Mihai Gâdea, un gâgă al lui Voiculescu

Iar minţiţi poporul / cu televizorul – caricatură de Radu Bercea

Cel mai jalnic lacheu al securistelor scenarii voiculesciene, efeminatul Mihai Gâdea, e cătrănit rău şi aburcat pe reţeaua de socializare “Facebook”, căreia, de la Ponta-ncoace, gâdea nu-i mai place, că gura nu-i tace, de-atâta limbace!

*e*

Şi-l văd şi-l aud, aseară, pe ăsta de se crede Paler, deşi nu-i decât un suficient de duzină, cel mai egolatru suficient fătos din câţi există, cum se dă cu limba, încă udă de sudoarea lui Ponta şi a lui Voiculescu, împotriva celor care nu-l plac şi, drept consecinţă, îl critică, ba, uneori, îl şi înjură pe “Facebook”. “Ăia” ar fi, după Gâdea, nişte “nimeni”, de parcă el chiar ar şi însemna altceva decât lacheul lui Voiculescu; “ăia” ar fi nişte infractori abuzivi în folosirea libertăţii cuvântului, asupra cărora Ponta e musai să se năpustească brutal cu fărădelegile legilor lui. 

*

Suficientul lacheu al complicilor lui Voiculescu

Măi Gâdeo, că domn nu-ţi pot zice, fără să comit o impietate, pupă-ţi chipul în oglindă, linge-i pe complicii lui Voiculescu unde ţi se cere, dar pe noi lasă-ne pustiei! Vi s-a urcat la cap, găgăuţilor fără urme întipărite pe omăt, că aţi fi tribunii progresului cu orice chip. Foarte bine! Nu mă deranjează strop că un golănaş de periferie dâmboviţeană se crede Caragiale, că tu îl ai la degetul mic pe Blaga (câtă vreme nu vă pretindeţi Hitler şi Stalin, nu-i bai!), nu-mi pasă şi nu muşc din nadele voastre submediocre (nici nu am cum, pentru că doar pentru caraghioşi ca voi nu mi-aş irosi timpul), dar cu chestia aia, care vizează libertatea de exprimare a celorlalţi, las-o mai moale.

*

Chiar n-ai băgat de seamă, chiar nu ai nici un prieten adevărat, Gâdeo, care să te avertizeze că, de vreun an şi jumătate (minimum), te-ai transformat, aproape iremediabil, în Gâgă?

Proze bucovinene: Pan Lazăr

Cernăuţi, Uliţa Mare – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

“Pan Lazăr”, o proză de Aurel Vasiliu-Sânger, autor al cărui chip s-a pierdut.

*

De la parter şi până la etajul trei, în tot blocul de la Nr. 75 A, nimeni nu-i ştia alt nume decât pe acela de Lazăr, după cum pisica proprietăresei se chema Miţi, iar jăvrica cuconiţei nostime de la etajul întâi era Zizi. Dar, fiindcă toată lumea ştia că Lazăr era tare măgulit dacă îi mai adăugai şi titulatura de „Pan“ şi fiindcă nimeni nu avea ceva de pierdut şi, mai ales, fiindcă toţi locatarii cunoştea versul lui Lafontaine „On a souvent besoin d‘un plus petit que sol“, de aceea numele lei obişnuit era Pan Lazăr, deşi era numai portarul blocului. Locuia, însă, la mansardă şi nu la subsol, ceea ce impunea şi mai mult, cu toate că îmbrăcămintea lui din zilele de lucru avea un lustru suspect şi aducea cu o carapace de broască. De altfel, şi capul lui ras, şi faţa spână, scofâlcită, şi gura ştirbă, şi gâtul lung îi completau această asemănare.

*

„Broasca ţestoasă“ trebăluia toată săptămâna, din pivniţă până în pod, şi mai avea vreme să povestească şi câte o întâmplare misterioasă din locuri şi timpuri neprecise, existente poate numai în închipuirea lui. Probabil că în apa tulbure a aceleiaşi fantezii se înecase şi amintirea copilăriei şi tinereţii lui. Nu-i de mirare, dar, că Pan Lazăr nu-şi cunoştea nici vârsta, nici locurile copilăriei. Şi nici din zbârciturile feţii lui spânatice nu ai fi putut să deduci mare lucru. Graiul lui Pan Lazăr era tot atât de puţin edificator asupra originii sale: împiestriţat cu tot felul de elemente disparate; era peticit, ca şi costumul de pe dânsul, cu vorbe huţule, rutene, germane, române, polone, printre care se mai amestecaseră şi unele elemente greco-latine, de la un fost stăpân, profesor de limbi clasice, cum şi unele franţuzisme, de la o stăpână cu ifose franţuzomane.

