai de aceea ignoratul Mircea Streinul scria: „Domnii Vladimir Nichitovici, Parteniu Masichievici, Leon Hruşca, Vasile Ştefan, Dimitrie Loghin-Suceava şi Urbanski-Nieczuia sunt rugaţi să ne comunice adresa”.
Nu ştiu dacă Dimitrie Loghin a mai apucat să expună la Cernăuţi sau nu, dar, după Revoluţie, când s-a ridicat, pentru o clipă, perdeaua de pe uitare, am putut vedea opera unui pictor al luminii tulburător, apoi i-am văzut, călătorind prin satele noastre, doar două busturi discrete: „Vasile Todicescu”, dezvelit, în 1933, în Boteşti, şi „Învăţătorul erou Nicolae Stoleru”, dezvelit, în 1934, la Baia.
Dimitrie Loghin s-a născut pe graniţa Bucovinei, la Boteşti-Horodniceni, în 13 octombrie 1910 (m. 1982, Suceava). A urmat studii gimnaziale la Şcoala Normală din Fălticeni, iar din 1929 a fost studentul maeştrilor Ştefan Dimitrescu şi Nicolae N. Tonitza la Academia de Arte Frumoase din Iaşi. A fost profesor de desen la Botoşani (1935), apoi la Liceul „Ştefan cel Mare“ din Suceava, unde i-a urmat la catedră, din 1936, lui Ion Cârdei.
Lirica lui Dimitrie Loghin schiţează pe cer, în cea mai bună tradiţie iconaristă, „moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut”, deschizând „zarea înaltă versurilor ce se desprind” când „din stele plouă aur” şi „nu-i nimeni sub amurguri – doar Pan mai întristat”. Dimitrie Loghin doar schiţa, doar contura cu o rază de lumină clipele care întregesc o viaţă sau alta („ca aripile ziua se sbate în năvod”). Lirica lui, disimulată în culoarea pânzelor de după tăcere („şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap / În ochi o lumânare de viziuni aprinde”), a rămas în paginile de dincolo de sine: „Încet, încet, tămâie-mă luceafăr duh etern, / Îmbracă-mă cu veghe cânt de greier – câmpeneşte, / În pulberea de rouă pat trupului aştern / Şi-o punte dimineţii care înmugureşte”.
După război, când poeţii Bucovinei ispăşeau pentru nevinovăţia metaforelor, Dimitrie Loghin n-a mai publicat nimic. L-am întâlnit, uneori, pe la şedinţele cenaclurilor sucevene, ba şi în paginile unei antologii, în care aşezase, din „Panerul cu rod” al vieţii sale, câte ceva din „zidirea asta revărsată din mister”.
Din textele aflate prin vechile reviste bucovinene („Revista Bucovinei”, nr. 4/1943, pg. 182), am să-i reproduc doar trei poeme, în care Dimitrie Loghin pictează cu cuvinte, opera lui, în întregul ei (fie că e vorba de artă plastică sau de literatură), cântând, vizualizând şi vibrând, simultan, de inefabilul liric:

Autoportret

Brăzdaţi cu ani, obrajii cu mâna-i şterg de praf.
Nutreţ de versuri gura cu buzele mai prinde
Şi şoimul de sub frunte în vise de-l mai scap
În ochi o lumânare de viziuni aprinde.

Seară în turnul Nebuise

Moluz cu stropi de sânge muiat în veac trecut.
Cetatea spre Suceava şi-arată sânul veşted,
Doar ploaia-i paşte fruntea – un corn prin ani căzut
Un bour de la poară îi plânge urma-n creştet.

Prevestire

Păunii întind foşnet şi curcubeie-n ramuri
Roteşte-n trunchiuri seva şi-o toamnă grea de rod,
Un corn răstoarnă-n codri singurătăţi – prin geamuri
Ca aripile ziua se sbate în năvod.

Dimitrie Loghin şi-a aflat, la Suceava, un maestru în Ioan Cârdei (şi poemele lor, scurte, concise, picturale, sunt înrudite), dar, ca şi Loghin, ca şi Cârdei, au existat, în Bucovina, şi alţi trăitori de frumos, pe care nu avem dreptul nici să-i ignorăm, nici să-i pierdem. Despre ei, am aflat puţine lucruri (la fel ca şi neostenitul slujitor al memoriei româneşti în Bucovina, Emil Satco, pe care-l rememorez, citându-l mereu, cu cea mai curată şi mai sinceră evlavie), dar vi le încredinţez aşa cum le-am aflat, cu tristeţea conştientizării faptului că nimeni nu o să mai caute veşti despre ei, nici „exegeţii” şi nici măcar rubedeniile naturale sau artistice (I.D.).

Bilan, Gheorghe

Ateneul Român din Suceava, care, încă din 6 Octombrie 1934, a luat hotărârea (la iniţiativa domnului prof. Ştefan Pavelescu) să ridice un bust marelui nostru folclorist şi temerar luptător naţionalist, pe vremuri de vitregă guvernare austriacă, Academicianul S. Fl. Marian, în grădina botanică a liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, aduce la cunoştinţă publică următoarele:
În 2 Iunie 1935, s-a ţinut concurs pentru alegerea bustului. În faţa juriului (compus din domnii dr. Eusebie Popovici, prof. univ. Victor Morariu, Nicolae Caba, preşedintele Ateneului, doamnele Nuţa Marian-Cărăuşu şi Aglaia Botezat, Ştefan Pavelescu, Mihai Cărăuşu şi Ion R. Sbiera) s-au prezentat patru busturi, ale domnilor Gheorghe Bilan, V. Dumitriu-Leorda, prof. N. Dumitraş şi Iftimie Bârleanu.
Juriul a acceptat, după ce i s-au adus câteva modificări, cu unanimitate de voturi, bustul domnului Gheorghe Bilan, diplomat al Academiei de Bele Arte Bucureşti şi elevul domnului Oscar Han, bust care îndeplineşte toate exigenţele, atât de asemănare, cât şi în ce priveşte execuţia artistică.
Meritoria lucrare a domnului Gheorghe Bilan a şi fost trimisă la „Arta Română” Bucureşti, spre a fi turnată în bronz; desvelirea bustului va avea loc la începutul lui Octombrie 1935, în cadrul serbărilor jubiliare ale liceului „Ştefan cel Mare”.
Până atunci, domnul sculptor în piatră Mendiac va executa soclul, după schiţa domnului Gheorghe Bilan („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 18, 25 iulie 1935, pg. 4).
                                                         *
Bustul lui Simion Florea, opera sculptorului Stupcan Gheorghe Bilan, s-a desvelit, la 12 Octombrie 1935, la Suceava. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 24, 1 Decembrie 1935, pg. 3).
*
Bustul lui Ciprian Porumbescu, pe care „Asociaţia intelectualilor” din Stupca a decis să-l desvelească, în 6 Iunie 1937, este opera domnului artist-sculptor Gheorghe Bilan, din Stupca, elevul maestrului Oscar Han. Bustul acesta va fi ridicat numai din contribuţia intelectualilor stupcani. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 37, 1 septembrie 1936, pg. 3).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: BILAN, GEORGE (17.V.1883, Stupca, districtul Gura Humorului, azi „C. Porumbescu” / Suceava-?), sculptor. Părinţii: Ilie şi Ileana (n. Nimiţan). Studii: Şcoala de arte şi meserii din Câmpulung Moldovenesc, cu profesorul Ion Pâşlea; Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (elevul lui Paciurea, Oscar Han şi Corneliu Medrea). Lucrează în bronz, piatră, ghips. Busturi: S. Fl. Marian, Ştefan cel Mare, C. Porumbescu; opere inspirate din mitologia populară. Apreciat pentru portretistică. Prezent cu picturi şi sculpturi la Salonul Oficial (Bucureşti), Saloanele Ateneului Român etc.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Format în ambianţa Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti şi în proximitatea lui Dimitrie Paciurea, Gheorghe Bilan a avut şansa de a primi lecţii artistice de maximă probitate profesională. Aici, rigoarea avea motivaţia deprinderii unui bun meşteşug, iar exemplul profesorului pe aceea a spiritului liber. Substanţa romantică a viziunii s-a concretizat în modelarea din perspectivă eroică şi monumentală a unor portrete de personalităţi, dar şi în interpretarea mai liberă a eposului popular. Dacă portretele lui Ciprian Porumbescu şi Simion Florea Marian se identifică prin datele fizionomicului, personajele din basmele populare româneşti nu sunt altceva decât materializări ale fantasticului. Departe de lumea Himerelor lui Paciurea, sculptorul se revendică mai cu seamă din modelul celorlalţi doi mentori: Oscar Han şi Cornel Medrea. Tratarea formelor are logica volumetriei şi substanţa narativă a basmului).

Boronska, Jadwiga

Doamna I. Boronska afirmă genul decorativ, pe care l-ar putea desăvârşi. S-ar pune, astfel, în acord cu ritmul timpului, lipsit de acele zorzoane, aşa cum îl găsim în arhitectura şi arta decorativă a vremii noastre (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Doamna Boronska Jadwiga expune şaisprezece lucrări, în cari abordează, cu mult curaj, atât peisajul, cât şi portretul, şi reuşeşte, cu acelaşi talent feminin, să-şi impună sensibilitatea cromatică atât în pictarea florilor, cât şi în dificila compoziţie a unei idile (Idila din Locwicz-Polonia). Ceea ce trebuie să reţinem, însă, este faptul că doamna Boronska e singura care expune, în acest salon, un grup şi încă demn de meritată atenţie.
O plină de atmosferă „Vedere din Vatra Moldoviţei”, în care culorile degajă o discretă gamă de gris-albastru, dominant, de altfel, în mai toate tablourile doamnei Boronska; o „Bisericuţă” (de fapt, o troiţă catolică, nu e nici capelă), în care, din câteva trăsături de penel bine puse, culoare îţi spune o elegie autumnală, şi două portrete, în cari doamna Boronska tinde către o mai evidentă originalitate, îi dau, fără discuţie, dreptul să continue, dimpreună cu doamna Isidora Constantinovici-Hein (căci fructele expuse de domnul profesor Cârdeiu Ioan, care e sculptor în pictură, sunt cu adevărat natură moartă, ca să ne oprim mai mult asupra lor, deşi am avut prilejul să vedem, la domnul Cârdeiu, acasă, tablouri cari meritau să fie expuse şi pe cari domnia sa nu le-a învrednicit de salon), cuplul feminin de pictori, cari merită aceeaşi considerare, pe care ţi-o impun domnii Paul Verona şi Vladimir Zagorodnicov între domnii pictori (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
Doamna Jadwiga Boronska, pictură veche, onorabilă în felul ei (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Cârdei, Ioan

Un bust al lui Eminescu la Suceava. După ce, în 15 Octombrie 1933, Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu” i-a ridicat autorului lui „Crai Nou” un bust, la Suceava, iar în 12 Octombrie 1935, „Ateneul Român” s-a achitat de-o sfântă datorie faţă de memoria folcloristului S. Fl. Marian, eternizându-l în bronz, lângă liceul „Ştefan cel Mare, de curând, a treia serată culturală din Suceava, „Liga Culturală” ne aduce îmbucurătoarea ştire că, la finele acestui an, va desveli un bust celui mai mare poet al Neamului, lui Mihai Eminescu. Bustul va fi executat de domnul prof. Ioan Cârdei, pictor şi sculptor. Liga a pus bazele acestui fond cu 1.000 lei, la care s-a adăugat Reuniunea muzicală dramatică „Ciprian Porumbescu”, cu altă mie de lei; la un loc, 2.000 lei.
Să fie într-un ceas bun!… Ofrandele se vor adresa S.S. Părintelui Toader Coclici, preşedintele Ligii, Suceava. E de remarcat că iniţiativa ridicării celor trei busturi îi revine domnului prof. Ştefan Pavelescu, care a depus şi cele mai mari strădanii pentru realizarea primelor două („Gazeta Bucovinenilor”, Anul III, nr. 27, 1 februarie 1936, pg. 3).
                                                       *
Ioan Cârdei, două copii bune. Aş dori să-l văd într-o expoziţie personală. Deocamdată, şovăiesc să mă hazardez în vreo concluzie definitivă (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: CÂRDEI, ION (12.IX.1906, Smârdan, com. Suharău, Dorohoi / 10.XII.1970, Bucureşti), pictor; sculptor; poet. Părinţii sunt bucovineni, din Frătăuţii Noi (Rădăuţi). Urmează liceul la Dorohoi; Academia de Arte Frumoase în Iaşi (1925-1927) şi în Bucureşti (1927-1930), secţia pictură. Profesor de desen la Liceul „Ştefan cel Mare” în Suceava (1930-1936); la licee din Giurgiu, Cernăuţi, Bucureşti (1937-1962); lector universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani Bucureşti (1962-1967). Colaborări cu grafică şi versuri în „Revista Bucovinei”, „Făt-Frumos” etc. Membru al Reuniunii muzical-dramatice „C. Porumbescu” din Suceava (1933); membru al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (1943); al Societăţii Scriitorilor Bucovineni. În 1933, câştigă concursul pentru realizarea unui bust al compozitorului C. Porumbescu la Suceava, instalat în centrul oraşului. Autor a sute de tablouri, mii de desene şi sculpturi răspândite prin ţară; La Muzeul Literaturii Române se află aproximativ 5.000 desene (seturi tematice), ce reproduc artistic (riguros redate), case din Bucureşti, în care au trăit personalităţi literare. Prezent cu expoziţii personale şi la Saloane Oficiale).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Deopotrivă înzestrat pentru pictură şi sculptură, Ion Cârdei a avut toate calităţile unui bun colorist şi abilităţile unei manualităţi necesare sculpturii. Dacă memoria timpului a reţinut îndeosebi bustul lui Ciprian Porumbescu, amplasat în spaţiul public sucevean, nu pot fi nicidecum ignorate mapele cu desenele tematice create de-a lungul carierei. Ele trec dincolo de valoarea strict documentară şi se constituie în ipostaze sensibile asupra farmecului urban în ciclul destinat evocării caselor memoriale din Bucureşti, al altor edificii cu rezonanţă culturală şi istorică.
Fidelitatea exprimării subliniază cordialitatea raporturilor cu realul, buna artă a detaliilor revelatoare şi personalizante, emoţia dialogului cu un trecut devenit memorie. Casele, edificiile sunt pentru Ion Cârdei martorii tăcuţi ai unui veac ce s-a stins, dar continuă să trăiască prin gestul recuperator al artiştilor. În pictură, peisajul are ca dominantă motivul ctitoriilor bucovinene, tratat cu disciplină de arhitect şi cu sensibilitate de poet, după cum compoziţia de atmosferă sau portretul beneficiază de tratamentul unui intimist marcat de discreţie şi rafinament).

Cosmovici

Lucrările Domnului Cosmovici au transparenţă, lucru greu de realizat cu materialul opac al temperei. Coloritul este clar. Împerecheri ingenioase de culori vii, ce se împacă, totuşi. Tablourile-i sunt natură policromă, în haină de sărbătoare. Pictorul vădeşte o dexteritate tehnică remarcabilă.
Dacă dexteritatea este o calitate indiscutabilă, ea poate constitui şi un defect, atunci când depăşeşte cadrul sensibilităţii sincere, adecvată la motivul pictural ales. Prin tehnică fixată, prin exerciţii îndelungate, artistul poate realiza lucrări chiar şi în situaţii când nu încearcă emoţii faţă de subiectele din natură sau are alte emoţii, care cer mijloace de exprimare. În acest caz, opera este convenţională. Între numeroasele lucrări admirabile, prezentate de Domnul Cosmovici, sunt şi unele ce transpiră convenţionalism (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Drăguţescu, Eugen

La expoziţia de pictură a tinerilor Drăguţescu şi Dobrian, organizată în Bucureşti, de la 28 Aprilie la 7 Mai, am remarcat un tablou, reprezentând o piaţă din Cernăuţi. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 14, 15 mai 1935, pg. 4).
                                                        *
Prin însăşi deschiderea ei la Ministerul Propagandei Naţionale, imediat după ce se închisese la Ateneu (N.R.: ambele, în Bucureşti), înseamnă un triumf puţin cunoscut la noi, dar bine meritat pentru acest tânăr şi fin artist. Şi critica de artă este unanimă în aprecieri şi elogii.
Acest eveniment artistic marchează o semnificativă coincidenţă cu momentele fixate mai sus. Şi Eugen Drăguţescu a sorbit seva anilor de glorie a „Mugurilor” (N.R.: Revista literară a elevilor de la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuţi, condusă de Mihai Horodnic şi de Iulian Vesper). Copilăria şi-a petrecut-o în Vicovu de jos, satul natal al lui Ion Roşca, iar liceul l-a urmat (nu ştiu dacă în întregime) la Rădăuţi. Elev, mi se pare în clasa a patra, a fost deţinătorul rolului lui Brumărel, din piesa „Haiducii” a lui Mihai Horodnic, reprezentată la serbarea de pomenire, din 25 Noiembrie 1926, în Rădăuţi. Însăşi coperta şi cele mai multe desene ce ilustrează „Antologia Rădăuţeană” a lui E. Ar. Zaharia se datoresc lui Eugen Drăguţescu.
Expoziţia ne înfăţişează, în desene, uleiuri şi acuarele, fructul inspiraţiei şi muncii sale din Italia (de unde s-a întors recent de tot, după răsunătoare succese), „profiluri italiene”, „copiii Italiei” şi colţuri din oraşele celebre ale artei italiene, al căror contur artistul îl redă impresionant de limpede prin linii, aducând o notă de originalitate în arta plastică românească, cum recunoaşte, cu îndreptăţită bucurie, critica de specialitate (Ionel Negură, „Expoziţia pictorului Eugen Drăguţescu”, în „Revista Bucovinei”, Nr. 10, Octombrie 1943, Cernăuţi, pg. 504).

Dzierzek, Cornel

Cornel Dzierzek, o ieftină carte poştală: „Pace”, în care nu ştii ce să condamni întâi, prostul gust al subiectului sau coloritul neîndemânatic. „În umbră” nu spune nici el mare lucru. I-aş recomanda, acestui pictor, puţină nebunie… (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: DZERDJIK, KORNELIU (7.I.1888, Hliviţa, Cernăuţi / 10.V.1965, Cernăuţi), pictor. A luat lecţii de pictură de la M. Ivasiuc (1904-1908). Studii libere de pictură între anii 1904-1908. A lucrat portrete şi peisaje, compoziţii tematice. Membru al Asociaţiei Artiştilor Plastici din Ucraina. Multe din tablourile sale proslăvesc viaţa în Uniunea Sovietică. Expoziţii între 1950-1951).

Ghiorghiu, C.

C. Ghiorghiu accentuează îndemânarea şi siguranţa pastei. Leagă şi unifică elementele diferite ale motivului. Fondul nu-i simplu decor sau mijloc de evidenţiere, ci corp comun şi integrant al subiectului (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Giurgiuvanu, Radu

Expoziţie de pictură: Radu Giurgiuvanu. Mica sală a „Muzeului Industrial” ne-a adus o delicată surpriză, Duminică, în 24 Februarie 1926, cu ocazia inaugurării expoziţiei de pictură a modestului şi distinsului pictor Radu Giurgiuvanu.
Nu este prima oară când putem să apreciem simpaticele tablouri, lucrate cu conştiinţa şi mândria unui îndrăgostit de frumuseţile pe care ochiul de artist şi sufletul de copil al naturii ştie să le vadă, în orice colţ s-ar mişca. Ne cunoaştem şi suntem prieteni, de acum doi ani (N.R.: 1924), când am ştiut, la rândul său, să apreciem, după cum se cuvine, rodul muncii adevărate şi cinstite a unui artist cu viitor. Nu ştiu dacă fiecare ştie să înţeleagă şi să aprecieze însemnătatea câtorva clipe, petrecute într-un colţ plin de flori şi de soare, de curăţenie sufletească, în ciuda realismului şi materialismului întâlnit la fiecare pas. / Olt. („Junimea Literară”, 1926, pg. 106).

Gherghely

Aşa, în expoziţia Doamnei Gherghely, un tablou al „Magdalenei”, cu părul roşcat şi despletit, calcă domeniul de subiect şi culoare al pictorului francez J. Henner. Carnaţia stacojie şi rotunjimea ca o minge a încheieturilor ascuţite omeneşti vădesc influenţa lui Renoir evoluat. Van Gogh îşi are partea lui de cinste în tablourile cu gamă de galben. Acolo unde au încetat influenţele, arta personală este neînfiripată. Mă gândesc la ţăranca, de mare dimensiune, cu faţa bucălaie şi lăptoasă, cu nasul mic şi bărbie considerabilă, intitulată „Dulce Bucovină” dintr-un exces de atenţie, deloc flatantă pentru regiunea noastră (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Hette, R. P.

Domnul Hette, partenerul sculptural al Domnului Cosmovici, aduce mai puţin convenţionalism şi mai multă sinceritate, dacă ni se permite o apropiere între aceste două genuri plastice.
Sculptura Domnului Hette este spontană, lipsită de migală şi de şlefuire până la lustru. Spontaneitatea nu este un lucru de neglijat în artă.
Se zice că un scriitor îşi trece opera prin 40 de etape de purificare. La început, construia după imboldul sufletesc, de care era cuprins. Alegerea cuvintelor, topica, sintaxa erau puse, deci, în slujba stărilor sufleteşti. În acest stadiu brut, opera era pusă într-un sertar. După trecere de vreme, îşi revedea manuscrisul, aducea modificări de redactare şi-l aşeza în sertarul al doilea. Operaţia se continua, astfel, până se ajungea la sertarul numărul 40, după care lucrarea putea fi tipărită. Exagerata grijă ca opera să fie impecabil construită nu e lipsită de partea ei de neajuns. Entuziasmul prim este diminuat, pe măsură ce creşte interesul pentru gramatică şi logică. Un orator, exprimându-se logic şi impecabil gramatical, este, în genere, un orator ce nu trezeşte entuziasm.
Oroarea contemporană pentru cizelarea extrem de muncită, ce înăbuşă spontaneitatea sentimentelor, a ajuns la cealaltă extremitate: cultul pentru primitivism.
În artă e necesară o anumită măsură, un anumit echilibru. Domnul Hette vădeşte măsură. Atâta spontaneitate cât e nevoie, nici mai mult, nici mai puţin. Ţine cumpăna între primitivism şi lustrangism (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                          *
… Duminică, 7 Decembrie 1930, pe o vreme admirabilă ca de primăvară, s-a dezvelit, în parcul „Arboroasa”, din faţa Catedralei, bustul nemuritorului Eminescu. Înfăptuirea dorinţei de a-l avea acest bust, în oraşul şcolăritului lui Eminescu, i se datoreşte „Ligii culturale” secţia Cernăuţi, de subt preşedinţia domnului prof. univ. Dr. Vasile Gherasim.
O imensă mulţime de pioşi admiratori ai poetului era adunată în Catedrală, unde s-a săvârşit un parastas pentru odihna sufletului aceluia care a fost un fervent român şi un bun creştin…
Fondurile le-am adunat încet şi anevoios… Am publicat, în consecinţă, un concurs pentru ziua de 29 mai, cerând să se prezinte machete pentru un bust ce-l reprezintă pe maturul Eminescu, din timpul „Luceafărului”.
Din lucrările prezentate de opt artişti concurenţi (N.R.: inclusiv profesorul, poetul, pictorul şi sculptorul Dimitrie Loghin, din Suceava, a cărui machetă a fost prezentată, prin reproducere fotografică, în ziarul „Suceava”, nr. 46 din 27 februarie 1939, pg. 5), după o bună chibzuire, acea prezentată de artistul sculptor din Iaşi, anume domnul R. P. Hette, cu condiţia ca să mai facă unele modificări, ce i le-am indicat atunci. Bustul acesta, deci, , ultima realizare a proiectului prezentat de domnul Hette, atunci, iar soclul fu executat de domnul Carol Moscaliuc, întocmai după indicaţiile date de domnul Hette.
Comisiunea artiştilor, întruniţi la Ministerul Artelor, a aprobat lucrarea cu unanimitate de voturi, astfel că inaugurarea acestui bust se face după ce au fost împlinite toate formele şi după ce comitetul nostru poate să privească, cu cea mai sinceră satisfacţie sufletească, la o operă înfăptuită… (Vasile Gherasim, „Solemnitatea desvelirii bustului Mihai Eminescu la Cernăuţi”, în („Junimea Literară”, nr. 9-12, septembrie-decembrie 1930, pp. 401-410).

Klinghofer, Berthold

B. Klinghofer sculptează forma cu cărbune, după metode mai vechi; de altfel, nici portretele expuse nu-s de dată recentă (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                         *
Berthold Klinghofer, un fantast al culorii. Slab în portret, uneori excepţional de interesant în peisagii. De reţinut 108, 112, 107, 120, 121. „Peisaj”-ul (121) e de o factură îndrăzneaţă, care-l impune definitiv pe B. Klinghofer (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KLINGHOFER, BERTHOLD (1893, Păltinoasa / ? Milano, Italia), pictor. Studiază matematica la Universitatea din Cernăuţi. Profesor de matematică şi desen la licee din Gura Humorului şi Cernăuţi. Pleacă, apoi, să studieze pictura la Academia de Arte Frumoase din Viena, la Paris (Academia „Grande Chaumiere”) şi Torino (Academia „Albertina”). Între 1920-1940 participă la expoziţii de pictură la Cernăuţi şi în alte oraşe ale ţării. În 1940 se stabileşte în Italia, unde devine un artist cunoscut. Lucrează peisaje pline de lirism şi emoţie artistică, portrete, nuduri, naturi statice, compoziţii, în manieră post-impresionistă. În operele sale descoperim ecouri din arta lui Corot şi Manet. Pornită de la o premisă impresionistă, opera lui B. K. Evoluează spre simbolism).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Scena artistică europeană înregistra, după 1910, lansarea unor manifestări artistice insurgente, iar altele se prefigurau ameninţătoare pentru cei cantonaţi în rigorile cam anoste ale mult hulitului academism. Art Nouveau-ul amplifica apetitul pentru decorativ, în timp ce Futurismul italian ameninţa cu incendierea muzeelor şi a tuturor operelor de artă preexistente. Deruta generală nu l-a atins prea tare pe Klinghofer, care era proiectat pentru stabilitate şi consecvenţă, rigoare şi oarece sentiment.
Unii au văzut în el semnele unui neoimpresionism, unde păstrează însă relaţia prin contur a formelor şi alternanţa definirii suprafeţei prin aplat-uri şi modelare cromatică. În fapt, arta pictorului consistă în manifestarea propriei identităţi în dialog cu imaginile naturii. Berthold Klinghofer pictează peisaje detaşat de primele emoţii şi euforia dialogului sau se mulţumeşte, alteori, cu vederi. Diferenţa dintre peisaj şi vedere se exprimă în gradul de libertate faţă de motiv. Localizarea geografică a motivelor nu ţine de topografie, cât de ataşamentul faţă de un loc. Ideea că se fac simţite ecouri din arta lui Corot şi a lui Manet echivalează cu asemănarea dintre aer şi pământ).

Kochanowska, Jadwiga

Doamna Kochanowska Jadwiga expune cinci peisagii (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Doamna Jadwiga Kochanowska expune tablouri curăţele (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2)

Kopelmann, Leon

L. Kopelmann excelează în gravura cu subiecte adânc sociale, care impun prin idee şi amarul condensat în bietul suflet omenesc. Tehnica, însă, de astă dată, nu-i încearcă avânturi noi (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: KOPELMANN, LEON (25.V.1904, Vovcineţ, Lucavăţul de Sus, districtul Vijniţa / 8.IX.1982, Cernăuţi), pictor, grafician. Membru al A.A.P. din Ucraina. Absolvent al Academiei de Arte din Florenţa (1924-1928); Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1929-1931), cu Camil Ressu (desen şi caligrafie). Grafică de carte, afiş, gravură în lemn, acuarelă, ex-libris. Teme religioase (1920-1940), portrete, naturi moarte ş.a. (1940-1980). Expoziţii personale la Cernăuţi.

Krupensky, Maria

De la doamna Maria Krupensky aşteptăm să evolueze (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Lipeţchi, Eusebiu

Eusebiu Lipeţchi, fotografii (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: LIPETSKY, EUSEBIE (5.VI.1889, Verbăuţi, Zastavna / 18.VI.1970, Bazeruth, Germania), pictor. Absolvent al Academiei de Artă din Munchen. Pictor la Institutul Geografic Militar din Viena (1915-1918); profesor de caligrafie şi desen la Liceul Ucrainean din Cernăuţi (1919-1924). A pus bazele unei şcoli particulare de grafică şi desen, pe lângă Casa Naţională Ucraineană. În 1940 emigrează în Germania. A realizat o serie de portrete: „Autoportret”, „Portretul soţiei”, „Fata în liliachiu”, „Cap de fată” ş.a. Lucrări de factură academică).

