Un paradox şi-un tragic echivoc
prin vremea turnătorilor persistă:
deşi e cert că n-au trăit deloc,
dosarul lor confirmă că există!
Caricatură de Radu Bercea
Epigramă de Ion Drăguşanul
Deja-i un adevăr de stat
de importanţă mondială:
Ea, Mona Muscă, n-a turnat,
ci a luptat pentru… morală!
Caricatură de Radu Bercea
Epigramă de Ion Drăguşanul
Era noapte, o noapte poleită în aur, şi rătăceam prin împrejurimile oraşului, căutând atent pe sub felinarele nopţii, când, în liniştea de început de lume, a vibrat, aidoma zăpezii artificiale pe geamul lui Tao, nedesluşitului şi neprecizatului Tao, vocea bărbată şi retorică a lui Cornel Udrea:
– Globalizăm globalizare, dar umorul, zâmbetul, hohotul, unde sunt?
Am tresărit, doborând, din nebăgare de seamă, un mănunchi de stele, care au prins să pâlpâie metalic şi umed pe o culme de deal, precum focurile mitice, înrădăcinate ancestral deasupra comorilor tainice. Şi-am urcat culmea dealului grăbit, agăţându-mă de rămurişul ghimpos al cerului înstelat, apoi am început să sap, să caut, să muşc din brazde, convins că voi descoperi o comoară sau măcar o parte din veşnic dispărutele documente ale securităţii.
*
În noaptea aceea de început de lume, am săpat, am sfârtecat cu disperare pe culmea dealului, gelos şi invidios pe Atlas, căruia i s-a ursit doar să ducă povara pe grumaz, şi ar fi durat o veşnicie, dacă n-ar fi înşfăcat Cornel Udrea secera de pe cer şi nu mi-ar fi aruncat-o ursuz, dar cu foarte multă bunăvoinţă:
– Încearcă, dracului, şi cu asta!…
Am încercat şi am izbutit, cu mult înainte de conturarea tivirilor sângerii ale răsăritului, să dezvelesc suficient mormântul din culmea dealului.
– Zâmbete!… Marcel Mureşanule, poftim unde şi-au găsit ăştia să-şi îngroape zâmbetele!, a exclamat cu năduf Cornel Udrea, deşi eu ştiu, pentru că am fost martor, că nu noi le-am îngropat.
Şi, în vreme ce Udrea şi Mureşeanu păşeau pe cer înspre Gura Humorului, eu mi-am împlut buzunarele şi sânul cămăşii cu zâmbete, apoi m-am îndreptat, împleticit de osteneală şi de ierburile care-mi înfăşurau gleznele, spre oraş.
*
Ciudat mai era oraşul în dimineaţa de după noaptea de început de lume, când m-am întors cu buzunarele şi cu sânul cămăşii doldora de zâmbete.
O primăvară stranie fâlfâia din aripi prin pustietatea neliniştitoare şi fără sfârşit. Şi-am prins să-mi aduc aminte pustiire cu pustiire, de parcă eu aş fi rămas memorie vie a globalizării: mai întâi, s-au globalizat în Spania, în Portugalia, în Italia, ba chiar şi pe la capătul lumii, cei sărăciţi de guvernarea de stânga; ulterior, s-au globalizat ţăranii, pe care normele şi regulile europene i-au adus la sapă de lemn, în vremea guvernării de dreapta. Apoi s-au golit şi oraşele, în urbea mea rămânând numai măturătorii de zâmbete… phii!, cât de bine îmi aduc aminte!
Plecaseră toţi. Dezlegaseră animalele şi le lăsaseră în plata Domnului, apoi se bejeniseră prin lume toţi românii, care cu ce putuseră duce în bocceau de pe umeri, iar ţara rămăsese vraişte, în dezordine şi din ce în ce mai ameninţată cu clauza de salvgardare, aşa că s-au ivit, pe neaşteptate, măturătorii de zâmbete şi au prins să facă ordine. Pământul, înţelenit sau din veac înnobilat cu păduri, l-au retrocedat bisericii şi tare s-au mai bucurat ierarhul locului şi diaconul lui, îmbrâncind preoţimea pe calea de pulbere a globalizării neamului:
– Nu-i pentru voi, ci pentru gloria bisericii şi pentru slava lui Dumnezeu!… Voi plecaţi, mergeţi şi însoţiţi-vă turma pe calea ispăşirii, căci a voastră va fi împărăţia cerului!…
Măturătorii de zâmbete s-au oploşit, apoi, în sediul Palatului Administrativ, împărţind etajele pe doctrine, etajul de dreapta şi etajul de stânga. După expirarea unui ciclu electoral se întâmplă şi câte-o rotaţie la guvernare, prin schimbarea etajelor.
