Maeştri şi epigoni, în politica suceveană

Atunci când vorbim de politică, Bucovina iese, total, din ambient, şi asta pentru că, pentru politicieni, Bucovina, ca şi cele două coordonate fundamentale ale unei naţiuni, memoria şi cultura, nu înseamnă decât un ambalaj ochios şi atrăgător, în care să-şi pitească marfa îndoielnică. Prin urmare, voi folosi, în acest material şi în cele care vor urma, doar denumirea de judeţ Suceava, deşi, când doar aud de Suceava, mi se strepezesc dinţii, pentru că involuntar, dar cu scrâşnet al sufletului, mi-amintesc de Ion Lungu, de care e musai să fac abstracţie, atunci când vorbesc despre ceea ce şi există.

Gheorghe FLUTUR, încă politician

Gavril MÎRZA, fost mare politician

Judeţul Suceava a avut doar doi politicieni de primă mână, pe Gavril Mîrza şi pe Gheorghe Flutur, dar anvergura celor doi nu a folosit la nimic judeţului, datorită tradiţionalei încrâncenări a spiritului nimicitor de exclusivist al conştiinţei româneşti de turmă.

Gavril Mîrza reprezenta o feudă politică, iar Gheorghe Flutur, altă feudă, deci două grupări potrivnice până la ostilitate, ba chiar până la cea mai devastatoare ură. Mîrza şi Flutur sunt, în viaţa de dincolo de politică, şi cumătri, iar dacă măcar înrudirea aceasta pur teoretică i-ar fi apropiat, cât de cât, altfel ar fi arătat judeţul astăzi. Împreună, în ciuda firilor diametrale, Mîrza şi Flutur ar fi putut face lucruri mari. Nu-i vorbă, şi aşa, în urma fiecăruia dintre ei au rămas şi lucruri demne de consemnat, dar şi fărâme musai de dosit sub preşuri.

Gavril Mîrza nu a fost înfrânt, în 2008, de Gheorghe Flutur, aşa cum se crede, ci de caracuda de fii, nepoţi şi gineri ai prietenilor săi, pe care-i slobozise spre pomana porcului şi de care lumea de-abia aştepta să scape.

În 2012, Gheorghe Flutur, la rândul său, nu a fost înfrânt de ucenicul lui Mîrza, Ioan Cătălin Nechifor, ci de liota de “credincioşi”, care îşi închipuiau că tocmai luaseră judeţul în arendă şi-l storceau până la lacrimă.

În jurul lui Mârza au gravitat şi oameni frumoşi, aşa cum au gravitat oameni frumoşi şi în jurul lui Flutur. Eu, care le-am fost, pe rând, şi adversar de temut, dar şi prieten devotat, am ajuns să-i cunosc într-atât, încât îi şi respect aşa cum merită. Gavril Mîrza şi Gheorghe Flutur au fost oameni politici redutabili, dar şi personalităţi la care cătam cu simpatie şi respect, chiar şi atunci când ridicam piatra împotriva unuia sau a celuilalt dintre ei. Din păcate, pentru că au crescut, majoritar, în jurul lor, doar piticării cameleonice, şi despre Gavril Mîrza şi despre Gheorghe Flutur s-ar părea că trebuie să vorbesc doar la tecut. Cu nostalgie duioasă, dar la trecut.

Încă nu am putut înţelege dacă Ioan Cătălin Nechifor păşeşte pe urmele lui Mîrza sau nu, aşa că, nedorind să mă pripesc, nu îl iau, deocamdată, în discuţie, nici când cat cu ochii spre politicianism, nici când îmi feresc ochii de epigonism.

Băişanu, epigonul lui Flutur

Donţu, epigonul lui Mârza

Epigonismul politic sucevean este reprezentat, emblematic, de două personaje, cu disponibilităţi aparente sau măcar neconvingătoare de posibile personalităţi, Ovidiu Donţu, epigon al lui Gavril Mârza, şi Ştefan Alexandru Băişanu, epigon instinctual al lui Gheorghe Flutur.

Ovidiu Donţu şi Ştefan Alexandru Băişanu au în comun câteva “contrarietăţi”: amândoi sunt băieţi şcoliţi, chibzuiţi, realişti şi dinamici, dar, în celălalt plan, amândoi sunt îndrăgostiţi de imaginea pe care o afişează şi mult prea grăbiţi, ciocoistic de grăbiţi în a se impune, în a fi recunoscuţi drept “cineva”.

Dacă s-ar manifesta, zi de zi, aşa cum sunt în realitate, şi Ovidiu Donţu, şi Ştefan Alexandru Băişanu ar avea şansele regăsirii de sine, ceea ce înseamnă, în fond, prima treaptă a devenirii, a împlinirii. Numai că jocul de-a personajele i-a şubrezit pe amândoi, i-a făcut ezitanţi şi, drept consecinţă, conspirativi. Nu cred că vreunul dintre ei mai are viitor în politică şi dincolo de actualul mandat, deşi îmi pare rău pentru amândoi şi, mai ales, pentru Sandu Băişanu, care, în felul lui, e băiat simpatic, mai ales datorită felului mult prea copilăros de a se purta în viaţa cotidiană (Doamne, şi ce bine l-ar prinde pe un politician acest fel copilăros de a fi!).