Marciuc, Nicolae

Marciuc învinge dificultatea acvarelei. Dar să nu uite că dezrobirea şi facilităţile în artă nu vin numai prin talent, ci şi prin exerciţiu (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                   *
Domnul N. Marciuc expune peisagii şi flori (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

Masichievici, Parteniu

Admirabilele siluete de Parteniu Masichievici, care ar putea ilustra inspirat basmele fraţilor Grimm sau chiar pe Ispirescu. De ce nu încearcă acest lucru? Parteniu Masichievici e un fel de Walt Disney al nostru (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                       *
Un gen plastic interesant e, desigur, acela al „Scherenschnitt”-ului („silhouette”). La noi, numai puţini artişti s-au ocupat de el.
Un adevărat maestru în acest domeniu trăieşte la Cernăuţi: pictorul Parteniu Masichievici. De-o rară sensibilitate, cu un perfect simţ al liniei, acest artist expune, în fiecare an, câteva lucrări din cele mai realizate.
În actualul salon de iarnă, despre care am scris în foiletonul ziarului nostru, am remarcat, din nou, micile opere ale lui Parteniu Masichievici, care ne introduce într-o fermecată lume a basmelor. I-am sugerat, cu toată căldura, să se pună în legătură cu vreo mare editură din capitală, ca să ilustreze câteva cărţi pentru copii, căci e unul dintre cei mai indicaţi pentru aceasta (Mircea Streinul, „Suceava”, nr. 7, 10 ianuarie 1939, pg. 2)..

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MASICHIEVICI, PARTENI I. (7.II.1887, Cuciurul Mare, Cernăuţi / 20.IX.1952, Caransebeş), jurist, compozitor. Fiul unui preot ortodox. Urmează şcoala primară în Carapciu pe Ceremuş; liceul la Cernăuţi, unde studiază apoi dreptul şi muzica (armonia şi compoziţia), la Conservator. Obţinând licenţa în drept, este angajat la Camera de Comerţ. Îşi face un nume şi în domeniul componisticii, apoi ca pictor şi poet. A compus valsuri şi hore; a participat la expoziţii locale. A scris poezii în limba germană şi schiţe autobiografice, care zugrăvesc Bucovina dinaintea primului război mondial. După 1933 se dedică tot mai mult picturii. Devine membru al Asociaţiei pictorilor din Cernăuţi, alături de Leon Hruşca, Isidora Constantinovici, Nichitovici ş.a. A lucrat acuarelă, desen, decupaje din hârtie neagră; temele favorite fiind peisajul, florile, aspecte din viaţa socială. Majoritatea lucrărilor sunt păstrate în familie).

Mănescu, Elenuţa

Domnişoara Elenuţa Mănescu se remarcă printr-o caracteristică preferinţă pentru nuanţele de galben şi roz şi printr-o lirică tratare a profilurilor fine ale studiilor dumisale. Domnişoara Elenuţa Mănescu, în virtutea talentului de care dispune, s-ar putea cu succes afirma în rândul portretistelor noastre de valoare (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Doamna Elena Mănescu, pe drumul cel bun (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Mândrilă, Anton

E vorba de Anton Mândrilă, unul din pictorii cei mai realizaţi ai ţinutului.
Poartă, în ţinută, superbia omului de la munte şi gestul, expresia îi rămân aspre, tari. Ani de-a rândul, s-a adâncit în viziunile sale plastice, din care cearcă a-şi crea o lume pură. S-a adâncit în studii lungi şi istovitoare de observaţii stricte şi de exaltată pasiune, mai ales pentru natura vie.
Acest om, necunoscut încă, a ştiut, fără program prestabilit, să fie deschizător de drumuri numai prin simplul fapt al muncii hăruite în ogorul artei lui. El este un pictor cu însuşiri de mare colorist, autor de peisagii, naturi moarte şi tablouri bisericeşti, toate tratate într-un stil de siguranţă şi distincţie. O adevărată forţă, în permanentă revărsare de viaţă, o copleşitoare surpriză, o izbândă a plasticei. Arta, pentru el, nu este numai o chemare divină, dar şi o chemare la muncă. Pânzele lui sunt expresia unui echilibru spiritual, al unei sănătăţi sufleteşti.
Acest artist autentic adună mereu, leagă un vast şi bogat material, care se revarsă copleşitor pe câţiva metri de pânză. În veşnică primenire, în căutarea altei expresii, în luptă cu grele probleme în fiecare linie, în fiecare culoare, Anton Mândrilă plânge, râde, suferă, se sbuciumă, trăieşte. Peisagiile lui, oamenii lui nu sunt din Câmpulung, de pe Rarău ori din alte colţuri ale dulcei Bucovine, ci rămân ale vieţii de peste tot locul, sunt peisagii, oameni şi-atât. Ale lui, numai ale lui, ale mărturisirilor lui sufleteşti. Adevărurile ce le spun aici, fără înconjur, se vor ilustra, mai desăvârşit ca niciodată (ştiu de ce anticipez), în expoziţia ce ni se va vesti cât de curând. Dacă, acum, a trebuit să mă mărginesc la un cadru mic, voi adăuga, atunci, contribuţii mai ample la cunoaşterea personalităţii lui Anton Mândrilă. (Vasile Forminte-Ulian, „Anton Mândrilă”, în „Suceava”, nr. 26, 3 februarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: MÂNDRILĂ, ANTONIE (15.I.1898, Câmpulung Moldovenesc / 22.VIII.1951, Bucureşti), pictor amator. Părinţii: Ioan şi Paraschiva (n. Ulian). Înzestrat cu talent, a realizat portrete, flori, peisaje, naturi statice.

Rainer, E.

E. Rainer are rapiditate şi ochi de-o justeţe uimitoare în linie şi valori. Păcat că-i rutinar în colorit; pretutindeni, aceeaşi reţetă inamovibilă pe pecii de motive (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                         *
Domnul E. Rainer se remarcă, în primul rând, printr-un sobru „Cap” (studiu). „Cimitir vechiu” e literatură şi ştiţi de ce? Fiindcă domnul Rainer a introdus, în primul plan, nenorocita dumisale figură de bătrân gârbov. Cât de altfel ar fi fost totul, dacă cimitirul vechi rămânea pur peisaj de toamnă şi nu alegorie! (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
E. Rainer, abil (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Rosenstock, I. M.

Domnişoara I. Rosenstock dovedeşte o rafinată inteligenţă. Domnia sa reuşeşte, în „Cactee”, să realizeze o scară de nuanţe de verde sugestiv, discret, şi armonizat. Are spaţiu şi simţ al materiei tratate. „Crysanteme” e o bine studiată succesiune de planuri cromatice, cari, în afară de faptul că redau, adequat şi distinct, sticla, mai impune prin proporţie şi bună dispoziţie a tonurilor de galben auriu şi lila, pe fond gălbui-deschis, de verde închis şi, totuşi, viu, şi de transparenţă a sticlei (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                         *
Remarc „Ţăranca” domnişoarei I. M. Rosenstock (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

Sârghie, H. Ion

A apărut „Sculptura în lemn”, partea I-a, de Ion H. Sârghie, profesor şi sculptor bucovinean. O lucrare de specialitate de necontestată valoare, cu 72 tablouri în text, hârtie velină şi un tipar extrem de îngrijit. Preţul 100 lei. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul I, nr. 4-5, 16-30 decembrie 1934, pg. 6).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: SÂRGHIE, IOAN H. (8.III.1893, Pârteştii de Jos, Gura Humorului / 17.XII.1971, Câmpulung Moldovenesc), sculptor. Părinţi: Haralambie (notar comunal) şi Ecaterina (n. Şuhani). Studii: Şcoala primară, la Ilişeşti (1900-1907); două clase la Liceul din Suceava, continuate la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi (1908-1912); bursier la Şcoala Superioară de Arte şi Meserii Bucureşti (1912-1914). După o perioadă de practică la Fabrica „Portois Fix” din Viena, revine la Bucureşti, unde susţine examenul de absolvire. Desenator la firma Haug din Bucureşti (1915), sculptor de mobilă stil la atelierul lui Constantin Dimitriu din Bucureşti; voluntar în contingentul românilor Bucovineni. Autorităţile habsburgice îl judecă, în lipsă, pentru trădare şi-l condamnă la moarte. După unire se întoarce, cu familia, la Ilişeşti. Profesor-maestru, sculptură lemn, la Şcoala de Arte şi Meserii Timişoara (1924-1926); profesor şi director la Şcoala de Arte şi Meserii din Vijniţa (1926-1934); susţine examenul de capacitate (1934); profesor la Şcoala de Arte şi Meserii din Câmpulung Moldovenesc (1934-1948); pensionat pe caz de boală, după care revine în activitate, îndeplinind funcţia de director. Pensionat, în 1966. Execută lucrări de sculptură în lemn: portrete, obiecte de cult, obiecte de mobilier, piese ornamentale. Unele dintre ele fac obiectul unor expoziţii personale. În 1970 şi-a deschis o expoziţie permanentă în propria-i casă. 35 piese au fost achiziţionate de Muzeul Lemnului din Câmpulung Moldovenesc. A publicat o serie de lucrări, între care „Sculptura în lemn” (1934) rămâne reprezentativă pentru domeniul respectiv. Artistul a fost distins cu diferite premii).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Exersat îndeosebi ca profesor-maestru la Şcolile de Arte şi Meserii, vocaţia sculptorului Ioan Sârghie s-a împlinit în două planuri: didactică şi de creaţie artistică. Fireşte că cea dintâi i-a permis să pregătească buni profesionişti în arta lemnului, într-un spaţiu cultural definit covârşitor prin astfel de lucruri, cea de a doua acordându-i un onorant loc între artiştii genului. Pe teritoriul ierarhizărilor posibile, este dezagreabil să asociezi un artist de la începutul veacului trecut cu un artist marcat de frisoanele postmodernităţii artistice.
Judecat pe orizontala timpului în care a comunicat artistic, se impune observaţia că însuşirile nu-i lipseau şi că unele opere, dincolo de retorica lor, supravieţuiesc prin arta proporţiilor, a tratării volumului şi, în general, a expresiei portretistice. În ordinea amintită, unele portrete evocă idolii comunismului de mai târziu, dar ceea ce rezistă, dincolo de conjuncturile istoriei, sunt figurile emblematice ale sanctuarului eroic românesc. Ştefan cel Mare a fost pentru sculptor un subiect, dar mai ales o profesiune de credinţă).

Seleschi, Maria

Doamna Maria Seleschi expune, printre altele, o „Bătrâna cu lumânare” (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: SELESCHI, MARIA (24.IX.1870, Cernăuţi / 26.III.1955, Turda), pictor. Studii la Academia de Arte Frumoase din Praga (1908). Lucrează peisaje, portrete, copii după picturi celebre. A avut expoziţii organizate de Societatea pictorilor din Bucovina).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Anvergura artistică a pictoriţei Maria Seleschi se raportează la orizontul cultural bucovinean şi la limitele academismului ca exprimare plastică. O astfel de constatare are menirea de a situa parcursul artistic în parametrii fireşti ai exerciţiului critic şi a sesiza unele elemente ce pot fi reţinute pentru viitor. Asemenea unor maeştrii ai săi praghezi, exersează cu insistenţă pe tema portretului şi obţine notabile rezultate cu ceea ce era pe gustul epocii: Capul de expresie. Pictează cu sensibilitate şi înţelegere Cap de copil din Botoşana, Cap de bărbat, dar şi unele lucrări mai libere şi mai credibil-expresive: Zoe Hacman, Portret de femeie, Fetiţă cu flori. În asemenea lucrări, sesizăm licărul unei preocupări pentru definirea caracterologică, marca distinctă a etnicităţii, uimirea copilăriei).

Ştefan, Vasile

Actuala expoziţie a pictorilor bucovineni aduce o certă consacrare: Vasile Ştefan, un talent cu adevărat puternic.
Plecând de la un desemn neşovăitor, acest pictor îl depăşeşte prin culoare. Las la o parte consideraţiile generale, pe care le-aş putea aplica la V. Ştefan şi trec la tablourile lui, alegând, dintru început, o rară natură moartă, realizată major în verde şi violet puternic, tur de forţă pentru orice pictor.
Acvarelele, deşi sunt bune, n-au reuşit să mă intereseze, căci distonează neplăcut (evident, numai prin materialul plastic) de celelalte tablouri. Lucruri definitive: „Horecea” (în care lipsesc doar stihiile lui Drumur), „Ţeţina 2” şi „Balcic 1”. Foarte merituoase, celelalte uleiuri. „Pieta”, în orice caz, o îndrăzneaţă compoziţie, în care notez un cer greu, de plumb, în stranie armonie cu roşul de sub capul lui Hristos.
Regretăm că Vasile Ştefan n-a expus şi celelalte lucrări ale sale, îndeosebi un „Cernăuţi, oraşul dintre ceţuri”, văzut de la înălţime.
Continuând în aceeaşi vigoare, Vasile Ştefan are toate şansele să poată sta, odată şi odată, alături de Petraşcu în plastica românească (Mircea Streinul, „Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VASILE, ŞTEFAN (22.XI.1905, com. Băluşeni, jud. Botoşani / ? Bucureşti), pictor. Membru al U.A.P. Studii, la Academia de Arte Frumoase, Iaşi (1925-1929). Profesor la Cernăuţi, la Liceul „Aron Pumnul” şi Seminarul Pedagogic. Membru al Societăţii Pictorilor Bucovineni. În 1939 face o călătorie de studii în Franţa. Stabilit în Bucureşti; expune la saloane oficiale, la manifestările „Tinerimii artistice”, la anualele de pictură. Lucrează pictură în ulei (compoziţia istorică surprinde corect mesajul pe care pictorul vrea să-l transmită privitorului; peisajele, adevărate studii după natură, se disting prin echilibrul între umbre şi lumini, echilibru pe care îl întâlnim, de fapt, în întreaga sa operă). Apreciat de criticul I. Frunzetti. Expoziţie retrospectivă, în 1975, la Bucureşti).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Colorist vivace şi mereu animat de sentimentul definitivului, face pictură cu verva unui febril, sedus de marele mister al naturii în ipostazele ei triumfale sau umile. Pictorul are un continuu nesaţ de a picta spectacolul lumii, atras, ca veneţienii altădată, de fulguranta strălucire a apei în asfinţit. Tablourile lui degajă o volatilitate mereu animată de solaritatea unor aştri imaginari. Bogăţia reflexelor dinamizează potenţele secrete ale culorii pe baza unui scenariu grafic mereu surprinzător. Colorismul lui are vitalitatea imaginativă a unui vizual pur, sensibil şi ataşat stărilor de jubilaţie, de adoraţie chiar a naturii. În prelungitele dialoguri cu realitatea a aflat că lumina taborică are sensul revelaţiei. Practic, sfinţenia luminii miraculoase face ca suprafaţa tabloului să exulte ca urmare a unei tandre mângâieri.
Natura nu-l pune niciodată în situaţia de a se uimi, ci mai degrabă determină complexe stări de hedonism spiritual, simţindu-se, ca şi Luchian, un ales. Dar, dacă Luchian privea dramatismul culorii, Vasile Ştefan doar bucuriile ei. Pictor în toată fibra fiinţei sale, Vasile Ştefan a celebrat ca un preot cu har în altarul frumuseţii naturii. Pictura i-a oferit prilejul să fie fericit şi să-i fericească pe alţii. În spaţiul vast al naturii, tinere nubile pozează în splendoarea senzualei lor nudităţi şi scena nu cunoaşte nici o clipă tentaţia frivolităţii. Ştefan Vasile este artistul căruia memoria colectivă îi datorează încă foarte mult, el fiind, în fapt, unul dintre marii noştri interbelici).

Topor-Tarnovietzky, Maria

Autocriticismul ce i-a lipsit Domnului Hruşca l-a avut, în acest an, Doamna Maria Topor-Tarnovietzky. Timp de aproape cinci ani, a fost absentă din manifestările plastice bucovinene. Expoziţia dumisale a fost, acum, o revelaţie. Sensibilitatea artistică e adecvată fiecărui motiv. Expoziţia a fost prea bună ca să insistăm, aici, asupra câtorva scăderi, ce le-am schiţat destul de dur cu altă ocazie. Pe lângă acordarea tehnică la stările sufleteşti, se adaogă gustul cu care motivul este pus în pânză. Multă înţelegere. Utilizează spaţii necolorate sau colorate puţin, cu efecte minunate. În muzică, pauzele uneori destul de lungi, ca durată, nu strică unităţii componistice, fiindcă auditorul, odată prins în mrejele ritmului, completează tainic mai departe ceea ce lipseşte. Acelaşi lucru, şi în pictură, cu deosebirea că golul de timp este, aici, spaţiul gol.
Artista stăruie în portret. Portretul este specie dificilă. Trebuie împăcate tehnica cu asemănarea. Artista este aproape de concilierea lor. Are portrete bune, după cum bune portrete are şi celălalt iubitor de portret: Domnul Hruşca (Eugen Pohonţu, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: TARNOVEŢCHI, MARIA (TOPOR) (? / ?), pictor. Profesoară de desen la Cernăuţi. Între 1920-1940, participă cu picturi la expoziţii organizate în acest oraş).

Ţintă, E.

E. Ţintă, impresionist de talie pură, acrobaţeşte cuţitul, pensula şi culoarea în sensuri şi stratificări multiple şi dulci (Eugen Pohonţu, „Consideraţiuni despre plastica anului 1932” („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Veslovschi-Niţescu, Vera

Expoziţia Veslovschi Niţescu. De la expoziţia lui Kolnic (doi ani, aproape), n-am mai văzut, în Cernăuţi, ceva remarcabil, din punct de vedere artistic-plastic. Pânzele doamnei Niţescu-Veslovschi fac să vibreze sufletul, ceea ce constituie garanţia unei arte inspirate, sinceră.
Marea calitate, însă, a acestei artiste, pentru noi, e că simte româneşte. De după război, au răsărit o puzderie de pictoraşi şi pe la noi, cari s-au repezit prin muzeele de la Paris (îndeosebi, cele din Bulevardul Montparnasse…), apoi s-au întors, repejor, în ţară, fiecare cu câte un „styl afirmat personal”. Nimic românesc, însă! Ceea ce cred că întrevăd în realizările doamnei Veslovschi Niţescu este tocmai această atmosferă intimă caldă, sănătoasă; această eleganţă a liniilor şi armonia tonală a coloritului, care ar putea fi învinuit de timiditate, dacă nu s-ar şti aprecia tocmai delicateţea unui suflet feminin, modest şi iubitor…
Păcat că cetăţenii Cernăuţului, renumiţi ca iubitori de muzică, cremvurşti, cafea cu lapte, nu ştiu să aprecieze şi artele plastice, încât vizitatorii acestui fel de manifestări artistice sunt de un mic procent şi mereu aceiaşi.
Dar unde sunt şcolile, profesori, elevi? / Paje („Junimea literară”, 1928, pg. 287)
                                                        *
Expoziţie: Domnul Jean Niţescu, soţul doamnei Vera Veslovschi-Niţescu, pictor de mare valoare şi domnia sa, a deschis, la 1 Mai 1935, expoziţia lucrărilor sale în sala Dalles.
Domnia sa expune 11 portrete-figuri, 14 nud-studii, 10 compoziţii-grupuri şi 35 de peisagii diferite, majoritatea reprezentând scene, peisagii şi tipuri de ţărani munteni din Bucovina.
Cititorii noştri şi, în special, Bucovinenii sunt rugaţi să viziteze această expoziţie, unde vor găsi o adevărată reconfortare sufletească. („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 14, 15 mai 1935, pg. 1).

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VESLOVSCHI-NIŢESCU, VERA (10.IX.1901, Câmpulung Moldovenesc / 3.VIII.1974, Bucureşti), pictor. Studii de pictură la Brno (1915-1916), după care se înscrie la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti pe care o absolvă în 1924. Pleacă la Paris pentru a-şi continua studiile la Academia Julian (1924-1926). În capitala Franţei expune lucrări la Salonul Oficial şi la Salonul Societăţii Naţionale. Revenită în ţară îşi continuă activitatea la Craiova (1927-1929) şi Bucureşti (1929-1974). Membră a Asociaţiei „Tinerimea artistică” şi a cenaclului „Ion Andreescu” din Bucureşti. A lucrat pictură în ulei (portret, natură statică, flori), în cadrele realismului figurativ naţional. A pictat, cu delicateţe, figuri de tineri şi tinere, atrasă de frumuseţea fizică a corpului uman, pe care a căutat s-o redea cu ajutorul culorilor. Bucovina i-a fost un permanent izvor de inspiraţie. A avut expoziţii personale şi de grup).

Wedeniwsky, N.

Domnul N. Wedeniwsky expune, printre altele, un autoportret (Traian Chelariu, „Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

5. Aristocraţii frumosului

Odată cu Radu Giurgiuveanu, Leon Hruşca şi Paul Verona, în Cernăuţi începe să se afirme o aristocraţie a frumosului, care capătă contur şi se afirmă, drept grupare artistică oarecum distinctă, începând din toamna anului 1931, când, datorită eforturilor profesorului-căpitan Eugen Pohonţu şi ale pictorilor Giurgiuveanu şi Verona, se organizează, după model nemţesc, un adevărat „Octombrie de Bucovina” românesc, respectiv Salonul de Toamnă, cu intenţia declarată de a se ajunge, în curând (dar mult mai durează „curând”-ul la români!), şi la un Salon de Iarnă, cele două manifestări de artă obligând, practic, oficialităţile (şi ce oficialităţi aveau Cernăuţii!), să caute soluţii pentru construirea unui spaţiu expoziţional adecvat şi, drept anexă, a câtorva ateliere, care să fie puse la dispoziţia artiştilor.
Expoziţiile, în Cernăuţi, se făceau, de prin 1906, în spaţii improprii, drept aglomerări de lucrări pe pereţi slab luminaţi, dar se pare că şi „tradiţia” aceasta avea un oarecare farmec, din moment ce Vladimir Nichitovici avea să o folosească şi în vremuri mai bune.
Odată cu salonul de toamnă din 1931, se afirmă, la Cernăuţi, o adevărată aristocraţie a frumosului, recunoscută ca atare şi în vremurile istorice ale Bucovinei, şi în vremurile de după aceea, în care, şi de o parte, şi de alta ale sârmei ghimpate, creaţia începe şi se sfârşeşte cu suficienţii impuşi de bolşevism şi care nu au memorie, nu au rădăcini, ci doar plutirea aceea stranie de balon colorat, regăsibilă mai ales în lumea poeticească, în trândăvia scremută a versificărilor albe.
Apariţia, prin afirmare, a unei noi generaţii de artişti plastici, şcoliţi şi răsşcoliţi, în tehnică şi în cultură artistică, prin diverse academii europene de arte frumoase, determină şi afirmarea unor trăitori ai frumosului, precum Eugen Pohonţu, Traian Chelariu sau Mircea Streinul, care, foarte curând, datorită subiectivităţii, vor duce şi la închegarea unei vieţi artistice unitare la Cernăuţi, dar şi la o dezbinare teribilă între artişti, „mărul discordiei” fiind George Lowendal, un adevărat Maiakovski al picturii, care, sub aparenţa de cuminţenie iconografică, produce o adevărată revoluţie în pictura bucovineană, una „în gura mare”, care îi transformă pe trăitorii de frumos, şi, în primul rând, pe Pohonţu, în critici. Dar nici măcar Mircea Streinul nu poate evita acest risc, el fiind partizanul unui Esenin al penelului, Vladimir Zagorodnicov, şi, datorită exagerărilor agresive, ba chiar insolente ale lui Pohonţu, un anti-Lowendal, deşi, în lăuntric, îl preţuia pe năvalnicul leningrădean.
Eugen Pohonţu însemna, prin profesie şi prin viaţa lui socială, lustrul clipei, personajul care îşi durează numele pe opera altora, în vreme ce Streinul, care era o vâlvătaie artistică, pe neaşteptate străfulgerată pe cerul Bucovinei, detesta ierarhizările până la a comite ierarhizări şi adora orice gest creator, prin care patrimoniul spiritualităţii bucovinene avea de câştigat. Tocmai de asta, Mircea Streinul, ca şi în cazul lui Teofil Lianu, ajunge să exagereze în privinţa valorii operei lui Vladimir Nichitovici, ba mai antrenează după sine şi o întreagă generaţie scriitoricească şi artistică întru omagierea lui Nichitovici. Gestul este superb, fără îndoială, şi nu cred că vreun alt pictor român în viaţă a avut, în vreun moment aniversar, elogii din partea tinerilor scriitori şi din partea marilor artişti ai vremii sale, aşa cum s-a întâmplat, după cum veţi vedea în paginile care urmează, cu Vladimir Nichitovici, admirabil profesor cernăuţean şi, mai târziu, din postura de primar al Iacobenilor, un om care avea să-şi vadă visul de a construi o casă de creaţie pentru artiştii plastici aproape împlinit, apoi spulberat de vâltoarea războiului. Dacă visul lui Nichitovici ar fi fost dus până la capăt, Iacobenii s-ar fi ales cu cel mai reprezentativ muzeu al artei plastice bucovinene. Dacă, măcar în anii aceştia sau în cei care vor urma, ar mai exista, în Bucovina, un Vladimir Nichitovici şi un Mircea Streinul, muzeul acela ar deveni realitate, iar artele plastice bucovinene ar reînvia cu vigoarea perioadei interbelice.
Despre aristocraţii frumosului (poetul E. Ar. Zaharia îi numise pe iconari „aristocraţii simţirii”, şi tocmai de asta sintagma derivată mi se pare suficient de sugestivă), despre aristocraţii frumosului s-au scris pagini memorabile, pe care le voi reproduce, fără alte comentarii (I.D.).

Vladimir NICHITOVICI

(28.09.1890, Rădăuţi – 1979, Iacobeni)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: NICHITOVICI, VLADIMIR (28.IX.1890, Rădăuţi / 1979), pictor de formaţie clasică. Licenţiat în Drept, Istorie şi Geografie. Profesor la Liceul Particular nr. 1 „Em. Grigorovitza” din Cernăuţi. Prezent la manifestările de artă organizate de Asociaţia Pictorilor Bucovineni. Adevărat „poet al paletei”, acest artist înzestrat a pictat, într-o cromatică vie, peisaje din Bucovina. Din lucrările sale: „Prin munţii Bucovinei”, „Pârâu de munte”, „Vedere din Şipotele Sucevei”, „Cascadă 2” etc.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Cunoscut în spaţiul cultural bucovinean, pictorul a insistat în creaţie asupra artei peisajului. S-a manifestat ca un hedonist care ştie că dialogul vizual poate genera suportul intimităţilor confesive ale unui cuplu în care partenerii ştiu să ofere, dar să şi primească. Tratarea plastică a peisajului mizează pe regulile de autoritate ale instrumentarului clasic, fără excesele unei fantezii scăpată de sub controlul intelectivului. Senine şi armonioase, viziunile pictorului fac din întâlniri cu natura momente stenice, irepetabile, şi stau sub semnul cordialităţii. Sunt, altfel spus, colocvial-reciproce confesiuni, unde nota lirică nu poate fi exclusă. Pictând cu o evidentă plăcere, Vladimir Nichitovici a avut şansa de a convinge şi de a rămâne, astfel, în conştiinţa concitadinilor).

