Proze bucovinene: Destin crucificat

Iulian Vesper

Se opri în faţa măsuţei scunde şi uşoare, pe care într-un moment de cochetărie o aşezase lângă fereastra pătrată, de unde se vedea ca într-o oglindă magică cerul lui Alecsandri.

*

Manuscrisul cu foile răvăşite se învăluise, iarăşi, în ceaţa aceea de plumb, prin care ochii lui miopi pătrundeau cu o sforţare a minţii ca într-o regiune superioară, pe care trebuia s-o cucerească. Aici erau moartea şi viaţa, suferinţa, bucuria şi chinul, paginile acestea galebene şi mototolite, cu scrisul lui tremurător şi mărunt. Dar ceaţa ceia de plumb! Posomora un colţ de cer, unde mintea lui îl văzuse strălucitor de albastru, umbrea un chip, când acesta îi apăruse transfigurat de bucurie. Sau poate lui i se făceau astfel!

*

Se apropiase hoţeşte de manuscris, de viaţă, de trecutul lui! Ce mai căuta? De unde venea? Oricum, trebuiau să înceteze odată, aceste fugi vinovate, neîntreruptele pândiri, când raţiunea îl părăsea, scârbită parcă de mocirla unde îl prăbuşea firea lui pătimaşă.

*

Dar cerul de azur, regiunea superioară, unde se refugiase atunci sfărâmat de durere şi unde cerca acum ca un desnădăjduit să intre, se perinda, într-o goană nebună, în urma unui trecut de lumină, bucurie şi cântec. În urechi îi vuia muzica de-aseară, femei suple cu priviri înstelate îl invitau în colţuri de umbră. Râs, strălucire, clinchet de pahare! Aceea, da, era viaţă! Râs, clinchet de pahare, lumină, serbări veneţiene pe lagunele Odesei, viaţa şi bucuria lui, a Victoriei.

*

Toate trăiau în versurile acelea cu luciri triste. Numai într-o lumină obosită, scăzută.

Se aşeză pe scaun în faţa mesei. Altădată ar fi scris despre ea, ar fi potrivit cuvinte s-o afle, ar fi căutat peste imagini s-o revadă. Acum totul i se părea zadarnic.

*

Era de vină poate ceaţa aceea de plumb ce apăsa peste foi sau nervii extrem de obosiţi, nopţile pierdute şi petrecerile fără sfârşit. Adevărat, toate acestea îl sfârşeau, îl prăbuşeau în mormânt. Şi chipul Victoriei îi apărea mai rar, îl privea mai mustrător, ca şi când l-ar fi făcut vinovat de moartea ei timpurie.

*

În casă pătrundea înserarea. Sala sveltă şi albă se învălui în fumuri argintii şi păreau o columnă. Bunicii lui, Doxachi şi Elena, îl priveau binevoitori din portretele aeriene, ca nişte spirite tutelare veşnic prezente. O trâmbă de vânt trecu pe lângă fereastră, aruncând un pumn de măzăriche în geam. Ploaia răpăia pe acoperişuri de tablă, pe caldarâmul lucios şi tăcerea dinainte se schimbă într-un sunet subţire, monstru.

*

Aprinse două lumânări, arse pe jumătate, dintr-un sfeşnic cu picior de pe etajera neagră din fundul odăii.

În semicercul luminos, statura lui înaltă părea mai scundă, însă mai largă şi mai bine închegată. Gâtul subţire şi muşchiulor ieşea bronzat din cămaşa orbitor de albă, deschisă în faţă, unde se înnoda, fluturător şi neglijent, cravata de mătasă neagră, la modă în Viena. Faţa prelungă, suptă, cu umerii obrajilor pronunţaţi, păstra un aer batjocoritor, pe care nici buzele groase, sângerând de voluptate, nu-l puteau ascunde. În schimb, nările subţiri, delicat sculptate, şi privirea somnoroasă a ochilor migdalaţi, de oriental, măreau expresivitatea frunţii uşor arcuite, luminoase, cu părul negru după model german. Mâna albă, cu degete lungi şi nervoase, cu care ar fi putut pipăi lucrurile invizibile, se odihnea pe genunchi. Nu, hotărât nu putea să trăiască singur, cum credeau bunii lui părinţi, aşa, cu tot trecutul retezat şi prăbuşit în întuneric. Dar cum s-o ridice pe ea, pe Victoria, din mocirla acelui trecut, care trebuia totuşi uitat, înmormântat pentru veşnicie? Versurile nu i-o puteau reda în întregime cu farmecul şi beţia ei tainică. Simţea că o pierde în ceaţă, că din chipul ei luminos şi blond nu-i rămân decât cuvinte – cioturi dintr-o statuie perfectă.