*

Dacă toată săptămâna Pan Lazăr robotea, cărând lemne sau măturând, în schimb sâmbăta, seara, începeau pregătirile pentru cea mai solemnă zi: îşi spăla cu peria şi săpunul pantalonii şi pălăria, se bărbierea (fără oglindă), îşi lustruia ghetele peticite. Duminica, dimineaţa, se ducea la biserică, îngenunchia în cel mai ascuns colţ şi se ruga adânc, cu umilinţă, pentru toate păcatele săptămânii, până ce simţea deasupra cheliei adierea mângâietoare a blagosloveniei Tatălui ceresc.

*

E o după-amiază de Duminică. Soarele de început de primăvară a scos cârduri roşii de „vacile Domnului“ pe garduri şi pe ziduri; zvârle din belşug aur şi argint topit în bălţile din mijlocul străzii. Pan Lazăr merge, gândindu-se câte săptămâni în şir ar putea bea cu atâta aur risipit cu dărnicie de sfântul soare pe toate drumurile. Ca nişte ghiocei cu bucle blonde, au ieşit la fereastra internatului de orfane nenumărate feţe palide, cu ochi neastâmpăraţi.

*

Una din fetiţe strigă lui Pan Lazăr în glumă:

– Sărbători zăpăcite!

Apoi, toate, în cor, repetă râzând:

– Sărbători zăpăcite, sărbători zăpăcite…

*

Pan Lazăr se opreşte şi râde, fără să ştie de ce. Îşi aduce aminte că, peste două săptămâni, e Paştele şi răspunde:

– Sărbători fericite!, şi-şi scoase, cât mai ceremonios, pălăria verzuie, strălucitoare.

*

Deodată, un nour a acoperit soarele. O supraveghetoare a apărut în spatele fetiţelor, care dispar ca un stol de vrăbii. O tăcere şi o singurătate s-au lăsat peste oraş şi în sufletul lui Pan Lazăr, care-şi târăşte paşii în lungul străzii… De când s-a trezit pe lume, tot singur a fost. În jurul lui, numai pustiu. Copiii râd de dânsul şi fug.

*

Soarele râde, iarăşi, scăpând de după nour şi casele zâmbesc de strălucire. Un fluture portocaliu flutură înaintea lui Pan Lazăr, care-l urmăreşte cum se aşează când ici, când dincolo, cotind pe străzi tot mai mărginaşe, până ce au ajuns în câmp. Aici, cerul e mai larg, mai străveziu – cupola înclinată departe, pe coline fumurii. Iarba de-abia a încolţit de un verde proaspăt, împestriţată de zăpada ghioceilor.

*

Pan Lazăr s-a lungit cu faţa în sus, invăluit de mireazma pământului reavăn şi în zumzet molcom de gâze dezmorţite în soare. Fluturele zboară cuminte, când pe o floare, când pe alta, până ce şi-a găsit un tovarăş, cu care să se ia la întrecere. Pan Lazăr vorbeşte cu glas tare:

– Hm, aţi fugit şi voi, derbedeilor! Acu-i vremea îndrăgostiţilor…

*

Îşi aduse aminte de tânărul de la etajul trei, care mâzgăleşte şi scrie zi şi noapte. „Mâzgâlici“, cum i-a zis Pan Lazăr, ale cărui scrisorele i le-a strecurat el, toată iarna, duduicii Lili, de la etajul doi. Între cele două etaje sunt înţelegeri discrete şi sfioase, care, acum, în primăvară, trebuie să înflorească ameţitor.

– Oare pe unde or fi hoinărind, acum, hulubaşii mei?

*

Dintr-odată, amintirea lui Pan Lazăr se deschide ca o poartă de aur, prin care se vede pe dânsul trecând, demult, într-o tinereţe primăvăratică, ducând de mână o fată zburdalnică şi albă ca o floare de măr…

… A fost odată, pe când lumea basmelor era aievea pe pâmânt… a fost un împărta şi o domniţă. Şi domniţa avea o căpriţă aşa de neastâmpărată, că nimeni nu o putea păzi. Şi căpriţa avea lâna cu totul şi cu totul de aur. Iar împăratul a dat sfoară-n ţară: Cine va păzi căpriţa trei zile are-mpărăţia şi domniţa. Iar de nu, unde-i stau picioarele îi va sta şi capul. Şi s-au perindat prinţi din toată lumea, dar n-au putut-o stăpâni.

*

Într-o zi, iată că sosi la castel şi un pribeag din toată lumea. Ducea în dar domniţei un crin roşu, ce-şi împrumutase carminul din seva sângelui rătăcitorului necunoscut. Şi crinul pâlpâia ca o flacără, căci era crinul dragostei.

– Ce vrei?, l-a întrebat împăratul.

– Vreau să păzesc şi eu căpriţa cu lână de aur.

