Ţara lui tercea-Bercea: guvernanţii
Vorbind de guvernanţi, cumva caduc,
să recunoaştem – doar nu suntem caţe! –
că-s generoşi acei ce ne conduc
prin modul lor de a ne ţine-n braţe!
Caricatură de Radu Bercea
Epigramă de Ion Drăguşanul
Minunea de la Maglavit: Maria Petre din Parepa
Înainte de a reveni la tema primelor „temeri” bisericeşti faţă de hăruirea reală a ciobanului Petrache Lupu din Maglavit, trebuie precizat că, în perioada tulbure, dar exaltată dintre cele două războaie mondiale, între har şi ideologie exista o graniţă confuză şi indecent de subţire.
Aproape simultan cu mitul lui Petrache Lupu se consolida şi un altul, cel al fetei de ţăran Maria Petre, din Parepa, cu o „întâlnire” cu Dumnezeu, apoi şi cu „cel rău” aproape penibilă. Mă refer, desigur, la scenariul pus la punct de preoţi.
Conform scenariului, Maria Petre (cam ciudată dubla referire la „piatra”, cu care s-a durat biserica, Petre sau Petrache Lupu şi… Maria Petre) cam întârzia, noaptea, prin sat, aşa că, într-o noapte îl întâlneşte pe „Bătrân”, care-i cere să anunţe lumea că trebuie să se pocăiască, iar pe locul întâlnirii să dureze o mănăstire. 
În altă noapte, tânăra fată dă cu ochii de „diavol”, un flăcău cu gânduri „necurate”, care-i cere să meargă cu el, dar mult prea credincioasa tinerică îi refuză, pudic, avansurile amoroase şi, iac-aşa a izgonit diavolul, doar făcându-şi cruce.
Relatările despre puterile vindecătoare ale Mariei sunt puţine, dar viaţa ei, ca şi în cazul lui Petrache Lupu, determină apariţia unei superbe mănăstiri.
Nici Petrache Lupu, nici Maria Petrea nu acceptau nimic pentru binele pe care-l făceau omenirii, dar Biserica aduna cu evlavioasă hărnicie toţi banii disponibili.
Nu e puţin lucru să impui unei întregi societăţi un punct de vedere moral întru trăirea vieţii, să fii, în fond, piatra pe care se durează o mănăstire, chiar dacă nu ai fi făcut şi alte minuni (iar Petrache Lupu, om sărac, pe parcursul întregii îndelungatei lui vieţi, chiar a făcut şi minuni – şi se va vedea ce fel de minuni şi cum anume).
pasărea şi clipa
O haită de maidanezi gălăgioşi spulberă, pentru o clipă, liniştea vizionară a Agorei, dar, din fericire, câinii trec, iar politica militantă rămâne. Rămâne să încânte spiritualiceşte sufletul liderului sindical, care îşi fixează privirile pe chipul de bujor veştejit al tribunului Plosneac şi care tremură de emoţie, o emoţie vie şi perceptibilă, care nu poate scăpa nici măcar oratorului, care continuă şi mai avântat:
– Lăsăm, în continuare, porţile deschise oamenilor de calitate cu care ştim că va trebui să înfăptuim politica Partidului după câştigarea alegerilor…
Într-adevăr, porţile Partidului şi alte tuturor partidelor, galbene ca şi băncile din cel mai mic parc al oraşului, stau larg deschise, iar lumea politică circulă, intră-iese, caută, află ce-i trebuie sau pleacă mai departe.
Leafa lunară a unui consilier local sau ţinutal este de minimum două milioane lei, pentru participare la o singură şedinţă lunară de consiliu, aşa că reorientările ideologice se produc rapid şi conform legilor implacabile ale dialecticii.
„Doamne, de n-ar zice iar că-s rozaliu ca un purceluş abia înţărcat!”, se frământă, tot lăuntric şi asemeni oricărui personaj dintr-un roman cu chichirez, liderul de sindicat, ascultându-l pe orator cu sufletul dezbinat între ură neputincioasă şi respectuoasă evlavie.