*

Se ridică de pe scaun şi începu să alerge ca fugărit prin odaie. Toate aceste erau nimicuri, pretexte, înduioşări inutile. Era moartă pentru totdeauna şi amintirea ei pângărită, ucisă.

Se opri în faţa manuscrisului şi citi: Lumini şi umbre.

*

I se păru ciudac că vede „Lumini“, când din toate părţile îl înconjurau umbre: Victoria moartă, copilul mort.

Lumânările erau pe sfârşite.

Umbrele subţiri se schimbau pe pereţii albi, prelungiţi spre un imperiu cenuşiu, ireal.

*

Afară, oraşul sonorizat cânta, adia. Parfumuri violente, iscate în întuneric, îl ameţeau ca un torent de petale. Strigătul vieţii îl cunoştea. Lumină, clinchet de pahare, strălucire! Toate erau aici. Ca în Viena, ca în Odesa.

Îmbrăcă paltonul şi pălăria de fetru tare.

*

Manuscrisul cu foile răvăşite îl privea mustrător. Reciti titlul: Lumini şi umbre. Da, aici era totul: viaţa, moartea şi bucuria lui.

*

Când închise uşa, avu impresia că iese dintr-un cavou“ (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pp. 208, 209).

Proze bucovinene: Pământul

George Sidorovici

– Pricepi, tu? Trebuie să ne dai pământul!

*

Trecură trei zile de la înmormântare şi fraţii mortului şedeau înaintea femeii, încruntaţi, cu pumnii strânşi şi privirile lacome. Buimăcită, vădana nu pricepea bine ce vor.

*

– Vai de mine, oameni buni! Ce vi s-a năzărit?… Care pământ?…

– Pământul lui frate-nostru. Amu ne vine nouă, de drept.

*

Pământul rămas de pe urma mortului era, în ţarnă, o curea de vreo douăzeci de prăjini, şi o fâşie de fânaţ, sub deal.

Ilie a Domnului o luase pe Varvara din dragoste. După nenorocirea din pădurea Salatrucului, cu două zile înainte de a muri, lăsase în scris, în faţa preotului şi a notarului, că averea rămâne femeii.

*

Cei doi cumnaţi ai Varvarei însă nu înţelegeau ca pământul, pe care-l munciseră şi ei odată, să-l stăpânească o străină. Lucrul ăsta nu-i drept. Pământul trebuie să vină la matcă.

Varvara îşi acoperi gura cu mâna. Tâlharii caută s-o sărăcească! Să umble pe drumuri după cerut sau se bage undeva slugă?… Nu, asta nu!

*

– Ştiţi doară că Ilie o făcut tistament pentru mine?!

– Ce tistament? L-ai amăgit. L-ai dus cu farmece. Tistamentul nu-i bun!

*

Vorbele se năpustiră peste capul femeii ca nişte pumni.

– Cum… Bată-vă pustia!… Nu-i bun?… Văleu, lume, auziţi porcii – şi, apucând toporul de sub pat –, afară din casa mea, tâlharilor, că vă crăp capu’!

*

Cei doi bărbaţi se traseră spre uşă. Erau vineţi de necaz. Îşi făcură semne să plece.

– Să ştii că locu-îi al nostru, tu Varvară!

*

Femeia ieşi după ei în ogradă, răcnind de se auzea peste întregul sat.