– Bine. Trebuie s-o duci, trei zile, la păscut în pajiştea romaniţelor, a brânduşelor şi a crinilor. Dar nu cumva să dispară, c-apoi…

*

A stat o zi întreagă în pajiştea romaniţelor, unde mirezma era aşa de ameţitoare că tânărul adormi. Dar căpriţa nu mai dispăru ca altădată, căci crinul roşu al dragostei strălucea atât de atrăgător, încât nici o vieţuitoare nu mai putea să se îndepărteze. La fel s-a întâmplat şi în ziua a doua, în pajiştea brânduşelor. În ziua a treia, în pajiştea albă de crini, parfumul era aşa de pătrunzător că flăcăul adormi numaidecât, adânc. Domniţa, curioasă, vru să afle de ce nu mai fuge ca altădată căpriţa. Când ajunse în câmpul crinilor de zăpadă, zări, de departe, crinul roşu, care-şi împrăştia lumina fascinantă. O putere nevăzută o atrăgea spre flăcăul adormit cu crinul între degete. Lângă el, veghea supusă căpriţa. O curiozitate nestăpânită o făcu să rupă floarea de foc, să-i smulgă petală cu petală. Un vânt neaşteptat izbucni şi împăştie ca pe nişte scântei, în toată pajiştea, petalele. Toţi crinii s-au înroşit, prefăcându-se în bujori. Trupul domniţei se subţie în lujer mlădios, iar faţa împrumută albeaţa crinului…

*

Voinicul s-a trezit cu o mare durere în inimă. Din rana sufletului se strecurau picături de sânge şi tristeţe. Se sculă în picioare: căpriţa, nicăieri. Rămase mirat de schimbarea pajiştei. Se îndreptă spre crinul alb, pe care îl sărută. Apoi simţi o mare dorinţă de a pleca cât mai repede, cât mai departe. De atunci, s-a rătăcit în lume şi umblă hai-hui. Iar dacă n-o fi murit, apoi umblă şi astăzi, singur şi fără nici un rost…

*

Pan Lazăr cască, trezindu-se, şi, când se întinse, simţi un junghi în coastă; se înserase şi un vânticel răcoros adia printre brânduşe. Mireazma era şi mai ameţitoare.

– Tii! am adormit ca în basm…

*

Puzderii de stele mărunţele scăpărau scântei, sus, în adâncul cerului. Pe coasta dealului, urcau spre Dumnezeu nenumăraţi licurici. Pan Lazăr se îndreptă încet spre oraş. Simţea în inimă o adâncă durere şi parcă picături calde de sânge se scurgeau în tot trupul. În cap îi zvâcneau şopârlele arterelor şi vinelor tot mai tare, tot mai repede, ca nişte ciocănaşe care băteau toaca.

*

Pan Lazăr a ajuns în dreptul crâşmei “La izvorul fericirii”. Luminile din lăuntru se răsfrângeau în sticlele colorate, aşezate în geam, proiectând pe trotuar pete galbene, verzi, albastre…

Haide, va bea numai un pahar, să-i treacă junghiul, să alunge singurătatea. Scoborî trei trepte în subsolul cu mirosuri tari de spirt şi mucegai. Dădu pe duşcă paharul, fără să se uite nici la crâşmar, nici la cei din jur. Se simţea tot singur şi părăsit. Mai bău câteva pahare, unul după altul. Auzea numai ciocănaşele care băteau repede în tâmple. Apoi o căldură plăcută îl moleşi pe scaun.

*

Un grup gălăgios intră:

– Hei, uite şi pe Pan Lazăr!

– Dacă s-o îmbăta, iarăşi are să ne spune povestea cu căpriţa…

*

Pan Lazăr se ridică de pe scaun, parcă i-ar fi turnat cineva un duş cu apă rece. Plăti şi plecă, fără să zică nimic. Când ieşi afară, îi păru că era un fulg dus în toate părţile de vânt. Cu cât se apropia de casă, însă, picioarele i se făceau mai grele, capul i se învârtea şi în tâmple nu se mai astâmpărau ciocănaşele: ţăcăneau ca de utrenie.

*

Nu se ştie când a ajuns să urce, bâjbâind pe scară spre mansardă; răsufla din greu. Când i se părea că urcă pe munte şi alunecă pe stânci în hăuri fără fund; când parcă se caţără pe o scară îngustă, printre nouri şi stele, la Dumnezeu. Când se uită în jos, o ameţeală ca un vârtej îl trage şi-l răstoarnă pe spate. S-a rostogolit pe trepte, în întuneric, apoi a rămas nemişcat, cu faţa în sus…

*

O domniţă diafană s-a aplecat deasupra lui şi i-a smuls din inimă un crin roşu; i-a risipit petalele şi a plecat, apoi, indiferentă, cu paşi nesimţiţi…” (Revista Bucovinei, nr. 9/1943, pp. 423-426).