Domnul Nichitovici nu este tributarul influenţelor. Şcoleşte pe cont propriu. E la prima expoziţie. Constatăm divorţ între eventuala dumisale sensibilitate de artist şi mijloacele de exprimare de care dispune.
În literatură, trecerea nesimţită de la o situaţie la alta se face prin mijlocirea ideilor şi a cuvintelor de legătură, ce asigură unitatea lucrării. În pictură, mijlocirea dintre culorile disparate, stridente, dintre subiect şi mediul înconjurător, se face cu ajutorul reflexelor (penetraţia reciprocă a unei culori în alta). Unele din tablourile cu flori ale domnului Nichitovici sunt tăioase, nu se armonizează cu fondul, din cauza lipsei reflexelor şi, mai ales, a lipsei de valori juste ale tonurilor. Tonurile de aceeaşi valoare stau pe acelaşi plan, nu reliefează.
Valoarea tonului şi trăsătura bine găsită echivalează, în poezie, cu cuvântul pregnant, iar în teatru, cu gestul bine sintetizat. Gestul sintetic subliniază o situaţie mai bine decât dacă s-ar întrebuinţa un surplus de mişcări succesive. În poezie, cuvântul pregnant sugerează o imagine, o stare sufletească mai bine decât o interminabilă perifrază, umplutură cu efect diluat, deşi ar putea spune acelaşi lucru.
Domnul Nichitovici are culoarea migălită. Trăsăturile bat pe loc (Minuţiozitatea Domniei sale a fost socotită de unii drept realism. Detaliul şi minuţiozitatea nu sunt atributele esenţiale ale realismului. Realismul constă în preferinţa de a înfăţişa viaţa aşa cum este, banală şi urâtă. Între realismul pictural şi cel literar nu este altă deosebire decât aceea a mijloacelor prin care se realizează aceste două arte diferite). O trăsătură sintetizată şi o tonalitate sigură ar fi produs efecte mult mai mari. Se ajunge la acest lucru numai atunci când între ceea ce simţim şi ceea ce vrem este acord cu ceea ce putem. Şi o putem în general, în măsura în care am căpătat dexteritatea prin exerciţiu.
Domnul Nichitovici este bine intenţionat, lucrează fără răgaz şi are auspicii de devenire. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                         *
Domnul Vladimir Nichitovici, cel mai bogat în lucrări, douăzeci, în total, are trei peisagii /”Din Grădina Publică”, „Toamna în Grădina Publică” şi „Spre seară”), cari îi arată drumul pe care ar trebui numai să meargă până la capăt ca să scape de migala obositoare, la care l-a condamnat tehnica dumisale de aquarelist petit-bourgerois. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                          *
Pictorul Vladimir Nichitovici, unul din fruntaşii vechei garde a plasticii bucovinene, al cărui colorit completează fericit un desemn din cele mai minuţioase, pregăteşte o expoziţie personală.
Cu toate că, în timpul din urmă, arta lui Vladimir Nichitovici a fost (atât de pe nedrept!) atacată (şi sunt sigur că atacurile au fost interesate), tablourile acestui maestru continuă să atragă prin sinceritatea lor şi prin atmosfera de basm, pe care nici un fals modernism, fie chiar… loewendalist, n-o poate devaloriza („Suceava”, nr. 5, 6 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                       *
Aseară, traversând Piaţa Unirii, am văzut, deodată, o arătare ciudată, şchioapă, care, şotânc-şotânc, se grăbea spre strada Brâncoveanu.
„Hei!, i-am strigat. Nu cumva ne cunoaştem, coane Barbă-Cot?”.
Arătarea s-a oprit, uitându-se bănuitor la mine; apoi, faţa i se lumină ca şi cum ar fi trecut o rază de lună peste ea.
„Mata eşti? Credeam că s-a luat vreun poliţist după mine…Am fugit dintr-o carte de poveşti şi proprietarul ei m-a reclamat la domnu’ Bolocan!”.
„Ştii ce? Vino într-o carte de-a mea!…”.
„Mulţumesc, însă am un plan mai bun. Mă duc la „Salonul de iarnă”, să m-ascund într-un tablou de Nichitovici. Vrei să mă conduci pân-acolo?”.
„Mai e vorbă?!”.
Ajungând la expoziţie, piticul şi-a luat rămas-bun de la mine, a făcut un salt şi… iată-l într-un tablou. Încă puţin şi Barbă-Cot a şi dispărut între nişte brazi! Întocmai ca un erou al lui Andersen…
                                                        *
Munţii se înalţă ca-ntr-o legendă cu pajere de aur. Nourii curg leneşi peste culmi şi brazii îşi freamătă verdea eternitate. Minunatele, calmele dumbrăvi! Oare piticii nu se-adună la sfat acolo? Căci totul e de poveste şi isvoarele murmură cu plâns mic de doină…
Astfel sunt tablourile profesorului Nichitovici!
Peisagii admirabile, dintre cele mai frumoase ale Bucovinei.
Pictor de educaţie clasică, Vladimir Nichitovici îşi alege în consecinţă subiectele: viziuni limpezi, grandioase, pe cari le tratează larg, după un desen minuţios, perfect, de-o siguranţă puţin întâlnită.
Întotdeauna, generos în culoare, evită, totuşi, efectele imediate, aşa că nu vom găsi niciodată stridenţe în tablourile profesorului Nichitovici. Priviţi câtă armonie, de pildă, în „Prin munţii Bucovinei”, „Pârâu de munte” sau „Vedere din Şipotele Sucevei” (expuse în „Salonul de iarnă”).
„Cascadă 2” (No. 49) e o capodoperă, în care maestrul se întrece pe sine însuşi. Atrag atenţia, mai ales, asupra felului în care e tratată apa, element atât de dificil în pictură, şi vă veţi convinge că Vladimir Nichitovici e un mare maestru. „Cascadă 2”, în care autorul încearcă (şi cu cât succes!) o manieră mai nouă, e o culminaţie a acestui sobru artist.
Întru toate remarcabil e şi „De pe Dominic”, de-o suavă poezie hibernală, căci Vladimir Nichitovici cunoaşte şi toate tainele pastelului, pe care-l utilizează cu o desăvârşită măiestrie.
                                                         *
Vladimir Nichitovici, pe care am avut fericirea să-l cunosc şi ca profesor, un profesor drept, bun şi cu dragoste de specialitatea sa, a fost atacat, nu prea de mult, pentru… cinstea lui artistică. Da, se-ntâmplă şi astfel de lucruri… Astăzi, vreau să lămuresc pe cei ce, din întâmplare, cunosc atacurile respective: Vladimir Nichitovici a fost înjurat nu pentru că ar fi pictor slab, ceea ce nu e cazul, ci pentru că tablourile lui se vindeau, pe când altele, bune în felul lor, dar de provenienţă oarecum galiţiană, mucezeau prin cotloane.
Vladimir Nichitovici a fost, totdeauna, duşmanul unor anumite moravuri gazetăreşti. Şi nici că se poate altfel; căci e un pictor prea valoros, ca să meargă, pentru a-şi vinde tablourile, la micile şi murdarele notiţe de reclamă, câştigate prin bani sau chiar prin alte „remuneraţii”.
Vladimir Nichitovici, care, ca profesor, a educat atâtea generaţii de cunoscători ai plasticei, a depăşit, de mult, diletantismul. În plină maturitate, Vladimir Nichitovici se poate mândri că arta sa a parcurs un drum drept, fără ezitări de diletant. Peisaj, portret sau floare, toate sunt frumoase la acest poet al paletei, ceea ce e un mare dar al zeilor.
De admirabile calităţi sufleteşti, Vladimir Nichitovici e admirabil şi în creaţiile sale. Într-un timp când pictura se află la periculoase răscruci, tablourile profesorului Vladimir Nichitovici sunt un model de măiestrie tehnică, de grandoare a subiectului, de cuminţenie a tratării, aşa că, fără nici o ezitare, acest artist trebuie considerat ca un adevărat vrăjitor al penelului, ca un neîntrecut peisagist şi, în cele din urmă, ca un clasic al culorii.
În pictura românească, Vladimir Nichitovici şi-a cucerit un loc de onoare! / Mircea Streinul („Un poet al paletei: Vladimir Nichitovici”, în „Suceava”, nr. 14, 18 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                           *
În pictura bucovineană, maestrul Vladimir Nichitovici e un nume consacrat.
În foiletonul pe care l-am închinat, nu de mult, acestui visător al paletei, am analizat câteva aspecte din bogata şi sugestiva lui operă.
Arătam, acolo, că Vladimir Nichitovici e un adevărat poet în pictura sa, care evocă întreaga frumuseţă a peisagiului bucovinean.
Om de imens bun-simţ (vai, dacă toţi pictorii noştri ar avea bun-simţul lui Vladimir Nichitovici!), el a lucrat, întotdeauna, pentru unitatea spirituală a artiştilor plastici din Bucovina, iniţiind, împreună cu alţi oameni de mult suflet, o asociaţie profesională, care-a dat cele mai frumoase rezultate.
Astăzi, Vladimir Nichitovici e primar la Iacobeni, admirabila noastră localitate carpatină.
La Iacobeni, Vladimir Nichitovici se gândeşte să facă lucruri mari pentru pictorii arboroseni. Între altele, intenţionează să facă o casă de odihnă pentru pictorii din Ţinutul Suceava (N.R.: aşa i se spunea, oficial, Bucovinei, pe vremea dictaturii carliste), care, astfel, ar avea prilejul să-şi împrospăteze, cu minunate peisagii, viziunea. În felul acesta, ar avea de câştigat nu numai artiştii plastici, ci şi frumoasa localitate a Iacobenilor.
Prefectura de Câmpulung îi va acorda, desigur, întregul sprijin.
În ce priveşte arta lui Vladimir Nichitovici, ea se bucură de preţuirea tuturor cunoscătorilor, întrunind o impresionantă unanimitate.
Astăzi, Vladimir Nichitovici lucrează la o epopee plastică a munţilor noştri. Va fi o simfonie de culoare, o operă menită să smulgă munţilor carpatini tot farmecul uriaşelor culmi, toată culoarea brazilor şi tot azurul calmelor ceruri, unduite peste uriaşele stânci.
Vladimir Nichitovici rămâne, prin excelenţă, evocatorul munţilor şi-al isvoarelor. Acesta e specificul lui. Munţii şi isvoarele lui Vladimir Nichitovici, s-ar putea spune, fac concurenţă naturii…
Noi, tinerii scriitori bucovineni, îi aducem lui Vladimir Nichitovici urarea să-şi continue, cu acelaşi entuziasm şi cu acelaşi mare talent, opera, operă care, integrată în sufletul arborosean, continuă o superbă tradiţie artistică. / Mircea Streinul („Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, în „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                       *
Sta pitită printre crengile unei răchite, deasupra luciului de-argint al apei, deasupra jocului vrăjit al peştilor, deasupra poveştii neînţelese a sclipirii umbrelor purtate de unde, leagăn şi, totuşi, barcă spre tărâmurile necunoscute ale viitorului.
Muşchii înnodaseră covor umed pe margini şi fiecare pas se ghicea în tresăririle mute, tot mai mute, ale trunchiului.
Omul îşi mângâia picioarele în praful cărării. Se bucura. Şi binecuvânta mâna măiastră a semenului, pe cărarea de dincolo de punte.
Departe, înfrânt de dorinţe, povârnit sub freamătul aşteptatului mâine, îi uita farmecul…
Omul păşea, înfrânt de dorinţe, povârnit sub freamătul aşteptatului mâine, ducând în suflet, nebănuite, comorile punţilor prezentului.
Fiecare bătaie a ornicului era o punte. O punte deasupra pârâului cu jocuri de peşti şi, totuşi, deasupra adâncii prăpastii a vieţii. / Aurel Fediuc („Puntea / Domnului profesor Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                         *
Pictorului de distinsă şi bucovineană factură, adeziunea cea mai integrală, în lupta de cucerire a frumosului.
Dea bunul Dumnezeu biruinţă definitivă artistului Vladimir Nichitovici, spre mândria acestui neam. / Procopie-Milişte („Lui Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                         *
O primăvară cu început de vis…
La marginea satului, se despărţeau două lumi: cea de lemn şi cea de lut…
Iarba ştergea nume uitate pe cruci, spălate de rouă, de ploi sau de brumă…
Linişte. Puteai să-ţi auzi gândul…
Poate un străin?…
Un cânt sau un plâns sfinţea ceaţa, în care se dizolvau, ca într-un poem de Streinul, stejarii.
Câteva frunze, rămase din toamnă, fâlfâiau ca nişte batiste-nsângerate depărtării…
O groapă nou săpată… Pământul jilav aştepta primenire, un trup vânturat să înnoiască bogăţiile Tale, să le hrănească…
O groapă aşteaptă… Pe cine?
Linişte…
Puteai să-ţi auzi gândul…
O primăvară cu început de vis… / Neculai Tăutu („Pastel / Domnului profesor Vladimir Nichitovici”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                          *
Tablourile lui Vladimir Nichitovici reprezintă peisagii bucovinene, al căror realism e redat cu naturaleţe fină şi cu fericită îmbinare de culori.
Pictor, în sensul desăvârşit al cuvântului, Vladimir Nichitovici şi-a câştigat, în arta românească, un loc de onoare, spre mândria acestor plaiuri de vis şi lumină. / Adrian Bondar („Vladimir Nichitovici, pictorul peisagiului bucovinean”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).
                                                          *
Trecând, într-o dimineaţă de iarnă, pe stradă, l-am observat pe Nichita al nostru, stând lângă catedrală şi privind cu dragoste grădina Arboroasa, acoperită de zăpadă multă.
Am observat, personal, că, întotdeauna, când pictează, zâmbeşte, pune multă dragoste, desmierdând cu ochii priveliştea.
E mereu nefericit că, din lipsă de timp, nu poate picta tot ce-i place.
A fost, întotdeauna, conservator în pictură şi oricărei influenţe, venită din afară, nu i-a cedat deloc sau numai parţial.
E constant, în ce priveşte execuţia picturii sale. Bun camarad, nu e invidios, doar la expoziţiile comune vrea să aibă, întotdeauna, un perete, ocupat în întregime, şi, anii trecuţi, parcă l-ar fi monopolizat… / Vladimir Zagorodnicov („Cuvintele unui pictor”, în pagina lui Mircea Streinul, „Profesorul Vladimir Nichitovici, pictorul şi omul”, „Suceava”, nr. 52, 6 martie 1939, pg. 3).

Leon HRUŞCA

(22.02.1895, Cernăuţi – 18.09.1961, Cluj-Napoca)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: HRUŞCĂ, LEON-ANTON (Hruszka) (22.II.1895, Cernăuţi / 18.IX.1961, Cluj-Napoca), pictor. Studii de pictură, începute la Academia de Arte Frumoase din Viena. Izbucnind primul război mondial, termină studiile la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1925). Profesor de desen la Liceul „Aron Pumnul” din Cernăuţi, la liceul din Suceava, apoi la şcoli din Bucureşti, Abrud, Deta-Timişoara, Focşani. Lucrează peisaje, portrete, capete de expresie. A avut expoziţii personale la Cernăuţi (1920, 1926, 1927, 1930 şi 1942), la Ateneul Român din Bucureşti (1942), la Abrud (1945), Cluj (1946 şi 1958), Turda (1947). Participă la Salonul Oficial Bucureşti (decembrie 1929 / ianuarie 1930), Ateneul Român din Bucureşti (1930); Salonul de toamnă Cernăuţi (1932); Focşani (1950-1955); Bucureşti (1952); Iaşi (1954). Premiul Academiei de Arte Frumoase din Iaşi (1945), la Salonul Oficial al Moldovei. La Complexul Muzeal Bucovina din Suceava se află 3 lucrări ale pictorului: „Portret de femeie”, „Rouă cu flori”, „Copilă”. Cele mai multe lucrări s-au păstrat la moştenitorii pictorului).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Precocitatea artistică a pictorului va fi confirmată încă din timpul liceului şi-i va permite o abordare detaşată a autorităţii maeştrilor de la Academiile de artă din Viena şi Bucureşti. Acest statut profesional va fi menţinut pe tot parcursul vieţii, fapt cu implicaţii majore în edificarea operei. Ca orice artist român din perioada interbelică, va resimţi presiunea modelului impresionist în peisaje şi pe cel cu tentă academică în portrete. Putem spune că rigoarea germană este compatibilă construcţiei personajului, în timp ce claritatea franceză şade bine aventurii solitare în natură. Nu este un creator de peisaje, ci, mai cu seamă, un spectator fermecat de motiv. Se abandonează în vastitatea naturii şi se simte bine. Rareori, se revoltă cezanneean şi are vagi tentative de construcţie a spaţiului.
Culoarea exprimă omogenitatea logică a armonicului şi subtilitatea unui liric. În general, se simte la largul său în raport cu variile medii naturale şi se adaptează desfăşurării molcomelor culmi ale Obcinilor Bucovinei, dar şi în relaţie cu Ţara de Piatră a Apusenilor. Locurile prin care a trecut se regăsesc în pictura lui şi traseele existenţei devin parcurs artistic. Plute pe Bistriţa, Iarna la Cluj, Detunata sunt edificatoare pentru aspiraţiile şi posibilităţile artistului. În portrete, nu flatează modelul, dar nici nu-l striveşte sub efectul unor arzătoare ecleraje. Leon Hruşca ar putea beneficia de un tratament critic mai insistent, în sensul valorificării operei printr-o retrospectivă cu lucrări bine selectate, capabile să configureze profilul unui creator).

Domnul Hruşca este un pictor de talent şi plin de nădejdi. Suntem convinşi. Tablourile sale din acest an, însă, denotă graba lucrativă, ca să poată avea la timp numărul de tablouri necesar unei expoziţii. Interesul mercantil poate dăuna artistului. Şi dorim revenirea vechiului control autocritic, pentru ca pe linia de evoluare să însemne crescendo popasuri lăudabile de progres.
Totuşi, trebuie remarcate cele câteva pânze de iarnă şi toamnă, în gamă violetă, pline de atmosferă, încât simţi umiditatea reumatică, penetrantă a anotimpului. / Eugen Pohonţu („Plastica sezonului trecut / 1931”, în „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                          *
Pictura Bucovineană, descinzând ca valoare obiectiv-artistică din Epaminonda Bucevschi, a dat, înainte de război, două elemente de suprafaţă: Maximovici şi Arhip Roşca. Primul, în compoziţii uneori prea dulceag tratate, poate din lipsa unei culturi suficiente, e, totuşi, meritoriu. Al doilea, care se anunţa ca o adevărată forţă plastică, n-a reuşit să ajungă la desăvârşire din cauza morţii timpurii. Cine ştie… Dacă Arhip Roşca trăia, ajungea, poate, un mare maestru, care să continue cu succes linia inaugurată de Epaminonda Bucevschi. În orice caz, Arhip Roşca e, în pictură, corespondenţa compozitorului Ciprian Porumbescu (şi cred că Anton Roşca, fratele regretatului artist, ar trebui să adune într-o carte toate câte şi le aminteşte despre el).
După războiul mondial, pictura bucovineană a luat un avânt care ar fi comparabil cu acela al literaturii arborosene.
S-au impus câteva valori sigure, ca doamna Constantinovici-Hein, şi, astăzi, saloanele artiştilor plastici aduc adevărate revelaţii.
În conicele noastre plastice, ne vom ocupa, însă fără a ierarhiza în nici un fel, de pictorii care s-au conturat mai personal în Ţinutul Suceava.
Unul din ei e, cu certitudine, Leon Hruşca.
Desenator sigur pe tratarea liniară pe care o dă obiectului, Leon Hruşca îşi poate permite să interpreteze, printr-o viziune proprie, planurile artistice.
Trecând de la desen la culoare, el se afirmă şi aici, utilizând cu îndrăzneală cele mai variate nuanţe.
Perfect portretist (remarc pastelul care-l înfăţişează pe I. P. S. S. Mitropolitul Visarion, un tablou dintre cele mai valoroase), Leon Hruşca nu e mai puţin mare în peisagiu.
Ceea ce ni-l apropie îndeosebi, şi de aceea Leon Hruşca are, întotdeauna, ceea ce se prezintă destul de rar, succes la public, e că ştie să creeze atmosferă, un dar pe care numai puţini artişti îl stăpânesc. Remarcăm îndeosebi o „Iarnă”, cred că pe malul Prutului, din colecţia profesorului Dr. N. Tcaciuc-Albu, în care găsim întreg meşteşugul lui Hruşca. Desen viguros, justă dozare a albului, atmosferă de vis. O „Iarnă” care trăieşte, care te invită la meditare, o „Iarnă” în care, ca să spunem aşa, simţim omătul şi copacii profilaţi pe-o perspectivă minunat de adâncă.
Leon Hruşca a prins, în numeroase uleiuri, specificul Cernăuţilor (nu trecem cu vederea nici peste acvarelele din Suceava); lucrând în griuri armonios gradate la diferitele sale ierni, a fixat parcă toate negurile acestui oraş atât de pitoresc şi variat.
Adânc lucrate şi aspectele Dominicului solemn şi autumnal. Am dori, date fiind posibilităţile lui Hruşca, să lucreze la câteva perspective ale Cernăuţilor (îndeosebi de pe Dealul Viilor şi de pe culmea Dominicului), utilizând un desen minuţios, gen Breughel, evident: fără să-şi modifice viziunea personală.
Atât în desen, cât şi în culoare, Leon Hruşca, fără a fi de o anumită noutate (stridentă, deci lipsită de gust), aduce aportul preţios al unei viguroase viziuni personale, care-l aşează între maeştrii plasticei contemporane din România.
Plurilateral în motive (portret, peisagiu şi flori), Leon Hruşca e plurilateral şi-n mareie de creion, cărbune, pastel, acuarelă, tempera, ulei. În toate, la fel de propriu.
Uleiurile (ca acele stânci din colecţia Dr. Adolf Schmidt) încoronează posibilităţile plastice ale lui Leon Hruşca. Ele sunt de o tărie admirabilă în culoare şi evidenţiază toate calităţile pictoralului.
Timpul va valorifica talentul lui Leon Hruşca. Noi anticipăm şi credem că nu greşim întru nimic, afirmând că avem în faţa noastră un pictor cu mare viitor. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 10, 13 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                        *
Din iniţiativa cercului „Bucovina Literară”, s-a inaugurat prima expoziţie de pictură, de după Reîntregire, din Cernăuţi, aceea a domnului Leon Hruşca.
Despre pictorul Hruşca condeiul te îndeamnă uşor să scrii. Ochiul, prins în mirajul culorii, cheamă inima şi mai puţin raţiunea critică.
De aceea, vom judeca lucrările expuse cu subiectivitate voită. Cine se joacă, primăvara, cu fluturi se zice a fi copil. Pentru că noţiunea de copil înglobează inconştienţa, siguranţa, impetuozitatea cu toate farmecele proprii.
A acuza pe un mânuitor al penelului de copilărie este, în acelaşi timp, un sublim omagiu şi un lucru riscant.
Când cineva spune drept ceea ce vede, aşa cum vede, mărturiseşte simplu tot ce aude, aşa cum a sesizat cu propriile lui simţiri, se cheamă a fi un caracter, adică un om lipsit de contingenţe şi scrupule convenţionale.
În pictura lui Hruşca, obiectul notei noastre, se pare că ne întâlnim cu un fel de alungător de fluturi.
Culori vii, chipuri dragi de copii cuminţi, peisagii cu revărsări de lumină, portrete de codane, capete de expresie, studii în creion şi cărbune, pastel şi ulei, toate izvorâte plastic cu nevinovata sinceritate a ochiului şi simplitatea caldă a meşteşugului, pornit şi condus de unica lege a inimii.
E în pictura lui Leon Hruşca ceva nedefinit: când un vădit accent de urcare către „academic”, către „lege”, când o impetuoasă şi riscată întoarcere către desen simplu, către sine.
Estomparea detaliului, fuga fricoasă de „fotografie”, face pe profesorul Hruşca să exerseze, câteodată, ca, imediat, grija de a nu cădea în simplă înmănunchiere de umbre şi lumini să-l fugărească pe făgaşul celeilalte extreme.
Două piese, „Violonistul” şi „Cap de beţiv”, sunt lucrate cu metode moderne de expresie plastică şi lasă să se întrezărească drumul nou, spre care se îndreaptă pictorul.
Rămâne, totuşi, întrebarea dacă arta, în genere, şi arta plastică de care vorbim nu trebuie să fie şi altceva decât expresia inimii; nu este sau nu trebuie să fie arta şi raţiune, trecută prin focul catalizator al inimii, pentru ca să se numească artă? / Gheorghe Noveanu („Expoziţia de pictură Leon Hruşca”, în „Revista Bucovinei”. Nr. 8, August 1943, Cernăuţi, pp. 403, 404).

Paul VERONA

(09.04.1897, Herţa – 15.01.1966, Bucureşti)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: VERONA, PAUL (9.IV.1897, Herţa, jud. Dorohoi / 15.I.1966, Bucureşti), pictor. Studii liceale, Facultatea de Drept (1914-1919) şi Şcoala de Belle Arte din Iaşi. La ultima, l-a avut ca profesor pe unchiul său, pictorul Arthur Verona. Între 1919 şi 1921, a studiat la Academia „Julien” din Paris. Întors în ţară, va activa, o perioadă destul de mare, la Cernăuţi, unde pune bazele Societăţii Artiştilor Plastici din Bucovina, al cărei preşedinte va fi între 1931-1934 (N.R.: domnul Emil Satco a preluat o informaţie greşită, de altfel notorie în publicistica de azi; Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina s-a înfiinţat, „Duminică, 31 ianuarie 1932”, cu preşedinţie, pe un an, Paul Verona; SAAAPB a funcţionat şi în 1939, după cum mărturiseşte Mircea Streinul). În 1924, expune lucrări de pictură la Salonul Oficial din Bucureşti. Colaborează cu cronici la „Viaţa Românească”. Autor al unor, aparţinând curentului impresionist (portrete, peisaje, flori ş.a.). Fin colorist, stăpân pe arta interpretării umbrelor şi luminilor, a acordurilor cromatice. Începând cu 1924 (N.R.: de fapt, din 1927), este prezent la toate manifestările de pictură din Cernăuţi. În 1938, are prima expoziţie personală. Din 1940, îl aflăm la Bucureşti, unde, până la dispariţia sa, va mai avea zece expoziţii personale).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Comentariile despre Paul Verona, indiferent dacă aparţin unor specialişti sau prieteni apropiaţi, se întâlnesc atunci când, unanim, este relevată spontaneitatea pictorului. Acest mod de a surprinde impresii pasagere şi a contura imaginea lor definitivă ţine de capacitatea percepţiei vizuale de a cuprinde mişcarea şi emoţia. Mărturie elocventă, mapele cu desene alb-negru sau desenele colorate dezvăluie o lume a sensibilului unde atmosfera şi trecerile tonale de o delicată naturaleţe sunt expresia unui rafinat. Autoportretul de tinereţe, acuarelat şi cu mici intervenţii de creion colorat, ilustrează, dincolo de datele exterioare ale fizionomicului, pulsiunile vitale ale unui spirit de o vibrantă umanitate. Eleganţa personajului se resimte în atitudine, în lejeritatea bonomă a expresiei, în aerul vag melancolic al ochilor. În ansamblul ei, imaginea artistului enunţă o decisă opţiune pentru armonie şi echilibru ca mod de a fi, curiozitate şi interes ca direcţie de evoluţie în artă).
Calităţile desenatorului, indiferent că sunt simple note sau elaborări mai atente şi asociate culorii, definesc o strategie de lucru şi disponibilitatea de a balansa între seducţiile imprevizibile ale comportamentului impresionist şi rigorile desenului ca structură prealabilă tratamentului plastic postimpresionist. Deseori, a lucrat în priză directă, fascinat de ritmurile imanente ale peisajului prin care avea acces la muzica sferelor. Organizarea fiecărui tablou era atent cumpănită, ca nu cumva să fie bruscat echilibrul formelor sau muzicalitatea ansamblului. Lecţia franceză a clarităţii i-a permis să definească masele de culoare, astfel încât suculenţa materiei cromatice să confere aspectul onctuos al suprafeţei inteligent vibrată. Pădure la Herţa, peisajele dobrogene sau bucureştene, periferiile pitoreşti, iernile fabuloase, imaginile de pe Valea Prahovei, naturile statice, florile atestă, exponenţial, calităţile de marcă ale unui colorist sedus de sonorităţile luminii).