– Locu’ vostru îi în cremănar şi la ţintirim, tâlharilor! Acolo aveţi pământ destul, să vă săturaţi cu el. Nu pe al meu, tâlharilor! Pe aista nu vi-l dau. Mai bine vă scot ochii.

*

Scoşi de răcnetele Varvarei, vecinii şedeau pe la porţi. Clătinau din cap, îngânduraţi.

– Na! S-o stârnit vântu’ pe urma lui Ilie. O să iasă bucluc mare de aici. Numai să vezi. Andrii şi Gavril îs harţăgoşi, nu se dau uşor.

*

Năvălise primăvara în Glodu, cu un vânt cald, ce-a topit zăpezile. În câteva zile, s-au sbicit şi ogoarele. Plesneau mugurii pe crengile copacilor şi cârduri de gâşte sălbatice fâlfâiau lung peste casele satului.

În ogrăzi, oamenii îşi ascuţeau sapele cu pila.

Andrii şi Gavril a Domnului s-au întâlnit pe cureaua de pământ rămasă de la Ilie.

*

– Punem păpuşoi aici?

– Punem, măi Andrii!

*

Pe drumul îngust al ţarnei treceau oameni cu sapele pe umeri.

– Noroc, bre! Îl stăpâniţi voi amu?

*

Cei doi fraţi munceau înainte, vârtos, fără a se uita la careva.

Din ţarnă, vestea că au intrat în pământul vădanei sări peste haturi, până în sat.

Cineva bătu la poarta Varvarei, care tocmai se pregătea să arunce gobăilor nişte grăunţe.

*

– Hii, Varvară! Ia vino mai încoa’!

– Da’ ce ţi-a trebui, măi?…

– Să-ţi spun, cumnaţii tăi îţi lucră pământul.

*

Femeia împietri. Trânti sita cu grăunţe şi începu să fugă pe şosea în sus. Nu se gândea că lasă casa deschisă. Broboada îi lunecă pe umeri. Părul se despleti în vânt, iar obrajii îi dogoreau.

Ajunse în ţarnă, năduşită, cu sufletul la gură. Se uita, prostită, cum cei doi îi sapă pământul.

*

– Măi oameni, voi nu vă temeţi de bătaia lui Dumnezeu?

Bărbaţii tăceau. Nici n-o luau în seamă. Varvara fierbea ca un ceaun cu apă clocotită. Se repezi cu gura pe ei, terfelindu-i, batjocorindu-i în fel şi chip. Când se apropie de ei, ridicară sapele.

*

– Nu ne zăhăi, femeie hăi! Ţi-am spus că locu-îi al nostru.

Sapele luceau, cu tăişuri duşmănoase. Varvara nu îndrăznea să se apropie mai mult. Grăi cu obidă:

– Dacă-i aşa, atunci să vedem ce-o spune judecata.

– Bun, bun! Du-te la judecată!, mormăi Gavril.

*

Varvara porni spre sat, amărâtă, cu capul plin de zumzete ca un ştiubei.

Peste ţarnă, soarele îşi vărsa lumina ca o apă lină. De pe un dâmb se rostogoli o chiuitură straşnică:

– Iuhuhu! pe dealul gol,

Că mireasa n-are ţol!…

*

Creşteau păpuşoaiele frumos, înalte cât omul.

– Are să fie rod mult, spuneau oamenii.

*

Era vară şi pricinaşii se purtau, de câteva săptămâni, pe drumul târgului. Tocmiseră şi avocaţi, dar procesul se tărăgăna încet, cu veşnice amânări.

*

Avocatul îi sfătui să se împace:

– Dreptatea e cu două cumpene şi nu poţi şti în care parte se pleacă.

– Nu, domnule aducat! Nouă ne trebuie pământul întreg, se ţineau dârji Andrii şi Gavril. E al nostru. Trebuie să ne facă dreptate.

– Cum vreţi, răspundea avocatul. Eu v-am arătat cum ar fi mai bine.

*

Pe coridorul întortochiat şi întunecos al judecătoriei, forfotea lume multă. Şedeau oamenii pe lăiţile de pe lângă pereţi şi în picioare, atenţi la moşneagul somnoros de lângă uşă, care, din când în când, striga câte un nume.

