“Vai de Suceava voastră!”. De parcă ar fi şi a noastră…

Nici nu mai izbutesc să-mi aduc aminte cum arăta Suceava. Văd, aşa, prin pâclele lui lungu, un oraş plin de flori, curat, aerisit, cu un asfalt ireproşabil, cu trotuare largi şi bine întreţinute, cu fântâni arteziene, cu statui, cu busturi şi cu parcuri pe care cu greu le puteam părăsi.

Astăzi, Suceava este un oraş urât şi fără personalitate. Numai Dumnezeu ştie (şi o vor afla şi generaţiile viitoare, care vor plăti totul) cât de mult s-a îndatorat Suceava, ca s-o poată sluţi lungu într-un asemenea hal.

Lungu (n-am ce mă face, la început de rând trebuie să încep cu literă mare, dar n-aş vrea să vă închipuiţi că individul care îşi bate joc de dumneavoastră este altceva decât un substantiv comun), ajuns la sapă de lemn, pe când vă trăgea pe sfoară pentru prima dată, duhneşte de bunăstare şi ţine să o arate, să bocănească şi să boncălăiască dur, cu opincile lui de parvenit, peste sufletele celor mulţi şi neşmecheri.

Nu ratează nici o ocazie de a vă umili cu vârf şi îndesat, de a-şi revărsa ajunsoşenia peste amarul dumneavoastră cotidian. Lungu e în stare să umilească şi cu o floare, dar făloşenia lui de ciocoiaş de ocazie nu se satisface doar cu atât, aşa că, anual, vă împarte sarmale, dar numai şi numai în faţa camerelor de luat vederi, a aparatelor de filmat şi a marii majorităţi a jurnaliştilor din urbe. Să se vadă, dom’le, cât de generos, cât de bun creştin este el, dacă tot i-a dat dumnezeu cu ţuhalul din toate, cu excepţia minţii. Pentru că şmecheria trufaşă nu înseamnă minte.

Fotografiile acestea, alese la repezeală din “Monitorul de Suceava”, din “Obiectiv de Suceava”, din “newsbucovina.ro”, din “informaţia.ro” şi din “svnews.ro” (sunt salvate şi cu numele proprietarului – in fond, le “citez”) arată un oraş care nici măcar mândrie nu mai are. V-a umilit lungu într-atât, încât, vorba regretatului Romulus Vulpescu, “nu v-a mai rămas nici măcar plânsul”.

Suceava nu mai are trotuare, ci nişte periculoase cratere din pavele, care se năruiesc în fiecare clipă.

Suceava nu mai are străzi, ci nişte şleauri desfundate, care duc, toate, spre drumul înfundat al crâşmei lui lungu, cu terasă aburcată neruşinat peste fosta stradă Ştefan cel Mare, cică în baza unui “proiect european”.

Suceava are, în loc de străzi şi de piaţă, cea mai dezgustătoare, dar şi mai costisitoare gaură de şobolani, în care lungu vrea, fără succes, să înghesuie maşinile care ar da buzna la haleala şi trascăurile din oskar-wilde-urile lui. Deasupra, o carapace din dale şi beton, care depersonalizează îngrozitor urbea, o monstruozitate “vieneză” care împunge netot Casa de Cultură.

Petru Muşat, ctitorul târgului şi al cetăţii Sucevei, e aruncat şi uitat la mama dracului, că doar ţărănoiul din Prelipca e şi el om umblat şi s-a luminat la minte cu Vodkar Wilde şi nu mai umblă cu ţărănisme de teapa lui Petru Muşat.

Lungu e în stare să umilească şi cu o floare

Suceava nu mai are cultură, ci o sufocantă şi inepuizabilă deşănţare manelisto-rurală, pe care lungu o înghesuie ba în buricul târgului, ba în concurenţă neloială faţă de alte mall-uri, la văru-său, Iulius.

Suceava nu mai are industrie, nu mai are o economie adevărată, nu mai are o strategie. Suceava are doar o extindere ultracostisitoare a şmecheriei hulpave şi asupra fondurilor europene, din care s-a construit o hardughie inutilă, dar fără salariaţi, numită Centrul pentru Sprijinirea Tradiţiilor Bucovinene, şi este pe cale să se mai dea una în nefolosinţă, numită, prin şutire de nume şi de prestigiu, Centrul Cultural “Bucovina”, care este cu totul şi cu totul altceva, adică o entitate vie, şi nu hardughia nefolositoare a lui lungu.

Dar şi mai grav, Suceava nu mai are mândrie. Fără mîndrie, nici identitate nu mai are.

Suceava nu se mai are pe sine. E trist, e păcat. Vorba unui prieten de departe: “Vai de Suceava voastră!”. De parcă Suceava ar mai fi şi a noastră…

Daţi-mi voie să îi pun la punct!