Cu sediul împărţit între Cernăuţi şi moşia Herţa, cu ocupaţii ce-l fură stabilităţii, nu însă şi artei, pictorul Paul Verona pătrunde, totuşi, discret şi sigur, mişcarea plastică din nord de Ţară.
Născut la Herţa, în 1897 (N.R.: 6 aprilie; a murit, în 15 ianuarie 1966, la Bucureşti), e crescut în prielnică atmosferă sufletească… picturală. Tatăl său este artist, din cei ce lucrează pentru sine, cu satisfacţia ce-o dă fixarea momentelor pasagere din îmbelşugata poezie oferită de natură. Alături, îl are pe unchiul Artur, pictor, demult, bine reputat. Cu dânsul începe, din copilărie, să i se dezvăluie misterele artei.
Urmează „Şcoala de Arte Frumoase din Iaşi. Şi, fiindcă creaţia valoroasă e mult sau puţin caducă fără cultură, adaogă, la instrucţia profesională, studii universitare. Urmează, apoi, cursul liber de desemn, la „Academia Julien” din Paris. Are, printre alţii, profesori de talia lui Pierre Laurens.
Cu astfel de pregătire, se găseşte pregătit să se pregătească pentru manifestări definitive. Expune la diferite saloane şi are expoziţii personale la Bucureşti.
Legătura cu Bucovina începe în 1927, cu-o expoziţie, organizată, în luna Februarie, dimpreună cu R. Giurgiuveanu, şi se accentuează cu prilejul Salonului de toamnă Bucovinean, din Octombrie 1931. A expus şi a ajutat la realizarea acestei manifestări. Iar când, în Ianuarie 1932, pictorii regiunii s-au constituit în Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice în Bucovina, Paul Verona este ales, pe timp de un an, preşedinte al acestei societăţi.
În ce priveşte arta, Paul Verona este un impresionist pur, un impresionist dârz, din cei care refuză să-şi cufunde tehnica în apele turburi ale modernismului de nu ştii ce şi nu ştii unde. Învinge compoziţia, neglijează portretul, preferă constant nudul şi peisagiul cu adagiul flori. Aceste îi deschid larg drumul posibilităţilor sale coloristice, fiindcă Paul Verona este, în prima linie, colorist, preocupat de justeţea tonurilor şi de realizarea armoniilor, prin variaţiuni de nuanţe şi tonalităţi abundente. Ai spune că arta lui este acea a unui muzicant, cântată, cu adresă, pe o claviatură de note-culori, fără ca să existe preferinţa unui anumit tempo, a unei anumite măsuri, game sau note. Cu toate şi din toate, spre mângâietoare desfătare vizuală. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1932, pp. 35-38).
                                                          *
P. Verona, colorist cu aptitudini fireşti, neglijent uneori (neglijenţă din care artiştii îşi fac titlu de cinste, prin ceea ce numesc „neglijenţă artistică”), cu desemn aproximativ, se încumetă în compoziţii de dimensiuni mari şi de care se achită cum poate. Crede în creaţiile de inspiraţie muncită până la transpiraţie şi că arta adevărată nu trebuie să trăiască, invariabil, din lucrări momentane.
Ne însuşim credinţa. Pictura, pentru prestigiul ei, trebuie să părăsească făgaşul comod al florilor, al peisagiilor fugitive, mai ales când se rezumă la schiţă şi atitudini ce bat mereu acelaşi drum. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Cea mai savantă paletă o are, fără îndoială, domnul profesor Paul Verona. Spunem savantă, fiindcă domnia sa ştie ce vrea şi vrea ce ştie. Fire de om fin şi cult, acest pictor se trădează, în consecinţă, şi-n opera sa, fluctuând între un calm aproape rigid, ca în „Poarta”, şi între căldura şi bucuria culorilor cu mult rafinament alăturate, ca în „Interior”.
Acest „Interior” poate fi o adevărată lecţie de pictură pentru colegii domnului Verona. „Interior” e lucrarea pictorului pentru propria sa încântare. Roşul, acest felinar, care atrage pe toţi naivii, şi-a pierdut, la domnul Paul Verona, calitatea proastă şi, pus în curcubeul tonurilor vecine, cântă o melodie senină, în jurul căreia vibrează, policrom acompaniament, liniile şi suprafeţele obiectelor, de la statueta în alb, deasupra safeului gălbui, şi până la albul mărginind limpezimea aerului abia indicat de afară. Perdeaua poartă toate reflexele, la fel, parchetul şi fondul, în afară, bineînţeles, de roşul împărţit cu dărnicie. Domnul Verona nu are nevoie de lecţii, totuşi, ne permitem a-l contrazice, acolo unde, în „Mănăstirea Moldoviţei”, întrebuinţează culori terne.
Deosebită bucurie ne-a prilejuit liricul dumisale „Pârâu” (iarna) şi „Iarna”, propriu numită. Atâta culoare nu înţelege să pună orice pictor într-un peisaj de iarnă. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
Paul Verona, uneori prea încărcat. Nu înţeleg de ce aleargă atâta pictorii români după Norvegii, Veneţii şi alte străinătăţi (cât de fade, uneori!), când au Cernăuţii, Dumbrava Roşie (e un merit al lui Vasile Ştefan că a descoperit-o), Vijniţe şi Adâncate la îndemână. Oare trebuie să vină străinii să ne arate cât de frumoasă e Bucovina? Revenind la Paul Verona, regăsesc vechile lui calităţi de culoare şi exuberanţă de linii, care l-au impus de mult. În concluzie, un pictor cu care ne putem mândri şi care nu mai are nevoie de calificative. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

George LOWENDAL

(10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: LOWENDAL, George (27.IV/10.V.1897, Sankt Petersburg / 18.II.1964, Bucureşti), pictor. Studii, la Academia de Belle Arte din Sankt Petersburg. Atras irezistibil de teatru (dramatic şi liric), de pictură, de gazetărie ş.a. A fost regizor, maestru de balet, director de scenă, actor etc. A lucrat la Teatrul Buff din Chişinău (1918-1922), la diverse teatre din Bucureşti (1922-1926), la Teatrul Naţional din Cernăuţi (1926-1937), la Teatrul din Craiova (1942-1943). Profesor la Institutul „Nicolae Grigorescu”, Bucureşti (1950-1957), şi la Şcoala Populară de Artă din Suceava. A excelat ca portretist, fiind un adevărat zugrav al sufletului oamenilor. Chipurile de ţărani din Bucovina, remarcabile prin acuitatea observaţiei, expresivitatea desenului ilustrând veşnica dramă a ţăranului român, măcinat de suferinţe şi lipsuri, în luptă cu greutăţile vieţii, impresionează profund. La fel de valoroase sunt şi portretele unor personalităţi, precum Gala Galaction, Radu Boureanu, N. D. Cocea, Liviu Rebreanu ş.a. G.L. are şi lucrări de artă monumentală. Este, în acelaşi timp, autorul unui volum de poezii. Prezent în numeroase expoziţii personale şi colective).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Ca un veritabil om de Renaştere, George Lowendal a aspirat spre modelul uomo universale. A făcut de toate şi a făcut bine. Talentul lui plural a dovedit că, în sfera spiritualului, marile arte se pot întâlni în substanţa unor exprimări marcate de talent şi de generoase deschideri artistice. Vocaţia umanistă a pictorului s-a potenţat continuu prin exerciţiile de admiraţie în raport cu capodoperele lumii. Disponibil pentru teatru, muzică, balet, regie, publicistică, arte vizuale, s-a dovedit un veritabil aristocrat, nu numai în ordinea genetică a familiei, cât, mai ales, în cea a spiritului. Pictura n-a fost pentru artist ceea ce numim îndeobşte violon d’Ingres, ci vocaţia fundamentală. Percepţia nuanţată a spaţiului, exprimarea lui în tectonica unei linii sau a unei atent cumpănite tuşe de culoare au devenit, cu fiecare nouă lucrare, un argument asupra constituirii unei viziuni originale şi a coerenţei stilistice a operei.
Un loc comun ne agasează cu observaţia că Lowendal este monograful Bucovinei. Se reduce, prin astfel de evaluări, ansamblul unei creaţii cu mult mai vastă şi mai nuanţată decât o ilustrează o formulă sau alta. Trebuie precizat că ataşamentul faţă de oamenii şi locurile Bucovinei, marcat de abundenta utilizare a unor astfel de pretexte artistice, sugerează raportul cauză-efect, cu precizarea că statutul unui artist este dat de calitatea demersului, iar nu de calitatea şi identitatea subiectelor abordate. Astfel, Lowendal, fiind, fără îndoială, un creator proteic, are şi meritul, între altele, de a fi cronicarul în imagini al spaţiului bucovinean.
Latura etnografică a percepţiei sale artistice exploatează patrimoniul de artă şi civilizaţie rurală, exprimată într-o excepţională varietate de semne, simboluri, obiecte utilitare, vestimentaţie, arhitectură etc. ca manifestare inechivocă a identităţii naţionale şi umane. Chipurile de ţărani din Bucovina sunt expresii monumentale şi definitive ale nobleţii trudei şi accesul la dialogul transcendental, la eternitatea înţeleasă din perspectivă mioritică. Restul ţine de recuzita unei montări cu efect emoţional major. Lowendal a intuit măreţia simplă a acestor bărbaţi şi femei, anonimi, dar unici. Elogiul tăriei lor de caracter, moralităţii ca sinteză elocventă a umanului, asumarea senină a destinului le conferă, simbolic, în viziunea pictorului, dreptul de a figura în frescele lăcaşurilor de cult. A simţit arhaitatea frustă şi a exprimat-o fără echivoc, apelând la limbajul direct, realist, unde observaţia trece dincolo de aparenţe şi ajunge în zonele definitivului. Prezentul devine, prin artă, memorie. Peisajele lui, naturile statice, se subsumează acestui Pantheon rural, unde pictorul a aşezat, pentru totdeauna, spiritul şi veşnicia Bucovinei).

Cariera armelor a înăbuşit, timp de generaţii, înclinaţiile către pictură, existente în familia artistului, pentru ca aceste dispoziţii să se elibereze şi să se condenseze în cel ce este Baron Georg Lovendal, născut în St. Petersburg, în ziua de 10 Mai 1897.
A urmat, câtva timp, cursurile Academiei de Arte Frumoase din oraşul natal, având profesori pe Baron Stieglitz şi pe renumitul Seidenberg. Influenţa lor o socoate, însă, fără importanţă. Cu piozitate, toată recunoştinţa sa se îndreaptă către pictorul Alex. Petrovici Alexandrof, actualmente în Soroca, care l-a condus pe căile ce le străbate tumultuos astăzi.
Viaţa lui Lovendal, la începuturile ei, prezintă unele peripeţii. În timpul războiului, este actor, director de scenă într-un teatru din provincie, cântăreţ de operetă etc. În anul 1915, ajunge să lucreze ca pictor scenograf, la Teatrul Prinţului Oldenburg, din Petersburg. Revoluţia rusească îl face să se refugieze, în 1918, la Chişinău. Lucrează la Teatrul Buff. Colindă oraşele Basarabiei. În 1922, trece la Bucureşti, unde desfăşoară o răsfirată activitate decorativă la teatrele „Regina Maria”, „Eforie”, „Carol cel Mare”, „Grădina Blanduziei”, „Cărăbuş” etc., pentru ca, în cele din urmă, să se oprească, în 1926, la Teatrul Naţional din Cernăuţi.
Nu ştiu dacă, în toţi cei 14 ani, de când este Român, a făcut mai mult decât în ultimii 6 ani, de când este la Cernăuţi.
În stagiunea teatrală a anului 1926-1927, bunăoară, a fost atât de activ, a adus atâta noutate de înscenare, încât ziarele, în unanimitate, puteau pe drept să afirme că teatrul nostru a intrat într-o nouă fază şi că succesele ce recoltează se datoresc, în măsură largă, decorurilor lui Lovendal.
Rătăcit, în timp şi spaţiu, dintr-o lume de veridică boemie, ce nu se mai găseşte decât în cartea cu trecută vâlvă a lui H. Murger, Lovendal se complace într-o viaţă totalmente lipsită de prevedere şi simţ practic, din care nu se trezeşte decât atunci când realitatea dură îl încolţeşte prea hain. Spirit vioi, rapid, îndrăzneţ şi independent. Fire bonomă, entuziastă, gata să se devoteze, cu trup şi suflet, unei idei frumoase, unei chestiuni ce-i convine. Fire excesivă, gata să treacă mobil, mediocru, de la exagerarea pozitivă, la cea negativă, fără ca să păstreze reminiscenţele stării anterioare. Considerabilă putere de muncă. În accesele de creaţie, se uită pe sine, până la completa neglijare a cerinţelor vitale. Însuşirile acestea sunt în stare să-i lămurească creaţia.
Lucrează mult. Prin exerciţiu şi prin temperament, stăpâneşte abilităţi excepţionale. Nu-i pic de exagerare în afirmarea că este desenator desăvârşit. Sensibilitatea sa se îndreaptă, cu voluptate, spre linie şi trăsătură, copleşind, tranşant, sensibilitatea coloristică. Culoare prezintă, uneori, violenţe şi astringenţe coloristice, armonii de altfel greu de înfăptuit cu tonuri crude, virgine. În lucrări cu caracter cubist, însă, artistul ne-a dovedit că dezideratele unei astfel de armonii sunt posibile, fireşti şi că le poate realiza cu virtuozitate. Întinderea pastei, excesiv de viguroasă, nu este maniera imutabilă a lui Lovendal, fiindcă găsim şi tehnică liniştită quasi-clasică, unde desemnul îşi recapătă importanţa primordială.
În alegerea subiectului, în compoziţie, în culoare şi tratare, Lovendal, cu inepuizabilele sale resurse şi cu demoniaca frământare lăuntrică, galopează revoluţionar ineditul, de se uită, nedumeriţi şi cruciţi, cei ce cată din urmă. / Eugen Pohonţu („Pictorii noştri: Georg Lovendal”, în „Junimea Literară”, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1932, pp. 38-41).
                                                          *
G. Lovendal şi-a etalat o gamă întreagă de posibilităţi creatoare, fără să le fi epuizat, nădăjduim, pe toate. Caută mereu, totdeauna cu urmarea că e departe. Dacă din punct de vedere al compoziţiei şi desenului este mai mult decât un talent obişnuit, coloritul său, însă, este artificiu de om ce ştie, dar nu simte organic armonia. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                       *
Duminică, 8 Septembrie 1935, s-a deschis, în sala „Mozart” (N.R.: din Bucureşti), expoziţia de pictură a baronului G. Loewendal. Tablourile ce reprezintă mănăstiri şi ţărani din Bucovina fac senzaţie („Gazeta Bucovinenilor”, Anul II, nr. 20, 15 septembrie 1935, pg. 4).

Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN

(26.12.1889, Câmpulung – 05.11.1981, Graz, Austria)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ZAGORODNIKOW, ISIDORA (n. Constantinovici; 26.XII. 1889, Câmpulung Moldovenesc / 5.XI.1981, Graz, Austria), pictor. Studii, la Liceul de fete din Cernăuţi; Şcoala de Arte Decorative din Praga (1908-1913). Artist decorator în Cernăuţi şi profesoară la Liceul Ortodox de Fete (1913-1940). Bursă de studii la Munchen şi Paris (1923-1924). Documentare în Italia, Austria, Spania şi Danemarca. Lucrează în ulei, acuarelă, frescă, desen, gravură. Membră a Asociaţiei artiştilor plastici din Cernăuţi. Prezentă, cu lucrări, din 1919, în expoziţii colective. Expune portrete şi peisaje, natură statică, preferând subiecte bucovinene, în special biserici. În 1921, a deschis o personală la Bucureşti. În 1924, expune la Munchen. Stabilită în Austria, cu soţul său, Wladimir Zagorodnikow, a devenit o bună ambasadoare a artei populare româneşti. Continuă, şi aici, activitatea expoziţională (1947: expoziţia „Pictori şi artişti români”; 1956: expoziţie la Freiburg-Breisgan; 1963: prezintă o serie de lucrări, în acuarelă şi ulei, la sediul asociaţiei româneşti „Iuliu Maniu” din New-York; 1953: expune, la Graz, lucrări de ceramică) ş.a.).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Studentă a pictorilor munchenezi Hofmann şi Olszewski şi, mai apoi, la Paris, a lui Andre Lhote şi românului Eustaţiu Stoenescu, pictoriţa a înregistrat cu fidelitate momentul schimbărilor de mentalitate şi de recuzită stilistică în arta de la începutul secolului XX. Ezitările unora de a se urca în barca viforosului expresionism, cultivat în mediile grupurilor Der Blaue Reiter şi Die Brucke, erau surmontate de entuziasmul altora, animaţi de fervorile şi deschiderile spre expresia abstractă. Manifestele estetice se succed şi se anulează reciproc. Între timp, cei mai mulţi pictează pur şi simplu. Isidora Constantinovici o face cu atâta naturaleţe încât tablourile ei atrag atenţia şi astăzi, deloc dintr-un reflex recuperator.
Pictura ei are prospeţime imaginativă şi lasă mereu impresia că tabloul a fost terminat de curând. Are aerul specific interbelicului, când fastul cromatic, deschiderea spre nota orientală, impusă de pictorii Balcicului sau ca un ecou al orientalismului de mahala al lui Băncilă, identificat în chipurile ţigăncilor din Păcurarii Iaşilor, asigura respiraţia naturală a picturii. Câte individualităţi, atâtea formule de exprimare. Isidora Constantinovici lasă impresia că lucrează febril, a la prima, şi efectele ei rezistă. O cordialitate inechivocă face ca dialogul vizual să reconforteze şi să exprime plenitudinea vieţii. În excursiile montane, vede clar şi foarte departe. Rarăul, Pietrele Doamnei sunt privelişti percepute prin grilele transparente ale aerului rece şi efectele potenţează tonurile complementare. Opera ei, exprimată prin mijlocirea acuarelei, desenului, gravurii, consolidează, în fapt, statura reală a Pictorului).

Doamna Constantinovici-Hein e animată de sufletul fericit al epocii. I-am văzut pânzele în atelier, înainte de migraţiunea spre capitală. Cu expoziţia Domniei sale s-a sfârşit sezonul bucureştean.
Pânze din ţările ce le-a cutreierat. Caleidoscop european. Condensare de sentiment, în trăsături largi, sintetizate. Culori clare, în mase mari, armonizate. O artistă de rasă, cu care Bucovina se poate mândri. / Eugen Pohonţu („Plastica sezonului trecut”, „Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).
                                                            *
Doamna I. Constantinovici-Hein, reprezentată abundent şi inegal, persistă (lucru ce-i face cinste) vechea şi cunoscuta atitudine de gingăşie şi naturaleţe în tratarea motivelor. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                           *
Doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein! Domnia sa a făcut o călătorie de studii pe litoralul dalmatin şi s-a întors cu o nouă şi interesantă experienţă, experienţa peisajului arid, alb şi copleşit de lumina multă a unui cer mai pur decât al nostru. Şi domnia sa a văzut munţi şi localităţi altfel decât ale noastre. Se înţelege că experienţa unui astfel de peisaj, fie că se suprapune experienţelor vechi, fie că le tulbură, are o imensă influenţă asupra picturii rezultate. O cunoaştem pe doamna Constantinovici-Hein fină şi expertă tehniciană a panourilor decorative şi a unor picturi pline de o dulceagă melancolie, agreabilă majorităţii dintre ne-pictori. Iată, însă, că recolta acestei toamne ne revelează o doamnă Constantinovici-Hein voluntară, viguroasă, colorată abrupt. Munţii domniei sale nu stau indiferenţi, ca simplă arhitectonică, cerul nu e numai baldachin, apa nu e oglindă mai mult sau mai puţin clară, vegetaţia şi clădirile omeneşti nu mai păstrează sfială convenţională, ci toate participă la crearea unei lumi proaspăt văzute şi împotriva plictisului vinovat al celor cari nu văd nimic nou şi colorat în jurul lor.
Doamna Constantinovici-Hein a încercat un salt dincolo de tehnica dumisale de până mai ieri. Domnia sa, pornind de la reflexe, precum cele expuse sub N-rul 28, şi trecând la „Agave” şi la peisajul „Perzagno” (Bocche di Cattaro), a parcurs un drum apreciabil. Din noua dumisale experienţă şi din cele ce-i oferă peisajul autohton, aşteptăm numai surprize. / Traian Chelariu („Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                           *
Doamna Constantinovici-Hein, în manieră nouă. Această pictoriţă de vaste resurse, ai cărei munţi din alte expoziţii sunt atât de vii în amintirea mea, abordează teme din ce în ce mai dificile. „Stradă din Sibiu” şi „Case din Sighişoara” se evidenţiază îndeosebi.
Aş îndrăzni o sugestie vrednică de frumosul talent al doamne Constantinovici-Hein: să descopere Cernăuţii (Vasile Ştefan l-a şi descoperit, în parte!). Oraşul acesta ar putea deveni un nou Balcic pentru pictorii români. Într-adevăr, capitala Ţinutului Suceava oferă teme extraordinare. Indic: panorama oraşului, văzută de pe Dealul Viilor, valea Prutului, văzută de pe aceeaşi înălţime, iarna în faţa bisericii iezuite şi câte şi mai câte!, o minune de cobalturi, griuri şi verde…
Cred că i-am rămâne cu toţii recunoscători doamnei Constantinovici-Hein, dacă ne-ar da, în pânzele-i de puternică viziune plastică, aspecte din Cernăuţii aceştia imenşi şi neguroşi. / Mircea Streinul („Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                         *
Transparenţe de-o suavă luminozitate, un colorit deosebit de gingaş, o rară armonie a liniei, iată câteva din atributele picturii semnate de doamna Isidora Constantinovici-Hain.
Am avut fericitul prilej să văd „Ţeţina”, un luminiş, sub o imensă baltă de albastruri onirice şi griuri autumnale, un tablou de maestru, care mi-a amintit, imediat, de superbul catren baudelaireian:

„Natura e un templu cu mii de colonade
ce freamătă de viaţă, şoptindu-mi uneori
prin frunze cu priviri ciudate şi prin flori
simbolice cuvinte sub vastele arcade”.

„Ţeţina” (ulei), „Fundul Herţei” (tempera) şi „Pietrele Doamnei” (ulei) sintetizează întreaga artă peisagistică a doamnei Isidora Constantinovici-Hain. Ultimul, îndeosebi, e tratat larg, cu vigoare şi siguranţă, reuşind să sugereze o nesfârşită poezie de stânci, învăluite în ceaţă.
De la aceste trei tablouri, cari explică concepţie de artă, trecem la „naturile moarte”, unde regăsim toate calităţile doamnei Isidora Constantinovici-Hain, plus o exuberanţă liniară de cea mai bună calitate, admirabil completată de culoare.
Menţionez şi „Magnolii”, un pastel vaporos, de-o discretă poezie şi-o răsăriteană, parcă de stampă, suavitate.
Arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain se împlineşte, cu toate virtuozităţile, în compoziţie. „Târg” e de un perfect simţ al proporţiilor. Remarc, în primul rând, armonia grupurilor, calitate care se menţine în toate compoziţiile doamnei Isidora Constantinovici-Hain, precum şi desenul sigur în detaliile tabloului.
                                                       *
Vizionând arta acestei pictoriţe, nu şovăieşti, nici o clipă, de la impresia că te afli în faţa unui mare talent.
„Arhanghelii”, „Balcicurile”, „Ştefan-cel-Mare”, „Ţărancă din Cuciurul-Mare”, „Ţărancă din Ardeal”, „Fecioara Maria”, toate acestea impun o desăvârşită creatoare.
Până în prezent, doamnei Constantinovici-Hain n-a încercat să treacă de hotarele Bucovinei. Cred că Domnia sa ar trebui să expună, neapărat, la Bucureşti. Pictura doamnei Isidora Constantinovici-Hain aparţine întregii ţări şi ţinerea ei sub obroc e pur şi simplu un păcat. Creatoare de specific bucovinean în plastică, Domnia sa ar integra, cu succes, în arta românească acest specific.
                                                       *
Talent maturizat, în plină activitate creatoare, doamnei Isidora Constantinovici-Hain e o figură aristocrată în arta bucovineană (N.R.: referire la sintagma iconaristă „aristocraţii simţirii”, născocită de poetul E. Ar. Zaharia). Departe de orice clan pictoricesc, de orice mărunte preocupări de reclamă, Domnia sa nu-şi profesează, ci-şi oficiază, cu religiozitate, parcă, arta. Înconjurată de stima tuturor iubitorilor de pictură, doamnei Isidora Constantinovici-Hain reprezintă o personalitate din cele mai distinse. De un talent care-o îndreptăţeşte la o punere pe plan egal cu marii creatori străini, Domnia sa justifică cea mai deplină admiraţie.
Sunt sigur că, în curând, voi putea scrie, din nou, asupra doamnei Constantinovici-Hain, căci, după câte ştiu, Domnia sa pregăteşte o expoziţie personală.
Astfel, voi putea, atunci, să arăt, iarăşi, că ne aflăm în faţa uneia din cele mai puternice talente plastice, pe cari le-a dat la iveală ţara noastră. / Mircea Streinul („Doamna Isidora Constantinovici-Hain”, în „Suceava”, nr. 19, 24 ianuarie 1939, pg. 3)
                                                           *
Pictura bucovineană, realizată atât de frumos în Epaminonda Bucevschi, nu s-a desminţit în falanga ulterioară. Puntea de trecere a unor Maximovici şi Arhip Roşca deschide noii picturi din Bucovina un vast luminiş, în care opera doamnei Isidora Constantinovici-Hain străluceşte cu o deosebită intensitate.
Sărbătorind, astăzi, pe această mare maestră a culorii, aducem omagiu uneia dintre cele mai valoroase pictoriţe româneşti.
O revistă de specialitate din Paris („La revue moderne”) scrie următoarele despre doamna Isidora Constantinovici-Hain:
„Ce peintre possede une vitalite, une force d’expression surprenantes, et un metier parfaitement equilibre qui lui permet la meilleure expression de son ideal esthetique”.
Aceste cuvinte sintetizează perfect arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain.
Vlăstar al unei vechi familii preoţeşti din Câmpulung, distinsa pictoriţă a făcut liceul la Cernăuţi. De aici, a plecat la Praga, unde a absolvat Academia de Bellearte. Apoi, a făcut studii la Munchen şi la Paris, unde a lucrat cu Andre Lhote şi cu Eustaţiu Stoenescu. Ulterior, a intreprins numeroase călătorii în Danemarca, Italia, Jugoslavia etc., de unde s-a întors cu valoroase uleiuri, cari au fost expuse fie la Cernăuţi, fie la Bucureşti. Obţinând un viu succes, Domnia sa începe o serie de vaste compoziţii (ca „Zi de târg”, pe care-l reproducem) şi ele îi aduc deplina consacrare.
Despre opera doamnei Isidora Constantinovici-Hain, un critic francez spune:
„Donee d’une comprehension infiniment complexe, d’une sensibilite subtile, aimant la beaute de la forme et de la couleur, cherchant a degager l’âme intime des sujets qu’elle peint, a materialiser l’harmonie d’un paysages, la personalite d’un visage, Isa Constantinovici-Hain est un peintre avant tout subjectif”.
Deşi atât de apreciată, totuşi, doamna Isidora Constantinovici-Hain e de-o rară modestie, calitate esenţială a oamenilor de talent.
Intuind liric culoarea, Domnia sa reuşeşte într-un cromatism perfect susţinut, care se uneşte fericit cu desemnul condus în deplină siguranţă.
Doamna Isidora Constantinovici-Hain reuşeşte, cu uşurinţă, şi în suprafeţele vaste, în cari nu reuşim să descoperim nici o ezitare de linie, de culoare sau de interpretare.
Astăzi, doamna Isidora Constantinovici-Hain s-a destinat picturii de proporţii largi, în special, compoziţia bisericească.
Pe acest drum, marea noastră pictoriţă se realizează, cu talentul ei recunoscut, pe care îl întâlnim în unanimitatea operelor Domniei sale.
Doamna Isidora Constantinovici-Hain, a cărei descendenţă din străbuni munteni se desluşeşte din admirabila dumisale dragoste pentru peisagiul natal, muntele, şi pentru fiii pământului, este, astăzi, o valoare de prim plan în plastica românească, în cadrul căreia s-a desăvârşit cu atâta vigoare. / Mircea Streinul („Arta doamnei Isidora Constantinovici-Hain”, în „Suceava”, nr. 34, 13 februarie 1939, pg. 3)

Vladimir ZAGORODNICOV

(27.09.1896, Kursk, Rusia – 09.11.1984, Graz, Austria)

(Emil SATCO, „Enciclopedia Bucovinei”: ZAGORODNIKOW, WLADIMIR von (27.IX.1896, Kursk, Rusia / 9.XI.1984, Graz), pictor. Familia sa se stabileşte în capitala Bucovinei, în jurul anului 1900. Urmează Şcoala Reală Superioară Ortodoxă (de limbă germană) din Cernăuţi. Adolescent fiind, ia primele lecţii de pictură de la Nicolae Ivasiuc şi Alfred Offner, îndrumători la „Vereins zur Forderung der bildenden Kunste”. La această şcoală au mai învăţat Salomon Lerner, Hugo von Rezzori, tatăl scriitorului Gregor von Rezzori. În 1919-1921, se pregăteşte în atelierul pictorului polonez Adam Kratochwilla. În 1919, expune, pentru prima dată la Cernăuţi, 19 tablouri. Se perfecţionează, apoi, la Academiile „Julian” şi „Grand Chaumiere” din Paris (1928-1929). Un timp, a lucrat cu pictorul Artur Verona (1930). Profesor de desen la Şcoala de Arte şi Meserii din Cernăuţi (1936-1938). Studiază frescele de la mănăstirile bucovinene şi face copii după ele. În toţi aceşti ani, este prezent, cu lucrări, în expoziţii din Cernăuţi, Bucureşti şi din alte oraşe ale României. În 1930,, scriitorul Mircea Streinul scria despre lucrările sale: „violent, forţă în desen, linie calculată, dar impresionantă, un temperament care se realizează”. Pictează mult: peisaj, natură statică, icoane. În 1939, şi-a deschis o expoziţie personală. În 1940, devine membru al Sindicatului Artiştilor Plastici din Bucovina. În acelaşi an, este nevoit să plece din ţară şi se stabileşte în Austria, la Graz, capitala landului Stiria. Aici, continuă să lucreze în ulei, tempera, cretă, acuarelă, monotip etc. Stăpân pe tehnica desenului, Wl. Z. Creează o operă durabilă. Aflat, la început, sub influenţa academismului, a trecut printr-o serie de experienţe, fixându-se, în final, undeva, într-o zonă a suprarealismului. Pictura sa se revendică de la tehnica icoanelor bizantine şi ruseşti, al cărei secret a ajuns să-l stăpânească. Pictor modern, care nu se situează între arta concretă şi absolută, având un stil propriu, în care concepe picturile ca semne, ca realitate transcedentală, ca vis, ca vedenie sau ca mărturie, trecând, de la mit, la compoziţia absolută, de la icoana unui sfânt, la arta „predicativă”, de la subpământesc, la supranatural. „Plecând de la icoane, a ajuns la o esenţializare a formelor umane. El cuprinde realitatea în contururi negre puternice, cu aparenţă de grafică, de desen masiv, a cărui duritate o atenuează cu strălucirea mistică a culorii. Uneori aşază culori delicate şi adesea în pastă foarte subţire. Jocul luminilor pe suprafeţele tablourilor le măreşte efectul. Impresia puternică produsă de tablouri se datoreşte prevalenţei de tonuri închise cu desenul tăiat parcă în lemn, peste care pluteşte o licărire slabă de aur-argint”. În 1947, devine membru al Uniunii de Muncă în Asociaţia de Artă din Stiria. Deschide o serie de personale: 1946, Galeriile Noi ale Muzeului landului Stiria „Ioanneum”; 1958, Freiburg, în Breisgau; 1961, Mainz (Germania de Vest). Participă la expoziţii colective ale Uniunii de Muncă la Graz (Trigon 63, Religio 63, Religio 65). În 1970, deschide o personală de grafică şi icoane în Koln. Operele sale sunt foarte solicitate, atât pentru colecţii particulare, cât şi pentru cele muzeale. Ele se află la Cernăuţi, la Noile Galerii ale Muzeului Landului Stiria din Graz, la Primăria municipiului Graz, la Primăria municipiului Berlin-Schonenberg. Dar Wl. Z. Nu şi-a uitat ţara în care s-a format şi a cărei limbă o stăpânea la perfecţie. Întreţine strânse relaţii cu românii plecaţi în Occident şi, în special, cu prof. dr. O. Nandriş. A ţinut o serie de conferinţe, în Austria şi în Germania, la invitaţia unor instituţii de învăţământ superior, pe tema picturilor bisericeşti din Bucovina. Împreună cu soţia sa, Isidora, au fost adevăraţi ambasadori ai artei populare româneşti. În 1959, primeşte Medalia de Argint de Onoare a Landului Stiria, iar în 1967, Preşedintele Republicii Austria îi conferă titlul de „Profesor”).