– Acceptând înrolarea sub un stindard, am dobândit calitatea, ca să spun aşa, de „ofiţer” al Partidului, continuă Vanea Plosneac, fără să observe că în jurul băncii lui galbene, care deja scârţâie din încheieturile putrede, s-au adunat mai toţi maidanezii oraşului. Ca politician sunt adeptul unui percept în afara moralei creştine: Să răspunzi cu forţă răului, altfel eşti răspunzător pentru extinderea lui.
De parcă ar pricepe ceva, maidanezii se trag cu un pas îndărăt şi mârâie subţire.
– Iubesc şi admir, de când mă ştiu, oamenii vrednici şi cinstiţi, care, în viaţa lor, reuşesc să îmbogăţească zestrea de valori, cu care specia noastră umană îşi asigură necontenit progresul.
La capătul aleii, Dragoş, nebunul oraşului, se opreşte, ridică piatra şi o zvârle spre piţigoiul care trece în zbor chinuit pe deasupra urbei.
Maidanezii, atenţi la tot şi la toate, urmăresc să vadă dacă piatra doboară pasărea, apoi cată cu priviri lacome spre politicianul care vorbeşte trecătorilor.
Prin religii, prin patrii şi prin etnii, oamenii renunţă, fără să vrea, la unica lor identitate reală. Se strâng, grupuri-grupuri, participă la ceremonii şi acceptă identitatea mistică a participării la spectacol. Apoi, nu mai au de ales, trebuie să trăiască după regulile stabilite acolo, unde s-au adunat prima oară pentru a încerca să înţeleagă împreună. Deprind un anume limbaj şi îşi imaginează doar între limitele acestuia. Visează, nădăjduiesc şi există între aceleaşi limite. Cine încearcă evadări este izgonit, ca să nu primejduiască aparenta ordine a convenţiilor comunitare, numite religie, patrie, etnie.
Valorile tradiţionale ale umanităţii înseamnă tot atâtea îngrădiri pe care omenirea le-a acceptat, de dragul unei autosugestionate împăcări cu sine. Valorile tradiţionale ale umanităţii sunt, de fapt, jaloanele incapacităţilor ei.
Odată cu trecerea timpului, odată cu inventarea roţii, legilor şi destinului, oamenii şi-au modificat înfăţişarea şi sunt asemeni idolilor ocazionali, idolatria devenind, încetul cu încetul, principala caracteristică a vieţii pe pământ.
– Prostii!, protestează aproapele meu, apoi vorbim despre ale noastre.
– Ai auzit, continuă el, că în Helsinki s-a comis, în luna iunie a anului 2001, o singură infracţiune? Închipuie-ţi că un tânăr biciclist a rulat pe trotuar şi i-a cerut unei bătrâne să se ferească din calea lui!…
Străluceşte de satisfacţie chipul aproapelui, de parcă lui i s-ar datora absenţa criminalităţii în oraşul Helsinki. Îl las să se bucure, în definitiv, costă atât de puţin să-ţi bucuri aproapele. Fericirea lui constă doar în a nu fi contrazis.
– Şi încă una: americanii vor folosi clonarea în tratarea bolilor de oase, a infirmităţilor şi handicapurilor fizice!…
Străluceşte de mândrie aproapele meu şi nu costă nimic să-i amplifici fericirea doar prin simplul gest de înclinare a capului. Aprobarea îi dezlănţuie optimismul, iar aproapele meu încearcă o beţie a sufletului atât de molipsitoare încât şi eu ajung să mă simt mândru de inexistenţa criminalităţii în oraşul Helsinki şi de uriaşele progrese realizate de cercetarea ştiinţifică americană.
Ne strângem mâinile, apoi pornim fiecare înspre altă direcţie, pentru a duce oraşului veşti încurajatoare şi a-l elibera de angoase.