Varvara Domnului, cu ochii obosiţi şi plânşi, s-a grămădit într-un ungher. Nu departe de ea, Andrii şi Gavril se măsurau reciproc, posomorâţi.

– Întră înăuntru, femeie!, o îndeamnă moşul de lângă uşă. V-o venit rându’!

*

În sala largă de judecată, îi lua în primire un domn aspru, cu mustaţă neagră şi groasă ca un fuior răsucit. Se răstea când la cei doi bărbaţi, când la Varvara. Răsfoia, nervos, într-un vraf de hârtii şi apoi iar începu să strige.

Se repeziră, acum, ca nişte câini ciobăneşti, din două părţi, şi avocaţii. Împroşcau cu vorbele în stânga şi în dreapta, de credeai că le-a pus cineva la gură o vânturătoare.

*

Varvara, Andrii şi Gavril pricepeau prea puţin din cele ce se vorbeau. Fiecare nădăjduia că dreptatea se va cumpeni înspre el.

După ce sfătui în şoaptă cu câţiva de lângă el, domnul cu mustaţa groasă şi răsucită începu iar a răcni:

– Gavril şi Andrii a Domnului, ori a Dracului, cum vă spune, ce aveţi cu pământul Varvarei?

– Să trăiţi, domnule rat!, îndrăzni, mai cu curaj, Gavril. Pământu’ îi de la tata nostru, partea lui Ilie, cel de-o murit. Ş-amu, de-o murit, însamnă că pământu’ ne vine nouă, c-aşa e bine.

– E bine pentru tine, căpcăunule, plesni-ţi-ar ochii!, se sbârli Varvara.

*

Judecătorul se răsti din nou:

– Femeie, şezi molcumă! Aici judec eu!

*

Târziu, după ce se rosti sentinţa, Andrii şi Gavril ieşiră în drum, năruiţi. Pierdură procesul. Au simţit cum li s-a scurs pământul printre degete.

S-au afundat într-o crâşmă, să se îmbete. Andrii suduia:

– Paştele şi ’mnezeii mă-sii de judecată!

– Lasă, măi Andrii! O să facem singuri dreptate.

*

Ochii lui Andrii se holbară, mari, sticloşi. În cap îi încolţi un gând otrăvit.

*

Veni toamna, risipindu-şi rugina amară peste spinarea ţarinilor şi-n frunzişul copacilor. Păpuşoaiele înalte îşi foşneau, uscate, săbiile galbene.

Porneau oamenii la strâns de cartofi şi păpuşoi.

*

Într-o dimineaţă, c-un început de brumă argintie, Andrii şi Gavril îşi făcură dreptatea pe care o coceau de două luni.

Varvara culegea păpuşoiul semănat de ei.

S-au strecurat, furiş, printre lanurile de cucuruz, căzându-i în spate.

*

Când i-a văzut, femeia s-a învârtit în loc, simţind cum suflă, rece, a moarte în jurul ei.

O fărâmă de blestem i s-a rupt de pe buze.

*

Andrii îi înfipse cuţitul, adânc, între coaste. Varvara se rostogoli la pământ ca un sac de porumb.

O îngropară la rădăcina unui fag.

*

– De-amu să ne mai iei pământu’, tu Varvară!, râse gros Andrii.

*

Spre răsărit, soarele se înălţa, slab şi bolnav, cu străluciri de cositor. Un cârd de gâşte sălbatice fâlfâi sus, aproape de cer.

*

Era o noapte de păcură, vâscoasă s-o tai cu toporul. Prin sat, vântul fluiera a pustiu. Nici câinii nu se încumetau să iasă din culcuşuri, pe aşa vreme. Ploua mărunt şi rece peste pământul putred. Speriaţi de întuneric, oamenii zăvorau zdravăn uşile şi se ghemuiau unii în alţii, pe cuptor.

*

De când omorâră pe Varvara, aceste nopţi lungi şi spăimoase, de noiembrie, îi înnebuneau.

