Proze bucovinene: Bejenirea Rădăuţului

Petru Rezuş

Stă de-un timp zbuciumată de gânduri amare… N-are gust de vorbă, cum n-are gust nici de somn şi nici de mâncare… Vin veştile tulburi dinspre miază-noapte, ca acum patru ani, lărmuiesc năprasnice şi aţâţă mintea oamenilor la spaime fără ogoi…

*

Vin iar bolşevicii spre Bucovina… S-aude că au rupt frontul nemţesc hăt, departe, în Galiţia, între Tarnopol şi Proscurov şi se îndreaptă spre Cernăuţi.

*

Domnica, văduva lui Alexa, tremură de prea multă grijă, dar tremură şi de frică. Părţii femeieşti nu-i este dat să cumpănească prea mult nici gândurile, dar nu-i este dat să se împotrivească prea mult nici vremurilor cu îndrăzneala şi cu vitejia…

*

O apucă, de aceea, prea adeseori, după gânduri repezi, o mulţime de spaime, apoi doruri avane de ducă la feciorii căpătuiţi departe de casă…

De când i-a murit bărbatul, Domnica a rămas singură, iar gospodăria a apucat-o la vale ca o apă zăgăzuită prea multă vreme şi care a scăpat dintr-odată din făgaşul ei rânduit.

*

Mai ales acuma, cu pârdalnicele acestea de veşti, numai de gospodărie nu-i ardea nimănui în Rădăuţi. Gospodarii rădăuţeni stăteau pe la colţuri şi pândeau străinii care treceau în goana maşinilor… Larma de pe uliţe pătrundea în case, ameţea de cap pe băştinaşi, care ieşeau, apoi, turbaţi în mijlocul iadului de afară…

*

Oraşul era desfundat din toate părţile… Dinspre răsărit intrau trupele nemţeşti ce mărşăluiau fără odihnă pe drumurile retragerii, tocmai de pe frontul de la Uman, dinspre miază-noapte se scurgeau fără încetare refugiaşii români din Bucovina de sus. Zgomotele neomeneşti se ridicau pretutindeni: scrânete de fierării, urlete de sirene şi de claxoane, gemete şi duduiri întunecare de tancuri…

*

În învălmăşeala aceasta de căruţe, maşini şi tancuri, omul era pretutindeni; militar sau civil, bărbat sau femeie, copil sau bătrân, el înainta pe drumurile bejeniei…

Ploua mărunt de câteva săptămâni, amestecat cu omăt, şi se lăsa spre seară un frig ascuţit de te pătrundea la oase. Rădăuţenii se uitau plini de deznădejde la această privelişte grozavă şi nu ştiau încotro s-o apuce…

*

Domnica grăbi spre gara oraşului. N-avea cal, nici căruţă. Dacă vroia să mai iasă din oraş, trebuia să se urce în vreun tren oarecare, care va mai pleca spre inima ţării. Când ajunse la gară, îi fu dat să vadă toată nenorocirea acestui târg bucovinean.

Pleca ultimul tren.

*

Zi de duminică posomorâtă. De sus cernea o ploaie măruntă, fără încetare; jos se amestecau bocetele şi sudălmile înfricoşate, urletele neomeneşti cu semnalele ceferiştilor… Nu se mai ştia ce-i acolo… Lumea înnebunise, vagoanele erau pline până la strivire, totuşi, fiecare mai voia să se urce pe ce apuca, pe locomotivă, pe acoperişuri, pe tampoane…

*

Oprită pe un tăpşan, mai de-oparte, Domnica sta cu mâna la gură. Lacrimi îi curseră şiroaie pe obrajii ofiliţi de timp, apoi prinse a se căina ca la mort.

Un acar, ce trecu în goană, se răsti la ea, aspru şi plin de obidă:

*

– Du-te acasă, femeie nebună, nu mai mări nenorocirea oamenilor cu bocetele tate!…

*

Plină de o sfârşeală ce i se lăsă până la suflet, Domnica se îndreptă spre casă. Udă, cu straiele grele pe ea, călca încet, clătinându-se.

Se opri, deodată, lovită de un gând dureros, aşa cum te loveşte cineva cu o vorbă plină de răutate…

*

Când a mers ea aşa încet şi plină de istovire? Când îi venea ba gust amărui de moarte, ba vânt de nebunie? A aflat… La moartea bărbatului… La moartea lui Alexa… Numai atunci a mai fost în starea asta, altfel a ţinut piept, totdeauna, şi la bine, şi la rău…

*

Poarta scârţâi lung şi căzu îndărăt cu o răbfnire seacă. N-o întâmpină nimeni. Nu mai are pe nimeni. Pustiu, pretutindeni, şi rece. În casă i-a rămas, încă de la moartea bărbatului, aşa, ca un iz de mort şi, de câte ori intră, îi vine să se întoarcă de la uşă. Aşa şi acum. Stă pe pragul uşei, toropită de amarul zilelor care i-au vânturat nenorocirea, aşa, dintr-odată, fără întrebare…