Textul acesta înseamnă doar un început de zugrăvire a lumii politice sucevene, din 1989 şi până azi. Am schiţat, doar, pe tencuială udă, câteva contururi, urmând să aglomerez spaţiul cu portrete, în zilele care urmează. Mă voi strădui să nu fiu prea agresiv, pentru că ştiu că şi omul politic, vorba cronicarului, se află sub vremi. Sper să mă pot ţine de promisiune, deşi sunt exploziv de alergic la demagogie şi la prostie – dovadă că nu-l suport pe Ion Lungu.

Sarmaua publică, cea mai cumplită umilire a românilor

Campionii umilirii românilor cu sarmale: Ion Lungu – PDL Suceava, Tudor Pendiuc – PSD Piteşti, Rovana Plumb – PSD, Elena Udrea – PDL şi… Ecaterina Andronescu – PSD

Media naţională îmi prezintă, în ultima vreme, un popor înspăimântător, o aglomerare dezumanizată, care se năpusteşte feroce spre oalele cu sarmale ale perfizilor politruci. Deasupra, undeva, pe cer, câte o icoană lăcrimează, pentru că şi sfinţilor li se clatină sufletele, când văd unde au adus Iliescu, Constantinescu, Băsescu, Roman, Văcăroiu, Stolojan, Ciorbea, Vasile, Isărescu, Năstase, Tăriceanu, Boc, Ungureanu şi Ponta poporul acesta, care, fir-ar să-mi fie!, şi mie mi-e drag. Atât de drag, încât îmi tot vine să pun mâna pe bardă şi să mă năpustesc, bolnav de furie, peste ciocoiaşii care, după ce mi-au înfometat neamul mai prejos de disperare, până la turmatizare, acum îl mai şi umilesc. Îi scuipă în suflet neamului meu, scuipând, în fond, şi spre dumnezeire.

Şi văd, şi văd, şi văd români năpustindu-se în umilinţă, fără să le mai pese că fotografiile, reportajele şi puzderia de ştiri, prezentându-i cu sufletele schimonosite de foame, încep să-i umilească şi individual, călcându-i-se pe suflet şi fiecăruia în parte.

Şi citesc: “După gogoşi electorale, PSD împarte sarmale” (iasiciteste.ro), “PSD la cratiţă! Femeile din partid au făcut sarmale pentru pelerini” (newsiasi.ro), “Primarul Nicihita şi fostul ministru al educaţiei au împărţit sarmale” (  telem.ro), “După gogoşi electorale, PSD împarte sarmale” (ziare.com), “Rovana Plumb a pregătit sarmale pentru pelerinii de la Iaşi” (Mediafax), “Ecaterina Andronescu a împărţit sarmale credincioşilor” (Iaşi Plus), “Boureanu a împărţit sarmale cu soţia, la Huşi” (ziare.com), “Elena Udrea a făcut sarmale în direct la TV” şi “Elena Udrea a împărţit sarmale” (ROL.ro), “Discipolul lui Iliescu, Tudor Pendiuc oferă sarmale trecătorilor” (Ziua de Constanţa), “PDL Satu Mare le-a împărţit sarmale şi gogoşi sărmanilor” (satmareanul.net) etc., în “etc.” intrând şi puzderia de ştiri fotografia cu Ion Lungu, umilindu-şi trufaş electoratul sucevean.

Şi mai sunt, în media zilnică, pe tot parcursul anului, titlurile (ca o lamă ucigaşă de cuţit) despre îmbulzeala românilor la pomană, şi mai văd şi fotografiile, văd tragismul din spatele prefăcătoriei Rovanei Plumb (uitaţi cum răsuceşte sarmaua – habar nu are cum se face!), care, în loc să se ocupe de gravele probleme ale mediului (dă ţara în clocot, nu alta!), vine la Iaşi, ca să răsucească câteva sarmale, doar atâtea câte sunte necesare pentru fotografii şi filmări.

Surpriza cea mai de necrezut, pentru mine, a fost profesoara universitară Ecaterina Andronescu, om pe care nu m-aş fi aşteptând să-l văd plonjând, de bună voie, în cloaca prefăcătoriei de-a mila creştină. Păcat! Mare păcat că între domnia sa şi aia… Rovana Plumb, profesoara universitară a pus semnul egalităţii!

De la Radu Boureanu şi de la Elena Udrea nu am aşteptat nicidată scrupule, bun simţ, umanism real sau simţul măsurii, aşa cum nu am aşteptat de la întreaga liotă de politruci, pe zi ce trece tot mai degradată, mai inumană, mai antiromânească, ba chiar duhnind de un parvenitism “european” deşănţat şi de mare, mare şi adânc prost-gust. Dar de la Ecaterina Andronescu, aşa ambramburică, cum a fost ca ministru al învăţământului, revendicam măcar o fărâmă de demnitate, ca să nu-mi pierd speranţa cu totul.

Români umiliţi, o ţară umilită, dar şi o cumplită foame de umilire. Asta este, din păcate, România lui Băsescu, Boc, Ponta şi Antonescu.