În fiecare noapte, o mână nevăzută sgârâia în fereastră şi parcă auzeau un glas ascuţit şi scâncit:

*

– Haideţi, cumnaţilor, să vă dau pământu’!…

Tremurau, cuprinşi de friguri, şi le dârdâiau dinţii.

*

– Du-te, Andrii! Tu ai omorât-o. Pe tine te cheamă, îl scutura Gavril.

– Nu eu. Păcatul îi al tău. Tu m-ai îndemnat, se apăra Andrii.

Se uitau unul la altul, urât, ca nişte duşmani de moarte.

*

Slăbiră amândoi. Obrajii le deveniră albi ca varul.

– Ce-o fi având, se întrebau oamenii, că umblă ca tehuii?…

*

În noaptea asta, aşteptau să audă iar jelania de totdeauna. Vântul sgâlţâia fereastra, ca un om beat. Tresăreau şi când trosneau lucrurile din casă.

Doamne, gândeau amândoi, cât are să mai ţie canonul ista?

*

O linişte grea îşi urzea pânza deasă prin unghere. Parcă curgea în jurul lor o apă cleioasă, ce le umplea gura de nămol. Şi, deodată, îi cutremură spaima aceea cumplită, vecină cu nebunia.

– Uite-o! Uite-o că vine… Gavril!…

*

Văzu şi Gavril o mogâldeaţă vânătă, cu părul plin de mucegai, şi cârpe spânzurând peste carnea beşicată şi puroioasă. Mirosea în casă a hoit. Mogâldeaţa avea ochii mici şi galbeni, ca de pisică.

– Tu Andrii, să-ţi dau pământu’? Hai, îţi dau pământ mult şi întins cât o împărăţie! Şi ţie, Gavril, să-ţi dau! Haide, veniţi cu mine!…

*

Mogâldeaţa îşi întinse spre ei mâinile negre, de pământ. Bărbaţii gâfâiau şi ochii li se umflară de spaimă, să ţâşnească din orbite.

*

Cântară cocoşii, răguşit. Se aşternu iar o linişte grea, de pâslă. Mogâldeaţa se topi, ca un fum. Într-un târziu, Gavril grăi, înăbuşit:

– Azi o străpungem cu ţăpuşu’! S-o făcut vădana strigoi.

*

Dimineaţă tare, când nu se lumina încă bine de ziuă, erau amândoi la fagul unde o îngropară pe Varvara. Scormoniră pământul şi scoaseră trupul pe jumătate putrezit. Gavril scuipă cu scârbă în lături, şi apoi înfipse parul în dreptul inimii.

Un vaier prelung sfârtecă văzduhul.

*

– Auzi?

– Nu-i nimic. Aşa ţi se năzare când omori strigoii.

– Unde-o punem?

– O svârlim colo, în fântână.

*

Dormiră, în ziua aceea, ca lemnele, pentru toate nopţile de groază, nedormite.

*

– Du-te, băiete, vezi de ce joacă mânjii ceia, lângă fântână!

Băiatul se aplecă peste ghizduri, să cerceteze adâncul.

– Tatăăă! Un mor în fundul fântânii!

– Ce spui?, şi fugi şi el într-acolo.

*

Chemară oamenii din sat şi jandarmii.

– Asta îi Varvara Domnului!, se minuna lumea. Şi spuneau c-o plecat la un neam al ei, la munte. S-o dus săraca mai departe…

*

Îi aduseră cu forţa pe Andrii şi Gavril.

– Voi aţi omorât-o! Aşă-i?…

*

Nu avură putere să tăgăduiască faţă de atâta lume. Coborâră privirea în pământ.

– Şi de ce-aţi străpus-o cu paru’?, întrebă un jandarm.

– Se făcuse trigoi, răspunse, în silă, Gavril.

*

Din mulţime, se desprinse un om voinic, care le slobozi câte un pumn în falcă, umplându-i de sânge:

– Şi-aţi spurcat fântâna, tâlharilor! (Revista Bucovinei, nr. 1-2/1945, pp. 22-27).