*

Vântul, care a apucat-o, apoi, şi a purtat-o ca pe o frunză moartă, pe toate drumurile, nu-şi mai aduce aminte când a început a sufla în sufletu-i răvăşit… Şi-aduce aminte numai când şi-a domolit furia…

*

Nu mai ştie, de aceea, oricât ar încerca, acum, pe drum de întoarcere, pe la ce porţi a bătut şi de cine s-a rugat s-o scoată din târgul pustiu şi s-o îndrepte şi pe ea spre inima ţării…

Pe jos şi cu căruţa, suduită şi lovită, s-a strecurat printre băjenari şi s-a trezit, deodată, în gară, la Dorneşti.

*

– Unde pleci, babo?

*

Se deşteptă, dintr-odată, şi se uită în jurul ei. Strâmbă de povara din spate, pe care de-abia acum o simţi, udă până la piele, frământată de chinul trupului şi al sufletului, se înălţă în faţa străinului obraznic, aşa cum o ştia întreg cutul în care trăise.

– Înapoi, acasă! Noi nu fugim de pe locurile noastre ca toţi veneticii…

*

Îşi întindea, acum, pasul obosit spre târgul din care vroise să fugă pentru întâia oară în viaţa ei. Ochii ei osteniţi cuprindeau, acum, întreaga nenorocire a acestui târg.

O seară leşiatică începea a se întinde prin uliţele gloduroase şi printre casele posomorâte de la marginea dinspre Dealul Crucii a târgului. Nici o vietate nu se mai mişca nicăieri. După larma ca de iad a zilelor de mai înainte, tăcerea ce stăpânea toate cuturile târgului era parcă mai îngrozitoare…

*

Fără garduri, fără porţi, fără uşi, gospodăriile se iroseau una după alta… Numai când se mai apropie de mijlocul târgului, băgă de seamă că începuseră a umbla cete de golani fără căpătâi, care spărgeau dughenele şi prădau casele… Dintr-o parte de târg prinse a se înălţa fumul vânăt al unui incendiu…

*

Plină, din nou, de-o grijă neagră, Domnica iuţea pasul spre căsuţa ei… (Fragment din romanul „Târg bucovinean“, Revista Bucovinei, nr. 5/1944, pp. 187-189).

Proze bucovinene: Episod banal

Cluj, Piaţa Oraşului

* 

“Episod banal“, o proză de Areta Bâcu

*

Se pare că după-amiaza aceasta de duminică va pune capăt bejeniei noastre: vom găsi o casă. De trei zile, bătătorim uliţele acestui patriarhal orăşel de provincie, strângem afectuos mâini prieteneşti, zâmbim persoanelor abia cunoscute, deschidem uşi la prăvălii (vânzătorii, în perspectiva unor cumpărături princiare, se frâng de şale în ploconeli!), oprim trecători grăbiţi, toate numai ca să dezlegăm marea taină a unei case de închiriat. Am epuizat, zadarnic, toate rafinamentele de ingeniozitate feminină, dar a rămas o ultimă rezervă: „Agenţia de vânzări, cumpărări şi închirieri, director Amfilochie Fasulă”.

*

În strada principală a urbei, în pragul unui modest birou, stă veşnic „directorul“ agenţiei, mărunt, chel şi ştirb. Nasul său coroiat e adus puţintel cu vârful spre dreapta, iar bărbia ascuţită, aruncată în sus, se sileşte atât să ajungă la vârful nasului, încât tremură neîncetat de necaz că nu reuşeşte. Ţinuta domnului director e demnă de situaţia sa socială: caftanul negru, îngust în spate şi scurt în mâneci, permite de-abia să se vadă pantalonii cenuşii, cadrilaţi, suflecaţi peste glezne, căci vremea e cam ploioasă.

*

Intrăm în biroul agenţiei, întâmpinate călduros de domnul director; îi facem cunoscută dorinţa noastră de-a găsi o casă convenabilă în orăşel, amintindu-i, în treacăt, că nu vom ezita să plătim orice misitie nu s-ar cere. Dumnealui ne asigură că e singura persoană în măsură să cunoască toate casele din localitate; şi-n timp ce-şi perorează emfatic reclama agenţiei sale, îmi plimb, absentă, privirea pe pereţi. Vechi liste oficiale ale loteriei, cadre cu titlurile societăţilor de asigurare, reclame pentru hârtii de muşte, peste care generaţii de muşte au lăsat, sfidător, puncte negre, iar la colţuri, poetice imperii de păienjeniş, legănând uşor greutatea prafului obosit. Zâmbesc eteric acestui neaşteptat interior, iar domnul director, convins că zâmbetul meu e preţul strădaniei sale oratorice, se opreşte satisfăcut din poliloghia sa. Ne promite, apoi, grabnică rezolvare a cerinţei noastre, ceea ce se şi împlineşte a doua zi, când ne înştiinţează că a găsit ceva potrivit nouă – fiindcă se vde că suntem „doamne din domnie“. Ziua fericită de vedere e duminică, după prânz, când însuşi domnul director ne va însoţi la casa cu pricina.