Liderul de sindicat, care nu pierde nici o ocazie de a se afla la timp în Agora, simte că se sufocă de indignare în faţa excesului de demagogie, aşa că foloseşte, iarăşi, spray-ul de astm, dar fără să înregistreze vreo uşurare. Se simte bietul de el atât de strivit între sediul sindicalelor şi palatul administrativ, încât ar lua-o la fugă spre unde o vedea cu ochii, dar e prea inteligent ca să o şi facă.
El ştie că e suficient să se ridice de pe banca vopsită în galben şi, imediat, pe scândura liberă, se aşează altcineva.
Tot aşa şi în politică: cum te ridici, cum se aşează altul, aşa că-i musai să-ţi reconsideri poziţia să cauţi şi să te faci necesar altundeva.
Până mai ieri, sindicalistul a fost democrat, dar democraţii l-au dezamăgit profund şi tragic, dându-i de înţeles că, în legislatura care urmează, nu va mai fi desemnat pentru un loc eligibil în Consiliul Ţinutal.
Fără loc eligibil, democraţia nu face nici doi bani, aşa că bietul lider s-a văzut obligat să înceapă tatonări disperate pentru identificarea unui alt loc eligibil pe listă.
În zilele care au urmat, a avut o întâlnire discretă chiar şi cu Stelian Săcureanu, o întâlnire care i-a umplut sufletul cu atâta speranţă încât, vreme de o lună, n-a mai avut nevoie să folosească spray-ul contra astmului.
Îi era suficient să iasă în părculeţul cu bănci galbene, în Agora zilei, şi să zică:
– Ţara, domnilor, se află în pericol de a fi federalizată. O să-mi asum eu responsabilitatea păstrării integrităţii ei, slujind cauza unui partid autentic naţional!
În clipele acelea, liderul era magnific.
Semăna, cumva, cu tribunii naţionali de altădată, mai ales dacă îi priveai imaginea oglindită în geamurile discret fumurii ale băncii de peste drum.
Din păcate, Slelian Săcureanu pare să fi uitat de el imediat şi-atunci imaginea tribunilor naţionali a prins să se estompeze, să se dilueze încet-încet, şi-abia după prima ploaie imaginea reflectată în geamurile largi ale băncii a prins iarăşi contur, dar un alt contur, amintind în mod straniu de Vanea Plosneac, care şi el e un tribun al adevăratului sentiment naţional, din moment ce a declarat, cu diverse ocazii, că religia lui este Făgetina.
Dincolo de fereastră, eterna zbatere a sevelor numără anotimpurile, presurând asupra oraşului nostalgii de pripas. Dincolo de copaci şi de gardul din sârmă ghimpată, care-i desparte, pentru totdeauna, copilăria de adolescenţă şi de restul vieţii, rătăcesc nostalgiile adevărate, profunde, clătinătoare.
Bărbatul aparţine oraşului acesta, anotimpurile acestui oraş îi înfăşură singurătatea.
Dincolo de păduri şi de sârmă, i-au rămas doar copilăria, o soră şi toate mormintele străbunilor. De aici până dincolo e cale de aproape jumătate de veac şi o înşiruire de dealuri domoale, pe care le poţi păşi în cel mult o jumătate de zi, dacă ai avea cum răzbate printre armele grănicerilor şi prin gardul ghimpos care-ţi împarte viaţa în două.
Grănicerii sunt pioni pe tabla de şah a Istoriei, iar gardul – expresia vrăjmăşiilor ei primitive. Ca să dispară, ar fi suficient să ne abandonăm înstrăinările şi să ne rupem de dogme, ceea ce este imposibil, pentru că Istoria nu poate exista fără înstrăinări şi fără dogme.