(Valentin CIUCĂ, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”: Varietatea şi impecabila manualitate în exersarea tehnicilor grafice şi ale picturii au permis artistului să exploreze, fără reticenţe, spaţii de expresivitate complexe şi marcate de amprente stilistice diferite. Astfel, aşa-zisele ecouri academiste nu sunt altceva decât exerciţiile de virtuozitate tehnică ale unui creator care face din rigoare un fel superior de a fi. Respectul pentru tehnicitatea limbajului nu are, în mod obligatoriu, drept consecinţă o formă de pedanterie sau blocare a expresiei, ci, dimpotrivă, o potenţare a ei prin asigurarea coerenţei discursului. Artistul s-a comportat asemenea congenerilor interbelici şi a abordat toate temele circulate prin expoziţiile vremii. Miza reală a interbelicilor era obţinerea unor virtuozităţi cromatice şi aflarea unui anumit exotism în spaţiile cu tentă orientală de la Balcic sau decorative ca în Colonia de la Baia Mare. Stimulaţi de purificarea paletei sub cerul Dobrogei sau al Bucovinei, senzaţiile şi percepţiile cromatice ale pictorilor depind, în mare măsură, de puritatea şi transparenţa aerului şi de efectele meteorologicului.
Vladimir Zagorodnicov s-a pliat pe datele acestei realităţi şi operele lui exprimă, în sens larg, spiritualitatea unor privelişti devenite stări de cordială reflexivitate. Sobrietatea nu exclude disponibilităţile spre temperate elanuri vitale, sensibile glose paseiste sau reacţii motivate. Pare, în totul, un comentator implicat al minunilor cu care, înainte de a dialoga, trebuie să se obişnuiască. Formulele senectuţii au încercat o adaptare, care poate fi posibilă doar cu preţul unei inevitabile despărţiri).

V. Zagorodnicov, care, în acest an, a făcut paşi siguri, pe teren solid, în ce priveşte culoarea. Culoarea-i este vie şi nu depăşeşte, cu mult peste cele şapte culori spectrale, numărul nuanţelor. Culoarea exagerată, simplificată, prevalând viziunea subiectivă peste motivarea externă, constituiesc nota dominantă a originalităţii sale. / Eugen Pohonţu („Consideraţiuni despre plastica anului 1932”, în „Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).
                                                        *
Ajungem la domnul Vladimir Zagorodnicov. La acest pictor, ne-a surprins, încă de anul trecut, atitudinea mistică faţă de artă. Dar ne-a surprins şi tehnica domniei sale.
Îmbuibat de lumea „bilinelelor” ruseşti şi fermecat de bizantinismul frescelor de pe zidurile mănăstirilor bucovinene, domnul Zagorodnicov este un pictor al cărui nume, într-o zi, s-ar putea să treacă frontierele ţării. Îi trebuie un singur lucru: timp. Şi toată lumea ştie că domnul Zagorodnicov, ca, de altfel, toţi pictorii bucovineni, nu dispune de acest preţios talisman al tuturor lucrărilor durabile.
Din cele expuse de domnia sa, subliniem, deci, copiile după frescele noastre mănăstireşti, fiind convinşi că toţi colegii domniei sale, imitându-i râvna, vor colinda Bucovina, exploatând aceste preţioase filoane, echivalente cu un muzeu de pictură românească. Domnul Zagorodnicov persistă în dragostea domniei sale pentru această mare artă şi bine face.
Dar domnia sa expune şi lucrări originale: puternica „Poartă”, scoasă, parcă, din plină preistorie, în care pictorul are posibilitatea să plaseze culorile unui întreg apus de soare. „Poarta” aceasta, aceeaşi ca a domnului Verona, de care se deosebeşte, însă, esenţial, vădeşte un puternic temperament de artist novator. Un reuşit „Barzoi” (desen tuş) marchează just cealaltă extremă a posibilităţilor domnului Zagorodnicov. Aşteptăm mult de la domnia sa. / Traian Chelariu („Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina”, în „Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).
                                                        *
V. Zagorodnicov, violent, forţă în desemn, linie ciudată, dar impresionantă, un temperament care se realizează. / Mircea Streinul („Salonul de iarnă”, în „Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).
                                                        *
Până nu de mult, n-am cunoscut decât fragmentar opera plastică a lui Vladimir Zagorodnicov şi, mărturisesc, uneori n-am avut impresii prea bune.
Dăunăzi, însă, am avut prilejul să vizitez atelierul acestui pictor şi rezultatul a fost o… convertire totală. Într-adevăr, sunt, astăzi, cu totul câştigat de arta unică a acestui creator. Văzând lucrările lui Vladimir Zagorodnicov, peste 300 de uleiuri, tempera, pasteluri şi acuarele!, am avut certitudinea că sunt în faţa unui miraculos talent, pentru a cărui completă recunoaştere îmi fac un titlu de onoare de-a lupta cu prostul gust, invidia, bârfeala şi critica venală.
Opera lui Vladimir Zagorodnicov e o permanentă lecţie de artă, care culminează în două piese de geniu (şi întrebuinţez, în toată puterea lui, acest vocabul!): „Sfântul Gheorghe” şi „Naşterea Domnului”. Nu ştiu ce să admir mai mult în aceste două copo-d’opere: culoarea (un triumf de lumini şi de umbre) sau dinamica liniei. „Sfântul Gheorghe”, piesă vrednică de Muzeul Vaticanului, e o simfonie de culori. Violetul, albastrul, roşul, cenuşiurile se topesc într-un magnific alb, care iradiază, cu o puternică licărire, ca de soare.
În „Naşterea Domnului” se regăseşte aceeaşi calitate a luminii. Remarc şi tehnica grupajului, realizată într-o perfectă armonie.
Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce. Menţionez, îndeosebi, „Sfinţii” (am publicat o reproducere a lor) şi „Îngerul cu vioară”.
                                                        *
Extraordinar, un mag sau un vrăjitor deslănţuit, e Zagorodnicov în compoziţiile sale fantastice. Am rămas copleşit de biserica dintre munţi, o cotropire de luturi, în jurul unei lumini de peste fire, care înconjoară nava Domnului; de vraciul care trece singur printr-un târg gol (o uriaşă cetate de lemn, care ameninţă să se prăbuşească peste solitudinea omului), de mănăstirea cu doi arhangheli, ridicaţi peste nimicnicia lumii; de înmormântarea călugărului, o navă imensă, biserica, în care ghiceşte prezenţa lui Dumnezeu; sau de cei trei luptători, în goană apocaliptică.
Am reţinut şi două pasteluri, de asemenea fantastice, două peisagii de noapte, acordate la subiecte de legendă slavă.
                                                        *
Zagorodnicov e, însă, când obiectul o cere, şi un mare realist. Balcic-urile lui sunt de o nebănuită putere şi, tot aşa, aspectele din Cernăuţi. Un ulei, cu un peisaj din oraşul nostru, e una din cele mai reuşite, din câte le-am văzut, şi Vladimir Zagorodnicov trebuie felicitat pentru el.
                                                         *
În portret, Vladimir Zagorodnicov e, de asemenea, desăvârşit. Menţionez un cap de mongol, de-o vigoare admirabilă şi de-o adâncă sesizare psihologică. Studiile după om ale acestui pictor dovedesc o râvnă adevărat roditoare.
                                                          *
Ce altceva s-ar putea spune, în concluzie, despre Vladimir Zagorodnicov, decât că e un posedat al artei sale, un dinamic de pe marea linie a lui Van Gogh, colorist unic, un artist care biruie toate dificultăţile tehnice pentru a ridica, în fiecare tablou al său, un imn de slavă materiei transfigurată prin talent?
Cea ce dorim noi, acuma, e ca Zagorodnicov să dea publicului cernăuţean prilejul de-a-l admira într-o expoziţie integrală. Apoi, Bucureştii şi, poate, Parisul… Nu e aşa, Vladimir Zagorodnicov? / Mircea Streinul (Un fantast: Vladimir Zagorodnicov, „Suceava”, nr. 21, 28 ianuarie 1939, pg. 2).

6. Societatea Artiştilor şi

Amicilor Artelor Plastice din Bucovina

„Duminică 31 Ianuarie 1932: În Cernăuţi are loc constituirea Societăţii artiştilor şi amicilor artelor plastice” (Calendarul „Glasul Bucovinei” 1933, pg. 81).
Ştirea, singura ştire exactă, confirmată, de altfel, şi de Mircea Streinul, doar de Mircea Streinul, a apărut la rubrica „Cronica întâmplărilor mai însemnate / de la 1 Decembrie 1931 la 30 Octombrie 1932”, fără alte amănunte, dar parcă pentru a mai stăvili entuziasmul exagerat al manifestărilor monden-plastice din anul respectiv, deşi mondenitatea cernăuţeană era asigurată de personalităţi culturale de primă mână, din moment ce primar al capitalei Bucovinei era Dimitrie Marmeliuc (1886-1970), istoric literar, folclorist, publicist, decorat, pentru sângele vărsat la Oituz, de însuşi Regele, cu „Coroana României”, iar viceprimar era profesorul universitar Petru Luţa, unul dintre marii „amici ai artelor plastice din Bucovina”
Pictorii bucovineni se constituiseră, practic, într-o grupare artistică cu ocazia expoziţiei de toamnă din 1931, când Eugen Pohonţu, pe atunci singurul critic de artă al Bucovinei, relansase, cu şi mai multă persuasiune, ideea necesităţii constituirii unei societăţi profesionale a artiştilor plastici, idee întrezărită, după cum susţine Mircea Streinul, încă din 1927, cu ocazia expoziţiei lui Radu Giurgiuveanu şi a lui Paul Verona. Pohonţu a dat imboldul necesar pentru ca, în 31 ianuarie 1932, Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina să devină o realitate, iar datorită acestui imbold a şi fost considerat drept primul preşedinte al societăţii, al doilea fiind, din 31 ianuarie 1932, până în 31 ianuarie 1933, pictorul Paul Verona, stabilindu-se, astfel, o tradiţie a unei preşedinţii de un singur an, într-o alternanţă amic-artist, probată şi în 1935, când preşedinte al Societăţii era „amicul artelor plastice din Bucovina” Petre Luţa, pe atunci viceprimar al Cernăuţilor.
Sugestia şi realitatea „amicului” determina avantaje pentru breasla pictorilor (sculptori erau puţini), pentru că „amicii” se iveau din rândurile colecţionarilor de artă, din cele ale politicienilor cu putere de decizie sau ale conducătorilor de instituţii publice, toţi dispuşi şi capabili să cumpere operele expuse prin expoziţii, să promoveze artele plastice şi să sprijine breasla creatoare cu spaţii expoziţionale noi şi cu ateliere. În acest fel, artele plastice bucovinene devin o problemă şi o mândrie a tuturor, cu beneficii pentru artă lesne de întrezărit.
Istoria artelor plastice bucovinene, bazată, din păcate, doar pe preluări de date, multe dintre acestea voit falsificate, încadrează, temporal, SAAAPB între anii 1931-1934, deşi Societatea a funcţionat până la prima ocupaţie rusească, cea din 1940, dovadă fiind şi mărturia lui Petre Luţa, reprodusă, în paginile care urmează, de Traian Chelariu, dar şi mărturia lui Mircea Streinul, care vizează anii 1938-1939, deşi, după 1935, arta plastică devine, adesea, un pretext pentru evenimente mondene sau electorale, cum s-a întâmplat în 1937, când, în pregătirea alegerilor din 20 decembrie („Votaţi stâlpul încrederii, omul de care se razimă ziua de mâine a ţării: I”), s-au derulat, sub pretextul „serbărilor jubiliare ale Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, care împlineşte 75 ani de existenţă”, o puzderie de manifestări menite să vizualizeze doar politicieni cernăuţeni, inclusiv vernisajul unei expoziţii, cu tablouri din patrimoniul SCLRB şi ale unor pictori ai vremii, „în sala festivă se află galeria tablourilor, care trece drept cea mai bogată colecţie de tablouri din Cernăuţi. Putem admira aici picturi de Grigorescu, Luchian, Bucevschi, Maximovici; iar dintre pictorii contimporani, Lowendal, Constantinovici-Hein, Troteanu, Tarasov etc.” („Glasul Bucovinei”, nr. 5178, 20 octombrie 1937, pg. 2).
Şi tot istoria partizană a artelor bucovinene îl insinuează pe George Lowendal drept iniţiator al societăţii („În1931 înfiinţează prima societate a artiştilor plastici din Bucovina numită Prietenii Artei”), deşi inconfundabilul pictor bucovinean, mereu agitat în trudnică şi frământată căutare de sine, nu prea avea timp şi nici dispoziţie pentru astfel de „socializări”; ca să nu mai vorbim de faptul că societatea nu se numea „Prietenii Artei”, ci Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, dar fără să se excludă, prin această denumire, şi o restrângere a titulaturii, în limbajul de fiecare zi, la „Prietenii Artei”.
În epocă, a funcţionat o neîntreruptă zâzanie, care l-a îmbrâncit la agresivităţi chiar şi pe Mircea Streinul („Acuma, ceva cu privire la mănăstirile din Bucovina. Adevăratul lor descoperitor n-a fost Loewendal, ci Zagorodnicov, căci primul n-a prins nimic din fiorul lor mistic, ci s-a limitat la o redare realistă. Zagorodnicov, însă, a ştiut să redea tot patosul bizantin şi transfigurarea serafică a obiectului din freşce”), de care va trebui să ne detaşăm, adăpostindu-i în memorie, unul lângă celălalt, pe toţi pictorii şi sculptorii Bucovinei, pentru că toţi ne aparţin şi tuturor le suntem datori cu recunoştinţă şi cu un Muzeu al Artelor Plastice Bucovinene.
Mişcarea artistică din Bucovina, în partea ei sublimă, cea a expunerii şi cunoaşterii operelor, a fost descrisă, pe fondul acelei zâzanii, de condeie măiestre, pentru un public din ce în ce mai numeros şi mai educat, capabil să se integreze, să devină parte dinamică a mişcării şi, indirect, dar motivant, a desăvârşirii actului creator. Din păcate, mărturiile care ne-au mai rămas sunt puţine, dar suficient de complexe şi de exhaustive pentru a ne îngădui, ba chiar determina un început de cunoaştere a temeliilor creaţiei bucovinene.

Plastica sezonului trecut (1929-1930)

La artişti, stările afective, cu ritmul lor sufletesc nou, pe lângă faptul că se traduc, ca la toţi oamenii, în expresii corporale, tind să se exprime în opere de artă, cu mijloacele proprii fiecărei arte. Poetul tinde să-şi exprime sentimentele şi emoţiile prin cuvinte rimate, muzicantul prin tonuri, pictorul prin culoare, lumină şi linie, etc.
Noţiunea de artă, formă exprimată, implică afectivitate, fond, cu sistemul ei de cunoştinţe, de reprezentări. Pentru ca artistul să poată comunica reale stări sufleteşti, pe lângă talent, dispoziţie, inspiraţie etc., peste care trecem în consideraţiile de faţă, are nevoie de exerciţii prealabile. Prin exerciţiu, se capătă uşurinţa de a pune în acord forma cu fondul sufletesc.
Fiecare om, fiecare artist îşi are felul său particular de a simţi, se impune, deci, să aibă şi felul său particular de a exprima. Găsirea de sine, fond şi formă, nu e uşoară. De cele mai multe ori, după şcolirea normativă, unde artistul deprinde elementele esenţiale, dibueşte, încă mult timp, bătând, pe rând, pe la porţile artiştilor în care îşi pune nădejdea, să le arate calea dezrobirii propriului suflet.
Aşa, în expoziţia Doamnei Gherghely, un tablou al „Magdalenei”, cu părul roşcat şi despletit, calcă domeniul de subiect şi culoare al pictorului francez J. Henner. Carnaţia stacojie şi rotunjimea ca o minge a încheieturilor ascuţite omeneşti vădesc influenţa lui Renoir evoluat. Van Gogh îşi are partea lui de cinste în tablourile cu gamă de galben. Acolo unde au încetat influenţele, arta personală este neînfiripată. Mă gândesc la ţăranca, de mare dimensiune, cu faţa bucălaie şi lăptoasă, cu nasul mic şi bărbie considerabilă, intitulată „Dulce Bucovină” dintr-un exces de atenţie, deloc flatantă pentru regiunea noastră.
Domnul Nichitovici nu este tributarul influenţelor. Şcoleşte pe cont propriu. E la prima expoziţie. Constatăm divorţ între eventuala dumisale sensibilitate de artist şi mijloacele de exprimare de care dispune.
În literatură, trecerea nesimţită de la o situaţie la alta se face prin mijlocirea ideilor şi a cuvintelor de legătură, ce asigură unitatea lucrării. În pictură, mijlocirea dintre culorile disparate, stridente, dintre subiect şi mediul înconjurător, se face cu ajutorul reflexelor (penetraţia reciprocă a unei culori în alta). Unele din tablourile cu flori ale domnului Nichitovici sunt tăioase, nu se armonizează cu fondul, din cauza lipsei reflexelor şi, mai ales, a lipsei de valori juste ale tonurilor. Tonurile de aceeaşi valoare stau pe acelaşi plan, nu reliefează.
Valoarea tonului şi trăsătura bine găsită echivalează, în poezie, cu cuvântul pregnant, iar în teatru, cu gestul bine sintetizat. Gestul sintetic subliniază o situaţie mai bine decât dacă s-ar întrebuinţa un surplus de mişcări succesive. În poezie, cuvântul pregnant sugerează o imagine, o stare sufletească mai bine decât o interminabilă perifrază, umplutură cu efect diluat, deşi ar putea spune acelaşi lucru.
Domnul Nichitovici are culoarea migălită. Trăsăturile bat pe loc (Minuţiozitatea Domniei sale a fost socotită de unii drept realism. Detaliul şi minuţiozitatea nu sunt atributele esenţiale ale realismului. Realismul constă în preferinţa de a înfăţişa viaţa aşa cum este, banală şi urâtă. Între realismul pictural şi cel literar nu este altă deosebire decât aceea a mijloacelor prin care se realizează aceste două arte diferite). O trăsătură sintetizată şi o tonalitate sigură ar fi produs efecte mult mai mari. Se ajunge la acest lucru numai atunci când între ceea ce simţim şi ceea ce vrem este acord cu ceea ce putem. Şi o putem în general, în măsura în care am căpătat dexteritatea prin exerciţiu.
Domnul Nichitovici este bine intenţionat, lucrează fără răgaz şi are auspicii de devenire.
Lucrările Domnului Cosmovici au transparenţă, lucru greu de realizat cu materialul opac al temperei. Coloritul este clar. Împerecheri ingenioase de culori vii, ce se împacă, totuşi. Tablourile-i sunt natură policromă, în haină de sărbătoare. Pictorul vădeşte o dexteritate tehnică remarcabilă.
Dacă dexteritatea este o calitate indiscutabilă, ea poate constitui şi un defect, atunci când depăşeşte cadrul sensibilităţii sincere, adecvată la motivul pictural ales. Prin tehnică fixată, prin exerciţii îndelungate, artistul poate realiza lucrări chiar şi în situaţii când nu încearcă emoţii faţă de subiectele din natură sau are alte emoţii, care cer mijloace de exprimare. În acest caz, opera este convenţională. Între numeroasele lucrări admirabile, prezentate de Domnul Cosmovici, sunt şi unele ce transpiră convenţionalism.
Domnul Hette, partenerul sculptural al Domnului Cosmovici, aduce mai puţin convenţionalism şi mai multă sinceritate, dacă ni se permite o apropiere între aceste două genuri plastice.
Sculptura Domnului Hette este spontană, lipsită de migală şi de şlefuire până la lustru. Spontaneitatea nu este un lucru de neglijat în artă.
Se zice că un scriitor îşi trece opera prin 40 de etape de purificare. La început, construia după imboldul sufletesc, de care era cuprins. Alegerea cuvintelor, topica, sintaxa erau puse, deci, în slujba stărilor sufleteşti. În acest stadiu brut, opera era pusă într-un sertar. După trecere de vreme, îşi revedea manuscrisul, aducea modificări de redactare şi-l aşeza în sertarul al doilea. Operaţia se continua, astfel, până se ajungea la sertarul numărul 40, după care lucrarea putea fi tipărită. Exagerata grijă ca opera să fie impecabil construită nu e lipsită de partea ei de neajuns. Entuziasmul prim este diminuat, pe măsură ce creşte interesul pentru gramatică şi logică. Un orator, exprimându-se logic şi impecabil gramatical, este, în genere, un orator ce nu trezeşte entuziasm.
Oroarea contemporană pentru cizelarea extrem de muncită, ce înăbuşă spontaneitatea sentimentelor, a ajuns la cealaltă extremitate: cultul pentru primitivism.
În artă e necesară o anumită măsură, un anumit echilibru. Domnul Hette vădeşte măsură. Atâta spontaneitate cât e nevoie, nici mai mult, nici mai puţin. Ţine cumpăna între primitivism şi lustrangism.
Domnul Hruşca este un pictor de talent şi plin de nădejdi. Suntem convinşi. Tablourile sale din acest an, însă, denotă graba lucrativă, ca să poată avea la timp numărul de tablouri necesar unei expoziţii. Interesul mercantil poate dăuna artistului. Şi dorim revenirea vechiului control autocritic, pentru ca pe linia de evoluare să însemne crescendo popasuri lăudabile de progres.
Totuşi, trebuie remarcate cele câteva pânze de iarnă şi toamnă, în gamă violetă, pline de atmosferă, încât simţi umiditatea reumatică, penetrantă a anotimpului.
Autocriticismul ce i-a lipsit Domnului Hruşca l-a avut, în acest an, Doamna Maria Topor-Tarnovietzky. Timp de aproape cinci ani, a fost absentă din manifestările plastice bucovinene. Expoziţia dumisale a fost, acum, o revelaţie. Sensibilitatea artistică e adecvată fiecărui motiv. Expoziţia a fost prea bună ca să insistăm, aici, asupra câtorva scăderi, ce le-am schiţat destul de dur cu altă ocazie. Pe lângă acordarea tehnică la stările sufleteşti, se adaogă gustul cu care motivul este pus în pânză. Multă înţelegere. Utilizează spaţii necolorate sau colorate puţin, cu efecte minunate. În muzică, pauzele uneori destul de lungi, ca durată, nu strică unităţii componistice, fiindcă auditorul, odată prins în mrejele ritmului, completează tainic mai departe ceea ce lipseşte. Acelaşi lucru, şi în pictură, cu deosebirea că golul de timp este, aici, spaţiul gol.
Artista stăruie în portret. Portretul este specie dificilă. Trebuie împăcate tehnica cu asemănarea. Artista este aproape de concilierea lor. Are portrete bune, după cum bune portrete are şi celălalt iubitor de portret: Domnul Hruşca.
                                                        *
Inepţiile repugnate ale atâtor artişti, frământaţi de inovaţii, a dat cuvântului „modernism” nu ştiu ce sens peiorativ. Alături de acest soi de modernism, există un altul, ce nu trebuie condamnat. El a dislocat preferinţa veche şi vrea să impună o alta nouă, ce-şi caută stilul menit să caracterizeze epoca. Când e vorba de stilul unei epoci, toate artele concură. Pictura lui F. Boucher, de exemplu, graţioasă, trandafirie (motiv şi culoare) e în acord perfect cu arta interiorului din vremea sa, ce caracterizează stilul lui Ludovic XV.
Care este stilul vremurilor noastre? Greu de precizat. Constatăm, deocamdată, numai tendinţa, în jurul căreia se va cristaliza, şi această tendinţă este simplificarea. Arhitectura a renunţat la ornamentaţii. Planurile mari şi linia dreaptă predomină. Arta mobilierului a renunţat la zorzoane. Pictura şi sculptura se îndreaptă în acelaşi sens. Pictura actuală preferă trăsătura largă, culoarea limitată, nuanţe puţine şi armonizate.
Doamna Constantinovici-Hein e animată de sufletul fericit al epocii. I-am văzut pânzele în atelier, înainte de migraţiunea spre capitală. Cu expoziţia Domniei sale s-a sfârşit sezonul bucureştean.
Pânze din ţările ce le-a cutreierat. Caleidoscop european. Condensare de sentiment, în trăsături largi, sintetizate. Culori clare, în mase mari, armonizate. O artistă de rasă, cu care Bucovina se poate mândri. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 5-8, mai-august 1930, pp. 345-348).