*

Precis la ora 16, o ciocănitură discretă la uşa noastră ne pune pe resort din moliciunea interiorului. Întreb grăbită cine e, iar de afară, precis:

– Eu mi-s, agentul Fasulă!

*

Oltica, jubilând victoria casei găsite, sare pe divan, agitând în aer stindardul biruinţei: mătasea unei cămăşi „Bemberg“ şi fredonând:

– Ich bin mir, die Fisole!

*

Profesoară de germană, Oltica vrea să-şi reverse, în această siluire a limbii germane, tot hohotul de voie bună.

În această atmosferă burlescă, ne tratăm reciproc cu o porţie de veselie, fericite că strădania atâtor zile n-a rămas zadarnică.

*

Ieşim în stradă. Picături rare şi reci ne lovesc în faţă. Domnul director e de părere să luăm o trăsură. Nu găsim decât un Ungur cu o mârţoagă cenuşie. Totul e cenuşiu, în după-masa aceasta: asfaltul zburlit de picături aspre, casele triste şi posomorâte, pomii vlăguiţi de frăgezimea verii. Dar domnul director nu dă răgaz spleen-ului să ni se furişeze în suflete; dumnealui face optimiste aprecieri asupra traiului pe care îl vom duce în noua noastră locuinţă. În sfârşit, după diverse întortocheri şi cotituri, ajungem la malul unei gârle, într-un cartier sărăcăcios. În faţa unei case modeste, domnul director ordonă oprirea. Şi, cum dumnealui nu se mai întoarce în oraş, e de părere să achit trăsura. Birjarul îmi face un preţ exagerat: protestez, sub pretext că trăsura n-are decât un cal. Dar insul de pe capră ripostează, indignat, că acesta nu-i cal, ci-i iapă şi încă-i… sură. Găsesc argumentul extrem de convingător şi achit fără discuţie suma cerută.

*

În faţa porţii, care şi ea-i cenuşie, în această sumbră după-amiază, domnul director, salvatorul nostru, în timp ce se chinuieşte cu o cheie ruginită, ne pune-n vedere, de la-nceput, că ne-a adus la casa sa, unde are o cameră de-nchiriat, dar că dumnealui îi plac numai chiriaşii „inteligenţi“, de aceea ne-a adus să-i fim chiriaşe.

– După cum vedeţi, mă rog frumos, doamnelor, casa mea nu-i dăparcie; să auge când suflă duda de alarmă!

*

Dând poarta de perete, ne arată, în semiîntunericul curţii, un colţişor, unde-i soţia dumnealui. Amfitrionul ne informează că doamna e o femeie foarte delicată şi cultă, dar, cum azi e duminică şi n-are ce face, s-a apucat de împuiat gâştele spre vânzare. Un strigăt strident de paseri chinuite confirmă spusele agentului nostru.

*

Vine, în sfârşit, cu tot ritualul cuvenit unui astfel de eveniment, intrarea noastră victorioasă în noul apartament. Din gangul îngust şi întunecos, dăm în camera tuturor străduinţelor noastre. De la intrare ne loveşte miros înecăcios de interior părăsit, muced, igrasios. Un divan şi-o noptieră ne întâmpină, stinghere în mijlocul camerei lipsită de lumină. Instinctiv, îndrept mănunchiul de raze, ţâşnite din bateria mea automată, înspre colţuri: apocaliptice pete de umezeală mă înfioară. Încerc, cu vocea slabă, un uşor reproş camerei, care-i igrasioasă. Dar stăpânul casei – competent în materie – mă informează, pe ton pedant, că aceasta nu-i igrasie (Doamne, fereşte!), aceasta-i… salitră.

– Şi, până să veniţi Dumneavoastră, să uscă ea!

*

Ieşim la lumina difuză de afară, cu sufletele dospite de amărăciunea cavoului. În stradă e rece şi vânt. Mă simt o cabotină care şi-a jucat greşit rolul în operetă. Alături de mine, păşind măsurat şi elegant, Oltica are în privire dezolarea unei suverane detronate. În faţă ne apare, nesfârşit şi misterios, cimitirul. Ramurile toamnei se biciuiesc nebuneşte, cu stridenţa aspră a cioburilor sparte. Departe, la apus, o slabă suliţă sângerie străbate, în treacăt, frunzişul. Ace de lichid rece ne înfioară spatele… (Revista Bucovinei, nr. 5/1944, pp. 191-193).