Ierarhul locului şi diaconul său stăpânesc pustietatea de dincoace de Palatul Administrativ, pe care, într-un rând, au încercat să-l revendice, pe motiv că ar fi fost construit din banii Fondului Religionar, dar tentativa aceea nevinovată, menită să sporească gloria bisericii şi slava lui Dumnezeu, era să se termine rău de tot, printr-o nouă secularizare, pusă la cale prin solidarizarea întregului eşichier politic.
*
Urât mi-a mai fost în vremea din urmă! Rătăceam prin pustietate şi, când osteneam, mă aşezam în iarbă deasă, scoţând din sânul cămăşii şi de prin buzunare mulţimea de zâmbete ale nimănui, cu care jucam arşice.
– Ar trebui să le aduci ofrandă bunului Dumnezeu şi să-ţi mântuieşti sufletul prin cinstirea bisericii!, se tot ţin după mine, cu glas mieros, ierarhul locului şi diaconul său, dar scap de ei, în fiecare zi, cu o replică acidă:
– Veşnicia mea este iarba. Pentru că şi sufletul e muritor…
Spun chestia asta cu o anume amărăciune şi cu aşa o lehamite, încât îi aud pe Udrea şi pe Mureşeanu scrâşnind pe cerul întins darabană sunătoare peste Gura Humorului („Dar unde-i umorul? Nu e suficient să te joci cu zâmbetele, precum Lao Tse cu pietricelele, dacă nu izbuteşti să smulgi hohote de râs!”), apoi mă revolt:
– Prea multă pustietate, iar pustietatea şi biserica nu râd niciodată! De asta mă bucur că şi sufletul e muritor!
Ierarhul locului şi diaconul său, fără să priceapă înspre cine zvârl sufletul, devin împăciuitori:
– O, deci aţi făcut şi dumneavoastră teologia!… În cazul ăsta, cât cereţi pe zâmbete? Avem parale berechet, că ne tot trimit românii globalizaţi ca să slujim pomenirea sufletelor străbunilor lor întru veşnică odihnă… Avansaţi, vă rugăm, o sumă pentru zâmbete şi putem negocia…
Dar eu nu vând şi nu vreau să le ofer zâmbetele înstrăinate, pe care le tot port prin buzunare şi prin sânul cămăşii ca să pot îndura timpul măcar până la moartea sufletului.
*
De la o vreme, nu mai sunt singur. Încep să fie încarceraţi, aici, la marginea Europei, delicvenţii continentali. Precum Australia, odinioară, ţara de la marginea continentului începe să fie repopulată, dar nimeni, nici măturătorii de zâmbete, ferecaţi în Palatul lor Administrativ, nici ierarhul locului şi diaconul său, care-şi văd tulburate sfintele moşii mănăstireşti, nu-i întâmpină şi nu se bucură de venirea lor. Doar eu mă bucur din toată inima şi-mi aud sufletul pâlpâitor tresărind viu, fremătând viu, deja despovărat de singurătate.
Şi încep să împart fiecărui delicvent, încarcerat în pustietatea de la răsăritul continentului, câte un zâmbet. Când îmi golesc sânii cămăşii şi buzunarele cândva doldora de zâmbete, îi duc spre culmea dealului şi rămânem, împreună, acolo, aproape de cer.
– Dar unde-s hohotele de râs?, auzim rostindu-se retoric dinspre Gura Humorului şi izbucnim în râs.
– În armonie, în regăsire!, spune cineva. În deplinătatea de după timp, în concreteţea desluşirii generaţiei de aur…
Nu sunt atent la cine zice: Lao Tse, Ahura Mazda, Hesiod, eu, ce contează!
Proză de Ion Drăguşanul
Caricatură de Radu Bercea
Ascensiunea a început odată cu lecturarea ediţiilor on-line ale revistelor şi ziarelor, ba poate că niţel mai târzior, atunci când, fremătând de emoţie şi de o ciudată nelinişte, şi-au postat primul lor protest pe „forum”. La drept vorbind, nu era chiar un protest; sau poate că era mai mult decât atât, ceva crucial şi extrem de periculos. Pentru că, dacă este să recunoaştem cinstit, nu există curaj mai tranşant şi mai primejdios decât curajul anonimului.
*
În noaptea aceea doldora de ore astrale ale omenirii, citiseră ei un articol oarecare despre un politician la modă. Şi nu le-a plăcut că s-a scris despre un astfel de personaj, aşa că au răspuns, cu mult curaj, invitaţiei de a-şi exprima părerea pe „forum”: „Acesta este un bou boşorog”.
Au încercat, apoi, să trimită mesajul, acel prim zvâcnet al sufletelor care îşi caută dimensiunea eroică, dar Reţeaua s-a împotrivit, cerându-le, imperativ, o semnătură.