Consideraţiuni despre plastica anului 1932

Raportul dintre artist şi public este foarte variat, fiindcă, de o parte, creaţia, iar de alta, gustul prezintă fiecare cel puţin trei grade: nivelul, la nivelul şi deasupra nivelului la care a ajuns arta, în lunga ei evoluţie.
Buna apreciere a operei de artă se face atunci când între creator şi spectator se stabileşte corespondenţă de grad. Un artist începător poate place necondiţionat unui neiniţiat.
Dar tragedia creaţiei artistice sălăşluieşte acolo unde începe declanşarea unei originalităţi vădite. Unei opere de artă, ca să depăşească prezentul şi să treacă pe planul durabilităţii viitoare, i se cere originalitate, adică să poarte semnul unei personalităţi distinctă de personalităţile artistice de până acum, altfel riscă să se învârtă comod, ce e drept, în orbita unui creator original, prezent sau din trecut, dar şi să fie înăbuşit de strălucirea acestuia. Din perioada minoră a poeţilor eminescieni, gustaţi, de altfel, la vremea lor, nu mai viază nici unul, fiindcă i-a adumbrit lumina lui Eminescu. Acest fenomen s-a extins chiar şi asupra unei părţi din opera lui Vlahuţă. Din şcoala cu elevi mulţi a maestrului P. Rubens, cine a mai rămas pentru posteritate din cei care au lucrat aidoma cu maestrul? A rămas un Jordaens, care, oricum, nu urcă complet pe învăţăturile căpătate, a rămas, mai cu seamă, un Van Dyck, şi asta fiindcă a putut să-şi croiască alt drum, drumul său propriu.
Originalitatea, aşa de necesară unei arte durabile, este o forţă dinamică, ce destramă fixata tradiţie, pentru a individualiza creaţia. Şi când e vorba de individualizarea, de singularizarea unei opere, gustul publicului se găseşte, îndeobşte, nepregătit, deoarece gustul este elementul static, rezultat din experienţa trecută, făcută cu lucrări de factură mai veche, uneori foarte veche, se găseşte cu atât mai nepregătit, atunci când nu-i ţinut la curent cu mişcarea artistică.
În centrele mici, unde nu pătrunde ecoul frământărilor, în centrele mari, dar eminamente cu alt ordin de ocupaţiuni, mediul artistic nu-i prielnic totdeauna. Oraşul nostru se găseşte în această situaţie, în ce priveşte pictura. Gustul publicului, rămas, figurat, în epoca de piatră a artei, adică la fotografie colorată simplu şi meticulos, se opune, totdeauna tranşant şi dârz, în numele bietului „bun simţ”, în numele pretinsului „gust”, chiar şi în faţa creaţiunilor care, în alte părţi, de mult au trecut în istorie.
Artiştii plastici de pe teritoriul Bucovinei au luat iniţiativa ca, în fiecare an, să organizeze expoziţii colective, cu lucrările ultimului an de activitate, pentru a deplasa, pe încetul, gustul către limanuri mai avansate. Până acum, s-au organizat două „Saloane de toamnă”: cel de anul trecut, mai mare, cu mai variate direcţiuni, deci mai aproape de scopul propus; Salonul de toamna aceasta, mai mic şi mai unitar.
Analizând aspectul Salonului al doilea şi având treaz, în minte, întâiul salon, o constatare imediată se desprinde: s-au împuţinat lucrările fără valoare ca şi cele de mare valoare. S-a realizat o medie uniformă şi monotonizată. S-a coborât nivelul artei mai aproape de înţelegerea spectatorului şi, totuşi, imperturbabilul gust lipsă s-a dovedit, şi de astă dată, că nu poate urca aşa de sus. Constatarea ultimă e firească, dacă se pleacă de la premisa că ceea ce place tinde la posesiune; ori, de vreme ce această tendinţă a lipsit completamente (fără să fie dată scuza unei exagerări de cost, fiindcă similare lucrări, în alte centre, se evaluează incomparabil mai mult), se deduce că nu a plăcut şi n-a plăcut nu din vina creaţiilor, ci din vina înţelegerii (probele nu ne lipsesc nici de astă dată).
Pentru a rămâne tot în cadrul generalităţilor, totuşi, de altă natură, ţinem să subliniem lipsa unui criteriu unitar de selecţiune a lucrărilor, că încăperile improprii unei expoziţii n-au pus în valoare lucrările prin lumină prielnică, după cum, iarăşi, îngrămădirea tablourilor pe pereţi a dăunat, prin anturaj, unele altora.
Sub raportul realizărilor, considerând expozanţii individual, apoi nume noi:
E. Ţintă, impresionist de talie pură, acrobaţeşte cuţitul, pensula şi culoarea în sensuri şi stratificări multiple şi dulci.
E. Rainer are rapiditate şi ochi de-o justeţe uimitoare în linie şi valori. Păcat că-i rutinar în colorit; pretutindeni, aceeaşi reţetă inamovibilă pe pecii de motive.
B. Klinghofer sculptează forma cu cărbune, după metode mai vechi; de altfel, nici portretele expuse nu-s de dată recentă.
Marciuc învinge dificultatea acvarelei. Dar să nu uite că dezrobirea şi facilităţile în artă nu vin numai prin talent, ci şi prin exerciţiu.
Din cei întâlniţi în expoziţia anului trecut, reprezentaţi fie prin lucrări puţine, fie prin factura lor cunoscută, încât nu se poate spune mai mult decât se cunoaşte, sunt: Domnişoara M. Seleski, Doamna I. Cuparencu, Doamna L. Mironescu (de remarcat o natură moartă cezaniană), Domnişoara A. Topor-Tarnoviecki (cu menţiunea unor flori, redând adecvat materia, şi a unui portret cu interesantă expresie), Domnişoara E. Morcarova (chinuită şi convertită la diformare), Domnii V. Nichitovici, R. Giurgiuveanu (romantic şi îngrijit), D. Eisenberg; iar la Domnul I. Sîrghie, sârguincios şi cunoscător al formei, râvnim atacarea directă a naturii, nu prin intermediu.
Doamna I. Constantinovici-Hein, reprezentată abundent şi inegal, persistă (lucru ce-i face cinste) vechea şi cunoscuta atitudine de gingăşie şi naturaleţe în tratarea motivelor.
Doamna I. Boronska afirmă genul decorativ, pe care l-ar putea desăvârşi. S-ar pune, astfel, în acord cu ritmul timpului, lipsit de acele zorzoane, aşa cum îl găsim în arhitectura şi arta decorativă a vremii noastre.
C. Ghiorghiu accentuează îndemânarea şi siguranţa pastei. Leagă şi unifică elementele diferite ale motivului. Fondul nu-i simplu decor sau mijloc de evidenţiere, ci corp comun şi integrant al subiectului.
L. Kopelmann excelează în gravura cu subiecte adânc sociale, care impun prin idee şi amarul condensat în bietul suflet omenesc. Tehnica, însă, de astă dată, nu-i încearcă avânturi noi.
G. Lovendal şi-a etalat o gamă întreagă de posibilităţi creatoare, fără să le fi epuizat, nădăjduim, pe toate. Caută mereu, totdeauna cu urmarea că e departe. Dacă din punct de vedere al compoziţiei şi desenului este mai mult decât un talent obişnuit, coloritul său, însă, este artificiu de om ce ştie, dar nu simte organic armonia. Acest lucru trece asupra lui V. Zagorodnicov, care, în acest an, a făcut paşi siguri, pe teren solid, în ce priveşte culoarea. Culoarea-i este vie şi nu depăşeşte, cu mult peste cele şapte culori spectrale, numărul nuanţelor. Culoarea exagerată, simplificată, prevalând viziunea subiectivă peste motivarea externă, constituiesc nota dominantă a originalităţii sale.
P. Verona, colorist cu aptitudini fireşti, neglijent uneori (neglijenţă din care artiştii îşi fac titlu de cinste, prin ceea ce numesc „neglijenţă artistică”), cu desemn aproximativ, se încumetă în compoziţii de dimensiuni mari şi de care se achită cum poate. Crede în creaţiile de inspiraţie muncită până la transpiraţie şi că arta adevărată nu trebuie să trăiască, invariabil, din lucrări momentane.
Ne însuşim credinţa. Pictura, pentru prestigiul ei, trebuie să părăsească făgaşul comod al florilor, al peisagiilor fugitive, mai ales când se rezumă la schiţă şi atitudini ce bat mereu acelaşi drum. / Eugen Pohonţu („Junimea Literară”, nr. 7-12, iulie-decembrie 1932, pp. 337-340).

Pentru promovarea picturii în Bucovina

Ieri, Luni, 9 Decembrie 1935, la orele 12, s-a deschis, în Muzeul „Regele Carol al II-lea” din Cernăuţi, şi în prezenţa unui ales public cernăuţean, a cincia expoziţie anuală a Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina. Remarcăm, între cei prezenţi, pe domnii: Primar Dr. Dimitrie Marmeliuc, Prefect Gheorghe Vântu, Preşedinte al Camerei de Comerţ, senator Iosif Vihovici, consilieri municipali Iancu Avram şi Dr. Ilie Mandiuc, consul Uzdowski, prelat Lukasiewicz şi Grabowski, colonel Cantemir, colonel Holban şi Drăgulescu, contele della Scala, preşedintele comisiei locale de revizuire, Ştefănescu, domnul director Baculinschi, profesor universitar Nelolitzki, profesor universitar Stoilov şi mulţi alţi şi distinşi oaspeţi. Domnul viceprimar Dr. Petre Luţa a deschis expoziţia, cu următoarea cuvântare:
„Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina inaugurează, astăzi, a cincia sa expoziţie anuală. Urmând, cu avânt şi dragoste de muncă, drumul spre realizarea scopului pentru care a fost înfiinţată, ea face un scurt popas, pentru a prezenta, din nou, publicului nostru roadele muncii sale, menite să contribuie la dezvoltarea şi aprofundarea pentru frumos, în straturi cât mai largi ale societăţii, să atragă, de la grijile vieţii de toate zilele, spre sferele luminoase ale idealului, spre înfrăţirea între oameni, astăzi atât de puţin mărturisită, în adâncul sufletelor încă, poate cu atât mai mult dorită.
La această manifestare şi trecere în revistă a lucrărilor ei artistice, Societatea noastră păşeşte, cu atât mai multă satisfacţie, cu cât a primit un nou imbold şi o încurajare, prin faptul că, graţie înţelegerii generoase a domnului Ministru Dr. Ion I. Nistor şi a bunăvoinţei domnului Preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie, Dr. Iosif Vihovici, şi a domnului Primar Dr. Dimitrie Marmeliuc, suntem fericiţi a avea, în clădirea Muzeului „Regele Carol II”, un atelier propriu, nou construit, care, în curând, va fi sfinţit şi pus la dispoziţia artiştilor noştri, pentru a le înlesni crearea operelor ce aşteptăm de la ei, şi pentru care exprim, şi pe această cale, mulţumirile noastre cele mai bine simţite acestor mărinimoşi sprijinitori.
Expoziţia de astăzi constituie o nouă dovadă că artiştii noştri se străduiesc, cu suflet şi cinste, să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului artistic al acestui colţ de ţară. Rămâne, acum, ca şi marele nostru public iubitor de artă să încurajeze, din partea-i, pe artiştii noştri, în realizarea unor opere cât mai alese şi frumoase, prin vizitarea numeroasă a expoziţiei, pe care o declar deschisă, odată cu această solemnitate, şi prin achiziţionarea picturilor ce prezentăm binevoitoarei Domniilor Voastre aprecieri, cu dorinţa vie ca drumul străbătut de Societatea noastră să creeze orientări luminoase asupra perspectivelor viitoare ale artei în Bucovina”.
Deschiderea festivă a decurs, apoi, într-o atmosferă de sincer entuziasm pentru artă. Sunt expuse 150 opere de artă. O adevărată comoară de sensibilitate şi cult artistic. Vom reveni. („Glasul Bucovinei”, nr. 4707, 11 Decembrie 1935).

Societatea Artiştilor şi

Amicilor Artelor Plastice din Bucovina

Deschiderea atelierului. Al V-lea salon de pictură şi sculptură. Deziderate

Dumnezeu a sfinţit locurile în cele dintâi, omul le sfinţeşte în cele din urmă, dar, fiind mai pe înţelesul nostru, ne-am obicinuit cu dictonul programatic: omul sfinţeşte locul.
Vineri, 20 Decembrie 1935, s-a deschis, după creştinesc obicei, atelierul Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina. Părintele protopop Prelici (N.R.: George Prelici, fost preot la Breaza şi membru al Partidului Naţional Român, pe vremea austriecilor; unchiul preotului Agapie şi al… actorului Florin Piersic), după frumosul serviciu divin, a ţinut o emoţionantă cuvântare, mulţumind artiştilor că nu au uitat de biserică, într-un aşa de solemn moment, cum este deschiderea acestui atelier, şi, îndemnându-i la sinceră jertfă pe altarul artei şi la plinirea poruncii dumnezeieşti, după care toate câte se fac în lumea oamenilor trebuie să-l cultive pe om, apropiindu-l de Dumnezeu, le-a dorit spor la muncă şi deplină satisfacţie în toate lucrările lor. Părintele protopop Prelici a dat, apoi, preoţească binecuvântare tuturor celor de faţă şi a stropit cu aghiazmă noul local.
A luat cuvântul domnul viceprimar Dr. Petre Luţa, făcând un scurt istoric al Societăţii artiştilor şi a atelierului:
„Societatea noastră, a zis domnia sa, există acu, de 5 ani, înfiinţată fiind de truda harnicului căpitan Eugen Pohonţu, un pasionat al artei. Membrii Societăţii s-au manifestat prin expoziţii anuale, reuşind a-şi atrage atenţia şi simpatia publicului bucovinean şi, în special, cernăuţean. Unii dintre pictori au înregistrat chiar frumoase succese. Onoare deosebită au avut doi dintre dumnealor, şi anume domnii Zagorodnicov şi Rainer, cărora li s-au încredinţat câteva lucrări importante: portretele M. Sale Regelui, al Marelui Voevod Mihai, al lui Ştefan cel Mare şi al regretatului Mitropolit Nectarie (N.R.: Cotlarciuc).
Arta, însă, e în veşnică luptă cu o mulţime de greutăţi materiale şi morale. Totuşi, Societatea s-a dovedit a fi instituţie necesară în Cernăuţi, căci, mulţumită intervenţiilor pe lângă oameni plini de înţelegere pentru artă, dintre cari primii au fost domnul Ministru Ion I. Nistor şi domnul Dr. Iosif Vihovici, preşedintele Camerei de Comerţ, s-a înlăturat lipsa cea mai mare, până în prezent, şi anume lipsa unui atelier propriu şi bun. Deosebită mulţumită se cuvine şi Primăriei Municipiului Cernăuţi pentru sprijinul material dat şi domnului consilier ing. Stubchen-Kirchner pentru dezinteresata dumisale muncă, depusă la executarea lucrărilor de construcţie.
Astăzi, deschizând acest atelier, artiştii bucovineni păşesc, cu unire şi încredere, într-o nouă fază, mai profitabilă artei şi activităţii lor”.
Încheindu-şi cuvântarea, domnul viceprimar Dr. Petre Luţa, preşedintele Societăţii Artiştilor, predă atelierul, în mod formal, administrării Muzeului „Regele Carol al II-lea” din Cernăuţi.
Directorul Muzeului, domnul profesor Stupniţchi, declară că ia în primire noul local. Urmează, la cuvânt, domnul Masichievici, secretarul Camerei de Comerţ, aducând, în numele domnului preşedinte Vihovici, absenţa căruia o scuză, sincere urări de succes tuturor acelora cari vor lucra în nou deschisul atelier.
Domnul profesor Verona ia, apoi, cuvântul, în numele artiştilor, insistând asupra necesităţii acelui veritabil şi mare cult al artei, care singură poate remedia haosului ivit în lumea valorilor secolului nostru.
Ca încheiere, domnul prefect Gheorghe Vântu îşi exprimă satisfacţia de a fi putut asista şi la această solemnă deschidere a unui atelier, din încăperea căruia, speră şi crede domnia sa, vor ieşi opere menite să facă cinste capitalei judeţului dumisale.
După această parte oficială a inaugurării noului atelier, s-a servit o gustare. Graţiile doamnelor şi delicatesele bufetului, excelent asortat, au dat deosebit farmec acestei distinse serbări, în noul templu al artei. Atmosfera aleasă şi prietenească a reţinut pe invitaţi până târziu, după miezul nopţii.
Şi, întrucât momentul îşi are importanţa istorică, subsemnatul, părăsind cadrul unui simplu reportaj, ţine să remarce, între cei prezenţi, pe domnii prefect Gheorghe Vântu, Director general Ştefan Scalat, reprezentantul Primăriei, doamna şi domnul director Baculinschi, ing. Stubchen-Kirchen, doamna profesor Danciul, domnul Dr. Szczudlick, domnul Dr. Boronski, Director Hanicki, Dr. Iulanschi, profesor Stupnicki, toţi reprezentanţii presei, următorii pictori, doamne şi domni, vrednici reprezentanţi ai artei: doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein, doamna Jadwiga Boronska, domnişoara Elenuţa Mănescu, Krause-Constantinovici, Edwiga Kochanowska, I. Rosenstock, Maria Seleschi, domnii pictori Paul Verona, Vladimir Zagorodnicov, E. Rainer, profesor Vladimir Nichitovici, profesor Ion Cârdei, N. Marciuc, Masichevici, E. Lipeckyi, N. Wedeniwsci şi mulţi alţii, al căror nume, scăpându-ne, le cerem cuvenitele scuze.
Iată, deci, că inaugurarea festivă a noului atelier al Societăţii Artiştilor a decurs în modul cel mai plăcut cu putinţă.
La discursurile rostite, nu avem nimic de adăugat. Ştim că artiştii, fiecare pe proprie socoteală, îşi vor merge drumul cel mai potrivit. Pentru profitul Bucovinei şi al Cernăuţilor, însă, să ni se ierte pronunţarea unei pioase dorinţe:
Noi, aceştia care stăm departe de agitaţia, din toate punctele de vedere utilă, a capitalei şi nu avem nici vreun alt îndemn pentru promovarea artelor frumoase, în afară numai de dragostea noastră pentru ele, am fi fericiţi dacă Societatea Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina ar colabora, pe deasupra tuturor intereselor centrifuge, la realizarea adevăratului atelier, a atelierului şcoală artistică. Şcoală nu în sensul atât al unui nou curent artistic, nivelator sau de altă natură, ci şcoală în înţelesul de cultivare reciprocă a artiştilor şi de cultivare a publicului, care, orice s-ar obiecta, intră, cu dragă inimă şi cu suflet umil, în sanctuarul artei şi aşteaptă să vadă, aşa cum înţelege mai bine, şi poate chiar şi mai bine, ceea ce, pe buzele tuturor muritorilor, se numeşte artă şi anume artă menită să-ţi fie bucurie şi solemn prilej de precistuire cu pânea şi vinul divin al emoţiei sale estetice. Iar pentru a putea crea un astfel de atelier-şcoală, artiştilor bucovineni nu le trebuie decât bună înţelegere întreolaltă şi preţuire a muncii fiecăruia, chiar dacă acea muncă e muncă de şarlatan (subliniem aceste din urmă cuvinte, căci e adevărat, fiecare muncă făcută ne este de folos şi, adeseori, e nevoie să greşeşti de nouăzeci şi nouă de ori ca să poţi reuşi a suta oară). Astfel, precum valea, cu cât e mai profundă, înalţă mai în slăvi muntele, la fel, cu cât mai mare e rătăcirea, cu atât mai valoroasă devine cunoaşterea drumului bun. Şi o vorbă a unui mai puţin mare om, deprins să cugete pe proprie socoteală, zice că: gustul se formează prin dezgust.
Munca mea, deci, şi respectul pentru munca vecinului meu, iată porţile deschise spre îngustul şi anevoiosul drum al progresului în ale artei.
După aceste cuvinte, profităm de îngăduinţa tuturor celor interesaţi, încercând a ne pronunţa şi despre cel de al cincilea salon de pictură şi sculptură, deschis în 9 Decembrie 1935, de Societate şi accesibil, până la 15 Ianuarie 1936, tuturor curioşilor.
Trebuie s-o spunem de la început că acest al 5-lea salon de pictură şi sculptură este numai salon de pictură şi „Scherenschnitte” (N.R.: siluete, de altfel preţuite de Mircea Streinul, care îl va încuraja pe Parteniu Masichievici), căci, cu toată bunăvoinţa oricui, siluetele fine, tăiate cu foarfeca, aşa zisele „Scherenschnitte”, cari mărturisesc despre o extrem de răbdulie abilitate a mânilor celui ce le-a executat (Parteniu Masichievici), nu sunt sculptură. Remarcăm, cu acest prilej, interesanta „Consfătuire”.
Dar să trecem la catalog: Doamna Boronska Jadwiga expune şaisprezece lucrări, în cari abordează, cu mult curaj, atât peisajul, cât şi portretul, şi reuşeşte, cu acelaşi talent feminin, să-şi impună sensibilitatea cromatică atât în pictarea florilor, cât şi în dificila compoziţie a unei idile (Idila din Locwicz-Polonia). Ceea ce trebuie să reţinem, însă, este faptul că doamna Boronska e singura care expune, în acest salon, un grup şi încă demn de meritată atenţie.
O plină de atmosferă „Vedere din Vatra Moldoviţei”, în care culorile degajă o discretă gamă de gris-albastru, dominant, de altfel, în mai toate tablourile doamnei Boronska; o „Bisericuţă” (de fapt, o troiţă catolică, nu e nici capelă), în care, din câteva trăsături de penel bine puse, culoare îţi spune o elegie autumnală, şi două portrete, în cari doamna Boronska tinde către o mai evidentă originalitate, îi dau, fără discuţie, dreptul să continue, dimpreună cu doamna Isidora Constantinovici-Hein (căci fructele expuse de domnul profesor Cârdeiu Ioan, care e sculptor în pictură, sunt cu adevărat natură moartă, ca să ne oprim mai mult asupra lor, deşi am avut prilejul să vedem, la domnul Cârdeiu, acasă, tablouri cari meritau să fie expuse şi pe cari domnia sa nu le-a învrednicit de salon), cuplul feminin de pictori, cari merită aceeaşi considerare, pe care ţi-o impun domnii Paul Verona şi Vladimir Zagorodnicov între domnii pictori.
Deci, doamna profesor Isidora Constantinovici-Hein! Domnia sa a făcut o călătorie de studii pe litoralul dalmatin şi s-a întors cu o nouă şi interesantă experienţă, experienţa peisajului arid, alb şi copleşit de lumina multă a unui cer mai pur decât al nostru. Şi domnia sa a văzut munţi şi localităţi altfel decât ale noastre. Se înţelege că experienţa unui astfel de peisaj, fie că se suprapune experienţelor vechi, fie că le tulbură, are o imensă influenţă asupra picturii rezultate. O cunoaştem pe doamna Constantinovici-Hein fină şi expertă tehniciană a panourilor decorative şi a unor picturi pline de o dulceagă melancolie, agreabilă majorităţii dintre ne-pictori. Iată, însă, că recolta acestei toamne ne revelează o doamnă Constantinovici-Hein voluntară, viguroasă, colorată abrupt. Munţii domniei sale nu stau indiferenţi, ca simplă arhitectonică, cerul nu e numai baldachin, apa nu e oglindă mai mult sau mai puţin clară, vegetaţia şi clădirile omeneşti nu mai păstrează sfială convenţională, ci toate participă la crearea unei lumi proaspăt văzute şi împotriva plictisului vinovat al celor cari nu văd nimic nou şi colorat în jurul lor.
Doamna Constantinovici-Hein a încercat un salt dincolo de tehnica dumisale de până mai ieri. Domnia sa, pornind de la reflexe, precum cele expuse sub N-rul 28, şi trecând la „Agave” şi la peisajul „Perzagno” (Bocche di Cattaro), a parcurs un drum apreciabil. Din noua dumisale experienţă şi din cele ce-i oferă peisajul autohton, aşteptăm numai surprize.
Doamna Kochanowska Jadwiga expune cinci peisagii.
Krause Grete, trandafiri, domnul E. Lipeckyi, două studii: Mitropolitul Nectarie.
Domnişoara Elenuţa Mănescu se remarcă printr-o caracteristică preferinţă pentru nuanţele de galben şi roz şi printr-o lirică tratare a profilurilor fine ale studiilor dumisale. Domnişoara Elenuţa Mănescu, în virtutea talentului de care dispune, s-ar putea cu succes afirma în rândul portretistelor noastre de valoare.
Domnul N. Marciuc expune peisagii şi flori, iar domnul Vladimir Nichitovici, cel mai bogat în lucrări, douăzeci, în total, are trei peisagii /”Din Grădina Publică”, „Toamna în Grădina Publică” şi „Spre seară”), cari îi arată drumul pe care ar trebui numai să meargă până la capăt ca să scape de migala obositoare, la care l-a condamnat tehnica dumisale de aquarelist petit-bourgerois.
Domnul E. Rainer se remarcă, în primul rând, printr-un sobru „Cap” (studiu). „Cimitir vechiu” e literatură şi ştiţi de ce? Fiindcă domnul Rainer a introdus, în primul plan, nenorocita dumisale figură de bătrân gârbov. Cât de altfel ar fi fost totul, dacă cimitirul vechi rămânea pur peisaj de toamnă şi nu alegorie!
Domnişoara I. Rosenstock dovedeşte o rafinată inteligenţă. Domnia sa reuşeşte, în „Cactee”, să realizeze o scară de nuanţe de verde sugestiv, discret, şi armonizat. Are spaţiu şi simţ al materiei tratate. „Crysanteme” e o bine studiată succesiune de planuri cromatice, cari, în afară de faptul că redau, adequat şi distinct, sticla, mai impune prin proporţie şi bună dispoziţie a tonurilor de galben auriu şi lila, pe fond gălbui-deschis, de verde închis şi, totuşi, viu, şi de transparenţă a sticlei.
Doamna Maria Seleschi expune, printre altele, o „Bătrân cu lumânare”.
Cea mai savantă paletă o are, fără îndoială, domnul profesor Paul Verona. Spunem savantă, fiindcă domnia sa ştie ce vrea şi vrea ce ştie. Fire de om fin şi cult, acest pictor se trădează, în consecinţă, şi-n opera sa, fluctuând între un calm aproape rigid, ca în „Poarta”, şi între căldura şi bucuria culorilor cu mult rafinament alăturate, ca în „Interior”.
Acest „Interior” poate fi o adevărată lecţie de pictură pentru colegii domnului Verona. „Interior” e lucrarea pictorului pentru propria sa încântare. Roşul, acest felinar, care atrage pe toţi naivii, şi-a pierdut, la domnul Paul Verona, calitatea proastă şi, pus în curcubeul tonurilor vecine, cântă o melodie senină, în jurul căreia vibrează, policrom acompaniament, liniile şi suprafeţele obiectelor, de la statueta în alb, deasupra safeului gălbui, şi până la albul mărginind limpezimea aerului abia indicat de afară. Perdeaua poartă toate reflexele, la fel, parchetul şi fondul, în afară, bineînţeles, de roşul împărţit cu dărnicie. Domnul Verona nu are nevoie de lecţii, totuşi, ne permitem a-l contrazice, acolo unde, în „Mănăstirea Moldoviţei”, întrebuinţează culori terne.
Deosebită bucurie ne-a prilejuit liricul dumisale „Pârâu” (iarna) şi „Iarna”, propriu numită. Atâta culoare nu înţelege să pună orice pictor într-un peisaj de iarnă.
Domnul N. Wedeniwsky expune, printre altele, un autoportret
Ajungem la domnul Vladimir Zagorodnicov. La acest pictor, ne-a surprins, încă de anul trecut, atitudinea mistică faţă de artă. Dar ne-a surprins şi tehnica domniei sale.
Îmbuibat de lumea „bilinelelor” ruseşti şi fermecat de bizantinismul frescelor de pe zidurile mănăstirilor bucovinene, domnul Zagorodnicov este un pictor al cărui nume, într-o zi, s-ar putea să treacă frontierele ţării. Îi trebuie un singur lucru: timp. Şi toată lumea ştie că domnul Zagorodnicov, ca, de altfel, toţi pictorii bucovineni, nu dispune de acest preţios talisman al tuturor lucrărilor durabile.
Din cele expuse de domnia sa, subliniem, deci, copiile după frescele noastre mănăstireşti, fiind convinşi că toţi colegii domniei sale, imitându-i râvna, vor colinda Bucovina, exploatând aceste preţioase filoane, echivalente cu un muzeu de pictură românească. Domnul Zagorodnicov persistă în dragostea domniei sale pentru această mare artă şi bine face.
Dar domnia sa expune şi lucrări originale: puternica „Poartă”, scoasă, parcă, din plină preistorie, în care pictorul are posibilitatea să plaseze culorile unui întreg apus de soare. „Poarta” aceasta, aceeaşi ca a domnului Verona, de care se deosebeşte, însă, esenţial, vădeşte un puternic temperament de artist novator. Un reuşit „Barzoi” (desen tuş) marchează just cealaltă extremă a posibilităţilor domnului Zagorodnicov. Aşteptăm mult de la domnia sa.
                                                       *
Încheind aceste sumare şi fugare consideraţii, ca un bilanţ al anului plastic bucovinean, am mai avea de exprimat două-trei deziderate.
În Bucovina, încă nu poate fi vorba de supraproducţie plastică şi nici nu am dori să se ajungă la acea superfetaţie de sculptură, de pânze şi cartoane colorate, cari ucid în om dorul de a vedea sculptura şi pictura şi, mai ales, de a o iubi în calitate de cunoscător. E, deci, în Bucovina, şi, în special, în Cernăuţi, un teren virgin, în această privinţă, şi pictorii nu au decât de profitat, mai ales că, dacă s-a vândut, în capitala Bucovinei, pictură proastă, cu siguranţă că se va cumpăra, rentabil pentru artist, şi pictură bună. Pentru această pictură bună, se impune, însă, o serioasă luare de măsuri: e nevoie de muncă, de experienţă nouă şi de promovarea interesului pentru artele plastice al marelui public. Prin muncă înţelegem, cu toţii, un lucru precis şi, deci, nu avem nevoie de explicaţii. Experienţa nouă, însă, se poate câştiga prin conveniri, în cadrul unui cerc de studii artistice, la care pictorii şi amicii artelor plastice să se lămurească reciproc asupra problemelor celor mai importante sau la ordinea zilei. Aceste conveniri ar trebui să se ţină cel puţin o dată pe lună. Sperăm să mai putem da unele sugestii în această privinţă. Pentru promovarea în public a gustului şi a dragostei pentru artele frumoase, credem, însă, că e timpul suprem ca Societatea Pictorilor Bucovineni să aranjeze, pe lângă salonul ei de toamnă, şi o expoziţie de primăvară, la care să participe, dacă se poate, toţi pictorii români, prin ceea ce au reprezentativ ca operă, dar, în primul rând, să participe elita pictorilor din România. Astfel, se va face şcoală, cultură artistică şi propagandă pentru artele frumoase. / Traian Chelariu („Glasul Bucovinei”, Nr. 4717, 25 decembrie 1935, pp. 9-11).