După aproape o jumătate de veac, într-o clipită blajină a omenirii, bărbatul păşeşte liber spre punctul cardinal al copilăriei sale. Ajunge într-un sat, care nu mai este al copilăriei, şi întreabă, din poartă, în poartă, de fata lui Gătej, cel bejenit în sudul Bucovinei, dar oamenii tineri ai satului nu-şi mai amintesc de vremurile bejeniei şi nici de victimele lor. Doar bătrânii mai tezaurizează astfel de întâmplări.
În sat, există un singur om bătrân, o femeie sleită de doruri tainice şi care nu poate închide ochii, pentru că localnicii nu reuşesc să-i aprindă lumânarea cea bună, care să o călăuzească în lumea cosmică a împăcărilor depline.
Străin, în satul naşterii sale, bărbatul cercetează colbul drumului şi, deodată, regăseşte urmele desculţe ale copilului de odinioară. Calcă pe urme de parcă ar vrea să se recupereze pe sine şi să-şi mute, apoi, naşterea în oraşul celorlalte trăiri.
Durează recuperarea urmelor, până în uşa unei case bătrâneşti durează recuperarea urmelor.
Când apasă pe clanţă, lumânarea din sfeşnic se aprinde singură, poleind încăperea într-o lumină mângâietoare.
– Te-ai întors, Constantine!, murmură glasul femeii de dincolo de aproape o jumătate de veac.
Departe, în templul Istorie, se încheagă prima ei lacrimă.
BOA(la) la români: reforma
Guvernele – desigur, de pe timpuri –
ne demonstrează-n modul cel mai ciclic
că nu acel ce paşte oi pe câmpuri
împarte-apoi şi… caşul mioritic.
Caricatură de
Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA
Epigramă de Ion Drăguşanul
Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti
Vama Moldoviţei, la care negustorii lioveni, în baza privilegiului lui Alexandru cel Bun, din 6 octombrie 1408, plăteau „câte un groş şi jumătate de grivnă” de povară – la dus, şi „câte doi groşi” de povară, la întoarcerea din Ardeal, a fost dăruită mănăstirii Moldoviţa, în 18 noiembrie 1409. În numai doi ani după aceea, se va forma şi satul Vama, care şi el va fi dăruit mănăstirii (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.21).
În 15 februarie 1410, Alexandru cel Bun închină munţii mănăstirilor, dăruind Moldoviţei „Suhardul mare şi mic. Iar hotarul acestor munţi, începând din vârful Jireapănului, care este deasupra Fântânii Reci, la Coşna Mică, în jos pe Coşna, până la păltinişul lui Branco, şi de acolo în jos la Coşna Mare, până la piciorul Suhardului Mare şi de acolo drept la deal, până în vârful Suhardului, şi de acolo pe vârful Suhardului, până la obârşia Rusaii, şi de acolo, în vale, pe părău până la râul Bistriţa, şi de acolo la vale, cu Bistriţa, până la gura pârâului Fântânii Reci şi până la vârful Jireapănului”.
În textul uricului de danie, scris în slavonă de Brateiu logofăt, cuvintele „păltiniş” şi „picior” sunt caligrafiate în româneşte (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 21-22).
În 14 aprilie 1411, satul Vama este, deja, un sat mare, cu lazuri numeroase, dar, din voia lui Alexandru cel Bun, teritoriile obşteşti şi vămenii ajung în proprietatea mănăstirii Moldoviţei.
În anul acesta al aservirii obştii, moşia vămenilor începea „din vadul Moldovei, care este mai jos de satul Câmpulung, cu poiana, drept la gura Geredzea şi în sus, pe părău, până la obârşie şi de acolo la Măgura Moşului, şi de acolo la spărturi şi la Măgura Plopului, şi de acolo la Fântâna Sărată, şi de acolo pe dealul Frasinilor, drept la Râul Strâmt, la deal, pe Suha, unde cade în Moldova, şi de acolo pe Moldova la pârâul Ceteţe, în sus pe pârâul Cetăţelii până în vârful Dealului Mare, şi de acolo tot cu obcina Dealului Mare, cu toate izvoarele care cad în Moldova şi Moldoviţa, până la obârşia Frumosului, unde cade în Moldoviţa, şi de acolo peste Moldoviţa, la gura râului Deea, şi de acolo la obârşia Deii, muntele şi, de acolo, pe dealul Paltinului, unde cade în Moldova, în vad, în jos de satul Câmpulung, unde mai înainte am început” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp. 24-26).