De mult prea multă vreme, un neica-nimeni (pripăşit prin Bucovina, judecând după numele pe care, în fond, nici nu-l are) se tot dă cu coarnele în mine şi, mai dihai şi mai buhai, în fiul meu, Andi.

Ipochimenul se consideră geniu carpatic (văd că are şi un blog “de om umblat” – bănuiam eu că-i dus cu sorcova!) şi se dă peste cap, precum porcul în bălegar, cu gândul că, dacă stropeşte pe cineva cu fecalele imaginaţiei lui fetide, precis că i se ridică statuie.

Până acum (dar şi de acum, înainte), nu l-am luat în seamă pe trepăduş (văzusem câtă minte are, pe când se fandosea că mi-a citit cărţile şi s-a îmbolnăvit de ură faţă de austrieci – probabil că l-a citit pe Cârlan, nu pe mine!), insultele lui de ratat fără şansă de salvare probându-mi că-l ardea la lingurică succesul pe care l-a avut “Bucovina Rock Castle”, festival pentru care eu doar m-am bătut, dar Andi l-a făcut (şi, pentru că veni vorba: Andi a terminat, cu medii mari, două facultăţi, compune o muzică de care sunt nespus de mândru, iar versurile cântecelor lui, pe care tot el le scrie, sună, în traducere simplă, din limba lui Shakespeare, cât toate cărţile liricoide ale notoriilor poetaştri ai zilei).

Parşiv la minte (după fiecare cuvânt, bagă câte un “băga-mi-aş!” – ce să-ţi fac, puradeiule, dacă te-a făcut mă-ta cizmă!), individul îşi închipuie că ar fi o mare pată pe sufletul meu schimbarea numelui, din Gâză, în Drăguşanul, aşa că din Gâză şi, desigur, din “analfabet”, nu mă scoate, nici măcar când şi-o bagă în gură. Ţigara, băutura sau haleala probabil. L-aş trimite la o carte a lui Dionisie Bejan, l-aş trimite la “Revista mazililor şi răzeşilor”, dar mi-e teamă să nu facă toxiinfecţie intelectuală şi să nu-l apuce pandaliile, dacă va silabisi (mă îndoiesc, judecând după pancarda anti-Lungu, din prima imagine, că ştie citi) cine mi-au fost, prin Coţmani, bunii, străbunii, strămoşii şi moşii Gâză.

Partea proastă pentru ficatul acestui “tribun” cu ziua (precum păduchele, către elefant, pe punte, strigă fălos: “Tropotim!… Tropotim!”) este că eu am de ce fi mândru şi de înantaşi, dar şi de urmaşii mei. Iar când Andi (în curând, guristule de mitinguri ieftine,) va răzbi în muzica mare a Europei (în maximum doi ani), probabil că o să plesnească fierea în creieraşul lui nevolnic de “băga-mi-aş”, deşi nimeni nu-l bagă nici în seamă, nici altundeva.

Un vag alfabetizat, pe nume dinu zară

Ăla, mitingistul, nu mă miră, nu mă deranjează.  Ducă-se!…

Mă deranjează, însă, un flăcăiaş, care mereu eşuează prin presă, fiind dat afară ba de ici, ba de colo, un vag alfabetizat, pe nume dinu zară. Văzându-l tânăr, am tot încercat, de-a lungul vremii, să îl încurajezez, ba l-am şi lăudat, când am avut ocazia, fără să observ că piticania cuvintelor moarte e plin de jegul ofticii pe dinăuntru.

Un vechi şi durabil prieten m-a învăţat, printre altele, că nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită şi că în mulţi tineri stă pitită câte o jigodie pe cale de turbare. Nu ştiu în care anume, dar în zară, sigur.

Individul ăsta văd (întâmplător, căutând informaţii pentru un alt site) că preia pe blogul lui imbecilităţile mitingistului ratat şi malad de ofticus: să-ţi fie ruşine, măi păduche al scrisului!

N-ar fi trebuit să scriu acest material, pentru că, vorba unei epigrame mai vechi, mi-am ales un nume care / să-mi tot spună că sunt nul, / căci doar prostul, că-i fudul, / se socoate o valoare. N-ar fi trebuit să intru în lături, deşi, anti-proverbial, nu o să mă mănânce porcii, dar, oricum, mă pot murdări de lăturile lor.

Din nefericire pentru mine, mereu sunt nemulţumit de ceea ce fac şi de asta continuu să fac până la epuizare. Nemulţumit în raport cu mine însumi, nu cu ăştia…

Oricum, chiar şi cu auto-nemulţumirile care mă tot macină, pot să-mi privesc în ochi, cu fruntea sus, şi  străbunii Gâză, răzeşi din Coţmani, dar şi urmaşii Drăguşanul. Ceea ce nu e, totuşi, puţin.