Salonul de iarnă

Actuala expoziţie a pictorilor bucovineni aduce o certă consacrare: Vasile Ştefan, un talent cu adevărat puternic.
Plecând de la un desemn neşovăitor, acest pictor îl depăşeşte prin culoare. Las la o parte consideraţiile generale, pe care le-aş putea aplica la V. Ştefan şi trec la tablourile lui, alegând, dintru început, o rară natură moartă, realizată major în verde şi violet puternic, tur de forţă pentru orice pictor.
Acvarelele, deşi sunt bune, n-au reuşit să mă intereseze, căci distonează neplăcut (evident, numai prin materialul plastic) de celelalte tablouri. Lucruri definitive: „Horecea” (în care lipsesc doar stihiile lui Drumur), „Ţeţina 2” şi „Balcic 1”. Foarte merituoase, celelalte uleiuri. „Pieta”, în orice caz, o îndrăzneaţă compoziţie, în care notez un cer greu, de plumb, în stranie armonie cu roşul de sub capul lui Hristos.
Regretăm că Vasile Ştefan n-a expus şi celelalte lucrări ale sale, îndeosebi un „Cernăuţi, oraşul dintre ceţuri”, văzut de la înălţime.
Continuând în aceeaşi vigoare, Vasile Ştefan are toate şansele să poată sta, odată şi odată, alături de Petraşcu în plastica românească.
Doamna Constantinovici-Hein, în manieră nouă. Această pictoriţă de vaste resurse, ai cărei munţi din alte expoziţii sunt atât de vii în amintirea mea, abordează teme din ce în ce mai dificile. „Stradă din Sibiu” şi „Case din Sighişoara” se evidenţiază îndeosebi.
Aş îndrăzni o sugestie vrednică de frumosul talent al doamne Constantinovici-Hein: să descopere Cernăuţii (Vasile Ştefan l-a şi descoperit, în parte!). Oraşul acesta ar putea deveni un nou Balcic pentru pictorii români. Într-adevăr, capitala Ţinutului Suceava oferă teme extraordinare. Indic: panorama oraşului, văzută de pe Dealul Viilor, valea Prutului, văzută de pe aceeaşi înălţime, iarna în faţa bisericii iezuite şi câte şi mai câte!, o minune de cobalturi, griuri şi verde…
Cred că i-am rămâne cu toţii recunoscători doamnei Constantinovici-Hein, dacă ne-ar da, în pânzele-i de puternică viziune plastică, aspecte din Cernăuţii aceştia imenşi şi neguroşi.
Cornel Dzierzek., o ieftină carte poştală: „Pace”, în care nu ştii ce să condamni întâi, prostul gust al subiectului sau coloritul neîndemânatic. „În umbră” nu spune nici el mare lucru. I-aş recomanda, acestui pictor, puţină nebunie…
Doamna Jadwiga Boronska, pictură veche, onorabilă în felul ei.
Ioan Cârdei, două copii bune. Aş dori să-l văd într-o expoziţie personală. Deocamdată, şovăiesc să mă hazardez în vreo concluzie definitivă.
Doamna Jadwiga Kochanowska expune tablouri curăţele.
Berthold Klinghofer, un fantast al culorii. Slab în portret, uneori excepţional de interesant în peisagii. De reţinut 108, 112, 107, 120, 121. „Peisaj”-ul (121) e de o factură îndrăzneaţă, care-l impune definitiv pe B. Klinghofer.
De la doamna Maria Krupensky aşteptăm să evolueze.
Eusebiu Lipeţchi, fotografii.
Doamna Elena Mănescu, pe drumul cel bun.
Admirabilele siluete de Parteniu Masichievici, care ar putea ilustra inspirat basmele fraţilor Grimm sau chiar pe Ispirescu. De ce nu încearcă acest lucru? Parteniu Masichievici e un fel de Walt Disney al nostru.
Remarc „Ţăranca” domnişoarei I. M. Rosenstock.
Paul Verona, uneori prea încărcat. Nu înţeleg de ce aleargă atâta pictorii români după Norvegii, Veneţii şi alte străinătăţi (cât de fade, uneori!), când au Cernăuţii, Dumbrava Roşie (e un merit al lui Vasile Ştefan că a descoperit-o), Vijniţe şi Adâncate la îndemână. Oare trebuie să vină străinii să ne arate cât de frumoasă e Bucovina? Revenind la Paul Verona, regăsesc vechile lui calităţi de culoare şi exuberanţă de linii, care l-au impus de mult. În concluzie, un pictor cu care ne putem mândri şi care nu mai are nevoie de calificative.
E. Rainer, abil.
Un poet tradiţional al culorii, profesorul Vladimir Nichitovici, un pictor care stă în deplina noastră stimă.
V. Zagorodnicov, violent, forţă în desemn, linie ciudată, dar impresionantă, un temperament care se realizează.
Încheind, regret absenţa pictorilor Milon Tarnavschi, Leon Hruşca, Urbanshi-Neczuya, şi Rudd Rybiczka, oameni de talent, care ar fi putut completa fericit armonia acestui salon de iarnă.
Un gând bun pentru organizatorul expoziţiei. / Mircea Streinul („Suceava”, nr. 3, 4 ianuarie 1939, pg. 2).

7. Mărturisitorii de întâmplări astrale

Selecţia pictorilor şi sculptorilor, mărturisiţi în această carte, aparţine vremurilor de demult, vremuri în care creatorii Bucovinei, artişti şi scriitori, răzbeau prin dezinteresul vâscos al societăţii spre lumină. Întâmplările acelea tocmai de asta sunt astrale şi nu cred că ar fi vreo diferenţă între cele descrise de Stefan Zweig („Orele astrale ale omenirii”) şi miraculoasele afirmări de spiritualitate românească, în condiţiile în care, în mod istoric, societatea noastră, definită, generaţie după generaţie, drept aprigă şi înfometată consumatoare şi irositoare de prezent, ignora şi ignoră tezaurul ei de spiritualitate, definitorie pentru acest dezinteres fiind petrecerea cernăuţeană elitistă din noapte morţii lui Bucevschi, coroborată, cum ar zice acuzatorii publici, cu risipirea operei mucenicului bucovinean al frumosului, din cauza zgârceniei iresponsabile a acelei societăţi.
Au mai existat, în trecutul nostru, şi alţi artişti bucovineni, dar care n-au clătinat boltirea bucovineană a timpului lor (aidoma clopotului-taur Buga), iar fără freamătul de lumină, încredinţat contemporanilor tăi, nu prea exişti, nu prea te învredniceşti la memorie. În turnul de fildeş vin numai stafiile, nu şi viii vii, iar rostul artei a fost şi va fi, dincolo de aflarea de sine, pe care o săvârşeşte artistul, acela de „şcoală”, aşa cum a fost definit acest termen de Traian Chelariu, în capitolul dedicat Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, deci ca iniţiere cât mai cuprinzătoare şi mai decisivă, cum, de altfel, se poate desluşi şi în titulatura Societăţii.
Mărturisitorii întâmplărilor pe care le întâlniţi în această carte, 28 la număr, la care se adaugă adunătorul acelor mărturii, trăitorul de frumos Gheorghe David şi, drept omagiu adus trudei lor, regretatul Emil Satco şi reputatul exeget al artei Valentin Ciucă, provin din medii diferite, dar au un statut comun, acela de Amici ai Artelor Plastice din Bucovina. Trei dintre ei, Eugen Maximovici, remarcabil şi ca mânuitor de cuvinte, Vladimir Zagorodnicov şi Ioan Cârdei, poet demn de toată atenţia din generaţia iconarilor, au săvârşit, din postura de pictori, şi închinări fără de care nimic nu există şi nici nu merită să existe, iar un al patrulea, Maximilian Monter, pictor austriac şi prieten al lui Eugen Maximovici, nimereşte oarecum întâmplător, dar benefic, prin memoria vie, deşi doar lujer fragil, a Bucovinei.
Celorlalţi autori de mărturii le sunt dator cu o prezentare sumară, chiar dacă îi puteţi întâlni, cu descrieri mai largi şi cu fragmente de operă, în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean” sau în recenta mărturie „Societatea Scriitorilor Bucovineni”.

Vicenţiu Babeş a intrat în contact cu spiritualitatea bucovineană „în causa unificării ortografiilor române”, la începutul verii anului 1865, când expediază, pe adresa Societăţii pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina, o scrisoare-manifest a Directoratului Asociaţiunii Naţionale din Arad, semnată, alături de Vicenţiu Babeşiu (aşa îşi scria numele, pe atunci, sub influenţa „lătinismului” etimologic), şi de ceilalţi doi co-directori, Antoniu Mocioni şi Dionisiu Pescutiu, manifest prin care se milita pentru „mediulocirea unei conformităţi în ortografia limbei române”, parteneri de discuţie ai bănăţenilor fiind bucovinenii I. G. Sbiera şi Vasile Bumbac. Dar prieten i-a fost, mai curând, Ciprian Porumbescu, deşi viitorul lider al Partidului Naţional Român din Ardeal întreţinea relaţii cordiale cu mulţi bucovineni.
Vicenţiu Babeş s-a născut, în 21 ianuarie 1821, la Hodoni, şi a murit la Budapesta, în 22 ianuarie 1907, după o frumoasă carieră de deputat al bănăţenilor în Dieta vieneză, din care făcea parte încă din toamna anului 1848.
Avocat, profesor, publicist, om politic, Vicenţiu Babeş s-a căsătorit, în 1851, la Viena, cu Sophia Goldschneider, austriaca fiind mama savantului… român Victor Babeş.

Adrian Bondar, epigramist, poet tânăr şi cam neîndemânatec, în anii 1938-1940, scria, uneori, rubrica „Curier literar” în ziarul „Suceava”, dar şi cronici dramatice suficient de interesante. Aflat sub „zodia” lui Mircea Streinul, a încercat, fără performanţe notabile, poeme în proză, după modelul celor ale lui Georg Trakl, pe care le traducea exemplar şi le publica Streinul.

Traian Chelariu s-a născut la Dărmăneşti, în 21 iulie 1906, şi a murit la Suceava, după un umilitor calvar, în 4 noiembrie 1966. Doctor în filosofie al Universităţii din Cernăuţi (1937), format ca filosof la Cernăuţi, la Paris şi la Roma, dar „acceptat“, în ultimii ani ai vieţii, doar ca lector al Institutului pedagogic din Suceava, a publicat „Exod“ (versuri, Cernăuţi, 1933), „Aur vechi“ (versuri, Cernăuţi, 1936), „Zaruri“ (eseuri filosofice, Cernăuţi, 1936) şi „Versuri de după-amiază“ (Cernăuţi, 1940). Celelalte cărţi s-au publicat postum, graţie lui Eugen Barbu, Ecaterinei Chelariu sau graţie lui Mircea A. Deaconu. În uitarea de după trăirea unor decenii de uitare, lui Traian Chelariu i s-au publicat „Scrieri lirice“ (Ed. Eminescu, 1970), „Necunoscuta“ (nuvele, Ed. Minerva, 1972), „Scrieri lirice (sonete pentru tine)“ (Ed. Eminescu, 1973), „Teatru“ (Ed. Minerva, 1976), „Poezii în vers alb“ (Ed. Junimea, 1983), „În căutarea Atlantidei“ (eseuri, Ed. Dacia, 1989).
„Lirismul pretutindeni insinuant“ al lui Traian Chelariu, de la „renaşteri şi iluminări în straturi profund uitate“ care exprimă „imposibilitatea noastră de a ne cunoaşte prin noi înşine“ şi obligă la „corespondenţe“, la cunoaşterea prin relaţionare, relaţionarea mitică, în care „geniul distinge, nu confundă şi creează, nu construieşte“, definit, astfel, de filosoful creator de program literar Traian Chelariu, „ascultă doar struna stranie-a luminii / ce mi te cântă ca pe o femeie / şi te-nveşmântă-n ceruri şi vecie”. Prin relaţionare de tip androgin, cealaltă jumătate, mereu căutată şi râvnită, devine hologramă, aparenţă de formă materială, şi dor (un fel de hologramă născocită de trăirile care nu se reconstruiesc prin numire, prin folosirea cuvintelor). Şi, astfel, femeia dă „viaţă vie frumuseţii“ sau răneşte „cu cea mai dulce rană“, devine „ţel ne-atins al rătăcirii”, dar pe care îl „ocolesc corăbierii”, „întunecă, dărâmă“, dar şi limpezeşte contururile celorlalte relaţionări: „Deşertăciune toate-s, numai crinii / de foc şi nea şi aur ai iubirii / răsar etern în undele luminii”.
Traian Chelariu modelează lumina până îi dă contur de femeie, punctul de sprijin cu care să mişte universul pentru a se afla pe sine. Şi, astfel, „lirismul, pretutindeni insinuant, îl fură pe poet unde nici nu a vrut să ajungă. În acest fel de a se abandona al poetului constă inspiraţia”. Iar Traian Chelariu nu şi-a dorit „a face poezie lirică din elemente pur melodice”, pentru că „poezia, din momentul în care vrea să fie muzică, nu mai e poezie”, dar a izbutit poezii de o melodicitate fermecătoare, pentru a concluziona, dincolo de noi, într-un sfârşit al sfârşitului şi început al adevăratelor începuturi: „Şi vis e femeia, nu o anumită femeie“.
E posibil ca doar în trăirea visului pe care-l numim femeie să stea raţiunea cosmică a existenţei noastre.

Aurel Fediuc, traducător din opera lui Giovanni Papini, publicase, în 1939, ilustrată de Rudd Rybiczka, o plachetă de versuri (Colecţia „Septentrion” din Cernăuţi), „Interior”, cuprinzând 35 poeme, care l-au „făcut oarecum şeful ultimei generaţii tinere bucovinene”, cartea însemnând, în opinia recenzorului de la „Junimea literară” (nr. 1-12/1939), „o răscruce sau, mai bine zis, o cumpănă a izvoarelor, în ţinutul poetic al domnului Fediuc. Poezia dumisale are ceva dur şi teluric. E o poezie virilă nedesrobită încă de propriile sale zguri fireşti”.
O a doua carte de poezie, ilustrată tot de Rudd Rybiczka, „Rodnicie”, a fost elogiată, în ziarul „Suceava”, de colegul lui de generaţie, Nicolae Tăutu.

Vasile Forminte-Ulian, câmpulungean get-beget, clocotind de patriotism local, dar şi de extazieri prozo-liricoide, s-a insinuat în Societatea Scriitorilor Bucovineni, arătându-şi disponibilităţile aparent creatoare în câteva tablete despre locurile de baştină şi în una despre rubedenia sa, pictorul câmpulungean Anton Mândrilă, o mărturie care, de altfel, îşi are importanţa ei, dincolo de verva omagială adusă până la graniţa ridicolului.

Corneliu Gheorghian, consilier de tribunal la Cernăuţi şi nepot de soră al lui Epaminonda Bucevschi, este tipologic pentru firea românului de fiecare zi, dar şi de fiecare secol, care apelează şi la memorie, dacă prin acest efort se poate lustrui pe sine. Dincolo de toate, contează că, şi prin eforturile lui, s-a închegat, în Bucovina, legenda Bucevschi, care conţine şi o fărâmă din personalitatea şi opera mucenicului frumosului.

Vasile Gherasim s-a născut la Marginea, în 26 noiembrie 1893, drept dâră de lumină cosmică pe cerul Bucovinei, pe care, din păcate, nu o mai conştientizăm, pentru că până şi simţurile noastre au fost abandonate în sipetul ferecat al uitării. A trăit puţin, doar până în 10 februarie 1933. Semăna, la chip şi la suflet, cu Mihai Eminescu şi, aidoma Luceafărului, a ars intens, trăind în doar 39 ani de viaţă o adevărată eternitate. S-a format ca om de cultură, ca exeget, ca filosof, ca poet şi ca prozator la gimnaziul greco-ortodox din Suceava, pe care l-a absolvit în 1914, în 1915, spre sfârşitul anului, mergând la Viena, unde va rămâne până în 1918.
La Viena, Gherasim s-a înscris la Facultatea de litere şi filosofie, dedicându-se studiilor clasice şi scriind primele sale nuvelele, pe care le va publica mai târziu. La Viena, mai tânărul student Lucian Blaga i-a fost cel mai bun prieten.
Întors la Cernăuţi, în 1919, funcţionează ca bibliotecar al Universităţii (1919-1921) şi ca profesor de filosofie la Liceul „Aron Pumnul”, la Şcoala Normală de băieţi şi la Liceul nr. 4. Profesor titular la Catedra de Istoria filosofiei, al cărei profesor suplinitor fusese din 1927, ajunge mult prea târziu pentru el, în 1932.
Ca poet, Vasile Gherasim, „pribeagul suflet (care) trimite nostalgii”, „vrea parcă-o rugăciune să şoptească” pentru a mărturisi, cu o incredibilă neostenire („puterea uriaşă-a re-nvierii”), că „iubeşte-adânc viaţa nesfârşită”, chiar dacă, în jurul său, „vreme ne-mplinită se scurge tot mai multă”, „şi tu, trudite suflet, cauţi pace / Zadarnic pribegind prin spaţii goale, / În tine însuţi cearcă-a te întoarce / Şi vei afla tămăduiri de boale”.
În poemele sale, Vasile Gherasim şi recreează identităţile şi dialoghează, deşi, „simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte”, deşi el cunoaşte conturul păsării şi conturul zborului, deşi e înzestrat cu memorie („Mi-aduc aminte: / Sufletu-mi trăia când s-a născut Hristos”) şi poate mărturisi veacurilor: „E-atâta linişte în lume / Că-mi vine-a crede că acum se naşte Dumnezeu. / Şi-i ger / Şi stelele lucesc”. Pentru mărturisire, el nu are nevoie de cuvinte (şi Iulian Vesper avea să susţină că tăcerea este cel mai desăvârşit poem), ci doar de „clipa cea cu-adevărat trăită”, care desigur că-i „mai presus de seaca veşnicie”, clipa iubirii ca o întoarcere a păsărilor călătoare sau ca o trecere a mugurilor în floare (aluzie cât se poate de străvezie şi de legitimă la un filosof ca Vasile Gherasim la Argimpassa, la mitologica trecere a zăpezii în iarbă), clipa mai presus de eternitate („Să cadă-n nopţi cu lună oricât o vrea doar bruma! / Ce schimbă-aceasta oare în rostul marii vieţi?), clipa învăluirii în singurătate ca într-un „mormânt al voioşiei“, singurătatea lui Gherasim însemnând, în fond, revenirea în acel „cândva am fost sferici şi pe deplin fericiţi“ care consacră mitul androginului.
Vasile Gherasim, poetul, este un „dor fără margini“, o pasăre cu o aripă în iarbă şi cu cealaltă în cer, numai că „pasărea măiastră zburat-a într-o seară / Spre locuri unde este mai multă primăvară”, iar Bucovina spiritului s-a făcut arbore, „iar arborele-n urmă rămase părăsit / Şi-n bezna cea opacă pustiu şi desfrunzit“.
După Vasile Gherasim au rămas şi câteva studii eminesciene, inventariate meticulos de Leca Morariu, studiile acelea însemnând, probabil, şi expresii ale unei cosmice solidarităţi: „Eminescu în serviciul şcoalei“ (Şcoala, 1921, pp. 242-246), „Eminescu ca optimist“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 485-503), „În satul Eminovicenilor“ (Convorbiri literare, 1922, pp. 834-845), „Eminescu la Viena“ (Junimea literară, 1922, pp. 374-379), „Familia Eminovici“ (Convorbiri literare, 1923, pp. 185-188), „George Drogli“ (Adevărul literar şi artistic, 1923, nr. 194, pg. 4), „Iarăşi originea lui Eminescu“ (Revista Moldovei, 1923, nr. 5, pp. 1-11), „Influenţa lui Schopenhauer asupra lui Eminescu“ (Transilvania, 1923, pp. 520-559), „Ipoteştii lui Eminescu“ (1924), „Mihai Eminescu“ (Junimea literară, 1929, pp. 281-284), „Eminescu – Luceafărul“ (Junimea literară, 1930, pp. 419-430).

Ion Grămadă, fiul lui Costan al lui Nicuţă Grămadă, s-a născut la Zahareşti, în 22 decembrie 1885 / 3 ianuarie 1886. A fost gimnazist la Suceava, până în 1906, student la Cernăuţi şi Viena, unde, în 16 iulie 1913, şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie.
În 1904, a debutat în literatură, publicând în „Junimea literară“, în cadrul concursului literar organizat de gazeta lui Iancu Nistor, povestirile „De Înviere“ (nr. 4) şi „Mihalache Trăsnea“ (nr. 7 şi 8), „Mihalache Trăsnea“ apărând şi în „Convorbiri literare“ (nr.5/1904, pp. 161-164), dar cu titlul „Reîntoarcerea“ (ca şi în revista Liceului Naţional din Iaşi, „Spre lumină“, care publică povestirea în 1906). În acelaşi an 1904, în 15 octombrie, i se publică în „Luceafărul“ din Budapesta povestirea „În ajunul despărţirii“, cu care participase la concursul din vară al revistei.
Până în 1914, când îşi va asuma destinul neamului, Ion Grămadă va arde intens în publicistică („Junimea literară“, „Apărarea naţională“, „Deşteptarea“, „Tribuna“, „Românul“, „Viaţa românească“, gazeta vieneză „Deutsches Volksblatt“), conturând, între timp, o operă literară şi una ştiinţifică, deşi, în domeniul istoriei, prefera „răspândirea conştiinţei istorice în cercuri cât mai largi“, după modelul lui Gustav Freytag şi ale sale „Bilder aus der deutschen Vergangenheit“ (Ion Andrieşescu, Însemnări şi amintiri, pg. 65).
Povestirile lui Ion Grămadă, „Din război“ (1905), „In Abbiategrasso“ (1905), „De ajun“ (1906), „Grota din Adelsberg“ (1909), „Studenţii“ (1909), „Hagigadar“ sau „O noapte de groază“ (1911), anunţau un prozator de mare forţă, dar care n-a mai răzbit, pentru că a ales să moară pentru neam şi ţară, convins fiind, ca şi Alecu Hurmuzachi, odinioară, că „atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă şi le spulberă vântul“.
Ion Grămadă ar fi putut fi, ar fi putut însemna mult pentru literatura română, iar proba geniului său literar trebuie căutată şi în fragmentele târzii, precum cel publicat de „Junimea literară“ nr. 1-3/1923, sub titlul „Vremuri de bejenie (1914)“. Textul acesta, temelie a unei plănuite „cărţi a sângelui“ depăşeşte prin măiestrie aproape tot ce s-a scris până atunci în literatura română; nu cred să existe o metaforă a destinului amar al neamului nostru mai sugestivă decât scena intrării bieţilor ţărani în Catedrala din Cernăuţi, pentru a se închina, înainte de a pleca la oaste, sfântului rămas disponibil, deci unor rămăşiţe de dumnezeire, unor cioburi de sacru aidoma ruinelor de pe câmpurile de bătaie.
În timpul scurtei sale vieţi, Ion Grămadă a publicat doar o broşură cu povestiri istorice, „Din Bucovina de altădată“ (Biblioteca „Steaua“, Bucureşti, 1911), şi monografia „România Jună din Viena / 1871-1911“ (Arad, 1912), celelalte lucrări rămânând risipite prin presa vremii sau pierzându-se pentru totdeauna.
A căzut la Cireşoaia, în 27 August 1917. Fugise din Bucovina, în 1914, militase pentru intrarea României în război şi, pentru că a avut convingerea împlinirii idealului naţional, a ales să sfinţească şi cu sângele lui Întregirea Neamului.
I s-ar fi cuvenit gloria Eroului, a Eroului care a ales să moară, a Eroului care, odată cu viaţa, şi-a sacrificat şi opera literară, cărţile lui rămânând veşnic nescrise, precum acea istorie a literaturii bucovinene, la care lucra de prin anul 1909, sau „Cartea sângelui“, primul său roman, din care ne-a rămas doar fragmentul la care am făcut referire.
Când s-au împlinit 85 de ani de uitare, am adunat, sub titlul „Cartea sângelui“, toate textele literare ale lui Ion Grămadă şi mai tot ce s-a scris despre el, pentru a încredinţa memoria scriitorului-erou trăitorilor din cinci mii de gospodării bucovinene. Din păcate, nici noi nu suntem generaţia care să-l merităm, generaţia care să împlinească datoria obştească prelungită în timp de Dimitrie Marmeliuc: „Un monument lui Ion Grămadă pe pământul Bucovinei – iată care este datoria noastră, a tuturora“. Din fericire, la 90 ani de la sacrificiul Eroului, în 27 August 2007, vreo zece bucovineni, singurii care mai există pe pământul acesta deja pustiit, au pus mână de la mână şi, astfel, monumentul închinat lui şi datorat de nouă decenii, operă a tânărului artist plastic sucevean Cezar Popescu, a putut fi amplasat la Stroieşti, în aşa fel încât din piatra lui să poată scruta Eroul, cu melancolie, înspre satul lui natal, Zahareştii.

Al. Lupu este un nume de publicist cernăuţean, probabil profesor, despre care nu am putut afla ceva.

Petre Luţa s-a născut la Cernăuţi, în 14 martie 1891, şi a murit, la Braşov, ca refugiat bucovinean, în 20 aprilie 1971. Artist plastic modest, viceprimar al Cernăuţilor în legislaturile lui Dimitrie Marmeliuc, secretar al Comisiei Monumentelor Istorice şi, pentru un an, preşedinte al Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, prieten şi protector al artiştilor şi scriitorilor, avea, după cum mărturisea fiul său, Ion Luţa, şi el un pasionat al artei, o impresionantă colecţie de tablouri şi de manuscrise, în bună parte pierdută, după invazia sovietică din 1940. Dar fragmentele de istorie a artelor plastice bucovinene, scrise de tată şi de fiu, rămân şi merită preţuite şi din perspectiva recunoaşterii dragostei lor aproape mistică pentru artă.

Oreste Luţia, profesor la gimnaziul din Rădăuţi, apoi universitar cernăuţean, a fost şi un publicist plin de vervă, de înţelegere şi de dragoste pentru spiritualitatea bucovineană.

Procopie Milişte s-a născut la Gemenea, în 1 mai 1913, şi a murit, la Iaşi, în 23 ianuarie 1964. Poet „c’un Olimp minuscul” şi, tot după spusa lui citire, „liricul motan” de prin preajma lui Mircea Streinul, căruia îi era, de altfel, un prieten apropiat şi de nădejde, Procopie Milişte încercase o poezie în stilul imnic al anticilor elini, sfârşind în preţiozităţi precum „Deşteptarea Rigalei”, „Caseta lui Noe” etc.
În 1935, a publicat poemul „Bibliografie lirică în memoria ţăranului Horia”. Figurează în antologiile tinerilor poeţi bucovineni, publicate, în 1938 şi 1939, de Mircea Streinul şi, respectiv, de E. Ar. Zaharia.

