Minunea de la Maglavit: Maria Petre din Parepa

        Înainte de a reveni la tema primelor „temeri” bisericeşti faţă de hăruirea reală a ciobanului Petrache Lupu din Maglavit, trebuie precizat că, în perioada tulbure, dar exaltată dintre cele două războaie mondiale, între har şi ideologie exista o graniţă confuză şi indecent de subţire.

         Aproape simultan cu mitul lui Petrache Lupu se consolida şi un altul, cel al fetei de ţăran Maria Petre, din Parepa, cu o „întâlnire” cu Dumnezeu, apoi şi cu „cel rău” aproape penibilă. Mă refer, desigur, la scenariul pus la punct de preoţi.

         Conform scenariului, Maria Petre (cam ciudată dubla referire la „piatra”, cu care s-a durat biserica, Petre sau Petrache Lupu şi… Maria Petre) cam întârzia, noaptea, prin sat, aşa că, într-o noapte îl întâlneşte pe „Bătrân”, care-i cere să anunţe lumea că trebuie să se pocăiască, iar pe locul întâlnirii să dureze o mănăstire.

         În altă noapte, tânăra fată dă cu ochii de „diavol”, un flăcău cu gânduri „necurate”, care-i cere să meargă cu el, dar mult prea credincioasa tinerică îi refuză, pudic, avansurile amoroase şi, iac-aşa a izgonit diavolul, doar făcându-şi cruce.

         Relatările despre puterile vindecătoare ale Mariei sunt puţine, dar viaţa ei, ca şi în cazul lui Petrache Lupu, determină apariţia unei superbe mănăstiri.

         Nici Petrache Lupu, nici Maria Petrea nu acceptau nimic pentru binele pe care-l făceau omenirii, dar Biserica aduna cu evlavioasă hărnicie toţi banii disponibili.

         Nu e puţin lucru să impui unei întregi societăţi un punct de vedere moral întru trăirea vieţii, să fii, în fond, piatra pe care se durează o mănăstire, chiar dacă nu ai fi făcut şi alte minuni (iar Petrache Lupu, om sărac, pe parcursul întregii îndelungatei lui vieţi, chiar a făcut şi minuni – şi se va vedea ce fel de minuni şi cum anume).