Soacra lui Alexandru cel Bun, doamna Anastasia, primeşte, în 6 iulie 1413, o uriaşă moşie, formată din „satul Coţmanul mare, cu toate Cătunele ce ţin de el, anume Suhoverhul, Hijvicea, Davidăuţi, cu toate locurile ce ţin de ele, până sub Valeva, apoi spre Valeva, până la pădurea ce se cheamă Dumbrava”.
După moartea venerabilei soacre, toate aceste sate vor trece „în stăpânirea Episcopiei de Rădăuţi, a sfântului Neculai, unde sunt îngropaţi moşii” voievodului moldav (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pp.31-32).
Moş-strămoşii pârteştenilor au fost dăruiţi, împreună cu satele şi moşiile lor, în 13 aprilie 1415, „mănăstirii panului Ivan vornic” de Suceava şi, apoi, de Tulova (Tolva), „care este la Humor”. Satul risipit al pârteştenilor cuprindea Soloneţul (actualul sat Pârteştii de Sus), adică „un sat la obârşia Solonţului, unde au fost Tatomir şi Partea”, şi Pârteştii de Jos, adică „seliştea Dioniş”. Dioniş (Dienliş, în alte urice mai târzii) a dat numele său cătunului Deleni din Pârteştii de Jos (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol.I, pp.36-37).
Cu Ivan sau Oană vornic s-a pierdut o legendă interesantă. Avusese doi copii, un băiat, pe care l-a făcut stareţ al Moldoviţei, dăruindu-i moşioara din apropiere, şi o fată, pe care a înzestrat-o cu o moşioară lângă Tulova (Vorniceni),
Oare întâmplător se numesc, şi astăzi, moşiile de odinioară ale copiilor lui Ivan vornic Frumosul şi… Frumoasa?
În 20 ianuarie 1456, Petru Aron hotărăşte ca toţi „aceşti oameni, oricâţi sunt în acele sate, să aibă de la noi slobozenie de toate dările şi muncile noastre, să nu plătească dare, nici posadă, nici podvoadă, nici iliş să nu dea niciodată, nici la jold să nu umble, nici la cetate să nu lucreze, nici la mori şi nici o slujbă sau muncă de a noastră să nu lucreze, nici să ne plătească, ci numai să slujească şi să muncească acestei sfinte mănăstiri mai sus scrise. De asemenea, şi venitul, tot cât este de la acele sate (adică dare, posadă, podvoadă, iliş, jold, muncă etc), acela tot să fie al mănăstirii. Şi, de asemenea, judeţii de la Suceava sau vornicii sau oricare dintre ureadnici sau pripăşari sau osluhari să nu îndrăznească să turbure pe aceşti oameni, nici pentru nimic să-i judece şi nici să-i prade, nici gloabă şi nici tretină să nu ia de la ei, fie că s-ar întâmpla furt sau duşegubină sau răpire de fecioară, şi acestea toate să fie ale mănăstirii, ca şi toate gloabele şi venitul tot. Şi călugării să judece pe aceşti oameni ai lor sau noi înşine. Şi, de asemenea, cât este hotarul acelor sate, pe apă sau în pădure, ei să fie volnici să-l apere. Iar cine s-ar afla că prinde peşte sau taie pădurea în hotarul lor, fără voia lor, pentru aceasta să dea gloaba, 12 grivne. De asemenea, oricât pripas va fi în acele sate iarăşi să fie al mănăstirii” (Documente privind Istoria României, XIV, XV, vol. I, pg.284).