– Asta nu-i libertate! Dacă-ţi cer să semnezi, înseamnă că vor să te prindă şi să te bage la ocnă…
Şi n-au mai trimis mesajul, dar şi-au trăit întâiul eşec în aflarea libertăţii cu reverberaţii cosmice.
Timp de vreo lună s-au tot plâns, în stânga şi în dreapta, de cumplitul abuz, apoi au aflat că pe „forum” poţi semna oricum şi fără nici o responsabilitate, aşa că le-a mai venit inima la loc. Şi au semnat „Dracula”. Pentru că aşa le-a venit şi nici nu i-ar fi putut bănui cineva, ei fiind nişte oameni cu multă credinţă în Dumnezeu şi care frecventau biserica şi când nu era nevoie.
*
Vreme de vreo doi ani de zile, au trăit numai pe „forum” şi s-au implicat curajos în politică, în cultură şi în sport, dar fără a se manifesta civic şi dincolo de hotarele ţării. Abia în lunile din urmă, abia după integrarea României, au hotărât să se implice global, să ia atitudine cetăţenească planetară. Ce-i drept, au pierdut ceva vreme cu traducerea în limbi de circulaţie mondială a atitudinii lor faţă de viaţă şi faţă de valorile ei mai mult sau mai puţin convenţionale, dar, în cele din urmă, „Acesta este un bou boşorog” putea fi postat pe „forumul” oricărui ziar din lume. Căpătaseră notorietate şi erau extrem de fericiţi. Începeau să însemne ceva, să fie nişte personalităţi eroice, deşi anonime, şi desigur că omenirea îi admira şi îi iubea ca pe nişte adevăraţi apostoli ai dreptăţii şi ai adevărului în spaţiul virtual. Tocmai de asta îi durea cumplit confuzia nătângă pe care o tot fac unii istorici, şi anume cei care, mânaţi de interese oculte, încearcă să insinueze că Dracula ar fi fost Vlad Ţepeş. „Eşti un bou boşorog, nu istoric!”, îl pun ei la punct, de câte ori lecturează câte un material pe această temă, pe manipulatorul de identităţi.
În restul timpului, „Dracula” spune adevărul în faţă, fără compromisuri şi cu un curaj civic exemplar, iar notorietatea astfel dobândită îi asigură bravului „Dracula” statutul de brand planetar.
*
A doua şi definitiva lor ascensiune s-a produs pe neaşteptate. Au deschis ochii şi au băgat de seamă că amândoi, şi el, şi ea, se află în faţa unui bătrân de o incredibilă frumuseţe, care răsfoieşte, cu migală, un catastif uriaş, frumos legat în azuriul cerului.
– Cum vă spune, că nu vă găsesc în „Cartea Vieţii”?…
– Dracula, răspund ei într-un glas, dumirindu-se, în ciuda unei umbre de uimire, să se află în faţa Sfântului Petru, veghetorul porţilor Raiului.
Bătrânul de o frumuseţe incredibilă răsfoieşte, atent, prin catastif, apoi oftează:
– Dracula nu există. N-a existat niciodată…
– Dar, Sfinte Petru, nu obişnuiţi să citiţi „forumul”?
Bătrânul de o frumuseţe incredibilă îi învăluie în privirile lui vindecătoare, şi-atunci amândoi, şi el, şi ea, uită de deşertăciunile existenţei pământeşti şi îşi rostesc numele cu nevinovată sfiiciune:
– Adam…
– Eva…
Bătrânul de o frumuseţe incredibilă răsfoieşte, iar, „Cartea Vieţii”, apoi o ia de la capăt cu temeinică răbdare. După o veşnicie pământească (pentru că tot veni vorba, ce s-a mai întâmplat cu globalizarea, fraţilor?), Sfântul Petru îşi cuprinde tâmplele argintate în căuşul palmelor şi se abandonează gândurilor.
– Nici Adam şi Eva nu există. N-au existat niciodată.
– Nu se poate, Sfinte Petre! Astea sunt numele noastre de botez, aşa că trebuie să fi fost încrustate în „Cartea Vieţii”!…
– Sunt, cum să nu fie. Dar sunt numai numele, fără menţiuni că aţi şi fi trăit…
Din nefericire, despre globalizare nu s-a întrebat şi nu s-a răspuns nimic, dar nu-i bai, căci vin, curând, membrii juriului de epigrame de la Gura Humorului şi-au să ne povestească, amănunţit, ce şi cum a fost.
Proză de Ion Drăguşanul
Caricatură de Radu Bercea
Globalizarea, simplu spus,
se face pe deplin taman
atunci când comisarul rus
e comisar… european!
Caricatură de Radu Bercea
Epigramă de Ion Drăguşanul