Păcat dumnezeiesc

Era o noapte limpede şi vastă
vag rezemată-n umărul meu stâng
când, pricepând că îmi lipseşte-o coastă,
am mers la Dumnezeu ca să mă plâng,
şi-abia îngenunchiasem eu cuminte
pe treptele din căile lactee
şi-am şi văzut cum cosmicul părinte
îmi modela din coastă o femeie,

dar ce femeie!, suplă, mlădioasă
şi-aidoma minunilor cereşti,
că-am şi-ntrebat: De ce-i aşa frumoasă?,
iar Dumnezeu zâmbi: Ca s-o iubeşti!…

Apoi, desigur, au trecut trei zile
până-am simţit, din nou, că n-am o coastă
şi-am protestat cu închinări umile:
De ce-ai făcut-o, Doamne, aşa proastă?!,
iar cosmicul părinte îmi zâmbise
cu bunătatea lui dumnezeiască
şi-ntr-un final al zâmbetului zise:
Fără prostie, cum să te iubească?

Morala: Doamne, Doamne, ce năpastă
că n-ai ştiut să lucri cu folos
şi-a trebuit să faci femeia proastă,
de nu-ţi ieşi bărbatul şi frumos!