Vladimir Mironescu, siretean prin naştere şi prin primele studii, a ajuns „architecht şi profesor acad.” La Bucureşti, semnând, prin gazetele bucovinene, cu numele uşor înnobilat de iniţiale (Vladimir S. T. M. Mironescu), studii interesante şi temeinic documentate, precum cel intitulat „Mănăstirile şi bisericile întemeiate de Ştefan-cel-Mare / Domn al ţării Moldovei”, de referinţă până astăzi.

Dacă ar mai fi avut istorie şi pentru ultimii 18 ani de viaţă, cei de supravieţuire sub teroarea securităţii, probabil că Alexandru Leca Morariu, al doilea fecior al preotului şi cărturarului Constantin Morariu, născut la Toporăuţi, în 25 iulie 1888, ar fi izbutit să-şi împlinească opera pe deplin. Au rămas după el zeci de mii de pagini scrise, dar Leca, după cum se vede din jurnal şi din documentările lui, abia se pregătea pentru opera cea mare şi definitivă. A scris, desigur, până în ultima clipă de libertate, cu o disperare şi cu un eroism care-l farmecă pe Constantin Loghin, el însuşi un erou al mărturisirii, dar care, lucrând ultimele numere ale „Revistei Bucovinei“, nu se mai vede pe sine, fiind copleşit de exemplul confratelui său.
Leca Morariu a fost filolog, lingvist, istoric, critic literar, etnolog, profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Cernăuţi, director al Teatrului Naţional şi al Institutului de Literatură, Etnografie şi Folclor din Bucovina, întemeietor şi coordonator al publicaţiilor Buletinul „Mihai Eminescu“ (1930-1943, circa 400 pagini pentru fiecare număr), „Făt-Frumos“ (1926-1944, revistă polemică, în care publica şi poezie cultă, şi epigrame, şi proză literară, şi studii istorice, şi studii monografice), precum şi „Fond şi formă“ (1938-1944).
Între timp, pentru că numai lui putea să-i mai rămână timp, publica masiv în paginile publicaţiilor „Junimea literară“, „Viaţa Nouă“, „Deşteptarea“, „Gazeta Bucovinei“, „Revista Bucovinei“ etc. sau încredinţa tiparului cărţile care să-i contureze opera: „De la noi. Poveşti“ (1920), „Războiul Troadei“ (1923), „Institutorul Creangă“ (1925), „Drumuri moldovene. Pe urmele lui Creangă“ (1925), „La fraţii noştri“ (1928). Şi a mai publicat o mulţime de studii despre viaţa şi opera lui Iraclie Porumbescu, Ciprian Porumbescu, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Nicu Gane, T. Robeanu, Iacob Negruzzi etc.
Viaţa lui Leca Morariu e ciudată, ba chiar capricioasă. A crezut în Austria, a luptat pe frontul italian (faptele lui de „vitejie“ fiind povestite în scrisorile adresate lui Victor Morariu), apoi a venit în Bucureşti ca trufaş ocupant austriac, dar trezit la realitate de Dimitrie Onciul, care l-a atenţionat că Austria va pierde războiul.
După Unire, Leca Morariu îşi găseşte motivaţiile interioare în prietenia lui cu iredentiştii români din Bucovina (prietenul lui, Ion Grămadă, dar şi fratele, Aurel Morariu), insinuându-şi un antiaustriacism de care n-a fost capabil, iar, uneori, şi un antiregăţenism în bună parte justificat.
Împăcat cu sine, în ciuda viforoaselor sale izbucniri împotriva tuturor, Leca Morariu, care se căsătorise cu Octavia Lupu, fata politicianului Teofil Lupu, o femeie frumoasă, bogată, cultă şi cu aptitudini artistice remarcabile, devine liderul de necontestat al spiritualităţii bucovinene. Ce-i drept, avea şi erudiţia necesară, şi o inepuizabilă putere de muncă, şi o capacitate de a sintetiza incredibilă, toate acestea suprapunându-se peste un talent literar autentic, manifestat prin frazări care amintesc de Iorga, de la care Leca Morariu chiar împrumută imagini de genul „căruntele ziduri“, „slăvitele ei turnuri“, „şi o tristă, şi o veselă duioşie“ etc.
În viaţa culturală a Bucovinei, Leca Morariu şi-a pus pecetea inconfundabilă, striată de exagerări şi de neadevăruri afirmate prin omisiune. Se bate pentru înfiinţarea unui muzeu autentic, dar elimină dintre întemeietorii reali pe Karl Adolf Romstorfer, arhitectul vienez care a scos cetatea din pământ şi ne-a reconstruit bisericile şi mănăstirile. Mai dur decât Iorga, care-i recunoştea, cu strângere de inimă, meritele, Leca Morariu îl şterge, pur şi simplu, pe vienez din memoria locurilor. În general, de-a lungul întregii sale cariere interbelice, Leca Morariu procedează diametral de cum procedează fratele lui, Victor, adică mărturiseşte pe alţii doar pentru a se înfăţişa pe sine. La temelia soclului său, real şi meritat, zac o mulţime de cadavre. Altminteri, adică dacă îi ignorăm egocentrismul şi exploziile de răutate sufletească, Leca Morariu rămâne un personaj cultural admirabil, o adevărată emblemă a Bucovinei interbelice.
A sfârşit şi el în exil românesc, în 1963, la Râmnicu Vâlcea.

Ionel Negură s-a născut, în 5 ianuarie 1909, la Putna şi a murit, în 2 iulie 1985, la Bucureşti. Fratele său, Radu Negură, a fost un pictor postbelic remarcabil. Economist şi statician de marcă al Bucovinei, dar şi publicist de marcă, Ionel Negură face parte din legendara echipă a revistei rădăuţene „Muguri”, apărută, începând cu ianuarie 1924, sub privegherea profesorilor Ilie Vişan şi Em. Isopescu, prin strădania tinerilor hurmuzăcheşti Mihail Horodnic, Iulian Vesper, Ionel Negură, Eugen Prelipcean, Ion Roşca, Aurel Prelipcean şi Constantin Pavlovici, ilustratorul revistei fiind viitorul mare pictor „italian” Eugen Drăguţescu.
Ionel Negură are contribuţii însemnate, alături de Aurel Morariu, fratele lui Leca Morariu, în întemeierea mişcării cooperatiste din Bucovina.

Gheorghe Noveanu, autor al unei cărţi de poezie, „Laude”, apărută în 1943, în Colecţia SSB, elogios prezentată de critica literară a vremii şi, în special, de Constantin Loghin, care vedea în Gheorghe Noveanu „un ager mânuitor al ideilor, fiind un filosof şi un teolog”, impresionând prin „vigoarea tinerească, pe care o afirmă “ în textele sale.

Eugen I. Păunel, profesor universitar, colaborator tenace al impresionantei publicaţii interbelice „Codrul Cosminului”, se număra printre intimii legendarului tribun unionist Ion I. Nistor.

Eugen Pohonţu (1897-1992), ofiţer şi, din această postură, profesor la Liceul Militar din Cernăuţi şi comandant al „Străjii Ţării”, până în 1934, când a fost transferat la Liceul Marelui Voievod Mihai din Bucureşti, cu obligaţia de a se ocupa de educaţia micuţului… Mare Voievod, are reputaţia de a fi contribuit la întemeierea Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, din postura de întâiul ei preşedinte (ceea ce nu este adevărat, Societate fiind înfiinţată în 31 ianuarie 1932, sub preşedinţia lui Paul Verona) şi de prim critic al artei în Bucovina.

Sextil Puşcariu s-a născut la Braşov, în 4 ianuarie 1877, oraş în care şi-a făcut şi studiile gimnaziale, urmate de studii universitare în Germania, la Leipzig (1895-1899), apoi în Franţa, la Paris (1899-1901) şi Austria, la Viena (1902-1904). A sosit la Cernăuţi, în anul 1906, ca titular al Catedrei de Limba şi Literatura Română, după pensionarea lui I.G. Sbiera, şi ca decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Cernăuţi, din 1908, până în primăvara anului 1919, când pleacă la Cluj, iar o stradă cernăuţeană începe să-i poarte numele, faptele ardeleanului fiind demne de recunoştinţă şi încununate ca atare după exemplul lui Pumnul, cel care-l numea nemuritor pe Bariţiu, pe când acesta trăia.
Doctor în litere din 1889, membru corespondent al Academiei Române din 1905 şi titular din 1914, Sextil Puşcariu, bun prieten al lui Iancu Nistor şi colaborator statornic al „Junimii literare“, a coordonat, practic, actul Unirii Bucovinei cu Ţara, după întrunirea secretă a „înţelepţilor ardeleni“ în casa lui Isidor Boda fiind chemat Iancu Flondor pentru a i se încredinţa „steagul“ şi înfiinţându-se ziarul „Glasul Bucovinei“, cel mai răspândit în provincie, care vede lumina tiparului începând cu ziua de 22 octombrie 1918.
În primăvara anului 1919, Puşcariu a refuzat postul de Guvernator al Bucovinei în favoarea celui de prim rector român al Universităţii din Cluj (din postura de Comisar general al Consiliului Dirigent privind organizarea Universităţii din Cluj), de ctitor al „Muzeului Limbii Române“ (1919) şi al buletinului „Muzeului Limbii Române“ din Cluj, „Daco-Romania“, 1921, 1922, 1936-1938 (Vol. IX., 696 pagini).
Opera lui Sextil Puşcariu, începută în Bucovina, e diversă, amplă şi profundă, savantul, membru în delegaţia României la Liga Naţiunilor de la Geneva, în perioada 1922-1925, dominând spiritualitatea românească.
A publicat: „Schiţe“ (în revista Vatra, II, 1895), „Die rumänischen Diminutivsufixe“ (Leipzig, 1899), „Lateinisches ti und ki im Rumänischen, Italienischen und Sardischen“ (Leipzig, 1904), „Rapoarte despre cărţi prezentate la concurs pentru premii“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920-1921, pag. 121, 165), „Raport asupra dicţionariului“ (Analele Academiei, Tom XLI, 1920- 1921, Bucureşti, 1922), „Din perspectiva Dicţionarului“ (Tipografia Ardealul, Cluj, 1922), „Literatura Română“ (Biblioteca Semănătorul, Nr. 70, Arad, 1925), „Dicţionarul Academiei“ (Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926), „Studii istro-române“, Vol. 2, (Academia Română, Bucureşti, 1926), „Istoria Literaturii Române“ (Editura Krafft şi Droibeff, Sibiu, 1939), „Micul atlas lingvistic român“ (Muzeul limbii române), „Îndreptar şi vocabular ortografic“ (în colaborare cu Naum A. Teodor, Editura Cartea Românească, Bucureşti), „Istoria literaturii române“ (epoca veche, Sibiu, 1930), „Limba română“, Vol. I (Bucureşti, 1940, Vol II urmând să apară postum, în 1950), „Dicţionarul Academiei“, Tomul I (Bucureşti, 1913, 1934, 1937, 1940, 1948, 1949, până la cuvântul „lojniţă“) etc.
Reprezentant al României la Institutul Internaţional de Cooperaţie Intelectuală de pe lângă Societatea Naţiunilor (1922), membru în Comitetul Internaţional de Lingvistică, începând cu anul 1936, dar şi membru al Senatului Legionar, Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Crohmălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran. A fost înmormântat, în 7 mai 1848, la Braşov.

Mircea Streinul, cel mai tulburător şi mai deplin spirit bucovinean, s-a născut, în 2 ianuarie 1910, la Cuciurul Mare. A studiat la Liceul „Aron Pumnul“ din Cernăuţi, apoi, din pricina sărăciei, dar şi dintr-un imbold mistic, a urmat teologia la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a făcut debutul în revista „Junimea literară“. A colaborat cu versuri, proză şi recenzii la „Tribuna“, „Spectatorul“, „Munca intelectuală“ (toate în Cernăuţi), „Îndrumarea“ (Rădăuţi), „Cronica românească la Cernăuţi“, „Răboj“ (Bucureşti). „Balada spunerii de moarte“ apărusese în revista „Floarea de foc“ (Bucureşti), iar fragmente de roman, povestiri, schiţe, versuri, dări de seamă şi polemică apăreau în foiletonul ziarului „Glasul Bucovinei“. În 1932, deci la 22 de ani, avea, în manuscris, romanul „Zenobia Magheru“ şi un ciclu de poeme, „Spuneri de moarte“, lucrând la romanul „Sanatoriul viselor“ şi adunând material pentru despre poetul bucovinean Constantin Berariu. Tradusese, deja, versuri de Uhland, Platen şi Richard Dehmel.
Era la fel de incredibil de tânăr şi scria, răspunzând polemic unui critic neghiob, despre unul dintre poemele sale, „Tarot“: „Poemul e lucrat în formă ternară, însă pe două idei (vezi tehnica sonatei). Cele două idei sunt mereu suprapuse: arcanele majore (viaţa cosmică) şi cele minore (viaţa omului) – adică: 1) conceperea peste fire a sufletului (vezi strofa primă a poemului); 2) acceptarea trăirilor nemediate şi coborâte în trup pentru cunoaşterea morţii. Deci arcanele majore nu sunt excluse“ (Revista Iconar, nr. 5/1936).
Când publicase „Tarot“, abia împlinise 25 de ani. Când şi-a urmat povaţa de ştiutor de moarte („Atunci, să-ţi lipeşti urechea de pământ, ca să-l auzi cum cântă“), în 17 aprilie 1945, abia împlinise 35 de ani.
În numai doisprezece ani de neastâmpăr şi trudă, Mircea Streinul a publicat „Carte de iconar” (versuri, Cernăuţi, 1933), „Itinerariu cu anexe în vis“ (premiul naţional de poezie pe anul 1934 al Societăţii Scriitorilor Români; Cernăuţi, 1934), „Tarot sau călătoria omului“ (cu cinci gravuri de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1935), „Divertisment“ (Cernăuţi, 1936), „Zece cuvinte ale fericitului Francisc din Assisi“ (Cernăuţi, 1936), „Comentarii lirice la poeme într-un vers de Ion Pillat“ (Cernăuţi, 1936), „Legionarii urcau spre cer“ (roman, Cernăuţi), „Poeţii tineri bucovineni“ (antologie, cu 14 portrete de Rudolf Rybiczka; Cernăuţi, 1938), „Aventura Domnişoarei Zenobia Magheru“ (Bucureşti, 1938), „Ion Aluion“, (Cernăuţi, 1938), „Viaţa în pădure“ (Bucureşti, 1939), „Mircea Streinul – Opera lirica / 1929-1939 Vol. I (Cernăuţi, 1939), „Guzli sau Tsui-Tsui, romanul unui băiat de stradă“ (1940), „Drama casei Timotei“ (Bucureşti, 1941), „Prăvălia Diavolului, Vol. I-II“ (Bucureşti, 1942, despre ororile stalinismului după ocuparea Bucovinei în 1940 de către Rusia bolşevică), „Soarele răsare noaptea“ (Bucureşti, 1943). „Băieţi de fată“ (Bucureşti, 1944).
Cărţile lui rodiseră, fuseseră doar încredinţate neamului, cu convingerea că „există un destin al creaţiei, care nu poate fi forţat nici în bine, nici în rău“ (Revista Iconar, nr. 5/1936). Îşi pusese întrebări şi intuise, sau poate chiar aflase, cum se poate „preface gândul în munţi de tăcere, în veşnicie încremenită, în luceafăr, în soare, în inimă“. Şi nu-i mai păsa dacă bursa traficului de valori literare îl va descoperi înrudit cu Rilke sau Trakl, pentru că se ştia înrudit, încă din viaţa cosmică, doar cu „iconarii“ bucovineni, pe care, unul după altul, îi aşeza mai presus de sine, îi răsădea în inima lui ca să atingă cu crengile cerul.
Mircea Streinul a însemnat o zodie norocoasă, cea a „întoarcerii la realităţile naţionale“ prin iluminări care să risipească negura „duhului vechi, statornicit în canoane colbăite de neîntrebuinţare, dar întru tot acceptate“ încă. Hotărâse că generaţia lui trebuie să-şi asume responsabilitatea neîmbătrânirii prin acceptarea raţionalismului bătrânilor, ei înşişi îmbătrâniţi de tineri. Mircea Streinul nu mai putea accepta tradiţia şi obiceiul, preferând saltul în timp înspre datină, deci înspre mit, înspre timpul primordial în care omul („cenuşă de lume“) devenea „lucru spus pe nume, / cu literă neagră, care, / când o citeşti, te doare“, iar această teză taoistă a efemerităţii numitului şi a eternităţii nenumitului zace subconştientă în datină, acolo unde „veghează Capricornul, regentul anului“, moartea şi învierea luminii. Memoria subconştientă, cea care durează legăturile cu moşii (întemeietorii datinii), este, ca şi la Vesper, ca şi la ceilalţi iconari, ba chiar ca şi la Gavril Rotică, „lutul“, în vreme ce „dragostea“ relaţionează cu lumea, în căutarea armoniei cosmice („Îl voi numi Tao, deşi nu are nume“, spunea Lao Tse, fără să ştie că, pe pământurile europene, i s-a spus Anu, iar în spaţiul dintre numele Tao şi numele Anu, Anu-Yahve), deci a „credinţei“. Legăturile acestea determină un alt nenumit, căruia i s-a spus, ca să ştim noi, numiţii, la cine ne referim, Poezie. „Ea e unică, unică aşa cum numai dragostea, credinţa şi lutul pot fi“, scria Mircea Streinul, într-o vreme în care încerca să dea nume detaliilor dintr-un anume panteon, în care, dacă nimerim, ne-am putea rătăci şi însingura. Nici urmă de onirism nu întinează punerile în lumină prin atribuiri de nume, deşi departe, în întunericul de după destrămare, putem întrezări „duhul vechi“ şi halucinant al părţii inconsistente din noi („în suflet am o ladă de gunoi, / ca fiecare, şi azurul meu, / puţin, se spurcă fără semn, / în lada scârnavă de lemn“), al omului cu vanitate de „haiduc de stea măruntă“.
A murit, la Bucureşti, în 17 aprilie 1945.
Semn că ne-a iubit şi că i-am rămas datori cu dragoste.

Neculai Tăutu s-a născut la Cislău-Buzău, în 24 noiembrie 1919, dar a venit de tânăr la Cernăuţi, unde a făcut liceul, urmându-l pe tatăl său, ofiţer de carieră şi tacticianul „Străjii Ţării”. A colaborat la ziarul „Suceava”, iar în 1940, când i-a apărut cărticica „Tăceri peste apă vie”, Mircea Streinul i-a scris prefaţa şi i-a pus la dispoziţie patru gravuri de Rudd Rybiczka. A intrat în Societatea Scriitorilor Bucovineni în 2 octombrie 1943, an în care i-a apărut şi cartea de versuri „Mătănii pe zăpadă”. Cariera literară din vremea comunismul este suficient de cunoscută, inclusiv datorită savuroaselor „Întâmplări cu scriitori”. A murit, la Bucureşti, în 13 iunie 1972.

N. Tcaciuc-Albu s-a născut pe moşia Flondorenilor, la Rogojeşti, în 11 noiembrie 1885. La Siret, unde şi-a început studiile, l-a avut dascăl pe fratele lui Mihai Teliman, foiletonistul vizitând, într-o bună zi, şcoala şi cerând ca elevul Nicolae Tcaciuc-Albu să vină în faţă şi să urce pe catedră, ca să-l vadă toţi şi să înţeleagă cum trebuie să fie şi ei. Studiile secundare şi cele universitare le-a făcut la Cernăuţi, luându-şi doctoratul în litere în anul 1920. A fost profesor la gimnaziul din Suceava, între anii 1916-1918, apoi a plecat la Cernăuţi. Despre Unire, sărbătoare la care a participat cu entuziasm, a scris amănunţit, vioi, izbutind un text al întâmplărilor retrăibile, un text care se citeşte-trăieşte cu o ciudată bucurie a sufletului, reprodus în câteva rânduri de revista „Magazin istoric“.
N. Tcaciuc-Albu, universitar de marcă al Bucovinei, dar şi poet al grupării „Iconar“, a publicat mult prin gazetele vremii, şi-abia atunci când a simţit că a venit sorocul neliniştii, în 1944, şi-a adunat o parte din creaţiile poetice între coperţile unei cărţi, publicată în refugiu românesc, la Brad. Cartea îndrăgitului patriarh bucovinean a fost, imediat, salutată cu entuziasm, parcă profitându-se de acelaşi ultim soroc al neliniştii.
Nicolae Tcaciuc-Albu a fost un cărturar bucovinean de o frumuseţe dumnezeiască. A îndurat nemeritata prigoană românească de stânga, apoi, în 1960, s-a stins în anonimatul cenuşiu şi dezumanizant al Bucureştilor. Cartea lui nu cred să se mai afle prin bibliotecile bucovinene. La Suceava, în curtea centrală a închisorii, a fost arsă, împreună cu cărţile tuturor iconarilor, în vara anului 1952. O văzuse arzând şi Ilie Ilisei, un alt deţinut politic bucovinean, şi o individualizase în rugul incredibil pentru că tocmai o citise, înainte de a fi arestat. Arestat şi el, arestate şi cărţile lui.
O parte dintre poemele publicate de N. Tcaciuc-Albu (semna doar cu iniţiala prenumelui) se mai pot afla prin vechile gazete bucovinene.

Dragoş Vitencu, poet al unei singure cărţi, „Caiet de duminică“ (Cernăuţi, 1943), s-a născut la Cernăuţi, în 15 octombrie 1908. Ca poet, Dragoş Vitencu „e-atât belşug de linişti” încât „citeşte ca vracii-n stele”, identificând semnele scrierilor cosmice „şi se aţine-n calea drumeţilor târzii“ pentru a se plânge de singurătate: „În jurul meu e-aşa de mult pustiu / Că-n lume parcă numai eu sunt viu. / Şi-n fiecare zi pe drumuri fără rost îmi port / Povara nesfârşit de grea a sufletului mort“. Numai că poemele sale „de duminică“, care impresionează prin cursivitate „de o impunătoare corectitudine stilistică“ (Grigore C. Bostan) absorb lumină şi iradiază lumină, îndemnând „să trecem câmpul şi pădurea / tot mai departe, tot aiurea”, înspre „amurg târziu de toamnă timpurie“, în care trecerea inventariază şi retrăieşte „hârjoana, iarba, sturzii şi tot ce astăzi nu e“.
După război şi după ispăşirea nevinovăţiei „iconariste“, Dragoş Vitencu, ultimul aprig căutător de vechi documente vechi româneşti, se recuperează parţial pe sine şi izbuteşte să publice o biografie romanţată despre „Viaţa pasionată a lui Ciprian Porumbescu“ (Bucureşti, 1974). A murit în 28 iunie 1981, la Bucureşti, lăsând în manuscris un al doilea „caiet de duminică“, pe coperta căruia a scris „Cronica romanţată a târgului meu“, dar şi o mulţime de manuscrise, care-şi aşteaptă, la Suceava, în patrimoniul „Simion Florea Marian”, împlinirea destinului.

Calendarul Artelor Plastice din Bucovina

0

Eusebie LIPETSKY (m. 18.06.1970, Bazeruth, Germania)
Dimitrie LOGHIN (n. 13.10.1910, Boteşti-Horodniceni)
Ion CÂRDEI (m. 10.12.1970, Bucureşti)
Maria SELESCHI (n. 24.09.1870, Cernăuţi)
Vladimir NICHITOVICI (n. 28.09.1890, Rădăuţi)

1

Anton MÂNDRILĂ (m. 22.08.1951, Bucureşti)
Epaminonda BUCEVSCHI (m. 13.02.1891, Cernăuţi)
Ioan H. SÂRGHIE (m. 17.12.1971, Câmpulung Moldovenesc)
Rudd RYBICZKA (n. 26.03.1911, Vaşcăuţi pe Ceremuş)
Vera VESLOVSCHI-NIŢESCU (n. 10.09.1901, Câmpulung Moldovenesc)
Leon HRUŞCA (m. 18.09.1961, Cluj-Napoca)
Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (m. 05.11.1981, Graz, Austria)

2

Ion PÂŞLEA (m.1952, Câmpulung Moldovenesc)
Leon KOPELMANN (m. 08.09.1982, Cernăuţi)
Parteniu MASICHIEVICI (m. 20.09.1952, Caransebeş)
Franz JASCHKE (m. 06.11.1842, Viena)
Dimitrie LOGHIN (1982, Suceava)

3

Epaminonda BUCEVSCHI (n. 03.03.1843, Iacobeni)
Ioan H. SÂRGHIE (n. 08.03.1893, Pârteştii de Jos)
George BILAN (n. 17.05.1883, Stupca)
Franz Xaver KNAPP (m. 1883, Cernăuţi)
Eugen DRĂGUŢESCU (m. 1993, Roma)

4

George LOWENDAL (10.05.1897, St. Petersburg – 18.02.1964, Bucureşti)
Eugen DRĂGUŢESCU (19.05.1914, Iaşi – 1993, Roma)
Leon KOPELMANN (n. 25.05.1904, Vovcineţ, Lucavăţul de Sus)
Vera VESLOVSCHI-NIŢESCU (m. 03.08.1974, Bucureşti)
Vladimir ZAGORODNICOV (m. 09.11.1984, Graz, Austria)

5

Franz JASCHKE (n. 1775, Rosenthal-Silezia)
Cornel DZIERZEK (m. 10.05.1965, Cernăuţi)
Leon HRUŞCA (n. 22.02.1895, Cernăuţi)
Maria SELESCHI (m. 26.03.1955, Turda)
Ştefan VASILE (n. 22.11.1905, Băluşeni, Botoşani)

6

Paul VERONA (m. 15.01.1966, Bucureşti)
Eugen MAXIMOVICI (m. 04.02.1926, Cernăuţi)
Ion CÂRDEI (n. 12.09.1906, Smârdan, Dorohoi)
Vladimir ZAGORODNICOV (n. 27.09.1896, Kursk, Rusia)

7

Eugen MAXIMOVICI (n. 1857, Văşcăuţi pe Ceremuş)
Parteniu MASICHIEVICI (n. 07.02.1887, Cuciurul Mare)
Paul VERONA (n. 09.04.1897, Herţa)
George LOWENDAL (n. 10.05.1897, St. Petersburg)
Archip ROŞCA (n. 28.07.1877, Braşca, Ilişeşti)

8

Cornel DZIERZEK (n. 07.01.1888, Hliviţa, Cernăuţi)
Anton MÂNDRILĂ (n. 15.01.1898, Câmpulung Moldovenesc)
Rudd RYBICZKA (m. 06.10.1998, Kressbronn, Germania)

9

Vladimir NICHITOVICI (m. 1979, Iacobeni)
Eusebie LIPETSKY (n. 05.06.1889, Verbăuţi, Zastavna)
Franz Xaver KNAPP (n. 03.09.1809, Tachau)
Ion PÂŞLEA (n. 24.09.1869, Bozovici, Banat)
Isidora CONSTANTINOVICI-HEIN (n. 26.12.1889, Câmpulung Moldovenesc)

Bibliografie

„Bucovina”, Cernăuţi, 1850
„Călători străini prin Ţările Române”, V
„Codrul Cosminului”, Cernăuţi, 1933-1934
„Făt-Frumos”, Suceava, 1931
„Gazeta Bucovinenilor”, Bucureşti, 1934, 1935, 1936
„Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1920, 1935
„Junimea Literară”, Suceava-Cernăuţi, 1907, 1908, 1924, 1926, 1928, 1930, 1932
„Revista Bucovinei”, Cernăuţi, 1943
„Revista Politică”, Cernăuţi, 1891
„Suceava”, Cernăuţi, 1939

BLAGA, Lucian, „Trilogia cosmologică”, Editura „Minerva”, 1988
CIUCĂ, Valentin, „Un secol de arte frumoase în Bucovina”, Muşatinii, 2007
DRĂGUŞANUL, Ion, „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, Muşatinii, 2007
DRĂGUŞANUL, Ion, „Societatea Scriitorilor Bucovineni”, Muşatinii, 2008-12-13 DRĂGUŞANUL, Ion, „Bucovina faptului divers”, Grupul editorial „Ion Grămadă”, 2003
DRĂGUŞANUL, Ion, „Identităţi deturnate”, Grupul editorial „Muşatinii ¤ Bucovina viitoare”, 2000
ELIADE, Mircea, „De la Zalmoxis la Gengis Han”, Editura „Humanitas”, 1995
SATCO, Emil, „Enciclopedia Bucovinei”, Suceava, 2006